Abstract:
The 5+2 format of negotiation regarding the dispute over the Transnistrian zone
of Republic of Moldova is a good framework for the Moldovan delegation to
achieve the goal of reintegration of the country, in order to resolve the
frozen conflict (since 1992). However, the Moldovan negotiators faced yet a few
major deficiencies. There is no a clear picture of the nature of the conflict:
is it internal – a separatist one, or international – Russian-Moldovan (taking
into account that the Russian army and the paramilitary forces of Cossacks
where involved within the 1992 year war on Dniester
river)? So, there was not clearly formulated the main question that needs to be
answered by a solution to the conflict. Depending on the answer to this
question can be improved the negotiation format in order to adopt a formula
corresponding to the reality on the ground: Russia Tiraspol
Keywords: Conflict, Mediation, Negotiation, Transnistria,
Introducere
Negocierile
reprezintă o componentă importantă atât a practicii relațiilor internaționale,
cât și a domeniului științific al Relațiilor Internaționale. Există mai multe
cercetări științifice de referință cu privire la teoria și practica
negocierilor, care au contribuit enorm pe plan internațional la eficientizarea
acestui tip de activitate. Una dintre cercetările de seamă din Europa este cea
a savanților germani Astrid Heeper și Michael Schmidt, care notează în studiul
intitulat „Tehnici de negociere” că „A negocia înseamnă să te pui de acord
asupra unui lucru (de exemplu un contract) cu unul sau mai mulți parteneri de
negociere. A negocia înseamnă că tu și/sau partenerii tăi de negociere vă
faceți concesii unii în favoarea altora, în scopul de a obține, de comun acord,
un anumit rezultat. Negocierea cinstită înseamnă a da și a primi cu încredere,
în scopul de a ajunge la un rezultat acceptabil pentru ambele părți. Această
strategie se mai numește și strategia „câștig-câștig” (win-win)” [Heeper,
Schmidt, 2007, 7].
O contribuție remarcabilă la
teoria și practica negocierilor au adus-o și savanții americani Roger Fisher și
William Ury, prin lucrarea lor intitulată „Getting to YES. Negotiating Agreement Without
Giving In” (prima ediție a
lucrării a apărut încă în 1981 și a fost urmată de multe altele; cartea a fost
tradusă în mai multe limbi ale statelor lumii și este reeditată până în prezent).
Abordarea cercetătorilor Fisher și Ury este utilă în evaluarea prestației
autorităților statului Republica Moldova în negocierile privind soluționarea conflictului transnistrean.
Prezentul articol, care
reprezintă o cercetare interdisciplinară, se axează în primul rând pe domeniul
științific al Studiilor de Securitate, în care statele sunt denumite „actori”
ai dreptului internațional. Deci în Studiile de Securitate este evaluată prestația acestui tip de actori
(inclusiv în negocieri). Conflictul privind zona nistreană a Republicii Moldova
se află într-o stare înghețată din iulie 1992. Faza sa fierbinte s-a produs în
perioada 2 martie – 21 iulie 1992, pe parcursul căreia numărul victimelor s-a
ridicat la circa 1100 (după unele date: aproximativ 300 reprezentanți ai
forțelor de ordine ai Republicii Moldova și aproximativ 800 luptători, inclusiv
mercenari cazaci din Rusia ș.a., care au luptat de partea rebelilor; în
Ucraina, în contextul războiului din 2014 până în prezent, cei care luptă în
Donbas împotriva statului sunt numiți „teroriști”). În 2011, după o pauză de 5
ani (din 2006), au fost reluate negocierile în formatul 5+2 cu privire la
soluționarea conflictului. Din formatul în cauză fac parte următorii actori:
1.
Autoritățile Republica Moldova – parte în conflict,
2.
Administrația de la Tiraspol
– parte în conflict,
3.
OSCE – mediator,
4.
Federația Rusă – mediator, garant,
5.
Ucraina – mediator, garant,
6.
Uniunea Europeană – observator,
7.
