CONFLICTUL DIN ESTUL REPUBLICII MOLDOVA: SOLUŢII PENTRU REGLEMENTARE

Abstract: At the beginning, the author made a comparison between the Russian-Mol­do­van conflict on the territory of Republic of Moldova and a few other co­n­flicts, like those between China and Taiwan, between Greece and Tur­key in Cyprus, the conflict in the Northern Ireland, Chechnya and so on. The author presents the four ways of solving such conflicts, pointing out that within the case of Republic of Moldova there is no base for adopting the federal or con-federal system of organizing and building of the state. The author reflected in his article the stages of the solving of the conflict, which are the tactical-mi­li­ta­ry and the political-legal. Unfortunately, till now there is not a clear mecha­nism of solving the conflict, adopted by the Moldovan authorities.

Because all the agreements signed between the leaders of the regime of oc­cu­pation in Tiraspol and the leaders of Republic of Mol­do­va in Chisinau are not implemented, the conclusion is that the single agreement which is fo­llowed and respected by the two parts of the conflict is the agreement of July 21, 1992, signed in Moscow by the presidents Eltsin and Snegur, which ultimately finished the war between Russia and Republic of Moldova and did draw the border between Republic of Moldova and the zone of the Russian occupation.

     Asemănări și deosebiri între conflictul din zona nistreană a Republicii Moldova și alte conflicte din lume 

Există asemănări între conflictul din zona nistreană a Republicii Moldova şi di­ferendul dintre China şi Taiwan, care nu a degenerat în confruntări armate. În am­bele situaţi, conflictul nu are la bază divergenţe etnice (deşi, la Tiraspol, lide­rii marcanţi sunt persoane care nu au nici o legătură cu aşa-numita Republica Moldove­ne­as­că Nistreană). Deosebirea ar consta însă în faptul că, în timp ce China reprezintă o putere ataşată – în mod declarativ – idealurilor comuniste, iar Taiwanul este un stat autoproclamat fidel principiilor democratice,în Moldova lucrurile stau in­vers: „RMN” este o rămăşiţă a fostului imperiu sovietic comunist, în timp ce Mo­ldova este un stat democratic. De altfel, China a susţinut pe căi diplomatice in­tegritatea teritorială a Republicii Moldova, având şi o ambasadă la Chişinău, în timp ce Moldova nu a recunoscut Taiwanul.

Pot fi întrevăzute similitudini între conflictul nistrean şi cel din Cipru. În ambele cazuri, în conflict au intervenit armate străine: armata rusă în zona ni­s­t­reană şi armata turcă în nordul Ciprului. Ambele armate au rămas până în pre­zent în fiecare din zonele de conflict. Şi în ambele zone s-au autoproclamat re­pu­blici. Similitudinea mai vizează şi existenţa unui stat cu acelaşi popor şi tre­cut istoric: Grecia pentru Cipru şi România pentru Moldova. Totuşi, în Cipru mi­noritatea turcă este prezentă din perioada medievală, în timp ce în zona nist­re­ana Imperiul a ajuns în 1792 (în zona de peste Nistru), respectiv în 1812 (în zo­na basarabeană a Benderului), iar colonizarea cu populaţie rusofonă s-a desfăşurat cu precădere în anii ocupaţiei sovietice.

Există similitudini şi cu diferendul din Irlanda de Nord. Acolo coloniştii pro­testanţi (majoritatea scoţieni) împreună cu puţinii irlandezi protestanţi cons­ti­­tuie majoritatea faţă de irlandezii catolici. Metropola britanică menţine încor­po­rat teritoriul respectiv, controlându-l cu armata şi cu forţe de ordine, spriji­nind militar majoritatea protestantă. În zona nistreană a Republicii Moldova fos­ta metropolă Moscova susţine militar majoritatea ucraineano-rusă (61% faţă de 39% moldoveni), deşi nu a încorporat formal teritoriul respectiv în cadrul Fe­de­ra­ţiei Ruse. În zona nistreană a Republicii Moldova nu există, totuşi, diferenţe co­nfesionale, ca în Irlanda de Nord. În plus, populaţia moldovenească din „RMN” nu are o conştiinţă naţională dezvoltată la fel ca în cazul irlandezilor ca­to­lici care luptă pe cale armată prin IRA.

Nu există nici o similitudine cu conflictul din Cecenia. Acolo este vorba de un popor cecen, care îşi revendică dreptul la autodeterminare, aflându-se în pat­ria sa istorică şi care a fost câteva sute de ani colonie rusească. În zona nistreană nu este vorba de un popor, ci de populaţie, cuprinzând minorităţi etnice cu patrii is­torice în alte state (Ucraina, Federaţia Rusă), cu excepţia populaţiei moldo­ve­neşti, cea mai veche în zonă.

