Ceva despre lupta cu corupția la moldoveni

Doi boieri, Grigore și Alexa, au furat țara. Și au fost duși la cetate (Soroca) pentru a fi judecați de domn. Vodă Petru Șchiopu a ieșit în fața cetății și a cerut boierului Grigore să-și spele mâinile, că-s murdare. Dar boierul a spus: „Sunt curate mâinile noastre, Măria ta!”. Dar armășelul Șeptilici, stăpânul închisorilor, zice: „Du-te, omule, și-ți spală mâinile, dacă zice vodă!”. Ei, boierii, zic că nu. Un băiat care făcea straja a pus mâna pe suliță și a înfipt-o drept în fundul păcătosului: „Du-te și-ți spală mâinile, că ai furat țara!”. Vodă i-a despicat pe vinovați și apoi și-a șters sabia de corpurile neînsuflețite ale celor doi. A vrut s-o bage în teacă, dar s-a răzgândit. S-a uitat spre mulțime și a întrebat: „Da' la voi cum sunt mâinile?” (Ștefan Plugaru, „Basarabia – pământul misiunii noastre”, pag. 103).

Misiunea Republicii Moldova (II)

M-a bucurat interesul pe care l-a stârnit primul articol pe această temă. În majoritatea celor 132 comentarii (de până acum) este recurentă ideea că poziția geografică a Republicii Moldova (periferică, zonă gri) condamnă statul nostru la instabilitate, sărăcie, insecuritate etc. Îmi place o aserțiune a lui Stephen Covey: „Viata noastră este rezultatul alegerilor pe care le facem. A da vina pe cei din jur, pe mediu, pe ceilalți factori exteriori, înseamnă a da acestor lucruri puterea de a ne controla”. Foarte mult, dacă nu totul, depinde de noi (de alegerile noastre – și mai ales ale diriguitorilor noștri).

Personal, cred că poziția geografică a Republicii Moldova – la hotarul civilizațiilor Occidentală și Slavo-Ortodoxă (după cum le-a numit Samuel P. Huntington) – ne poate ajuta. Occidentul s-a consacrat prin inteligență, eficiență, bună organizare, materializate în tehnologii, produse, drumuri și servicii de calitate. Toate acestea pot și trebuie preluate în statul nostru, dacă vrem să fim performanți și să putem supraviețui în istorie. Pe de altă parte, spațiul estic, în ciuda istoriei dramatice, care ne-a adus anexări (în 1812, 1940 și 1944), este cel cu care suntem legați spiritual – prin Ortodoxie. O misiune a Republicii Moldova trebuie să consemneze cu ce țara noastră poate fi utilă – atât Occidentului, cât și Estului (prin exporturile noastre, prin stabilitatea și securitatea pe care le putem asigura la noi în țară). Prin  latinitatea noastră facem parte integrantă din Occident și trebuie să valorificăm acest fapt (ce păcat că diplomația moldovenească nu are stabilit un dialog permanent cu oficialii de la Paris, Roma, Madrid și Lisabona). Prin Ortodoxia noastră facem parte din spațiul ortodox și trebuie să valorificăm și acest fapt. Occidentul este tezaurul de inteligență din care putem și trebuie să ne inspirăm (pentru dezvoltarea minții organismului nostru statal), iar Ortodoxia estică (inclusiv sfinții părinți ruși) este tezaurul de bunătate, dragoste și înțelepciune (profunzime) din care putem și trebuie să ne inspirăm (pentru dezvoltarea sufletului poporului acestei țări).

Și într-o parte și în alta sunt și aspecte negative: viziunea conform căreia banul este măsura  tuturor lucrurilor (sensul vieții omului pe pământ), organismele modificate genetic (recent, pe Pro TV, ambasadorul Dirk Schuebel spunea că îi plac fructele de la noi, că sunt mai bune decât cele din Germania; se vede că încă nu au fost înlocuiți copacii naturali cu cei modificați genetic, deși unele culturi par deja să fie cultivate din semințe modificate genetic – aduc profit sigur pentru că nu sunt atacate de dăunători, iar omul la noi consumă tot ce i se oferă, fără discernământ), politica de afișare a homosexualității și a sexualității în general (a desfrâului) în Vest; pe de altă parte, tendința Rusiei de a acapara teritorii (inclusiv pe al nostru). Dacă nu vom opune stavile și nu vom rezista, Occidentul ne poate desființa sufletul (reperele spirituale) și sănătatea fizică (OMG-urile distrug sănătatea), în timp ce Rusia ne poate desființa ființa statală (prin reanexare) și pe cea etnică (prin deznaționalizare). Deci atât Occidentul cât și Rusia ne oferă atât beneficii cât și pericole. Dacă le vom conștientiza, dacă vom ști care sunt valorile noastre (și le vom păstra), Republica Moldova poate supraviețui în istorie și se poate dezvolta.

Totul depinde de alegerile noastre.

Cum respectă partidele parlamentare legea în Republica Moldova

Ieri, 25 octombrie, la Fabrika, deputatul PL Corina Fusu a mai dat o probă a ipocriziei. Când deputatul PCRM Anatolie Zagorodnîi a spus că membrii CCA aparțin partidelor din AIE (contrar prevederilor Codului Audiovizualului, care stipulează că membrii instituției trebuie să fie din societatea civilă, să nu fie angajați și dependenți politic), deputata a replicat că toți membrii instituției respective au fost înaintați de ONG-uri... Îmi amintesc că pe 6 aprilie 2011 Ina Șupac, singurul deputat al PCRM prezent la ședința Comisiei parlamentare pentru mass-media cu privire la desemnarea candidaților pentru funcțiile din CCA, a declarat că acel concurs este o farsă (persoanele care urmau să fie „alese” fiind cunoscute dinainte). La aceasta Corina Fusu a strigat: „Voi ați făcut la fel!”. Așadar, în timp ce la ședința Comisiei deputata a recunoscut că, la fel ca PCRM, AIE și-a plasat oamenii în CCA, ieri la Fabrika, luându-i pe telespectatori de proști, Fusu s-a arătat „nedumerită” cu privire la acuzația că membrii CCA sunt aserviți AIE-ului... Problema e că Zagorodnîi nu a cerut respectarea legii/Codului - depolitizarea instituției - ci ca să li se ofere comuniștilor (înaintați de ONG-uri, desigur...) locuri în CCA. O țară în plin proces de degradare... Și ce e trist, nu se vede nici o luminiță la capătul tunelului. Întuneric deplin.

DISCREPANŢELE DIN HĂRŢILE DE LA TIRASPOL ŞI CHIŞINĂU – POTENŢIAL DE ESCALADARE A CONFLICTULUI NISTREAN

    

     One of the unsolved problems within the (Trans)Nistrian conflict regards the not established concrete border between the free Republic of Moldova and the Nistrian zone (both from the right and from the left banks of the Dniester river), controlled now by the Russian regular army and by an administration, formed by the Russian citizens, mostly who came from Russia. The missing clear agreed border constitutes a potential of escalation of the conflict, because villages which the Chisinau state administration considers as under the jurisdiction of the Moldova Government (Coşniţa, Pîrîta, Doroţcaia, Pohrebea, Molovata Nouă, Cocieri, from the left bank of the Dniester river, and Copanca, Varniţa and others from the right bank of the Dniester river) on the official maps published in Tiraspol are within the territory of so-called “Moldovan Nistrian Republic”. The article contains some proposals for solving this problem.

Pe data de 24 octombrie 2011 portalul de ştiri „Unimedia” a difuzat ştirea intitulată „Situaţia în Zona de Securitate se agravează. CUC: Au fost instalate alte două posturi ilegale”, în care se relata despre faptul că „Delegaţia moldovenească din Comisia Unificată de Control trage alarma în legă­tură cu ultimele evenimente din Zona de Securitate. Potrivit acesteia, situaţia s-a agravat în ultima perioadă. Structurile de forţă transnis­trene au instalat astăzi, 24 octombrie [2011], ilegal, două noi aşa-numite «posturi de grăniceri-vamă-migra­ţionale» în apropierea s. Pohrebea şi a digului hidrocentralei de la Dubăsari. Acest lucru a avut loc fără acor­dul organelor de conducere ale operaţiunii de pacificare şi încălcând flagrant hotărârile CUC şi prevederile Acordului de încetare a focului din 1992. Delegaţia moldovenească din cadrul Comisiei Unificate de Control îşi exprimă îngrijorarea faţă de agravarea din ultima perioadă a situaţiei în Zona de Securitate şi în special faţă de ultimele acţiuni întreprinse contrar adresării reprezentanţilor OSCE, Federaţiei Ruse şi Ucrainei în CUC, din 20 octombrie curent [2011], prin care mediatorii au adresat un apel către părţi să se abţină de la orice acţiuni unilaterale, care pot conduce la deteriorarea situaţiei în regiune. «Scopul evident al acestor acţiuni este tensionarea în continuare a situaţiei în localităţile din Zona de Securitate, în special din raionul Dubăsari. Instalarea aşa-numitelor posturi de control va complica şi mai mult viaţa cotidiană a populaţiei din regiune, reprezentând un impediment suplimentar în calea asigurării liberei circulaţii a cetăţenilor de pe ambele maluri ale Nistrului», se menţionează într-o declaraţie a CUC. În acest sens, Delegaţia moldovenească din Comi­sia Unificată de Control declară că cere înlăturarea imediată şi necondiţionată a posturilor ilegal instalate şi lichi­darea obstacolelor existente în prezent în calea liberei circulaţii a oamenilor. Totodată, a fost solicitată impli­carea urgentă a reprezentanţilor OSCE, Federaţiei Ruse şi Ucrainei în vederea revenirii la situaţia existentă anterior şi organizării în regim de urgenţă a şedinţei extraordinare a Comisiei Unificate de Control la faţa locului” [1]. 

Acest caz a scos în evidenţă o problemă care, cu părere de rău, este trecută cu vederea de către autorităţile de la Chişinău. Ea constă în faptul că, în conformitate cu articolul 14 al Constituţiei de la Tiraspol, „În com­po­nenţa Republicii Moldoveneşti Nistrene intră: oraşele – Bender (cu satele Varniţa [subl. A.L.], Gâsca, Proteagailovca), Dubăsari, Râbniţa, Tiraspol; raioanele [subl. A.L.] – Grigoriopol, Dubăsari [subl. A.L.], Camenca, Slobozia [subl. A.L.], Râbniţa. Graniţele şi teritoriul Republicii Moldoveneşti Nistrene se determină prin lege” [2]. În articolul 5 se prevede: „Pământul [subl. A.L.], zăcămintele, apele, pădurile, spaţiul aerian, de asemenea resursele naturale constituie obiectul proprieteţii exclusive a statului” [3]. De asemenea, în Preambul este fixat: „Noi, poporul multinaţional al Republicii Moldoveneşti Nistrene, – uniţi printr-un destin comun pe pământul nostru [subl. A.L.]; (...)” [4]. Din aceste citate rezultă faptul că administraţia de la Tiraspol a inclus în cadrul teritoriului „RMN” satul Varniţa, ai cărui locuitori s-au pronunţat mereu pentru apartenenţa lor la statul Republica Moldova (RM), fiind cetăţeni ai RM. Dintr-o hartă editată, în 2006, de tipografia „Poligrafist” din Bender, în conformitate cu legile adoptate la Tiraspol şi care exprimă poziţia oficială a administraţiei de la Tiraspol cu privire la teritoriul pe care îl administrează, aflăm pe cât se întind, în viziunea Tiraspolului, două raioane unde în 1992 s-au desfăşurat lupte armate: raionul Dubăsari cuprinde, pe de o parte, satele Molovata Nouă, Roghi, Vasilievca şi Cocieri (aflate la nord de Dubăsari şi care se află sub jurisdicţia Republicii Moldova), iar, pe de altă parte, satele Pârâta, Coşniţa, Pohrebea şi Doroţcaia (situate la sud de Dubăsari şi care, de ase­menea, se află sub jurisdicţia Republicii Moldova); raionul Slobozia cuprinde satul Copanca de pe malul drept al Nistrului (care şi el se află sub jurisdicţia Republicii Moldova). După cum se ştie, locuitorii tuturor acestor sate s-au pronunţat şi au luptat pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova. Nu ştim, de altfel, care este opinia locuitorilor celorlalte sate basarabene incluse în raionul Slobozia în perioada sovietică şi care, respectiv, au ajuns din inerţie în autoproclamata RMN: Chiţcani, Mereneşti, Cremenciug şi Zahorna (ele se află efectiv sub jurisdicţia administraţiei de la Tiraspol).