SUA – observator.
De menționat că în formatul
„5+2”, cifra 5 vizează următoarele entități: Republica Moldova, administrația
de la Tiraspol ,
OSCE, Rusia și Ucraina; iar cifra 2 – UE și SUA, adică cei doi observatori. Cu
toate că au doar statut de observatori,
ultimii doi actori pot participa (interveni) ca și ceilalți în procesul de
negocieri, conform unei înțelegeri tacite.
În contextul identificării
unei soluții pentru conflictul transnistrean nu trebuie subestimată necesitatea
și importanța obținerii unui nivel de trai înalt, a unei stări social-economice
bune în Republicii Moldova – factori care pot să facă statul moldovenesc mai atractiv
pentru populația din zona nistreană. Or, în condițiile în care Republica
Moldova rămâne cel mai sărac stat din Europa, din cauza corupției și a proastei
gestionări de către guvernanți a treburilor statului, este mai greu ca elitele
și populația din fâșia nistreană să-și dorească să se reintegreze în statul
moldovenesc. Cu toate acestea, merită făcută o evaluare a prestației
autorităților moldovenești în procesul de negocieri chiar pe fundalul unei
stări social-economice proaste, analizând modul în care sunt utilizate
tehnicile de negociere.
Tehnici de negocieri (după Roger Fisher și William Ury)
În viziunea lui Fisher și Ury,
există mai multe criterii privind aprecierea unei metode de negociere. Printre
aceste criterii pot fi evidențiate următoarele:
– Negocierea trebuie să
conducă la un acord rațional, pe cât posibil (să corespundă maximal intereselor
legitime ale fiecărei părți, să regleze echitabil interesele care se confruntă,
să fie de lungă durată);
– Negocierea trebuie să
îmbunătățească sau, cel puțin, să nu înrăutățească relațiile între părți.
În viziunea cercetătorilor
americani există 3 tehnici (sau 3 abordări) ale negocierilor:
I. Negocieri bazate pe principii [Fisher, Ury, 1990,
95];
II. Negocieri Jiu Jitsu [Fisher, Ury, 1990, 120];
Fisher și Ury explică tehnica Jiu Jitsu
prin următoarele îndemnuri: evitați să reacționați, să utilizați forța
împotriva adversarului; eschivați-vă de la atac și îndreptați-l spre problemă;
identificați interesele și elaborați soluții reciproc avantajoase;
III. Medierea – cu implicarea unei terțe părți (a mediatorului sau a
câtorva mediatori) [Fisher, Ury, 1990, 126].
Dacă nu este posibilă purtarea
negocierilor după tehnicile 1 și 2, o parte în conflict poate solicita a treia
tehnică: medierea. În ceea ce
privește medierea, există 4 faze ale
procesului în cauză (după expunerea prof. dr. Angela Mickley, cadru didactic la Universitatea de la Potsdam , Germania, la
școala de vară „Civil
Society and Crisis Prevention: Peaceful Conflict Resolution, Mediation and
Negotiation”, Tbilisi,
Georgia, 6-10 octombrie 2014):
1. Expunerea faptelor, a
problemei de către părți (în fața unui sau câtorva mediatori – care sunt
neutri): identificarea pozițiilor;
2. Atenuarea emoțiilor
negative prin expunerea nemulțumirilor părților: încercarea de a înțelege ce o
înspăimântă, de ce anume îi este frică celeilalte părți?; identificarea
intereselor, nevoilor părților;
3. Brainstorming: elaborarea și
propunerea, de către părți, a soluțiilor. Mediatorul nu propune soluția.
În acest context, sunt utilizate noțiunile: BATNA – Best alternative to the negotiated agreement; și WATNA – Worse alternative to negotiated agreement [Fisher, Ury, 1990, 109]. Soluția bună
este BATNA sau una cât mai apropiată de BATNA.
4. Adoptarea celei mai
potrivite soluții, din cel puțin trei variante selectate; semnarea acordului
care prevede cum va fi implementată soluția (în cazul unui conflict este vorba
practic de planul de reglementare).