Nu există vreo asemănare cu conflictul hispano-basc şi franco-basc, unde es­te vorba de un popor basc aflat în patria sa istorică şi care îşi revendică dre­p­tul la autodeterminare. Chiar dacă actele internaţionale ale ONU nu recunosc acest drept în afara ţărilor foste colonii, nu pot fi puse pe acelaşi cântar cazul co­n­flictului din zona nistreană, pe de o parte, şi cel cecen sau cel basc, de cealaltă pa­rte.

De asemenea, nu există asemănări între conflictul din zona nistreană şi cazul kurd. După cum se ştie, kurzii se află pe teritoriul lor istoric, care a fost împărţit în­tre Turcia, Iran şi Irak. Ei luptă pentru autodeterminare politică şi din cauza că le sunt încălcate anumite drepturi. În zona nistreană a Republicii Mol­do­va niciodată nu au fost încălcate drepturile naţionale ale minorităţilor ucrai­ne­a­nă şi rusă, ci, dimpotrivă, comunitatea moldo­venească nu a avut un număr su­fi­ci­ent de instituţii preşcolare şi şcolare cu predare în limba moldovenească.

Nu există multe asemănări cu conflictul din Kosovo. Dacă albanezii koso­vari constituiau 90% din populaţia provinciei, în zona nistreană a Republicii Mo­ldova ucrainenii şi ruşii constituie 61%. De asemenea, în zona în cauză nu s-au făcut discriminări lingvistice, nu au fost comise crime împotriva reprezentan­ţi­lor minorităţilor ucraineană şi rusă (epurări etnice ş.a.) de către autoritatea cen­t­rală de la Chişinău. Cu atât mai puţin se poate vorbi despre un exod al ruşilor şi uc­ra­inenilor din regiune. Exodul a fost invers: peste 20000 de moldoveni s-au re­fu­giat în Basarabia din zona de conflict.

Reglementările internaţionale privind dreptul la autodeterminare şi criza din zona nistreană

Conflictul din zona nistreană ar putea fi încadrat în categoria conflictelor „in­terstatale”, între Rusia şi Republica Moldova, spre deosebire de conflictele „et­ni­ce”, ca cele din Irlanda de Nord, Sri Lanca (încheiat, după cum a anunţat gu­ve­r­nul de la Colombo, luni, 18 mai 2009, odată cu uciderea liderului separatist; co­n­flictul a luat vieţile a peste 80 000 de persoane) sau Fiji. Autonomia politică es­te dreptul de a păstra, proteja şi a promova valori care să nu fie atacate de re­s­tul societăţii. La baza conflictului armat din Moldova au stat în primul rând deo­se­birile dintre mentalităţile colective, ataşamentul faţă de sisteme de valori diferite: liderii rusofoni din zona nistreană o perioadă îndelungată mai sperau la refa­ce­rea imperiului comunist – URSS, în timp ce elita politică de la Chişinău tot mai mult se înclina spre integrarea Republicii Moldova în concertul european, chiar dacă dependenţa economică faţă de Rusia (în primul rând privind sursele ene­rgetice) nu îi permite să fie tranşantă în acest sens. Există câteva soluţii pen­t­ru un conflict ca cel din zona nistreană a Republicii Moldova: 

1) apariţia unui stat nou, independent;
2) protecţia şi apărarea valorilor culturale (poate şi ideologice: a se vedea cazul Hong Kong) în cadrul aceluiaşi stat prin acordarea unui statut special regiunii re­spective;
3) adoptarea unui sistem federal;
4) adoptarea unui sistem confederal (soluţie mai degrabă teoretică decât pra­c­ti­că). 

Partea moldovenească se pronunţă pentru a doua modalitate de rezolvare, în timp ce regimul de ocupaţie rusească din zona nistreană – pentru a patra soluţie. La 25 mai 2000 la Chişinău a avut loc o întrevedere a comisiilor parlamentare de la Chişinău şi Tiraspol. Parlamentarii din zona de ocupaţie au declarat la emi­siunea „Mesager” a TV Moldova că ei se pronunţă pentru „un stat cu doi su­bi­ecţi internaţionali”. După cum se ştie, în zona nistreană nu poate fi vorba despre un popor nistrean, care să aibă dreptul la autodeterminare politică. 