 

Dacă examinăm hărţile editate la Chişinău, putem constata o situaţie diametral opusă. Astfel, pe harta teritorial-administrativă a Republicii Moldova elaborată şi întocmită pentru tipar de către Institutul de Geodezie, Prospecţiuni Tehnice şi Cadastru „INGEOCAD”, sub egida Agenţiei Relaţii Funciare şi Cadastru a RM (ediţia a şasea, anul 2008) satele Molovata Nouă, Roghi, Vasilievca şi Cocieri sunt reprezentate ca făcând parte din raionul Dubăsari al RM, satul Varniţa cu întreg municipiul Bender, inclusiv cu satele Gâsca şi Proteagailovca (controlate de administraţia de la Tiraspol), sunt reprezentate în afara „Unităţii teritoriale din stânga Nistrului”, deci aflându-se sub jurisdicţia Chişinăului, la fel ca şi satele Chiţcani, Mereneşti, Cremenciug şi Zahorna, fără să mai stăruim asupra satului Copanca. Pe harta editată la Chişinău, spre deosebire de cea editată la Bender, este indicat că „limitele administrativ-teritoriale ale Republicii Moldova sunt stabilite conform Legii nr.764 – XV din 27 decembrie 2001 (modificarea Legii prin Legea nr.37-XV din 14 februarie 2003 şi prin Legea nr.124-XV din 18 martie 2003)”. Neconcordanţele dintre harta editată de Tiraspol şi cea editată de Chişinău sunt evidente. 

În conformitate cu Acordul privind principiile reglementării paşnice a conflictului în regiunea nistreană a Republicii Moldova, din 21 iulie 1992, semnat de preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţin, şi de preşedin­tele Republicii Moldova, Mircea Snegur, se prevedea oprirea focului pe liniile de luptă ale celor două părţi implicate în conflict (de altfel, în Acord nu sunt denumite părţile în conflict) şi crearea unei zone de securitate, specificându-se în articolul 1, alineatul 2: „Coordonatele concrete ale zonei vor fi determinate de un protocol special al părţilor, care participă la executarea prezentului Acord”. Deşi în Acordul din 1992 nu a fost stabilită linia de demarcație între Republica Moldova liberă de prezenţa armatei ruse şi estul Moldovei, rămas în continuare sub controlul armatei ruse, care a participat în războiul împotriva RM, observatorii au dedus în mod tacit faptul că această linie urma să corespundă liniilor de luptă, la momentul opririi focului. În acest sens, satele Coşniţa, Pârâta, Doroţcaia, Pohrebea, Molovata Nouă, Cocieri, Varniţa, Copanca, aflate în spatele liniei frontului din partea RM, nicidecum nu pot fi considerate părţi ale autoproclamatei RMN. 

De altfel, acelaşi lucru poate fi spus şi despre satele Corjova şi Mahala din apropierea Dubăsarilor, care după încetarea focului au fost preluate sub controlul structurilor de forţă ale autoproclamatei RMN. În 1991 Guvernul de la Chişinău a acordat statut de comună celor două sate, care anterior au fost declarate parte a oraşului Dubăsari. Adminis­traţia de la Tiraspol le consideră în continuare sectoare ale oraşului Dubăsari. La 14.08.1992 a fost semnată Dispoziţia nr.6 intitulată Dispoziţie temporară privind principiile de bază ale activităţii organelor de menţi­nere a ordinii de drept în zonele cu regim de securitate sporit ale regiunii nistrene a Republicii Moldova. Această Dispoziţie, într-o oarecare măsură, a constituit acel protocol care aşa şi nu a fost elaborat şi semnat cu privire la „coordonatele concrete ale zonei” – implicit cu privire la linia de demarcație „concretă” între zona rămasă sub controlul Tiraspolului şi teritoriul liber al Republicii Moldova. În conformitate cu această Dispoziţie, în satele Molovata Nouă, Cocieri, Coşniţa (Pohrebea intră în comuna Coşniţa) şi Pârâta urma să activeze Poliţia moldovenească; în oraşul Dubăsari şi în satele Garmaţcoe, Ţâbuleuca, Goian, Doibani şi Dzerjinskoe urma să activeze Miliţia regimului de la Tiraspol. Astfel, indirect, linia de demarcație în sectorul din stânga Nistrului, între teritoriul liber al Republicii Moldova şi zona rămasă sub ocupaţie rusească este hotarul între localităţile unde activează Poliţia şi cele unde activează Miliţia. 

Un caz deosebit este cel al satului Doroţcaia. Pe 19.11.2011, Ion Leahu, reprezentant al Republicii Moldova în cadrul Comisiei Unificate de Control, mi-a comunicat în cadrul unui interviu că în Doroţcaia activează Poliţia, dar în acelaşi timp, de două ori pe săptămână, în loca­litate vin doi miliţieni de la Dubăsari, care în clădirea Primăriei recepţionează plângeri de la locuitorii satu­lui. Acest lucru se întâmplă deoarece din perioada sovietică în satul Doroţcaia s-a păstrat „Sovietul sătesc”, sub­ordonat Tiraspolului, în frunte cu un preşedinte care promovează interesele administraţiei de la Tiraspol, cu toate că niciodată din perioada conflictului până în prezent în Doroţcaia nu s-au mai desfăşurat alegeri noi în „Sovietul sătesc”. Într-o oarecare măsură, situaţia din Doroţcaia este comparabilă cu cea din satul Corjova, pe care autorităţile regimului nerecunoscut de la Tiraspol îl consideră parte a oraşului Dubăsari, dar tolerează o primărie şi un consiliu sătesc subordonate autorităţilor de la Chişinău: aici însă Poliţia moldovenească nu poate activa (deşi activează un primar ales şi un consiliu sătesc ales, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova). În ceea ce priveşte sectorul din dreapta Nistrului, Ion Leahu mi-a comunicat că în 2012 administraţia oraşului Bender a iniţiat amenajarea unei gunoişti între satele Gâsca şi Fârlădeni. Conform hărţii moldoveneşti, ambele sate fac parte din raionul Căuşeni. În fapt, satul Gâsca nu se află însă sub jurisdicţia Guvernului de la Chişinău. Deşi primarul satului Fârlădeni a declarat că terenul pe care urmează să fie amenajată gunoiştea nu este în raza satului său, ci în cea a satului Gâsca, preşedintele raionului Căuşeni se opune amenajării respectivei gunoişti, deoarece, formal, ambele sate fac parte din acest raion şi pentru a iniţia o asemenea construcţie este nevoie de acordul autorităţilor raionului. 

Deoarece aceste aspecte, cu privire la inadvertenţele („inadvertenţă”: „nepotrivire, neconcordanţă” [5], notă A.L.) din hărţile editate la Chişinău şi la Tiraspol, nu sunt examinate nici în cadrul şedinţelor Comisiei Unificate de Control, nici în cadrul negocierilor în formatul informal (de consultaţii) 5+2, aceste discrepanţe reprezintă un potenţial de escaladare a conflictului din zona nistreană a RM. Pentru cetăţenii RM, care îşi cunosc teritoriul ţării după hărţile editate la Chişinău, poate părea straniu de ce administraţia de la Tiraspol şi-a permis să instaleze posturi vamale, de grăniceri şi ale serviciului migraţie pe şoseaua Dubăsari – Râbniţa, între satul Doroţcaia şi terenurile agricole ale locuitorilor satului. Răspunsul e simplu: pentru că administraţia de la Tiraspol consideră nu numai terenurile agricole respective, aflate la est de şoseaua respectivă, ci şi satele Coşniţa, Pârâta, Doroţcaia, Pohrebea, Molovata Nouă, Cocieri (aflate sub jurisdicţia Chişinăului), ca făcând parte din „RMN”. Autorităţile de la Tiraspol le consideră ca aflându-se sub „ocupaţia vremelnică” a Republicii Moldova, după cum în perioada 1924-1940 structurile administraţiei din stânga Nistrului, ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM), considerau teritoriul Basarabiei ca aflându-se sub ocupaţia vremelnică a României, dar făcând parte din RASSM (1924-1940). 

Există totuşi o deosebire: în prezent la podul peste Nistru din localitatea Vadul lui Vodă, care face legătura cu localităţile de pe malul stâng aflate sub jurisdicţia Chişinăului, pe malul drept se află un post al forţelor de pacificare (care au un comandament rusesc, deşi în cadrul lor participă nu doar soldaţi ai Rusiei, ci şi ai Republicii Moldova şi ai „RMN”). Pe data de 1 ianuarie 2012 la acel post de lângă pod „un militar din contingentul rus al forţelor de menţinere a păcii a tras într-un cetăţean al Republicii Moldova, care nu a răspuns la cererea de a se opri lângă un punct de control în zona de securitate din Transnistria [de fapt, nu este vorba de nici un fel de Transnistrie, ci de localitatea Vadul lui Vodă de pe malul drept al Nistrului, din Basarabia, localitate aflată sub jurisdicţia RM, notă A.L.]. (…) Tânărul în vârstă de 18 ani, Vadim Pisari, trecea prin punctul de control pentru a alimenta maşina la o benzinărie din apropiere. Acesta a refuzat să se supună avertizărilor şi a fost împuşcat mortal. Acesta nu a răspuns la cererea de a se opri în repetate rânduri şi a ignorat semnul «trecerea fără oprire interzisă». Pacificatorul rus l-a împuşcat” [6]. Tânărul a decedat la spital în aceeaşi zi. Dincolo de detaliile cu privire nerespectarea de către cetăţeanul Vadim Pisari din satul Pârâta a unui semn de circulaţie, crima în cauză a scos în evidenţă faptul că postul de pacificatori de la Vadul lui Vodă, aflat sub comanda Federaţiei Ruse, certifică indirect existenţa graniţei pe Nistru între Republica Moldova liberă şi zona rusească de ocupaţie din estul ţării. După respectiva crimă, în urma mai multor proteste ale localnicilor, barajele meta­lice şi blocurile de beton au fost scoase din sectorul de lângă pod [7]. 

Totuşi, administraţia de la Tiraspol a încercat să impună din nou obstacole pe calea de acces spre malul stang al Nistrului. Pe 13 aprilie 2012 auto­rităţile de la Tiraspol (sic!) au încercat instalarea unei bariere pe şosea în zona podului – pe teritoriul consi­derat la Chişinău ca aflându-se sub jurisdicţia RM. „Mai multe instituţii media au scris despre tensiuni pe podul de la Vadul lui Vodă. Localnicii satelor din preajmă s-ar fi împotrivit încercării trasnistrenilor de a instala o barieră de interdicţie pe podul de la Vadul lui Vodă şi au distrus-o. Partea moldovenească susţine că în dimineaţa zilei de 12 aprilie [2012] un grup de pacificatori transnistreni au instalat o barieră fără acordul CUC şi fără a anunţa Comandamentul Militar Unificat al Forţelor de Menţinere a Păcii. Ordinul a venit de la comandantul pacificatorilor transnistreni [sic!]. Delegaţia moldovenească în Comisia Unificată de Control spune că «la scurt timp, cu participarea locuitorilor din satele învecinate, situaţia a fost restabilită în poziţia care a fost până la incident», fără a concretiza în ce a constat «participarea» localnicilor. Delegaţia RM în CUC consideră acest gest drept o ignorare a înţelegerilor de a se abţine de la orice acţiuni unilaterale, care pot conduce la destabilizarea situaţiei în regiune. Potrivit sursei, ieri [13.04.2012], în cadrul şedinţei CUC, la insistenţa delegaţiei moldoveneşti, în scopul ameliorării situaţiei, s-a decis că la postul nr. 9 [de la podul din Vadul lui Vodă] se vor deplasa observatori militari. La polul opus, aşa-zisul minister de externe al nerecunos­cutei republici nistrene se arată îngrijorat şi consideră provocatoare acţiunile unui grup de civili, susţinuţi de militari moldoveni, care, fără acordul CUC, în ziua de 12 aprilie au distrus barierele instalate şi au demontat indicatoarele rutiere. «Aceste acţiuni vin să încalce înţelegerile anterioare, să destabilizeze situaţia în zonă şi să sporească tensiunile între Republica Moldova şi Trasnistria», se spune în comunicatul Tiraspolului. La rân­dul său, Delegaţia Republicii Moldova în Comisia Unificată de Control regretă informaţia difuzată într-un mod eronat de partea transnistreană cu privire la incident” [8]. Acest incident a demonstrat că, în ciuda tolerării jurisdicţiei moldoveneşti asupra satelor din stânga Nistrului, autorităţile de la Tiraspol consideră teritoriul acelor sate ca fiind al lor. Mai mult: şi-au permis să instaleze o barieră de interdicţie chiar pe malul drept al Nistrului, în Basarabia, în localitatea Vadul lui Vodă, care nu are nici o legătură cu teritoriul pe care ei îl consideră al „RMN” şi/sau al „Transnistriei”.