În lucrarea lor, Fisher și Ury
au descris cele trei tehnici, scoțând în evidență principalele lor
caracteristici. Autorii americani au acordat o atenție și importanță deosebită
primei metode – a negocierilor bazate pe principii. Fisher și Ury au identificat
patru elemente (componente) ale acesteia:
1. Oameni: autorii americani îndeamnă să se facă diferența
între participanții la negocieri și obiectul negocierilor (a nu lega relațiile
de problemă; „problema ta nu e vina altuia”) [Fisher, Ury, 1990, 33];
2. Interese: autorii citați îndeamnă negociatorii să
se concentreze pe interese, nu pe poziții (interesele determină problema; deci
se cere împăcarea intereselor, nu a pozițiilor, care adesea pot fi
ireconciliabile) [Fisher, Ury, 1990, 56];
3. Variante: înainte de a decide cu privire la o
soluție, autorii îndeamnă negociatorii să elaboreze un cerc de posibilități
(mutual avantajoase; propunerile trebuie să corespundă posibilităților
partenerilor) [Fisher, Ury, 1990, 71];
4. Criterii: autorii îndeamnă negociatorii să insiste
ca rezultatul să se bazeze pe norme obiective [Fisher, Ury, 1990, 95].
În viziunea lui R. Fisher și
W. Ury există 3 stadii ale perioadei negocierilor [Fisher, Ury, 1990, 29]:
1. Analiza (diagnoza situației, clarificarea criteriilor),
în acest stadiu trebuie stabilită natura
conflictului;
2. Planificarea (sunt elaborate mai multe variante –
planuri de soluționare);
3. Discuția (înțelegerea intereselor celeilalte părți
în cadrul interacțiunii – prin comunicare directă – la masa de negocieri,
respectiv adoptarea unui acord rațional). O discuție necesită: ascultare
activă, vorbire/exprimare clară – să fie pe înțelesul celeilalte părți (fără
echivocuri), negociatorii trebuie să vorbească despre sine, nu despre ceilalți
(să se refere la sine, nu la interlocutori), să lămurească problema, nu să dea
aprecieri sau să-i judece pe ceilalți.
Negocieri bazate pe interese
Un aspect important al
viziunii oferite de Fisher și Ury este cel referitor la temelia pe care pot
avea loc negocieri eficiente (rezultative). Astfel, autorii americani au
specificat că negocierea poate fi axată pe:
•
Poziții (este ineficientă, permite tergiversarea
adoptării unei decizii/soluții; se poate transforma într-o competiție a
ego-urilor, ceea ce poate duce la agravarea situației de conflict);
•
Interese;
•
Necesități.
Pentru ca negocierile să fie
eficiente, ele trebuie să se bazeze pe interese
și necesități. În contextul
negocierilor bazate pe interese,
autorii americani îndeamnă negociatorii să respecte următoarele recomandări:
•
Prezentând
propriile interese, negociatorii să arate importanța lor vitală;
•
Să
recunoască interesele celeilalte părți ca parte a problemei;
•
Formularea
problemei trebuie să vizeze interesele;
•
După
formularea problemei este propusă soluția;
•
De
privit înainte, nu înapoi.
•
Negociatorii
să fie concreți, dar flexibili.
•
Negociatorii
să fie fermi, vorbind despre problemă, dar mărinimoși vorbind despre oamenii
(partenerii de negocieri).
Pe de altă parte, referindu-se
la principalele necesități, Fisher și
Ury au menționat:
•
Securitatea;
•
Bunăstarea
economică;
•
Simțul
apartenenței [securizarea identității, notă
A.L.];
•
Recunoașterea;
•
Dispunerea
de propria viață [Fisher,
Ury, 1990, 63].
În cazul concret al
conflictului privind zona nistreană este important de menționat că asupra soluționării
sale își exercită influența mai mulți factori – atât interni cât și externi.