     Etapele soluţionării conflictului armat

Prima etapă a soluționării conflictului a fost cea tactico-militară. Ea a avut ca scop încetarea focului şi oprirea vărsărilor de sânge prin retragerea forțelor de pe linia de luptă. La 25 iunie 1992, la Istanbul are loc întâlnirea președinților Snegur, Iliescu, Elţin şi Kravciuk, aflaţi acolo cu ocazia unei conferințe a șefilor de stat din bazinul Mării Negre. În comunicatul adoptat „părţilor în conflict“ li se cere „încetarea neîntârziată şi necondiţionată a focului”. Se propune apoi „de­za­ngajarea formaţiunilor armate”. Se cere crearea unor „zone şi culoare de secu­ri­tate”. Aceste zone şi culoare reprezentau calul troian pentru aducerea trupelor ru­seşti de menţinere a păcii. Măsurile menţionate se vor realiza prin intermediul unei comisii parlamentare alcătuite din reprezentanţii ambelor părţi, cu partici­pa­rea în calitate de observator a comisiei mixte cvadripartite. Astfel, s-a înlocuit me­canismul celor patru (Rusia, Ucraina, România, Moldova) cu un mecanism bi­lateral Chişinău-Tiraspol, dar, în fapt, s-a urmărit (la insistenţele liderilor ruşi de la Tiraspol) eliminarea României din procesul de pace. Rusia şi Ucraina vor fi prezente ca garanţi în procesul de negocieri, având fiecare câte un reprezentant al şefului de stat – ambasador cu misiuni speciale. Tratativele cvadripartite au de­marat la 23 martie 1992 la Helsinki, unde s-a acceptat ca principiu funda­me­n­tal respectarea integrităţii teritoriale şi a independenţei Moldovei. La 2 aprilie 1992 la Chişinău are loc o reuniune de experţi ai celor patru miniştri, care au ela­borat recomandări ce vor fi prezentate la întâlnirea miniştrilor Ţîu, Năstase, Kozârev şi Zlenko. Recomandările urmăreau prevenirea incidentelor armate, ne­a­d­miterea implicării în luptă a cetăţenilor statelor străine, creşterea încrederii în zo­na conflictului. La reuniune au participat, ca observatori, reprezentanţi ai CSCE. În declaraţia dată publicităţii, miniştrii se pronunţă contra implicării Ar­matei a 14-a în conflict şi în treburile interne ale Moldovei, pentru menţinerea or­di­nii de drept de către autorităţile moldoveneşti pe întreg teritoriul statului, pentru a se ex­clude accesul civililor la armament. Tot la 2 aprilie, Departamentul de Stat al SUA salută atitudinea guvernului Moldovei în conflict, subliniind că „nu trebuie să aibă loc o intervenţie militară din afară”. Dar, după cum s-a văzut, os­ti­lităţile au continuat, iar Rusia a fost prezentă în conflict. 

Între 3-6 iulie 1992, la Moscova are loc reuniunea la nivel înalt a statelor me­mbre ale CSI. Cu această ocazie a avut loc o întâlnire dintre Snegur şi Elţin (în noaptea din 3 spre 4 iulie), în cadrul căreia s-a ajuns la o înţelegere prin­ci­pi­a­lă privind încetarea focului pe toate liniile de luptă şi retragerea formaţiunilor ar­mate din zona acţiunilor militare. Se mai prevedea demilitarizarea oraşului Be­nder (Tighina), precum şi alte acţiuni.  

La 21 iulie 1992 a avut loc, tot la Moscova, o întâlnire între preşedinţii Elţin şi Snegur. Acordul încheiat în cadrul acestei întrevederi a însemnat începutul re­g­lementării tactico-militare a conflictului armat, cu toate că s-au înregistrat şi unele încălcări ale principiilor de bază stipulate în document. Textul acordului moldo-rus privind principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova prevedea: încetarea focului din momentul sem­nă­rii acordului; retragerea formaţiunilor militare, a tehnicii de luptă şi a armame­n­tului în timp de şapte zile; crearea zonei de securitate între părţile în conflict; in­stituirea Comisiei Unificate Tripartite de Control (formată din reprezentanţii autorităţilor Republicii Moldova, Fede­raţiei Ruse şi ai „Republicii Moldove­neşti Nistrene”), în a cărei subordonare urmau să se afle contingentele militare ce trebuiau să fie create pe bază voluntară din reprezentanţii celor trei părţi şi ca­re trebuiau să asigure pacea şi ordinea în zona de securitate. Semnarea acor­du­lui în cauză şi respectarea acestuia de către regimul de la Tiraspol a dovedit o dată în plus că conflictul a fost şi este între Federaţia Rusă şi Republica Mol­do­va.  