În condiţiile în care în zona nistreană: 1. exercită puterea o administraţie din care fac parte persoane originare din Rusia (nici un localnic moldovean nu face parte din „guvernul” de la Tiraspol), 2. se află trupe ale armatei regulate ruse, 3. limba rusă este utilizată exclusiv în administraţie (cu toate că limbile moldovenească şi ucraineană au, formal, de asemenea, statutul de limbi de stat), în spaţiul public şi în învăţământul superior (cu excepţia Catedrei de Limbă Moldovenească de la Universitatea de Stat din Tiraspol) – stârneşte nedumerire faptul că respectiva „republică” se mai numeşte „moldovenească”. De ce atunci nu se numeşte „Republica Rusă Nistreană”? Se ştie că „RMN” se află, cu excepţia oraşului Bender şi a celor şase sate de pe malul drept al Nistrului, din partea basarabeană (Gâsca, Proteagailovca, Chiţcani, Mereneşti, Cremenciug şi Zahorna) – pe care le controlează – pe teritoriul care în perioada ţaristă era numit „Novorossiia” (din stânga Nistrului). Nu cumva „Republica Moldovenească Nistreană” actuală se numeşte „moldovenească” pentru că autorităţile de la Tiraspol visează, la fel ca cele din RASSM din trecut, să acapareze şi restul teritoriului moldovenesc – al Republicii Moldova libere? 

Importanţa discrepanţelor dintre hărţile tipărite de Tiraspol şi de Chişinău depăşeşte însă cadrul strict al raporturilor directe dintre Chişinău şi Tiraspol. Experţi din întreaga lume, atunci când analizează conflictul din zona nistreană a RM şi atunci când încearcă să găsească o soluţie conflictului, pornesc pe o pistă greşită din cauza a două elemente care induc în eroare persoanele neavizate cu privire la situaţia din teren. Primul element este cel al denumirii scurte a „Republicii Moldoveneşti Nistrene”, sau al traducerii denumirii de „Pridnestrovie”. Din păcate, atât în mass-media din Chişinău, cât şi din întreaga lume s-a impus echivalentul „Transnistria” pentru rusescul „Pridnestrovie”. În perioada 12-23 septembrie 2011 am participat la o şcoală de vară cu genericul „Pown or player? Frozen conflicts in the former Soviet Union”, la Yalta (Crimeea, Ucraina). Unul dintre profesorii care au vorbit despre conflictele din fosta URSS a fost Stefan Wolff, profesor de Secu­ritate Internaţională la Universitatea Birmingham (Anglia, Regatul Unit) [9]. În comunicarea sa dedicată con­flictului din zona nistreană a RM, Wolff a expus mai multe viziuni, inclusiv pe a sa, cu privire la soluţionarea conflictului, folosindu-se de o hartă pe care linia de demarcație din interiorul RM între teritoriul aflat sub jurisdicţia Chi­şinăului şi teritoriul aflat sub jurisdicţia administraţiei de la Tiraspol şi a armatei ruse se află pe Nistru (este harta de care se foloseşte şi Misiunea OSCE din RM). El a propus un statut special pentru „Transnistria” – tot teritoriul din stânga Nistrului – şi un alt statut, deosebit de cel al „Transnistriei”, pentru oraşul Bender.

L-am întrebat dacă dânsul cunoaşte faptul că satele Coşniţa, Pârâta, Doroţcaia, Pohrebea, Molovata Nouă, Cocieri deși se află în Transnistria (pe malul stâng al Nistrului), sunt totuşi sub jurisdicţia Chişinăului. „Locuitorii din aceste sate şi-au apărat cu arma în mână libertatea, de ce îi plasaţi în cadrul «RMN» fără să îi întrebaţi dacă acceptă aceasta?”, l-am întrebat. El s-a arătat nedumerit de detaliile pe care i le-am furnizat. Mi-a răspuns: „Dar conducerea dv. foloseşte denumirea de Transnistria, inclusiv în actele legislative”. Stefan Wolff are dreptate: Legea Parlamentului Republicii Moldova nr.173-XVI din 22.07.2005 a fost intitulată „Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria)” [10]. Deoarece Guvernul de la Chişinău a denumit teritoriul necontrolat de el „Transnistria”, Stefan Wolff a înţeles că autorităţile moldovene consideră întreg teritoriul din stânga Nistrului ca aflându-se sub jurisdicţia administraţiei de la Tiraspol. De aceea, pe el, probabil, nu l-ar fi uimit faptul că autorităţile tiraspolene au instalat posturi de grăniceri, vameşi şi ale serviciului migraţie pe şoseaua Tiraspol-Râbniţa; el mai degrabă ar fi uimit să constate că aceste posturi nu sunt pe Nistru, din moment ce Parlamentul RM adoptă legi din care rezultă că întreg teritoriul din stânga Nistrului – „Transnistria” – este o zonă necontrolată de Chişinău şi căreia Legislativul doreşte să-i acorde un statut special. 

Pe data de 15 noiembrie 2011, la sediul Misiunii OSCE din Chişinău, fostul şef al Misiunii, diplomatul american William Hill, actualmente angajat al Departamentului de Stat al SUA şi al National War College din Washington, a vorbit despre lecţiile de pe urma conflictului din Republica Moldova. El şi-a intitulat prelegerea „Lecţii din conflictul moldo-transnistrean”, prezentând hărţi ale Republicii Moldovei în care linia de demarcație – între Republica Moldova liberă şi teritoriul necontrolat de Guvernul de la Chişinău – trece pe Nistru. În secvenţa de întrebări–răspunsuri, de după prelegere, i-am spus domnului Hill că, în opinia mea, detaliile sunt importante şi l-am întrebat de ce hărţile ce reprezintă zona de conflict, pe care le-a prezentat, sunt inexacte, în condiţiile în care chiar în respectiva prelegere el a spus că RM controlează o parte a teritoriului din stânga Nistrului, iar administraţia de la Tiraspol controlează o parte a teritoriului de pe malul drept al Nistrului. L-am mai întrebat de ce şi-a intitulat prelegerea, pe care a ţinut-o în limba engleză, „Lessons from the Moldova – Transnistria Conflict”, din moment ce autorităţile de la Tiraspol nu folosesc denumirea „Transnistria” cu referire la teritoriul pe care îl controlează şi administrează? Cu părere de rău, nu am primit răspunsuri clare nici la prima, nici la a doua întrebare. De altfel, nici nu aveam cum să primesc. Aceste întrebări, care l-au stânjenit vizibil, erau retorice. Cum să folosească diplomatul american, cu referire la conflict, alte denumiri decât cele folosite de Guvernul de la Chişinău? Iar dacă autorităţile mol­dovene folosesc această denumire cu referire la zona necontrolată de ele din estul RM, de ce ar trebui să-şi facă probleme un diplomat american atunci când o repetă?

Consider că a sosit timpul să aibă loc o clarificare a denumirii utilizate cu referire la conflictul din estul RM şi cu referire la zona estică a RM. Întâi de toate, ar fi bine să se înţeleagă că în 1992 a avut loc un război ruso-moldovenesc, respectiv există un conflict ruso-moldovenesc îngheţat. Deci, este incorect să se vorbească despre un conflict „între Moldova şi Transnistria”, aşa cum afirmă Stefan Wolff şi William Hill. Rusia a fost recunoscută ca fiind parte implicată în conflict printr-o decizie a CEDO din 2004 în Dosarul Ilaşcu. La 15 noiembrie 2011 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat din nou Rusia, pronunţând o decizie prin care a obligat statul respectiv să plătească noi despăgubiri, în valoare totală de 160 mii de Euro: câte 60 000 de Euro, în calitate de prejudicii, foştilor deţinuţi ai regimului de la Tiraspol, Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa şi, respectiv, câte 20 000 de Euro rudelor acestora. Rusia a fost obligată să plătească pentru detenţia ilegală în care au rămas Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa până în 2007. Asta deşi CEDO încă în 2004 a obligat statele respondente (Federaţia Rusă şi Republica Moldova) să asigure eliberarea imediată a acestora. Curtea a constatat că Federaţia Rusă nu a îndeplinit hotărârea CEDO din 8 iulie 2004, care prevedea eliberarea imediată a lui Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa. În ştirea „Unimedia” din 15 noiembrie 2011, intitulată „Dosar de 160 mii Euro! Rusia condamnată din nou la CEDO pe cazul Ilaşcu!”, se mai menţionează: „Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa au fost arestaţi de către «autorităţile neconstituţionale ale Republicii Moldoveneşti Nistrene» pentru pretinse acte «teroriste» în cadrul conflictului armat din 1991-1992. Cererea către CEDO a fost înaintată în 2005, când Andrei Ivanţoc era deţinut în Tiraspol, iar Tudor Popa – în Hlinaia. Ei au fost eliberaţi abia în iunie 2007. CEDO a constatat că reclamanţii au fost supuşi relelor tratamente şi torturii şi detenţia acestora a fost arbitrară, violând articolele Convenţiei Europene cu privire la Drepturile şi Libertăţile Fundamentale. În această cauză s-a examinat şi legalitatea detenţiei, precum şi condiţiile în care reclamanţii au fost deţinuţi după 8 iulie 2004. La fel s-au examinat şi plângerile cu privire la restricţiile de a avea întrevederi şi contacte cu membrii familiilor acestora. Curtea a decis că cei doi deţinuţi cad sub jurisdicţia Federaţiei Ruse (subl. A.L.) şi că Rusia este obligată să achite reclamanţilor câte 60 000 de Euro şi 20 000 de Euro rudelor celor doi, cu titlu de compensare a prejudiciului moral şi material, plus 5240 de Euro, total, drept compensare a costurilor şi cheltuielilor în proces. Deşi dosarul este împotriva Rusiei şi Republicii Moldova, CEDO a stabilit că Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive de asigurare a drepturilor reclamanţilor prin prisma Convenţiei, începând cu iulie 2004, şi a luat în considerare obiecţia Guvernului RM cu privire la lipsa con­trolului efectiv asupra teritoriului Transnistriei” [11]. 