Federația Rusă are un rol important, ca factor extern, în determinarea
procesului de negocieri, în condițiile în care ea este sponsorul regimului de la Tiraspol (80% din bugetul
nerecunoscutei Republici Moldovenești Nistrene este asigurat de Moscova). De
asemenea, unul dintre factorii interni care are influență asupra negocierilor
privind soluționarea conflictului este procesul politic din Republica Moldova.
Se știe că la ultimul scrutin al alegerilor parlamentare, din 30 noiembrie
2014, voturile celor circa 56% de alegători care s-au prezentat la cabine s-au
împărțit aproximativ egal pentru partidele cu orientare pro Uniunea Europeană
și pentru partidele pro Uniunea Eurasiatică. În condițiile reintegrării
popupaliei din zona nistreană, respectiv în urma creării condițiilor ca cei
aproximativ 500000 cetățeni să-și poată exercita dreptul de vot, balanța care a
ieșit în evidență la ultimele alegeri, dar care este periodic confirmată de
rezultatele sondajelor de opinie, ar putea fi dezechilibrată. Iată de ce există
suspiciuni privind intenția reală a actualei guvernări de la Chi șinău de a rezolva problema
transnistreană. Una dintre acuzațiile aduse adesea guvernării moldovenești în
spațiul mediatic – privind lipsa voinței politice de a rezolva problema zonei
nistrene – poate să aibă ca suport tocmai această bănuială.
Dincolo de aspectele ce țin de
dezvoltarea statului Republica Moldova în ansamblu și care depășesc competența
negociatorilor moldoveni în formatul 5+2, poate fi evaluată prestația diplomaților
moldoveni implicați în procesul de negocieri. Cu regret, delegația
moldovenească nu a reușit până în prezent să determine un proces de negocieri
bazate pe interese și necesități. Cu toate că din 2011, de
când au fost reluate negocierile în formatul 5+2 (întrerupte în 2006), părțile
(Chișinăul și Tiraspolul) au anunțat că au purces la aplicarea tacticii
„pașilor mici”, care vizează soluționarea problemelor economice și sociale ale
populației din zona de securitate (atât în regiunea aflată sub jurisdicția
administrației de la Tiraspol
și cât și în teritoriul aflat sub jurisdicția Republicii Moldova), puține au
fost realizările concrete. Probabil, singura realizare importantă a tacticii
„pașilor mici” a fost reluarea la 1 octombrie 2010 (deci, încă înainte de
reluarea formală a negocierilor în formatul 5+2) a circulației trenurilor pe
ruta internațională Chișinău – Odesa, cu tranzitarea Transnistriei. În
condițiile lipsei unor interese comune clare, în primul rând economice, este
greu de întrevăzut realizarea unei soluții politice vizând reintegrarea zonei
nistrene în spațiul jurisdicției Republicii Moldova, prin acordarea unui statut
special de autonomie fășiei nistrene.
Fără îndoială, negocierile
bazate pe interese și necesități sunt singurele care pot
oferi o șansă reală realizării unei soluții durabile a unui conflict, inclusiv
a celui transnistrean. Totuși, pentru aceasta, în primul rând, este nevoie de
eradicarea corupției în instituțiile Republicii Moldova (prin concursuri
organizate în baza principilor meritocrației, care să propulseze în funcții de
stat persoane competente și oneste, nu în baza unor relații clientelare), de
eficientizarea economiei, așa încât statul moldovenesc să devină atractiv
pentru populația din fâșia nistreană. Dar Republica Moldova va deveni atractivă
atunci când autoritățile moldovenești vor propune o idee de țară, un proiect de
țară, o misiune a statului
moldovenesc – care să fie în măsură să atragă elitele și populația din zona
nistreană.