A urmat etapa de soluţionare politico-juridică a conflictului. Ea a constat într-un şir de demersuri ale conducerii Republicii Moldova pe lângă organizaţii şi instituţii internaţionale cu scopul de a obţine consultaţii şi sprijin logistic în găsirea unor soluţii politice. La Chişinău şi-a început activitatea o Misiune par­la­mentară a CSCE. De asemenea, în republică s-au organizat conferinţe interna­ţi­o­nale cu participarea unor savanţi de renume mondial, care au formulat sugestii utile. Astfel, s-au profilat două principii fundamentale, în baza cărora urmau să se desfăşoare negocierile între cele două părţi (cu părere de rău, nu între Chi­şi­nău şi Moscova, ci între Chişinău şi Tiraspol): păstrarea integrităţii teritoriale a tării şi acordarea unui statut special raioanelor de est ale Repub­li­cii Moldova.  

Într-un interviu din 9 aprilie 1994, publicat în ziarul „Noutăţile Chişi­nău­lui”, Gr.Maracuţa, preşedintele sovietului suprem al „Republicii Moldoveneşti Ni­strene”, declara: „Numai cu condiţia primirii (a se citi: obţinerii) de către „RMN” a statalităţii sunt posibile compromisuri cu autorităţile de la Chişinău”. Du­pă alegerile din Republica Moldova, „într-adevăr, s-a creat o nouă situaţie po­litică ce ne permite să purtăm un dialog”. Dar, „de statalitate nu ne vom de­zi­ce, iar conţinutul ei poate fi elaborat la masa negocierilor. Şi nu e nimic ieşit din co­mun în cererile noastre, cu atât mai mult, cu cât există şi precedente: Tatars­ta­nul în Rusia, Crimeea în Ucraina”. 

Negocierile în cadrul Comisiei Unificate de Control s-au purtat permanent de la înfiinţarea acesteia şi până în prezent, dar fără un rezultat concret. De ase­me­nea, sub egida Misiunii CSCE în Moldova, s-au desfăşurat negocieri între Chi­şinău şi Tiraspol, în locul negocierilor ce ar fi trebuit să fie desfăşurate între Mo­scova şi Chişinău. R.Samuel, şeful Misiunii CSCE în Moldova (în 1994), pro­nunţându-se în cadrul Conferinţei internaţionale „Europa Centrală şi de Est în căutarea securităţii şi stabilităţii”, organizată la Chişinău de Centrul Euro-At­la­ntic din Moldova, a fost de părere că „apărarea statului, politica externă, fina­n­ţele, sistemul judecătoresc trebuie să constituie prerogativa instituţiilor statale ce­ntrale, în condiţiile acordării unei autonomii formaţiunii nistrene” („Curierul Na­ţional”, 31 mai 1994, Bucureşti). 

Pe data de 28 aprilie 1994, în apropierea orașului Tiraspol, a avut loc în­tâl­ni­rea dintre preşedintele M.Snegur şi liderul regimului de ocupaţie I.Smirnov. În urma convorbirilor, cele două părţi au convenit: să înceapă fără amânare şi co­ndiţii prealabile procesul negocierilor asupra întregului complex de probleme care prezintă interes comun; să înlăture toate obstacolele care împiedică desfă­şu­rarea normală a legăturilor economice, socioculturale, să asigure restabilirea şi dezvoltarea acestora; să faciliteze relaţiile reciproc avantajoase în domeniile eco­nomic, comercial, financiar ş.a., în interesul întregii populaţii. De asemenea, părţile au căzut de acord asupra: necesităţii determinării statutului politico-juri­dic al „RMN”; necesităţile elaborării unui program pe etape de instituire şi punere în practică a relaţiilor politico-juridice; delegării şi delimitării competenţelor pă­r­ţilor; stabilirii unei perioade de tranziţie pentru realizarea pe etape a înţelege­ri­lor bilaterale privind fiecare direcţie de activitate în parte; necesităţii creării unui sistem de garanţii reciproce, implicit internaţionale, privind executarea în to­talitate şi necondiţionată a acordurilor încheiate. La întâlnire au asistat R.Samuel, şeful Misiunii CSCE în Moldova, şi V.Va­sev, reprezentantul personal al preşedintelui Federaţiei Ruse, responsabil de pro­blema „Pridnestrovie”. 