Guvernul de la Chişinău nu controlează o zonă a teritoriului său estic. Această zonă cuprinde cea mai mare parte a teritoriului din stânga Nistrului (fără satele Coşniţa, Pârâta, Doroţcaia, Pohrebea, Molovata Nouă, Cocieri) – parte a provinciei istorice Transnistria, care vizează teritoriul dintre fluviile Bugul de Sud şi Nistru, şi o parte din teritoriul cisnistrean – Basarabia (oraşul Bender şi satele Gâsca, Proteagailovca, Chiţcani, Mereneşti, Cremenciug şi cătunul Zahorna) – teritoriul dintre fluviile Nistru şi Prut. Această zonă a rămas în continuare sub controlul armatei ruse şi este administrată de structuri ale Feredaţiei Ruse – în care activează cetăţeni ruşi, sosiţi pe acest teritoriu din Federaţia Rusă. Republica Moldova controlează de facto o parte mică a teritoriului său transnistrean – din stânga Nistrului (şase sate) şi cea mai mare parte a teritoriului cisnistrean, adică al Basarabiei (fără Bender şi şase sate). Prezintă interes faptul că atunci când administraţia de la Tiraspol traduce în „limba moldovenească” denumirea „Pridnestrovie”, utilizează cuvântul „Nistrenia” (ideea a aparţinut istoricului Vladislav Iachim Grosul, originar din Republica Moldova, dar care activează la Moscova [12]), care este mai potrivit, deoarece prin utilizarea acestuia se evită confuziile pe care le-am semnalat la profesorul din Regatul Unit Stefan Wolff şi la diplomatul american William Hill. În fond, toponimul „Nistrenia” este în spiritul limbii române, el fiind alcătuit, la fel ca şi în cazul denumirii unei alte provincii româneşti – Oltenia, pornindu-se de la denmirea unui râu. Aşa după cum toponimul Oltenia este în legătură cu râul Olt, iar cei care locuiesc acolo se numesc olteni, „Nistrenia” ar fi denumirea unei zone legate de râul Nistru, ai cărei locuitori pot fi numiţi „nistreni”, inclusiv pornind de la denumirea „Republica Moldovenească Nistreană”. Paralela olteni – Oltenia/ „nistreni” – „Nistrenia” confirmă existenţa unor reguli comune ale limbii române: atât la Craiova, cât şi la Tiraspol. Din acest punct de vedere, pare chiar că toponimul „Transnistria”, care s-a impus mai ales în perioada celui de-al doilea război mondial, cu referire la teritoriul dintre Bugul de Sud şi Nistru, este oarecum neconform spiritului limbii române. Or, pornind de la toponimul „Transnistria”, populaţia care locuieşte în regiune ar trebui să fie denumită „transnistrieni” / „transnistrian”. Cu toate acestea, cei din stânga Nistrului sunt numiţi „transnistreni” / „transnistrean”. Tot aşa cum nu folosim forma „oltieni” /„oltian”, ci „olteni”/ „oltean”.

Un alt aspect ce stârneşte încă anumite neclarităţi este cel cu privire la formatul negocierilor 5+2. Pe data de 28 matie 2011 Hubert Duhot, Attaché /Project Manager la Operations Section, din cadrul Delagaţiei UE la Chişinău, mi-a spus într-un interviu că nu există un format formal 5+2, deoarece un format formal este cel în care părţile în conflict s-au recunoscut una pe alta. În cazul conflictului din estul Republicii Moldova, Chişinăul nu recunoaşte formaţiunea „statală” nistreană. „Chişinăul nu recunoaşte scrutinul [pezidenţial] care urmează să aibă loc în decembrie curent [2011] în Transnistria, nu recunoaşte candidaţii înscrişi pe listele de alegeri şi evident nu poate sprijini unul sau altul dintre aceşti candidaţi” [13], a declarat vicepremierul pentru Reintegrare, Eugen Carpov, în cadrul unui interviu pentru Radio Europa Liberă, citat de portalul de ştiri „Unimedia”. „Chişinăul nu este interesat să sprijine nicio candidatură, atât timp cât noi nu recunoaştem nici autorităţile de la Tiraspol, nici regimul de la Tiraspol şi nici alegerile propriu-zise, care vor fi organizate” [14], – a declarat Carpov în cadrul unui alt interviu pentru Europa Liberă. Astfel, paradoxal, poate fi vorba de negocieri oficiale, dar totuşi într-un format informal 5+2. Chiar dacă delegaţia moldovenească la consultările în formatul 5+2 a recunoscut statutul de egalitate al părţilor în cadrul negocierilor (la runda de consultări/negocieri din 18.04.2012 de la Viena [15]), atâta timp cât Chişinăul nu recunoaşte formaţiunea statală nistreană şi ţinând cont de faptul că CEDO a recunoscut că, pe teritoriul estic al Republicii Moldova, Federaţia Rusă îşi exercită jurisdicţia, un format formal ar fi cel în care Republica Moldova şi Federaţia Rusă vor fi părţile implicate în conflict. Ţinând cont de faptul că dintre multiplele acorduri semnate din 1992 până în prezent se respectă doar cel din 21 iulie 1992, semnat de preşedintele Federaţiei Ruse Boris Elţîn şi de preşedintele Republicii Moldova Mircea Snegur, consider că doar prin acorduri semnate de autorităţile de la Moscova şi de la Chişinău se poate ajunge la o soluţionare a conflictului din zona nistreană a RM, inclusiv la o reglementare a aspectelor ce ţin de lipsa unui consens în ceea ce priveşte linia de dematcație – granița teritorial-administrativă din interiorul RM, între unitatea teritorial-administrativă din est şi restul raioanelor moldoveneşti.

Referinţe:

1. Situaţia în Zona de Securitate se agravează. CUC: Au fost instalate alte două posturi ilegale, 24.10.2012, http://unimedia.md/?mod=news&id=40385, accesat: 30.04.2012. 

2. Конституция Приднестровской Молдавской Республики. - Тирасполь: Лискрис, 2010, c.6. 

3. Ibidem, p.4. 

4. Ibidem, p.3.

5. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. - Bucureşti: Editura Academiei, 1984, p.420. 

6. Un pacificator rus a împuşcat mortal un tânăr azi dimineaţă, 1.01.2012, http://unimedia.md/?mod=news&id=42892, accesat: 30.04.2012.

7. Blocurile de beton de la Vadul lui Vodă vor fi scoase, iar numărul militarilor redus, 4.01.2012, http://unimedia.md/?mod= news&id=42965 , accesat: 30.04.2012.

8. Chişinăul şi Tiraspolul vin cu explicaţii contradictorii referitor la incidentul de ieri de la Vadul lui Vodă, 13.04.2012, http://unimedia.md/?mod=news&id=46532, accesat: 30.04.2012.

9. http://www.stefanwolff.com/projects/official-documents-and-proposals, accesat: 30.04.2012.

10. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, nr.101-103/478 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc& lang=1&id=313004, accesat: 30.04.2012. 

11. Dosar de 160 mii Euro! Rusia condamnată din nou la CEDO pe cazul Ilaşcu!, 15.11.2011, http://unimedia.md/?mod= news&id=41210, accesat: 30.04.2012. 

12. Mi-a confirmat într-un interviu pe 2.04.2012.

13. Guvernul de la Chişinău nu reacţionează la politica „controversată” a lui Smirnov, 16.10.2011, http://unimedia.md/?mod= news&id=40120, accesat: 30.04.2012. 

14. Carpov: Chişinăul nu va susţine niciun candidat la alegerile prezidenţiale din rmn, 7.09.2011, http://unimedia.md/?mod= news&id=38678, accesat: 30.04.2012. 

15. Tiraspolul pe picior de egalitate în negocieri. Carpov: Din punct de vedere juridic, totul rămâne neschimbat, 18.04.2012, http://unimedia.md/?mod=news&id=46710 , accesat: 30.04.2012.

Articolul a fost publicat în revista „Studia Universitatis”, Seria Științe Sociale, Anul VI, Nr. 3 (53) 2012, p. 224-232.

CHESTIUNEA BASARABIEI ÎN SPAŢIUL GEOPOLITIC EUROPEAN: LA ÎNCEPUTURI ŞI ÎN PREZENT

     In 1812 the issue of Bessarabia has emerged as a geopolitical problem, involving some of the influential states in Europe of that period of time. Currently, the problem can be solved within the European and international geopolitical context, involving the EU and the USA. Today the issue of Bessarabia regards the fact that the Republic of Moldova still is in the area of influence of the Russian Federation (and the fact of the presence of the Russian army in the Bessarabian city of Bender), and its solving means the country's accession to the European Union, namely the entry in the area of the European civilization. Detaching of Republic of Moldova from the Russian geopolitical area will take place when there will be brought together two elements: 1) will and actions of the Moldavian political elite and of the people of the Republic of Moldova for leaving the Russian sphere of influence and 2) support from the EU and from the USA for such actions. In the present article there are presented and analyzed some causes and consequences of the Russian annexation of the Bessarabia in 1812

 

1812: datele chestiunii Basarabiei

În anul 2012 s-au împlinit 200 de ani de la anexarea de către Imperiul Rus a teritoriului dintre Prut şi Nistru al Principatului Moldova, denumit de autorităţile ţariste ocupante „Basarabia”. Factorul politicii ruseşti a fost hotărâtor în apariţia problemei Basarabiei în contextul geopolitic european. Încă în Testamentul lui Petru I, document considerat de unii cercetători drept o ticluire a Ohrancăi ţariste (poliţia secretă), a fost arătat vectorul expansiunii de mai departe a statului rus, confirmat în mod uimitor de evenimentele ce au urmat –spre Balcani şi spre Constantinopolul cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Petru I scria: „A se apropia cât s-ar putea mai mult de Costantinopol şi India, căacel ce va stăpâni acolo va fi cel adevărat stăpânitor al Lumii” [1]. În text sunt formulate direct, deschis scopurile geopolitice expansioniste ale Imperiului Rus. În acest text Petru I s-a adresat tuturor „pogorâtorilor noştrişi moştenitorilor tronului şi guvernului naţiei rosieneşti”, îndemnându-i săpromoveze o politică de stat mare, expansionistă în Europa Centrală şi de Sud-Est şi în Asia (declarativ – împotriva turcilor, dar de facto împotriva popoarelor din aceste regiuni, prin ocuparea lor). „Poporul rosienesc”era „chemat a stăpâni în viitorime toată Europa”[2].

Începutul raporturilor interstatale moldo-ruse a fost marcat de anul 1711, când la Luţkdomnitorul Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru I au semnat un tratat „de prietenie”, prin care Rusia garanta integritatea teritorială a Moldovei, graniţele ei, inclusiv graniţa de pe Nistru: „Pământurile Principatului Moldova (...) sunt cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării Munteneşti [Valahiei] şi ale Transilvaniei şi ale Poloniei” [3]. Petru I a pornit o campanie militară împotriva turcilor pentru a-i alunga din Moldova, dar armata rusă a fost înfrântă în bătălia de la Stănileşti(1711), în urma căreia Dimitrie Cantemir şi 400 de familii boiereşti se refugiază în Rusia. Tratatul încheiat cu Petru I este important, deoarece Rusia a garantat integritatea teritorială a Principatului Moldova pe al cărei teritoriu se aflau, în acea perioadă, mai multe raiale – zone pe care nu le controla şi care se aflau sub jurisdicţia directă a Turciei. În ceea ce priveşte sudul regiunii moldoveneşti dintre Prut şi Nistru, se ştie că, pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, sultanul Baiazid al II-lea ocupă cetăţile Chilia (14 iulie 1484) şi Cetatea Albă (5 august 1484), în jurul cărora a con­stituit raiale. Pe timpul domniei lui Petru Rareş, la 15 septembrie 1538 „Soliman intră în Suceava. Trădat de marii boieri, Petru Rareşse refugiază în cetatea Ciceului (28 sept.). Ştefan Lăcustă este numit de către sultan domn. Bugeacul şi Tighina sunt anexate Imperiului Otoman. [Are loc] Instaurarea dominaţiei otomane asupra Moldovei” [4]. Referindu-se la drama Moldovei din acel moment, Nicolae Iorga notează: „Acest Ştefan era înconjurat de Turci, cari-l păzeau împotriva boierilor, şi, cu acest prilej, Moldova suferi o pagubă mare prin smulgerea întregului Ţinut care se întinde între linia Bâcului şi raiaua cetăţilor Chilia şi Cetatea-Albă” [5]. Deci, jumătatea sudicăa teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru era acum sub jurisdicţie turcească. Turcii au redenumit Tighina cu toponimul Bender, au reconstruit cetatea şi au instituit încă o raia: „Sultanul Soliman, care intră în Suceava, merse până la Tighinea, vadul cel mai însemnat al Nistrului, şi aici el făcu să se clădească o cetate nouă, pe care o numi Bender sau «Poartă», şi în care aşeză Ienicerii săi” [6]. Pe de altă parte, deja la începutul secolului al XVII-lea tătarilor unei hoarde „li se îngăduia să steie, vara ca şi iarna, în locurile şese, nelocuite până atunci, ale Bugeacului”[7]. Această aşezare a lor în sudul regiunii dintre Prut şi Nistru a avut urmări nefaste asupra întregii Moldove, datorită atacurilor şi jafurilor pe care le înteprindeau asupra restului Principatului Moldova, ca şi asupra Valahiei. („Către mijlocul secolului al XVIII-lea, hoar­dele tătare care trăiau în stepa Bugeacului încep să părăsească această provincie şi se retrag spre Crimeea. În 1806 în sudul Basarabiei nu mai existau decât aproximativ 5000 de tătari, care, în anul următor, au aban­donat definitiv Bugeacul” [8].)