Ideea de stat
Lipsa unei idei de stat care
să stea la baza națiunii politice (sau civice) moldovenești, care să unească
toate categoriile populației în baza unor valori comune, indiferent de
apartenența etnică, religioasă sau socială, face Republica Moldova vulnerabilă
din punctul de vedere al securității
societale. Cercetătorul britanic din domeniul Studiilor de Securitate,
Barry Buzan, nota că „statul există sau își are esența mai curînd în planul
socio-politic decît în cel fizic. În cîteva sensuri importante, statul este mai
mult o idee deținută în comun de către un grup de oameni decît un organism
fizic”, chiar dacă „În mod sigur, statul depinde de o bază fizică și dincolo de
un anumit punct nu poate exista fără ea” [Buzan, 2014, 74]. Iată de ce Buzan
pledează pentru „puternica hotărîre a guvernelor de a crea idei unificatoare” [Buzan,
2014, 94]. El a precizat că „ideea de stat trebuie nu doar să fie coerentă prin
sine însăși, ci să aibă și o largă susținere” [Buzan, 2014, 91].
Cercetătorul britanic a
clasificat statele lumii în două categorii (sau modele): națiuni-state (Ungaria, Italia, Japonia; aș adăuga: Israel,
Armenia, ș.a.) [Buzan, 2014, 82] și state-națiuni
(SUA, Australia ș.a.) [Buzan, 2014, 83]. Republica Moldova poate fi încadrată
în a doua categorie. Ideea de stat a Republicii Moldova, care trebuie să fie formulată
în vederea asigurării securității societale a țării, ar trebui să conțină elementele
comune ale tuturor comunităților etnice conlocuitoare pe pământul moldovenesc,
dincolo de diferențele etnice. Valorile occidentale privitoare la conceptul
drepturilor omului, a democrației și economiei de piață (a garantării de către
stat a dreptului la proprietate) pe de o parte, iar pe de alta valorile
creștine – în primul rând, ale religiei Creștin-ortodoxe, care este comună
tuturor comunităților etnice din Republica Moldova și care este păstrătoarea
valorilor tradiționale ale familiei, moralității și spiritualității – pot fi
luate în considerare în efortul de formulare a ideii de stat, care va conferi o
identitate cetățenească (politică) fiecărui locuitor al Republicii Moldova.
Practic, aflată la confluența a două spații civilizaționale, Republicii Moldova
poate avea o ideea de stat care să exprime o simbioză a seturilor de valori
care stau la baza celor două tipuri de societăți: modernă (occidentală) și
tradițională (orientală). În spațiul occidental există un exemplu de
stat-națiune care se modernizează păstrându-și tradițiile – Regatul Unit al
Marii Britanii și Irlandei de Nord. De asemenea, state asiatice care au atins
un nivel înalt de dezvoltare – Japonia, China ș.a. – s-au manifestat ca
entități care au îmbinat eficient tradițiile naționale cu realizările
modernității (în primul rând în plan economic).
O idee de stat are vocația de a trasa misiunea statului. Poporul unui stat care dispune de o idee
unificatoare și de o misiune va fi unit și consolidat. În prezent în societatea
moldovenească pot fi observate câteva falii de divizare. Fără o idee de stat (un
proiect de țară) acceptabile și atractive pentru elitele și populația
Transnistriei cu greu se poate presupune că negocierile în formatul 5+2 se vor
solda cu un rezultat pozitiv durabil. Iar ideea de țară, proiectul de țară și
misiunea statului moldovenesc ar trebui să fie element de bază și de început
din planul de reglementare a conflictului transnistrean, care să conțină și
modalitatea de realizare a intereselor și necesităților elitelor și populației
din zona nistreană.
Concluzii
Evaluând prestația
autorităților moldovenești în negocierile privind conflictul nistrean (în
formatul 5+2) prin prisma tehnicilor, criteriilor și recomandărilor unor
cercetători ca Roger Fisher și William Ury, dar nu numai, putem concluziona
că:
1. Nu au fost selectate de
către părțile în conflict criterii obiective (în primul rând, norme ale
dreptului internațional), în baza cărora să fie elaborată o soluție durabilă a
conflictului nistrean. Chișinăul invocă principiul integrității teritoriale, iar Tiraspolul: dreptul popoarelor la
autodeterminare.