La 5 iulie 1995, la Tiraspol a fost semnat de Snegur şi Smirnov un Acord pri­vind menţinerea garanţiilor de pace şi securitate între Republica Moldova şi „RMN”, prin care se prevedea: Republica Moldova şi Pridnestrovie se angajează să se abţină de la folosirea forţei militare în relaţiile bilaterale şi de la exer­ci­ta­rea de presiuni politice, economice şi de alt tip, una asupra celeilalte; părţile se vor abţine de la participarea în uniuni, blocuri şi alte organizaţii atât bilaterale, câtşi multilaterale direcţionate împotriva uneia din părţi; Republica Moldova şi Pridnestrovie apelează la Federaţia Rusă, Ucraina şi OSCE să fie garanţi pentru ob­servarea respectării Acordului. Aşadar, în 1995 România era total exclusă din pro­cesul de pace. Tot la 5 iulie s-a mai semnat un document privind relaţiile înt­re sistemele monetare ale Republicii Moldova şi Pridnestrovie în prima etapă. La 19 ianuarie 1996, la Moscova a fost semnată o declaraţie comună a preşedinţilor Federaţiei Ruse (Elţin), Moldovei (Snegur) şi Ucrainei (Kucima) privind regle­me­ntarea politică a conflictului din zona nistreană. Semnatarii reafirmau angaja­mentul faţă de integritatea teritorială şi inviolabilitatea frontierelor statelor me­m­bre ale CSI, deci şi ale Moldovei. La 11 martie 1996, la Tiraspol a fost semnat, de către Snegur şi Smirnov, un protocol asupra chestiunilor coordonate, în care se arată că Pridnestrovie adoptă Constituţia, legi şi acte normative, simbolurile pro­prii (drapel, uniformă militară, imn), îşi rezolvă problemele dezvoltării eco­no­mice, sociale şi culturale în interesele populaţiei care locuieşte pe teritoriul său, are dreptul să stabilească şi să menţină independent contacte internaţionale în domeniile economic, ştiinţific şi tehnic, cultural ş.a. – în baza acordului între părţi.  

La 8 mai 1997, P.Lucinschi şi I.Smirnov au semnat, la Moscova, un memo­ran­dum privind bazele normali­zării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Pri­d­ne­strovie. Părţile se angajau să continue stabilirea între ele a relaţiilor legal sta­ta­le. Conform documentului, zona de ocupaţie urma să participe la ducerea po­li­ti­cii externe a Republicii Moldova – subiect de drept internaţional – în ches­tiu­ni­le care îi ating interesele. Deciziile în ase­menea probleme trebuie luate prin aco­r­dul între părţi. De asemenea, părţile îşi vor construi relaţiile în cadrul unui stat co­mun în graniţele RSS Moldova din ianuarie 1990. Tot atunci preşedintele Ru­si­ei (Elţin) şi preşe­dintele Ucrainei (Kucima) au semnat o declaraţie comună asupra memoran­du­mului, reafirmând că statele lor sunt gata să îşi asume rolul de garanţi, aşa cum le cereau părţile semnatare. De menţionat că textul memoran­dumului era pre­gătit încă la 17 iunie 1996, dar preşedintele de atunci M.Snegur a refuzat să-l semneze.  

La 26 iunie 1997 părţile au semnat un acord privind reglementarea finală a conflictului şi distribuirea puterilor între Republica Moldova şi zona de ocupaţie ru­sească. Părţile semnatare, se presupunea, doreau să încheie definitiv conflictul ca­re le-a divizat şi să restabilească statul comun în frontierele RSSM din ianu­a­rie 1990. Conform acordului, relaţiile legal-statale între Republica Moldova şi Pri­dnestrovieîntr-o Republică Moldova unită şi integră teritorial, sunt realizate prin mijloacele delimitării subiecţilor de jurisdicţie şi prin delegarea bilaterală a puterilor între organele puterii de stat ale Republicii Moldova şi Pridnestrovie. Delimitarea și delegarea puterilor au ca obiect restabilirea spaţiului economic, so­cial şi legal comun cu un statut special pentru Pridnestrovie şi consolidarea în­c­rederii mutuale. Republica Moldova recunoştea încă o dată dreptul zonei de ocupaţie de a avea constituţie, legi şi acte normative, simboluri proprii, precum şi statutul oficial al limbilor ucraineană şi rusă,alături de cea moldovenească. Competenţele Pridnestroviei şi ale orga­nelor sale de putere acoperă: apărarea pro­te­cţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului în acord cu normele şi drepturile omu­lui, universal recunoscute; participarea în desfăşurarea politicii externe a Re­publicii Moldova în chestiunile care îi vizează interesele; stabilirea şi menţi­ne­rea legăturilor internaţionale economice, tehnico-ştiinţifice şi culturale; for­ma­rea propriului buget, a fondurilor non-bugetare, colectarea taxelor regionale, pa­r­ticiparea la formarea bugetului de stat comun (ceea ce nu s-a realizat); participarea la formarea politicii în domeniul securităţii de stat şi împreună cu or­ga­ne­le comune ale puterii de stat să joace un rol activ în lupta contra corupţiei, afa­cerilor ilegale cu droguri, terorismului şi crimei organizate; formarea şi func­ţi­onarea executivelor raionale, a organelor legislative şi judecătoreşti; determinarea sistemului de educaţie privind dreptul la educaţie în limba maternă în acord cu formele şi normele internaţional recunoscute; dezvoltarea economiei Pridnestroviei, organizarea sistemului de asistenţă medicală, asigurare socială, şti­inţă, sport şi cultură; coordonarea activităţii formaţiunilor comunităţilor na­ţi­o­na­le, crearea condiţiilor de maximă simplitate în stabilirea şi prezervarea legă­tu­ri­lor cu patriile etnice pentru indivizi şi comunităţile cultural-naţionale; organi­za­rea şi funcţionarea mijloacelor de comunicare regională; întreţinerea drumu­ri­lor şi căilor de transport, stabilirea meritelor, titlurilor de onoare ale Pridne­st­ro­viei. Acordul se constituia drept o Constituţie federală, arătând şi competenţele Re­publicii Moldova şi ale organelor sale de putere: cetăţenia Republicii Moldo­va (cea mai mare parte a transnistrienilor nu şi-a luat nici până acum cetăţenia Re­publica Moldova); apărarea, protecţia frontierelor (Republica Moldova nu co­n­t­ro­lează frontiera Pridnestroviei cu Ucraina) şi securitatea; producţia de apărare (vânzare şi cumpărare de armament) –prevedere rămasă doar pe hârtie; politica ex­ternă; vama (nu a exercitat acest drept la vama de la graniţa zonei de ocupaţie cu Ucraina); determinarea politicii macroeconomice, a valutei şi activitatea Băn­cii Centrale, formarea bugetului statului comun (nu s-a realizat) etc.  