De asemenea, turcii au anexat ţinutul Hotin. La 1699, după pacea de la Carlowitz, Imperiul Otoman a fost obligat să cedeze raiaua Cameniţei. Pentru a-şi reconsolida forţele în zona respectivă, turcii aleg Hotinul pentru a crea o nouă raia, datorită aşezării geografice favorabile şi, de asemenea, pentru că acolo se afla cea mai puternică cetate din Moldova. Din aceste cauze, la 1713 turcii preiau controlul asupra cetăţii, iar la 1715 ţinu­tul este transformat în raia. „Din acest moment, ţinutul şi cetatea Hotinului au devenit cel mai de nord punct strategic al Imperiului Otoman, având ca funcţie internăpăstrarea influenţei sale în Principatele Române, iar ca funcţie externăsupravegherea deplasărilor de trupe din statele vecine – Imperiul Rus, Poloniaşi Imperiul Habsburgic. La 1718, hotarele raialei au fost stabilite definitiv, luând configuraţia fostului ţinut moldovean şi devenind una dintre cele mai mari raiale” [9].

De menţionat că un interes special faţă de o parte a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru – ţinutul Hotinului – a manifestat Imperiul Habsburic. După războiul ruso-turc din 1769-1774, în urma căruia Austria a anexat partea nord-vestică a Principatului Moldova, pe care a denumit-o„Bucovina”, „au apărut probleme şi privitor la delimitarea Bucovinei, austriecii intenţionând să ocupe şi nouă sate din raia [raiaua Hotinului – notă A.L.], dar olatul şi-a păstrat vechea configuraţie. Chiar şi după consumarea problemei delimitării Bucovinei, Imperiul Habsburgic n-a pierdut din vedere această zonă. Iosif al II-lea năzuia să alipească cetatea Hotinului la Imperiu. Astfel, în războiul ruso-austro-turc din 1787-1792, austriecii atacă şi ocupă Hotinul, unde este instaurată o administraţie asemănătoare celei din Bucovina, dar la 30 ianuarie 1793 au fost nevoiţi să se retragă din Hotin, după un an de la încheierea păcii, fiind reinstaurată vechea administraţie otomană” [10].

În 1740 Rusia ajunge la Bugul de Sud. După războiul ruso-turc din 1735-1739, ţarul şi sultanul au încheiat, la 12 septembrie 1740, la Belgrad tratatul intitulat„Statutul pentru stabilirea de către Rusia a graniţei Rusiei şi Turciei, a graniţei Moldovei pe Bug” [11]. Ca rezultat, Rusia îşi impune frontiera pe Bugul de Sud. De abia în 1792-1793, în timpul conducerii Ecaterinei II, Rusia ajunge la Nistruşi Principatul Moldova devine o zonă a intereselor directe ale Imperiului Ţarist.

Deşi diferite părţi din teritoriul Principatului Moldova – aflat „în calea răutăţilor” – au fost anexate şi înainte de 1812 de alte imperii decât cel ţarist (Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic), anume încorporarea Moldovei de Est (Basarabiei) de către Rusia a reprezentat un eveniment ale cărui repercusiuni sunt vizibile şi astăzi.

Moldova şi Basarabia „intră în sistemul geopoltic european cu ocazia unuia dintre cele două tratate de pace de la Tilsit (un oraş din estul Prusiei, actualmente Sovetsk, în regiunea Kaliningrad). La 7 iulie 1807 Franţa şi Rusia, în persoana împăraţilor Alexandru I şi Napoleon I, au semnat un tratat. Acesta a pus capăt războiului dintre Imperiul Rus şi Imperiul Francez şi a pus începutul unei alianţe între cele două imperii, care şi-au impus puterea aproape asupra întregii Europe continentale. Cele două state au convenit în secret să se ajute unul pe altul în dispute – Franţa s-a angajat să ajute Rusia împotriva Imperiului Otoman, în timp ce Rusia a fost de acord să se alăture sistemului continental împotriva Imperiului Britanic. Napoleon de asemenea l-a convins pe Alexandru să instige un război finlandez împotriva Suediei pentru a o forţa să adere la Sistemul Continental.Deşi Rusia şi-a exprimat intenţia să încorporeze Principatele Dunărene, în faţa refuzului Franţei, „în mod clar, ţarul a fost de acord să evacueze Valahia şi Moldova [adică, s-a obligat să-şi retragătrupele notă A.L.], care fusese ocupate de forţele ruseşti în cadrul războiului ruso–turc, [în] 1806 (...)” [12]. De ase­menea, insulele Ioniene şi Cattaro capturate de Rusia urmau să fie transmise Franţei. Ca recompensă, Napoleon a garantat suveranitatea Ducatului Oldenburg şi a mai multor state mici conduse de rudele germane ale ţarului. De remarcat faptul că la 7 iulie 1807 o putere a Europei occidentale (Franţa) a susţinut Moldova în faţa ten­dinţelor de acaparare ale Rusiei. La 9 iulie 1807 a fost semnat un tratat între Franţa şi Prusia, în urma căruia ultima pierdea aproximativ o jumătate din teritoriul pe care îl avea înaintea războiului, dar îşi păstra indepen­denţa. Pe acele teritorii Franţa a creat Regatul Vestfaliei, Ducatul Varşoviei şi oraşul liber Danzig. Alte teri­torii cedate au fost acordate altor state sateliţi ai Franţei şi Rusiei. Rusia a susţinut în negocieri păstrarea in­dependenţei de către Prusia.

Conjunctura internaţională s-a schimbat însă în mod radical cu un an mai târziu. Războiul ruso–turc avansa şi Rusia era învingătoare. „Napoleon Bonaparte ştia foarte bine că dacă ar fi permis Rusiei să desfiinţeze Turcia ca mare putere, nu ar mai fi putut niciodată să încheie o pace cu Anglia, deoarece Turcia, cu toate slăbiciu­nile ei evidente – ajutată în mod substanţial – era singura putere capabilă a stăvili înaintarea Rusiei în Asia. Pe de altă parte, Napoleon spera să poată încheia o pace cu Anglia, deoarece ştia tot atât de bine că fără o pace cu Anglia nu va putea niciodată să aspire la o pace durabilă – în termenii săi – pe continentul european. Spe­ranţa aceasta s-a risipit definitiv numai atunci când Napoleon a luat cunoştinţăde discursul regelui Angliei în Parlamentul britanic, din ianuarie 1808, în care acesta declara că nu va încheia niciodată pace cu Napoleon” [13]. În aceste condiţii, „Napoleon se decide să satisfacă cererea Rusiei de a-i permite săanexeze Moldova şi Valahia (subl. A.L.), astfel că pe data de 2 februarie 1808 îi scrie ţarului Alexandru I o scrisoare (caracterizată şi astăzi drept un model de diplomaţie), în care deşi nu se găseşte niciun rând prin care să-i promită împărţirea Imperiului Otoman, prin faptul că făcea planuri pentru o campanie comună ruso-franceză pentru cucerirea Indiei, a avut darul să excite imaginaţia anturajului lui Alexandru I şi să creeze convingerea unei împărţiri iminente a Turciei” [14].

Generalul Sebastiani, ambasadorul Franţei la Constantinopol, propune Înaltei Porţi să accepte cedarea Principatelor Dunărene. Pe data de 15 februarie 1808, Divanul răspunse:„Niciodată Sublima Poartă nu va consimţi să cedeze Moldova şi Valahia. Ea va prefera războiul” [15]. Sebastiani îşi dă seama că nu mai poate influenţa politica Turciei, aşa că pe 27 aprilie 1808 părăseşte Istanbulul. „Fără a întrerupe tratativele ruso-turce de la Paris, Napoleon Bonaparte şi Ţarul Alexandru I se întâlnesc la Erfurt [în Turingia, Germania] (27 septembrie –14 octombrie 1808) (sub. A.L.), unde cei doi împăraţi semnează o nouă convenţie secretă (subl. A.L.), prin care Napoleon, printre altele, se declară de acord ca Rusia să anexeze Finlanda şi cele două Principate Dunărene”, „precum şi să fie începute tratative directe între Turcia şi Rusia, fără medierea Franţei. Cu alte cuvinte, Franţa făcuse toate concesiile cerute de Rusia, obţinând în schimb doar aderarea Rusiei la blocul continental”[16], aderare care pentru Rusia nu a însemnat nimic. Deşi împăraţii Napoleon Bonaparte şi Alexandru I s-au înţeles ca Rusia să nu se amestece în afacerile europene ale lui Napoleon, iar ruşii urmau să adere la blocada continentalăîmpotriva Angliei (şi, eventual, pe viitor, să organizeze o campanie comunăîmpotriva englezilor în India), Rusia nu şi-a respectat angajamentul privind blocada. (Cooperarea între Rusia şi Franţa în cele din urmă a dat faliment în 1810, când ţarul a început să permită navelor neutre să ancoreze în porturile ruseşti. În 1812, Napoleon a trecut râul Neman şi a invadat Rusia, în încercarea de a o pedepsi pentru nerespectarea acordului ruso-francez, pierzând însă războiul.)

Între timp, în urma presiunilor exercitate de Franţa asupra Turciei, „Marele Vizir Bairaktar propune Rusiei tratative directe ruso-turce. Ruşii răspund cărefuză tratativele directe cu Turcia, dar prelungesc armistiţiul de la Slobozia, până la terminarea tratativelor de pace ruso-turce, mediate de Franţa la Paris. Pe data de 29 octom­brie 1808, curierul care aduce lui Prozorovski [comandantul armatei ruse în Principatele Dunărene, notă A.L.] tratatul de la Erfurt, soseşte la Focşanişi imediat trimite un ofiţer la Constantinopole pentru a fixa locul tra­tativelor directe de pace. Dar acesta nu poate decât să asiste la tulburările din capitala Turciei, care aduc moar­tea Marelui Vizir Bairaktar” [17]. În convenţia de la Erfurt se menţiona [Art.5]: „Înaltele părţi contractante se angajează săconsidere drept condiţie absolută a păcii cu Anglia ca ea să recunoascăFinlanda, Ţara Românească [Valahia] şi Moldova ca făcând parte din Imperiul Rus. (...) [Art. 8]: Împăratul Napoleon recunoaşte numita reunire [?] şi hotarele Imperiului Rus în această parte extinse până la Dunăre” [18].