2. Nu există o imagine clară a
naturii conflictului [Ghica, Zulean,
2007, 222]: este el intern sau internațional (interstatal: între Federația Rusă
și Republica Moldova)? Nu a fost formulată clar problema căreia trebuie să-i
fie găsită soluția. În funcție de clarificarea acestui aspect, poate fi
îmbunătățit formatul de negocieri, în sensul revizuirii sale, în vederea
adoptării unui format care să corespundă realității din teren. Principalul semn
de întrebare vizează statutul Federației Ruse în formatul 5+2: deși Rusia a
participat în războiul din 1992, armata sa luptând împotriva forțelor de ordine
ale Republicii Moldova, în prezent statul rus este „mediator” (și „garant”) în
negocieri. Este clar că Rusia, alături de SUA și UE, poate fi un garant, în
timp ce mediator pe drept cuvânt este OSCE și, eventual, poate fi cooptată ONU.
3. Părțile în conflict (în
formatul 5+2: Chișinăul și Tiraspolul) nu depășesc pozițiile, care sunt
ireconciliabile: poziția nerecunoscutei RMN vizează independența, iar poziția RM vizează faptul că zona nistreană este parte integrantă a statului unitar Republica Moldova;
părțile nu trec la identificarea și examinarea intereselor și necesităților.
4. Nu au fost identificate interese comune, care ar sta la baza
unui stat integru (cu zona nistreană integrată în Republica Moldova).
5. Lipsesc proiecte
semnificative de colaborare într-un viitor apropiat, atât în domeniul economic,
al infrastructurii, cât și în cel de mediu, social ș.a.. UE alocă resurse
pentru asemenea proiecte, dar eficența lor rămâne scăzută.
6. Nu există variante/planuri
de soluționare elaborate de către Republica Moldova (ca parte în conflict), pe
care delegația moldovenească să le supună discuției în formatul 5+2. Părțile în
conflict așteaptă ca mediatorii să propună un plan de soluționare a
conflictului, în atribuțiile cărora nu intră, totuși, această prerogativă. Se
poate afirma că motivul pentru care nu există un plan de reglementare moldovenesc se datorează lipsei unei
tactici (planul ar trebui să rezulte dintr-o tactică), tactica ar trebui să rezulte dintr-o strategie, strategia ar trebui să rezulte dintr-o
politică, politica ar trebui să
rezulte dintr-o viziune, iar viziunea
ar trebui să rezultă dintr-o misiune
formulată explicit a statului moldovenesc. Întrucât autoritățile moldovenești
nu au o misiune, o viziune, o politică, o strategie și o tactică, este firesc să nu poată propune nici un plan de acțiuni sau un plan
moldovenesc de reglementare a
conflictului transnistrean.
7. Până în prezent au putut fi
observate sporadic tensiuni între negociatori: ele au fost un indiciu al
faptului că nu întotdeauna se discuta pe problemă, ci avea loc o confruntare a
ego-urilor participanților la negocieri.
8. Nu a fost formulată până în
prezent o idee de stat, care ar
trebui să stea la baza unui plan de reglementare a conflictului transnistrean.
Referințe:
1. Buzan, Barry (2014) Popoarele, statele și frica, Chișinău:
Cartier.
2. Ghica, Luciana Alexandra;
Zulean, Marian (coordonatori) (2007) Politica
de securitate naţională. Concepte, instituţii, procese, Iaşi: Polirom.
3. Heeper, Astrid; Schmidt
Michael (2007) Tehnici de negociere,
București: All.
4. (2007) Negotiating outcomes. Expert
Solutions to Everyday Challenges, Boston, Massachusetts: Harvard Business School Press.
5. Фишер, Роджер; Юри, Уильям (1990) Путь
к согласию. Или переговоры без поражения, Москва: Наука.
Articol publicat în „Revista militară”, Nr. 1/2016.
Articol publicat în „Revista militară”, Nr. 1/2016.