La 10 noiembrie 1997 urmează un nou acord privind bazele organizaţionale ale cooperării social-econo­mice între Republica Moldova şi Pridnestrovie prin ca­re s-a instituit o comisie comună privind cooperarea respectivă.  

La 20 martie 1998 Lucinschi şi Smirnov semnează un acord privind măsuri­le de încredere şi dezvoltare a contactelor între Republica Moldova şi Pridne­st­ro­vie. În acesta se prevedea că în timp de două luni să fie redusă compoziţia nu­me­rică a forţelor de pace în zona de securitate sub 500 militari din fiecare parte, cu armele şi echipamentul lor militar. De asemenea, să se reducă numărul punc­te­lor de control şi al posturilor forţelor comune de pace, înlocuindu-le cu patrule mobile. Părţile vor contribui la retragerea echipamentului militar în exces al Fe­de­raţiei Ruse din zona de ocupaţie. Tot atunci s-a semnat un protocol vizând câ­ţi­va paşi prioritari privind grabnica reglementare politică a conflictului nistrean. Se­mnatarii documentului (Lucinschi, Smirnov, Kucima şi premierul rus Cerno­mî­rdin) „au considerat necesar să concentreze atenţia părţilor asupra următoare­lor direcţii prioritare: delimitarea şi delegarea mutuală a puterilor şi jurisdicţiilor (ceea ce nu s-a întâmplat până astăzi); luarea de măsuri specifice pentru stabi­li­rea unui spaţiu economic, social şi legal comun (ceea ce nu s-a făcut până as­tăzi); adâncirea încrederii mutuale şi a cooperării; trimiterea de trupe de pace uc­rainene (până atunci ucrainenii doar monitorizau acţiunea de pace) în zona de securitate.  

Peste un an, la 16 iulie 1999, la Kiev a fost semnată o declaraţie comună a pa­r­ti­cipanţilor la întâlnirea dedicată problemei normalizării relaţiilor între Repub­li­ca Moldova şi Pridnestrovie. Documentul, semnat de Lucinschi, Smirnov, Ku­ci­ma şi premierul rus Stepaşin, arăta că părţile sunt de acord să-şi construiască re­laţiile pe principiile frontierelor comune şi spaţiilor comune economic, legal, de apărare şi social.  