După desemnarea noului vizir, în 1810 Rusia trece la punerea în practică a planului de anexare a celor două Principate Dunărene, propunând Istanbulului semnarea unui tratat de pace incluzând această anexare: „Principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică (adică, Muntenia şi Oltenia)şi Basarabia (subl. A.L.) se alipesc prin acest tratat de pace pe veci Imperiului Rus cu oraşele, cetăţileşi satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor. Fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa între cele două imperii” [19]. „Diplomaţiaţaristă informa Curtea de la Viena că ţarul, modest, se mulţumeşte «a dobândi printr-un tratat Valahia, Moldova şi Basarabia»”(subl. A.L.) [20]. Atunci a început târguiala între Turcia şi Rusia pe seama Principatelor Dunărene. Văzând că Turcia nu cedează, în septembrie 1811 ţarul îşi limi­tează cererea „doar la Moldova”, apoi se declară mulţumit cu graniţa pe Siret. Până la urmă însă, „acceptă” graniţa pe Prut, anexând, cu acordul Turciei, nu doar „Basarabia” – „Bugeacul” (raialele Bender/Tighina, Ismail, Chilia şi Akkerman/Cetatea Albă), ci şi raiaua (fostulţinut moldovenesc) Hotin şi ţinuturile aflate între raiaua Hotin şi raialele din Bugeac. Prutul nu a constituit niciodată o graniţăteritorial-administrativă în cadrul Principatului Moldova. De exemplu, ţinutul Iaşi cuprindea atât un teritoriu de pe malul drept, cât şi un teritoriu de pe malul stâng al Prutului. De asemenea, ţinuturile Dorohoi, Hârlău, Huşi şi Covurlui de-a lungul istoriei au cuprins şi părţi din teritoriul dintre Prut şi Nistru. Pentru ca să manipuleze opinia publică europeană şi să creeze impresia că ar fi vorba despre o provincie istorică, autorităţile statului ocupant au dat o denumire Moldovei estice, extinzând denumirea părţii sudice – „Basarabia” – asupra întregului teritoriu de la Dunăre până la Hotin. Faptul căacest demers a fost unul artificial a fost demonstrat la 2 decembrie 1917, când Sfatul Ţării al provinciei dintre Prut şi Nistru (Basarabia), aflată atunci în cadrul Rusiei, a proclamat teritoriul res­pectiv drept republică, cu denumirea de „Moldovenească” şi nu „Basarabeană”.

Denumirea „Basarabia” provenea de la dinastia domnitorilor valahi – Basarabii. Mircea cel Bătrân (1386-1394/5 şi 1397-1418) a încorporat zona de la nord de gurile Dunării în Valahia. Ulterior zona respectivă a intrat în cadrul graniţelor Moldovei, dar amintirea apartenenţei sale de cândva la statul Basarabilor s-a păstrat prin denumirea de Basarabia, care i s-a înrădăcinat. În tratatele dinainte de 1812 se pare căprin „Basarabia” Rusia înţelegea ţinutul „turcesc” dintre Nistru şi Prut –Bugeacul (Basarabia, pe hărţile europene), cu raialele aflate sub jurisdicţia Turciei: Bender (Tighina), Akkerman (Cetatea Albă), Chilia şi Ismail. Deşi în dialogul cu puterile occidentale, în special cu Franţa, Rusia distingea Basarabia de Principatul Moldova, iscusinţa nego­ciatorilor care serveau interesele ţarului a permis anexarea părţii răsăritene a Moldovei care nu făcuse parte din teritoriul aflat sub jurisdicţie otomană, prin extinderea frauduloasă a denumirii de Basarabia la toate ţinu­turile dintre Dunăre şi Hotin. Aşadar, în 1812, atunci când Rusia a ocupat teritoriul moldovenesc dintre Nistru şi Prut, Moldova nu îşi exercita controlul asupra întregului teritoriu în cauză, denumit de ocupanţii ruşi „Basarabia”. Doar o parte a interfluviului se afla sub jurisdicţia autorităţilor de la Iaşi, iar restul ţinutu­ri­lor (necontrolate de Moldova): raialele Hotin la nord, Bender, Chilia, Ismail, Akkerman şi tatarlâcul Bugeac la sud – sub jurisdicţia Turciei, ceea ce nu înseamnă că acestea nu erau teritorii moldoveneşti aflate sub ocu­paţie străină, turcească. În 1812 în aceste ţinuturi moldoveneşti s-a schimbat ocupantul: Rusia a înlocuit Turcia. Graniţa nordică a Bugeacului (teritoriu aflat sub jurisdicţia Turciei) se afla, după cum scria Nicolae Iorga, pe linia râului Bâc.

Astfel, la 16/28 mai 1812, în urma tratatului ruso-turc (păcii) de la Bucureşti, s-a pus capăt războiului ruso-turc din 1806-1812. Tratatul este semnat de generalul M.I. Kutuzov (1745-1813), care i-a succedat lui Prozorovski (la comanda armatei ruseşti din Principatele Dunărene)şi de Galib Efendi, ministrul afacerilor străine al Turciei. Mare Dragoman al Imperiului Otoman era fanariotul Dimitrie Moruzi (decembrie 1808 – iunie 1812). Acesta, având în vedere funcţia pe care o deţinea, în ajunul invaziei Rusiei de către marea armată a lui Napoleon primeşte o scrisoare de la Napoleon Bonaparte, prin care acesta îl sfătuia pe sultan să nu încheie un tratat de pace până în momentul declanşării ofensivei franceze. Dimitrie Moruzi, care făcea parte din dele­gaţia ce ducea tratative în numele Turciei la Bucureşti, de conivenţă cu partea rusă, însoţeşte Tratatul de Pace, pe care îl trimite la Constantinopol spre semnare, cu o scrisoare. În scrisoare arată că Kutuzov a ameninţat că dacă tratatul nu este semnat în 10 zile, va trece peste munţii Balcani şi în acest caz tratatul va fi semnat la Adrianopol, nu la Bucureşti, dar cu alte condiţii. Complicitatea primului dragoman al Porţii, care şi-a trădat suveranul turc, s-ar fi datorat dorinţei acestuia de a obţine cu sprijinul Rusiei titlul de domnitor al Principa­tului Moldova, de asemenea promisiunii unui latifundiu (unei moşii) în Basarabia şi unui inel foarte preţios (evaluat la 15 000 piaştri) dăruit de autorităţile ţariste. Turcii se grăbesc săsemneze Tratatul de Pace şi îl expediază la Bucureşti. Napoleonprinde firul trădării şi-l semnalează sultanului. Pe drumul de întoarcere a delegaţiei de pace turceşti, la Şumla în Bulgaria, unde se afla cartierul general al marelui vizir Ahmed paşa, călăul sultanului îi taie capul lui Dimitrie Moruzi pentru trădare.

Mihai Eminescu, preocupat de problema Basarabiei, referindu-se la momentul 1812, notează că „Anglia au stăruit pentru încheierea păcii, că ea a silit pe sultan s-o iscălească. O flotă engleză era în Bosfor, care a silit pe turci de a nu se folosi de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci [datorată iminentei campanii militare a Franţei lui Napoleon împotriva Rusiei, notă A.L.]. Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare să cucereascăRusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă – rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi” [21]. Tratatul de la Bucureşti a fost semnat de Galib Efendi, de aceea vina incriminată lui Dimitrie Moruzi (dezvăluită de W.Wilkinson, consulul general al Angliei la Bucureşti în cartea sa„Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei”) pare puţin exagerată.Trebuie ţinut cont şi de faptul că în timpul negocierilor, după un atac al armatei turce, ruşii au atacat prin surprindere lagărul marelui vizir Ahmed paşa (pe malul drept al Dunării), care a fugit la Ruşciuk. „De aici, înspăimântat, a cerut din nou pace lui Kutuzov, mai ales că trupele sale din Ţara Românească au fost încercuite de ruşişi complet paralizate” [22]. În cele din urmă, marele vizir Ahmed paşa, aflat la Rusciuk, a răspuns generalului Alexandre de Langeron, trimis de coman­dantul Kutuzov într-o misiune confidenţială: „Vă dau Prutul; nimic mai mult; Prutul sau războiul; am jertfit enorm până acum; Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi patru cetăţi şi o strălucită provincie” [23]. De notat că după ce în convenţia secretă de la Erfurt(1808) Napoleon a consimţit cu privire la expansiunea rusească în principatele dunărene (anexarea acestora), în 1812 Franţa, aflată în pragul unui război cu Rusia, era împotriva oricărei anexiuni ruseşti şi vedea Turcia ca aliat:„Consulul francez [la Bucureşti] era încredin­ţat că turcii, în ajunul marelui conflict din Rusia, vor cere întreaga restituire a provinciilor pierdute” [24]. Practic, la 16/28 mai 1812, când era semnat Tratatul de Pace de la Bucureşti, convenţia franco-rusă de la Erfut(octombrie 1808) era caducă. De data aceasta însă, Anglia – adversara Franţei, dorind să ajute Rusia aflată în faţa invaziei armatei lui Napoleon, a exercitat presiuni asupra Turciei pentru ca aceasta să încheie cât mai repede acordul de pace.

Intelectualul basarabean Pavel Gore dezvăluie alte detalii cu privire la cauzele expansiunii ruseşti în principatele Moldova şi Valahia. Fără să nege semnificaţia testamentului lui Petru cel Mare („oricât de apocrif ar fi”), Gore scrie despre eforturile prinţului Adam Georg Czartoryjski, viceministru al afacerilor străine al Rusiei, care a prezentat lui Alexandru I, la 1804, „un memoriu detaliat, în care arăta necesitatea imperioasă, din punctul de vedere al intereselor ruseşti, de a reconstitui Regatul Poloniei sub protectoratul Imperiului Rusesc. Recunoscând că asemenea reconstituire şi renunţare la stăpânirea necondiţionată rusească asupra Poloniei ar cere compensaţii, Czartoryjski arăta Împăratului posibilitatea largă de a avea aceste com­pensaţii pe socoteala «Imperiului Otoman» («turcul plăteşte»)” [25].

Pentru a da o apreciere cedării Basarabiei de către Imperiul Otoman în favoarea Imperiului Rus în 1812, trebuie evocate capitulaţiile (acordurile) dintre Moldova şi Poartă – element de bază al raporturilor moldo-turce în perioada medievală. Prima a fost încheiată în 1511 cu domnitorul Moldovei Bogdan. A doua în 1529 cu Petru Rareş. În aceste acorduri se stipula că „Poarta e obligată de-a apăra Moldova contra oricărei agresiuni”şi că „graniţele Moldovei se vor păstra intacte în toată întinderea lor” [26]. Deşi unii istorici contestă auten­ticitatea acestor „capitulaţii”, principiul luării sub protecţie a unui stat care s-a supus benevol şi al apărării graniţelor sale (în schimbul unui tribut) de către puterea suzerană este cunoscut în lumea islamică, cea căreia îi aparţinea Imperiul Otoman. În 1699 a luat sfârşit un conflict între Imperiul Otoman şi statul polon prin pacea de la Carlowitz. Parteade nord a Ţării Moldovei, care se afla sub ocupaţie polonă, a fost restituită.Despre pacea încheiată letopiseţul ţării spune: „Leşii încă cerea tare Ţara Moldovii, dar turcii au răspunsu leşilor pentru Ţara Moldovii, dzicînd că Ţara Moldovii nu pot să o dea să le fie lor podani că este volnică, că turcilor este închinată, nu este luată cu sabia. Decii leşii, văzînd aşe, s-au aşezat întru cesta chip: cetăţile Moldovei şi mănăstirili cîte au luat şi cît locu, tot să-l dea înapoi moldovenilor. Şi turcii să dea cetatea Cameniţa leşilor, cu tot olatul ei, şi Ucraina şi pre nohai să-i ridice pe toţi din Bugeacu să să ducă la locul lor piste Don, să rămîie numai bugegenii [bugecenii]. Şi Hotinul să nu-l tocmască turcii niciodată, nici altă cetate sănu facă în Moldova turcii, nici paşe să nu puie” [27]. La 1700 regele Poloniei trimite un sol la Istanbulpentru ca „să arate dragomanilor otomani instabilitatea de la frontiera moldo-polonă şi să ceară rectificarea hotarelor în folosul regatului prin includerea ţinuturilor Hotin şi Cernăuţi în componenţa lui. Poarta Otomană nu acedat însă şi graniţele au fost restabilite, prin tratatul de delimitare din 14 octombrie 1703, „pe linia anterioară războiului” [28]. Acelaşi argument – necedarea Moldovei, deoarece e ţară „închinată, nu cucerită cu sabia” – a fost folosit în 1718 într-un răspuns dat autorităţilor austriece. „Deşi la pacea de la Passarowitz Poartadeclara că nu poate ceda Austriei Moldova, fiind ţară închinată, nu supusă cu sabia, totuşi ea mai târziu [1774-1775] cedează Bucovina, iar în anul 1812 Basarabia, adică ţinutul Hotinului, o parte bună a Moldovei şi Basarabia proprie [propriu-zisă, notă A.L.] până la Dunăre” [29]. (Prin tratatul de la Passarowitz (în Voivodina) din 21 iulie 1718 s-a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman, pe de-o parte, şi Imperiul Habsburgic şi Republica Veneţiană, de cealaltăparte. Trupele imperiale austriece au înfrânt pe otomani, care au cedat Casei de Habsburg Banatul Timişoarei, Serbia de Nord, inclusiv Belgradul, nordul Bosniei şi Oltenia). Turcia a încălcat până la urmă, în 1775 şi în 1812, prevederile capitulaţiilor (acordurilor) încheiate cu Moldova.

În 1812, după anexare, autorităţile ţariste stabilesc Benderul [30] ca centru administrativ al provinciei pe care au creat-o pe teritoriul estic moldovenesc, mai târziu administraţia fiind mutată la Chişinău. Prinanexarea Basarabiei, Rusia se întăreşte geopolitic în Europa de Sud-Est. În urma anexării, Rusia a impus regimul de ocupaţie – o administraţie formatădin străini – şi a trecut treptat la asimilarea populaţiei autohtone. În 1830 Rusia a închis frontiera pe Prut [31]. „Limba română [numită „moldovenească”],care după 1812 era facul­tativă în şcolile basarabene, a fost suprimatădefinitiv la 1873”[32]. Conform unor estimări, înainte de unirea Basarabiei cu România, în provincie erau 1082 şcoli primare ruseşti şi nici o şcoală primară românească. De asemenea, s-a efectuat o colonizare a noii provincii, mai ales a Bugeacului: „Astfel, pe parcursul perioadei 1812-1917, Basarabia a fost colonizată cu 30 de sate bulgăreşti, cu 27 de sate cu populaţie germană în Bugeac, cu 16 sate de evrei, cu 11 sate ruseşti şi căzăceşti, cu 2 sate de ţigani şi cu 1 sat de elveţieni, în total 124 de sate, ceea ce echivala cu o jumătate din numărul târgurilor şi satelor mari ale Basarabiei” [33]. Se ştie că în Bugeac există şi un sat albanez – comuna Caracurt, plasa Bolgrad, jud. Ismail. Către 1848 în Basarabia erau peste 1760 de sate, orăşele şi târguri [34].

Rusia şi-a legitimat anexarea, din 1812, a Basarabiei la Congresul de la Viena (1 noiembrie 1814 – 9 iunie 1815), conferinţă a statelor europene desfăşurată la sfârşitul războaielor napoleoniene cu scopul de a restaura ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluţiei Franceze, prin restabilirea vechilor regimuri absolutiste, şi de a înlătura, prin stabilirea de noi graniţe, urmările ocupaţiei franceze în Europa. Cu regret, stabilirea noilor graniţe în Europa a vizat şi recunoaşterea instalării graniţei Rusiei pe Prut şi a anexării jumă­tăţii estice a teritoriului Principatului Moldova.

La începutul secolului al XIX-lea teritoriul dintre Prut şi Nistru s-a aflat la intersecţia intereselor geopo­litice a trei imperii: Rusia, Austria şi Turcia. Până la urmă, Imperiul Rus şi-a impus supremaţia asupra părţii estice disputate a Principatului Moldova. Prin Tratatul de Pace de la Bucureşti (1812) Moldova pierdea teri­toriul său din stânga Prutului – ţinuturile Iaşi (partea acestuia de pe malul stâng al Prutului, numită ulterior ţinutul Bălţi), Soroca, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Codrul Tigheciului şi Greceni. Poarta renunţa la raialele Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Ismail şi Reni şi la tatarlâcul din Bugeac – teritorii moldoveneşti pe care le anexase anterior. Pierderea teritoriului moldovenesc în cauză a slăbit Ţara Moldovei.

Există unele asemănări şi deosebiri între Convenţia secretă ruso-francezăde la Erfurtdin 1808 şi Tratatul de neagresiune sovieto-german („pactul Molotov-Ribbentrop”), cu protocolul său adiţional secret, din 23 august 1939 de la Moscova, care a condus la reanexarea, de această dată de către Rusia Sovietică, a teritoriului Basarabiei. Cu toate că la 1808 Napoleon, iar în 1939 Hitler erau figuri aflate în dizgraţia cancelariilor sta­te­lor europene influente, aceasta nu a împiedicat Rusia să păstreze Basarabia atât după înfrângerea lui Napoleon, cât şi după înfrângerea lui Hitler. O asemănare ţine şi de faptul că atât în 1812, câtşi în 1940, anexarea Basa­rabiei de către Rusia a avut loc în urma împărţirii zonelor de influenţă cu statul ce îşi exercita supremaţia pe continentul european, prin acorduri secrete încheiate de Rusia cu acesta. Deosebirea ţine de faptul că în 1812 convenţia de la Erfurt era caducă, Franţa stăruind ca Turcia să nu cedeze nimic din Moldova (atunci Anglia a stăruit ca Turcia să încheie cât mai repede tratatul de pace cu Rusia, pentru a-i permite Rusiei să-şi replieze forţele şi să opună rezistenţă armatei lui Napoleon), în timp ce în 1940 tratatul de neagresiune sovieto-german era în vigoare, iar Germania, la rândul său, a forţat guvernul de la Bucureşti să cedeze Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.

În pofida eforturilor (din 1812 până în 1918) de înstrăinare a provinciei, populaţia autohtonă a Basarabiei a rezistat şi a păstrat limba şi cultura strămoşilor. Proclamarea la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldoveneşti în cadrul Rusiei, apoi proclamarea la 24 ianuarie 1918 a Republicii Democratice Moldoveneşti independente şi, în sfârşit, votarea de către Sfatul Ţării – la 27 martie 1918 – a unirii Republicii Moldoveneşti cu România (în acea perioadă România era, de fapt, Moldova de Vest – dintre Carpaţi şi Prut, fără Bucovina, aşa încât a avut loc unirea celor două Moldove – cea de Est, dintre Prut şi Nistru, s-a unit cu cea de Vest, dintre Carpaţi şi Prut [35]) a însemnat rezolvarea problemei Basarabiei. Unirea a fost recunoscută de către Marea Britanie, Franţa, Italia, şi Japonia, care la 28 octombrie 1920 au semnatla Paris un tratat sau protocol cu România (au recunoscut suveranitatea României asupra Basarabiei; Japonia nu a ratificat tratatul, deoarece, printr-un acord secret, s-a angajat să nu o facă,înţelegându-se cu URSS în privinţa insulei Sahalin [36]). Poziţia SUA poate fi exprimată astfel: „Cât priveşte chestiunea Basarabiei, fără a exclude justeţea actului de la 27 martie 1918, faţă de care Departamentul de Stat şi diplomaţii americani de la Paris se pronunţaseră deschis, atitudinea oficialilor Washingtonului, până în 1933, a avut în vedere un eventual consimţământ al diploma­ţiei sovietice la Protocolul de la Paris din 1920” [37]. Recotropirea şi reanexarea Basarabiei, la 28 iunie 1940, de către URSS a însemnat reapariţia acestei probleme şi repunerea ei pe tapet. Dacă pornim de la ideea că rezol­varea problemei Basarabiei înseamnă reunirea celor două părţi ale vechiului Principat al Moldovei (Moldova Occidentală – dintre Carpaţi şi Prut, cu Moldova Orientală înstrăinată – dintre Prut şi Nistru, care mai este denumită Basarabia) în graniţele unui stat, putem afirma că această problemă nu a fost rezolvată până în prezent. Parte a problemei Basarabiei este şi controlul exercitat în prezent de armata rusă(rămăşiţele armatei a XIV-a) asupra a şapte localităţi din estul Basarabiei: oraşul Bender şi satele Gâsca, Proteagailovca, Mereneşti, Chiţcani, Cremenciug şi Zahorna. Unităţi ale armatei ruse se află în raza oraşu­lui Bender.

În 1812 chestiunea Basarabiei a apărut ca o problemă de ordin geopolitic, în care au fost implicate câteva dintre statele influente din Europa acelei perioade de timp. În prezent, rezolvarea problemei Basarabiei nu poate avea loc decât, de asemenea, în context geopolitic european şi internaţional, cu implicarea UE şi SUA. Astăzi problema Basarabiei vizează întâi de toate aflarea Republicii Moldova în zona de influenţăa Federaţiei Ruse (şi prezenţa armatei ruse în oraşul basarabean Bender), iar rezolvarea ei ar însemna aderarea ţării la Uniunea Europeană, adică intrarea în spaţiul civilizaţional european. Întrucât Republica Moldova este membru al CSI şi, respectiv, nu este membru al UE şi NATO, spre deosebire de republicile baltice ex-sovietice ea face parte din vecinătatea apropiată. Acest termin a fost utilizat încă în doctrina militară rusă adoptată în 1993, când preşedinte era Boris Elţîn, iar ministru al apărării Pavel Graciov, și desemna spaţiul de influenţă al Federaţiei Ruse, în care armata rusă „este datoare să le apere pe cele 25 milioane de etnici ruşi care se aflau în afara graniţelor Federaţiei Ruse (...)” [38]. Republicile baltice, aflate sub umbrela NATO şi în cadrul UE, au reuşit să se desprindă de vecinătatea apropiată – zona de dominaţie geopolitică a Rusiei. Desprinderea RepubliciiMoldova de aria geopolitică rusească va avea loc atunci când vor fi reunite două elemente: 1) voinţa, respectiv acţiuni ale elitei politice moldoveneşti şi ale poporului Republicii Moldova în vederea părăsirii sferei de influenţă rusească şi 2) susţinerea din partea UE şi SUA a acestui demers.

Anul 1812 (anexarea Basarabiei) în discursul public contemporan

Autorităţile Rusiei interpretează până în prezent într-o manieră tendenţioasăfaptul anexării teritoriului moldovenesc în 1812. Se pare că, pornind de la anexarea din 1812, MAE al Feredaţiei Ruse contestă însuşi caracterul moldovenesc al teritoriului Basarabiei. Într-un material postat pe 17.11.2011 pe site-ul acestui minister, intitulat „Внешнеполитическая деятельность СССР накануне Великой Отечественной Войны (справка)”, semnat „историко-документальный Департамент”, se menţionează: „В конце июня 1940 г. советское правительство добилось мирного разрешения вопроса о возвращении Бессарабии Советскому Союзу. Советско -румынский конфликт по этому поводу возник еще в 1918 г., когда бессарабские земли были захвачены румынами. СССР никогда не мирился с насильственным отторжением этого региона, о чем он неоднократно заявлял перед всем миром. 26 июня 1940 г. румынскому посланнику в Москве было вручено заявление советского правительства, в котором Румынии предлагалось воз­вра­тить исконно русские земли – Бессарабию, а также северную часть Буковины – Советскому Союзу (subl. A.L.). (...) 28 июня 1940 г. части Красной армии вступили в Бессарабию и Северную Буковину. Бессарабия воссоединилась с Советской Молдавией, а Северная Буковина – с Украинской ССР. Возвращение древнерусских земель в состав СССР (subl. A.L.) имело и важное военно-стратегическое значение: были сорваны планы румынского руководства и их покровителей, превратить этот регион в плацдарм готовящейся против СССР войны” [39]. Angajaţii de la MAE al Rusiei nu explică de când anume şi cum teritoriul Basarabiei, care în 1711 a fost recunoscut de Petru cel Mare ca fiind moldovenesc, a ajuns „teritoriu primordial rus” şi„pământ străvechi rusesc”. Este ştiut faptul că teritoriul Basarabiei nu a făcut parte din statul Rusia Kieveană [40] sau din Cnezatul Halicia-Volânia. În acest context, observăm un paradox: istoricii din Republica Moldova se sprijinăpe recunoaşterea de către Rusia, în persoana lui Petru cel Mare (în 1711), a caracterului moldovenesc al Basarabiei, în timp ce MAE al Rusiei de azi susţine că partea basarabeană a teritoriului Republicii Moldova reprezintă un teritoriu„rusesc”.