Am prezentat pe scurt doar cele mai importante documente semnate până acum între Chişinău şi Tiraspol. După cum se vede, autoritățile zonei de ocupație au obținut de facto autonomia, chiar dacă formal zona se înscrie în graniţele recunoscute pe plan internaţional ale Republicii Moldova. Însă, liderii tiraspo­leni, care la început au vrut statutul de republică autonomă în cadrul Republicii Moldova (în acest scop s-au organizat referendumuri la 3 decembrie 1989 în Râ­bniţa şi la 1 iulie 1990 în Tighina), apoi republică egală cu Republica Moldova în cadrul unei federaţii, au ajuns la un moment dat sa vrea o confe­de­ra­ţie formată din doi subiecţi de drept internaţional, iar în prezent vor o recu­no­a­ş­tere ca în cazul Kosovo, sau măcar Abhazia şi Osetia de Sud. Deoarece Chişi­nă­ul nu poate accepta acest lucru, administraţia zonei de ocupaţie nu face alt­ce­va decât să folosească timpul afectat negocierilor şi semnării de documente pe­n­t­ru a-şi întări capacitatea militară. De altfel, după referendumul din toamna anu­lui 2006 din zona aflată sub ocupaţie, în cadrul căruia, după organi­zatori, 97% s-au pronunţat pentru independenţă, Sovietul Suprem de la Tiraspol a anulat to­a­te acordurile cu Chişinăul, după cum a informat într-o ştire agenţia de presă Ol­via press. Ceea ce înseamnă că singurul act recunoscut şi respectat în zonă es­te Memorandumul din 21 iulie 1992, semnat de preşedinţii Elţin şi Snegur. 

     Capacitatea Armatei a 14-a ruseşti staţionate în estul Republicii Moldova şi demersurile privind repatrierea acesteia

După cum se știe, Armata a 14-a a Federaţiei Ruse a participat direct în co­n­f­lictul militar din estul Republicii Moldova. Încă de atunci autorităţile de la Chi­şi­nău au cerut insistent retragerea acestei armate de pe teritoriul său. Cu atât mai mult cu cât nou-creatul stat moldovenesc a fost declarat neutru sub aspect mili­tar. În momentul intrării Republicii Moldova în CSI, conducerea de la Chișinău nu a semnat documentele privind cooperarea în domeniul militar, ci doar pe cele care vizau domeniul economic, social şi politic. Ca răspuns la refuzul părţii ruse de a-şi retrage trupele în 1992, invocând dificultăţi de ordin tehnic, Ion Costaş, pe atunci ministrul apărării al Republicii Moldova şi fost adjunct al comanda­me­ntului Armatei a 14-a în 1983, adeclarat că aceasta nu este o mare unitate mi­litară, ci are doar vreo 6000 de ofiţeri şi subofiţeri, astfel că retragerea ei în Rusia nu ridică nici un fel de probleme.

În 1994 Armata a 14-a şi-a schimbat denumirea în Grupul Operaţional al Fo­rţelor Ruse (GOFR), deşi a continuat săapară în presă sub titulatura „fosta Armată a 14-a”. Acest grup dispunea de un corp ofiţeresc de 2300 persoane (de la 2900 în 1992), 108 tancuri, 125 tunuri de artilerie şi 131 maşini blindate. Grupul avea depozite de muniţii la Tiraspol şi Colbasna, aproximativ 45000 tone, dintre care 435 tone – muniţie instabilă. Conform datelor care ne-au fost puse la dispoziţie de Misiunea permanentă a OSCE în Moldova, este posibil ca 3000-16000 tone să fi fost deja evacuate, iar 80 tone de muniţie instabilă dis­t­ru­se. În martie 1999 au fost retrase 6 lansatoare de rachete SCUD. În iunie 1999 s-a stabilit ca retragerea echipamentului să se desfăşoare în patru etape. În noie­m­brie 1999, 13 eşaloane programate pentru prima etapă (care prevedea trans­po­r­tarea echipamentului cu trenul) au fost încărcate şi transportate în Federaţia Ru­să. De menţionat că forţele armate aşa zis nistrene (de fapt, ruse) dispun de un efectiv uman de aproximativ 6500 persoane, dintre care 3000 pot fi con­vo­caţi în cazuri speciale (de urgenţă),18 tancuri, 50 maşini blindate, 46-85 tunuri de 120 mm şi 30 tunuri de 100 mm. Republica Moldova, sub aspectul forţelor sa­le militare, dispune de un dispozitiv de apro­ximativ 6000 persoane. Nu are nici un tanc, dar are 209 maşini blindate, 153 tunuri de 120 mm, 36 tunuri de 100 mm, 46 proiectile anti-tanc, 6 avioane Mig-29 (care au fost exportate) şi 8 eli­coptere MI-8. Forţa unită de pace (Joint Peacekeeping Force) dispune în zona de securitate de 496 persoane originare din Federaţia Rusă, 500 – din partea Re­pu­blicii Moldova, 500 – din partea Pridnestroviei şi are 12 puncte de control. În zo­nă se mai află 9 observatori militari din partea Federaţiei Ruse, Moldovei, Pri­dnestroviei şi Ucrainei.

Concluzii

Ambasadorul Federației Ruse la Chișinău, P.Petrovski, a declarat la 12 ap­ri­lie 2000, în cadrul unei conferinţe de presă, că proiectul de statut propus de partea moldovenească pentru regiunea nistreană „inspiră optimism şi ar putea fi lu­at ca bază pentru adoptarea unui statut definitiv pentru Transnistria” [Pridnestrovie], a comu­ni­cat agenţia de presă Moldpres. Proiectul de document fusese prezentat cu o să­ptămână în urmă părţii ruse şi în acele zile era analizat la Moscova. Întrebat da­că documentul ar putea fi semnat la întâlnirea preşedinţilor Moldovei, Fede­ra­ţi­ei Ruse şi Ucrainei, dedicată problemei nistrene şi preconizată pentru luna iulie 2000, ambasadorul rus a spus că nu poate prognoza cum se vor derula luc­ru­rile până la vară. Petrovski a mai spus că Moscova este dispusă să-şi retragă tru­pele şi armamentul de pe teritoriul Republicii Moldova până în 2002, con­form deciziilor summitului OSCE din noiembrie 1999 de la Istanbul (ceea ce nu s-a întâmplat nici până în prezent). Potrivit ambasadorului, negocierile cu partea nistreană privind evacuarea armamentului rusesc sunt foarte active, dar şi proble­ma­tice, din cauză că Tiraspolul avanseazăpropuneri pe care el le-a numit „noi pe­ntru Rusia”. Diplomatul rus adăuga căîn zilele următoare urma să fie defi­ni­ti­vat graficul de retragere a muniţiilor ruseşti şi să fie propus Chişinăului spre exa­minare. Referitor la fondul OSCE pentru retragerea armamentului rusesc din Pridnestrovie, P.Petrovski a spus că resursele din acest fond „sunt minime şi cea mai mare povară financiară revine Rusiei”. Totodată, el a lăsat să se înţelea­gă că rezolvarea definitivă a problemei armamentului „depinde mult de poziţia pă­rţii nistrene”. 

La 26 aprilie 2000 la Chişinău a făcut o vizită Comisia pacificatoare a Adu­nă­rii parlamentare a CSI. Conducătorul acesteia, parlamentarul rus B.Pastuhov, s-a pronunţat pentru admiterea cât mai rapidă a experţilor OSCE la depozitele fo­stei Armate a 14-a pentru a evalua asistenţa financiară de care ar avea nevoie Rusia în procesul de evacuare din zona nistreană a armamentului şi muniţiilor, a comunicat „Jurnalul Naţional. Ediţie de Chişinău”, la 27 aprilie 2000. El a spus că Rusia va face tot posibilul ca să evacueze trupele sale până la sfârşitul anului 2000, în conformitate cu deciziile adoptate la Istanbul, deşi evacuarea este difi­ci­lă sub aspect tehnic. Oficialul rus s-a pronunţat pentru sincronizarea regleme­n­tării politice a conflictului nistrean cu evacuarea trupelor militare.

Din toate aceste declaraţii rezultă că Moscova putea invoca refuzul Pridne­st­roviei pentru a justifica o eventuală depăşire a termenului stabilit la reuniunea OSCE de la Istanbul, unde s-a prevăzut anul 2002 pentru evacuarea armamen­tu­lui, ceea ce s-aşi întâmplat.

În perioada celor două mandate ale PCRM, în care acesta a deținut majoritatea în Parlamentul Republicii Moldova şi ţara a fost condusă de un președinte comunist, au avut loc două întâlniri între președintele V.Voronin şi liderul de la Tiraspol I.Smirnov (în 2001 şi în 2008), care însă nu s-au soldat cu nici un rezultat. În to­a­tă această perioadă nu a fost semnat nici un document între Tiraspol şi Chi­şi­nău, ci s-a întrunit periodic doar Comisa Unificată de Control pentru a examina neînțelegerile ce apăreau în zona de securitate. 

Bibliografie:

1. Iorga N. Românii de peste Nistru. - Bucureşti: Excelsior, 1990.

2. Raţiu A. Românii de dincolo de Nistru. - Bucureşti: Editura Fundaţiei Cul­tu­rale Române, 1992.

3. Eminescu M. Basarabia. - Bucureşti: Mileniul Trei, 1990.

4. Verenca O. Administraţia civilă română în Transnistria. - Chişinău: Universitas, 1993.

5. Hermet G. Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa. - Iaşi: In­stitutul European, 1997.

6. Bârsan V. Masacrul inocenţilor. - Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Ro­mâne, 1993.

7. Bârsan V. Procesul Ilaşcu. - Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994.

8. Hannum H. Autonomie, suveranitate şi autodeterminare.- Bucureşti: Paideia, 1997.

Articol publicat în revista științifică a USM „Studia Universitatis”, nr. 3 (33), 2010, p. 80-86.