De menţionat că „informaţiile”fără vreun temei din „referinţa” MAE al Rusiei se înscriu într-un şir de asemenea „constatări” care au fost făcute de autorităţile Rusiei de-a lungul istoriei. În nota diplomatică (ulti­ma­tivă)din 26 iunie 1940, remisă ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, de către comisarul afacerilor externe Veaceslav Molotov, se scria despre „unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană” [41]. Mitul populării de către „ucraineni” a Basarabiei înaintea moldovenilor/ românilor era vehiculat încă în 1918, inclusiv la Chişinău.„Deputatul Osmolovski, de neam ucrainean, declara în şedinţa Sfatului Ţării din 16 martie 1918: «Soarta i-a legat şi amestecat pe moldoveni cu ucrainenii. Ucrainenii sunt chiar mai vechi în Basarabia ca moldovenii (sic! subl. A.L.). Acum ucrainenii vor ca această ţară sa fie neatârnată, vor lupta cu năzuinţele de peste Nistru, ca şi cu cele de peste Prut»” [42]. Se ştie că unul dintre motivele care au dus la votarea de către Sfatul Ţării, la 27 martie/9 aprilie 1918, aunirii Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu România a fost – pe lângă faptul că nici un stat nu a recunoscut până în acel moment independenţa Republicii Moldoveneşti – amestecul guvernului Ucrainei, care la începutul anului 1918 aformulat pretenţii teritoriale cu privire la Basarabia [43].

Poziţia SUA cu privire la istoria teritoriului moldovenesc este mai apropiată de adevăr, adică se bazează pe fapte confirmate prin documente. La 28 iunie 1991, la iniţiativa senatorului american Larry Pressler, a fost adoptatăRezoluţia Congresului Statelor Unite ale Americii „S.RES.148 – To express the sense of the Senate that the United States should support the right to self-determination of the people of the Republic of Moldavia and northern Bucovina („Cu privire la susţinerea dreptului la autodeterminare al poporului Republicii Moldova şi nordului Bucovinei”[44]. În documentul (Rezoluţia) Senatului, supus spre vot Congresului, se conţin mai multe date istorice, aşa încât se poate afirma că el conţine în sine, în partea sa dinaintea concluziilor, o „referinţă” („справка”) cu caracter istoric. În document se arată că „Principatul (…) Moldova s-a afirmat ca stat inde­pendent în sec. 14; Moldova a fost invadată în 1806 de armata Rusiei şi anexată [se are în vedere partea din Principatul Moldova care constituie acum cea mai mare parte a teritoriului RM] ca rezultat al Tratatului ruso-turc de la Bucureşti; La 15 noiembrie 1917, Guvernul Sovietic a proclamat dreptul popoarelor Imperiului Rus la autodeterminare şi stabilire a statelor separate; La 2 decembrie 1917, Adunarea ConstituantăMoldove­nească, Sfatul Ţării, ales în mod democratic, a proclamat Moldova republică independentă [de fapt, a pocla­mat Republica Modlovenească în cadrul Rusiei, notă A.L.]; La 9 aprilie 1918, Adunarea Costituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul România”. În document se artată că în Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920 statele semnatare au aprobat şi au recunoscut în mod clar reunirea Moldovei cu România. „Forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat România la 28 iunie 1940 şi au ocupat Moldova de Est, nordul Bucovinei şi Herţa cu încălcarea Cartei Ligii Naţiunilor, Tratatului de Pace de la Paris din 1920, Tratatului General pentru renunţarea la război din 1928, Pactului de Asistenţă Mutuală româno-sovietic din 1936, Con­venţiei pentru defi­nirea agresiunii din 1933 şi principiilor general recunoscute ale dreptului internaţional. Anexarea Moldovei [de Est], nordului Bucovinei şi Herţei a fost acceptată în prealabil în protocoale ale tratatului de neagresiune semnat între Uniunea Sovietică şi Reich-ul german la 23 august 1939. Din 1940 până în 1953 sute de români din Moldova şi Bucovina au fost deportaţi de URSS în Asia Centrală şi în Siberia. (…) La 23 iunie 1990, Con­siliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran. (…) Statele semna­tare ale Actului Final de la Helsinki au acceptat principiul drepturilor egale ale popoarelor şi dreptul lor la autodeterminare (…)”. Reieşind din toate acestea, Senatul a hotărât că Statele Unite trebuie să „susţină drep­tul la autodetermi­nare al poporului Moldovei Sovietice ocupate şi a nodului Bucovinei (…)”. Senatul se arăta dispus să susţină dezvoltarea paşnicăa Republicii Moldova, chiar unirea Republicii Moldova cu România, dacă vor exista „eforturi viitoare ale Guvernului Moldovei” în acest sens. Se ştie căGuvernul de la Chişinăuniciodată, de la proclamarea independenţei Republicii Moldova (27 august 1991) până în prezent, nu a ridicat aceastăproblemă.

Chiar dacă în documentul Congresului SUA s-au strecurat unele imprecizii (de ex., din text se poate deduce că SUA ar fi semnat Tratatul privind Basarabia, din 28 octombrie 1920: chiar dacă nu au obiectat, reprezentanţii americani la Paris nu au semnat documentul), el vădeşte – o cunoaştere profundă a istoriei Moldovei, com­parativ cu documentul MAE al Federaţiei Ruse (dacă excludem ipoteza unei falsificări intenţionate a diplo­maţilor de la Moscova). De altfel, poziţia cu privire la istoria spaţiului moldovenesc din Rezoluţia Congresului SUA coincide cu poziţia conducerii Republicii Moldova din acel moment. Într-un discurs televizat din 5 martie 1991, preşedintele Republicii Moldova Mircea Snegur menţiona:„Pământurile moldoveneşti din stânga Prutului au fost incluse în componenţa Uniunii ca urmare a punerii în aplicare a Protocolului adiţional secret al Pactului sovieto-german de neagresiune semnat, la 23 august 1939, de conducerea Germaniei fasciste şi de cea a Uniunii Sovietice. După cum ştiţi, acest act a fost condamnat de Congresul al doilea de deputaţi ai poporului din U.R.S.S. Mai mult decât atât, istoria nu cunoaşte vreun document care ar confirma includerea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, formate de Moscova, în componenţa Uniunii. Aceastăchestiune nu a figurat cel puţin pe ordinea de zi a sesiunii a şaptea a Sovietului Suprem al U.R.S.S, de la 2 august 1940 [45]”.

Documentele citate mai sus (al MAE al Federaţiei Ruse şi al Congresului SUA) denotă faptul că istoria spaţiului moldovenesc este invocată până în prezent în discursul public contemporan, în acte oficiale (diplomatice) ale unor state influente ale lumii. Iar anexarea, în 1812, a Basarabiei de către Rusia ţaristă are ecouri până în prezent – diferite la Moscova de cele de la Washington, Bucureşti sau Chişinău.

Referinţe:

1. Texte care au zguduit lumea. - Iaşi: Moldova, 1995, p.109.

2. Ibidem, p.107.

3. Negre V. Basarabia. Pagini din istoria răşluirii (răpirii). – Slobozia, 2009, p.10.

4. Istoria României în date. - Chişinău: Crai-nou, 1992, p.114-115.

5. Iorga N. Istoria românilor. - Chişinău: Universitas, 1992, p.156.

6. Ibidem.

7. Ibidem, p.206.

8. Ciobanu Ş. Basarabia. Populaţia, istoria, cultura. - Chişinău: Ştiinţa, 1992, p.24.

9. Gumenâi I. Istoria ţinutului Hotin. De la origini până la 1806. - Chişinău: Civitas, 2002, p.264.

10. Ibidem, p.265.

11. Negre V. Basarabia. Pagini din istoria răşluirii (răpirii). - Slobozia, 2009, p.10.

12. Treaties of Tilsit, http://en.wikipedia.org/wiki/Treaties_of_Tilsit, accesat: 2.04.2012.

13. Filotti Al.G. Frontierele românilor
 // http://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_rom%C3%A2nilor/Vol_II,_Capitolul_I, accesat: 2.04.2012.

14. Ibidem.

15. Ibidem.

16. Ibidem.

17. Ibidem.

18. Negre V. Op. cit., p.13.

19. Ibidem.

20. Ibidem.

21. Eminescu M. Basarabia. - Sibiu: Mileniul Trei, 1995, p.42.

22. Cernovodeanu P. Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional. 1806-1920. -Bucureşti: Albatros, 1993, p.38.

23. Iorga N. Neamul românesc în Basarabia. Vol.1- Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 277.

24. Ibidem, p.283.

25. Gore P. Anexarea Basarabiei. - Chişinău, 1992, p.5.

26. Eminescu M. Basarabia. - Sibiu: Mileniul Trei, 1990, p.19.

27. Neculce I. Letopiseţul Ţării Moldovei. - Chişinău:Ştiinţa, 1993, p. 36.

28. Gumenâi I. Istoria ţinutului Hotin. De la origini până în 1806. - Chişinău: Civitas, 2002, p. 90-91.

29. Eminescu M. Basarabia. - Chişinău: Verba, 1991, p.30.

30. Moraru A. Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria 1812-1993. - Chişinău: AIVA, 1995, p.19.

31. Ibidem, p.34.

32. Şişcanu I. Împotmoliţi în tranziţie. -Chişinău: Civitas, 1999, p.20.

33. Ibidem, p.18-19.

34. Moraru A. Op. cit., p.32.

35. Lavric A. 27 martie ar trebui să fie Ziua naţională a Moldovei, pe Portalul de ştiri Arena.md, http://www.arena.md/?go=
news&n=4124&t=27_martie_ar_trebui_să_fie_ziua_naţională_a_Moldovei, 6.12.2011.

36. Şişcanu I. Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române. 1940. - Chişinău: Civitas, 2007, p.93.

37. Dobrinescu Valeriu Florin. Bătălia pentru Basarabia. - Iaşi: Junimea, 1991, p 23.

38. Cioroianu A. Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovieticăîn noua ordine mondială. - Bucureşti: Curtea Veche, 2009, p.155-156.

39. Внешнеполитическая деятельность СССР накануне Великой Отечественной войны (справка), 17-11-2011, http://www.mid.ru/bdomp/ns-arch.nsf/88ff23e5441b5caa43256b05004bce11/ edd9c32e32f7d3eac3257929001f58e5!OpenDocument , accesat: 7.04.2012.

40. A se vedea harta: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Kievan_Rus_en.jpg, accesat: 7.04.2012.

41. Pactul Ribbentrop-Molotov, Notăultimativă sovietică (26 iunie 1940), Răspunsurle Guvernului Român (27 şi 28 iunie 1940), Protocolul încheiat între N.Titulescuşi M.Litvinov (21 iulie 1936) (1936 - 1940), http://www.istoria.md/
articol/146/Pactul_Ribbentrop_Molotov,_Nota_ultimativ%C4%83_sovietic%C4%83__26_iunie_1940_,_R%C4%83spunsurle_Guvernului_Rom%C3%A2n__27_%C5%9Fi_28_iunie_1940_,_Protocolul_%C3%AEncheiat_%C3%AEntre_N__Titulescu_%C5, accesat 7.04.2012.

42. Stafi I. Spovedaniile Basarabiei, 18.05.2011, în http://www.vavivov.com/art.php?id=502, accesat 7.04.2012.

43. Ibidem.

44. S.RES.148 – To express the sense of the Senate that the United States should support the right to self-determination of the people of the Republic of Moldavia and northern Bucovina, http://thomas.loc.gov/cgi-bin/query/z?c102:S.RES.148: , accesat: 7.04.2012.

45. Snegur M. Labirintul destinului. Memorii. Vol.2. - Chişinău, 2008, p.188.

Articolul a fost publicat în revista științifică a USM „Studia Universitatis”, Seria Științe Sociale, Anul VI, Nr. 3 (53) 2012, p. 215-223.