THE PROBLEM OF THE NEUTRALITY OF THE
REPUBLIC OF MOLDOVA WITHIN THE CONTEXT OF THE ENSURING OF ITS SECURITY
One of the main problems of the
Republic of Moldova is the ensuring of the state’s security. Unfortunately, the
Moldovan state missed the opportunities used by the Baltic Republics which, after
the collapse of the USSR, already finished their transition from the
occupational soviet totalitarian regime to the democratic system and free
market economy. The guaranties of their free and prosperous future are the
status of the members of the EU and NATO. Moldova still doesn’t has a clear
perspective of the joining the EU. The government from Chisinau didn’t express
its will of joining the NATO, the only organization capable to defend the
former Soviet and Socialist republics from the Russian Federation’s threat.
After the 20 years of the unsolved
Russian-Moldovan conflict on the banks of the river Dniester, we can ascertain
that the adoption of the principle of neutrality, in the Constitution (the 11th
Article), in order to contribute to the settlement of the conflict, was a mistake.
The principle of neutrality was not of help in the process of searching of a
solution. On the contrary, because the Russian Federation never respected the
Moldovan Constitution, its troupes are consolidated in the Eastern part of
Moldova.
Keywords: state security, neutrality, international guaranties, balance of forces, Russian-Moldovan conflict,
NATO.
Introducere
În evoluţia sa, Republica Moldova se confruntă cu
mai multe probleme. În afară de dificultăţile
economice, una dintre principalele probleme este cea a asigurării securităţii
statului. Din păcate, statul moldovenesc a ratat posibilităţile folosite de
Republicile Baltice (Lituania, Letonia şi Estonia) imediat după colapsul Uniunii
Sovietice. Balticii şi-au încheiat tranziţia de la regimul sovietic totalitar
de ocupaţie la sistemul democratic şi economia bazată pe piaţa liberă. Garanţiile
viitorului lor liber şi prosper sunt statutul de membere ale UE şi ale NATO. Moldova
încă nu are o perspectivă clară a aderării sale la UE. Guvernul de la Chişinău nu a exprimat voinţa
ţării de aderare la NATO ,
singura organizaţie capabilă să apere republicile fost sovietice şi statele
fost socialiste (din “blocul socialist” din Europa de Est) de ameninţarea
Federaţiei Ruse.
Principiul adoptat în art. 11 al Constituţiei (“Republica
Moldova, stat neutru”) stipulează că “Republica Moldova proclamă neutralitatea
sa permanentă”. Deşi în paragraful al doilea al articolului este specificat că
“Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe
teritoriul său”, din timpul ocupaţiei sovietice a Moldovei (1944-1991) până în
prezent în partea estică a ţării mai este dislocată armata rusească de
ocupaţie. Practic, ocupaţia sovietică/rusească nu a încetat în partea estică a
ţării nici astăzi, cu toate că a fost proclamată independenţa Republicii
Moldova, Rusia a recunoscut-o, dar şi-a retras armata numai din partea vestică
a teritoriului moldovenesc (sub ocupaţie au mai rămas 11% din suprafaţa
Moldovei). După 20 de ani de existenţă a conflictului nesoluţionat
ruso-moldovenesc de pe malurile râului Nistru, pare tot mai evident că adoptarea,
în Constituţia din 1994, a principiului neutralităţii, pentru a contribui, prin
aceasta, la rezolvarea conflictului din regiunea nistreană, nu a fost
îndreptăţită. Ea nu a fost de ajutor în procesul căutării unei soluţii. Dimpotrivă,
deoarece Federaţia Rusă niciodată nu a respectat Constituţia Moldovei, ea nu
şi-a retras trupele, ba dimpotrivă, şi-a consolidat prezenţa militară în
Basarabia/Cisnistria (oraşul Bender, satele Gâsca, Proteagailovca, Mereneşti,
Chiţcani, Cremenciug şi Zahorna) şi în partea transnistreană a Republicii Moldova
(cu excepţia satelor Molovata Nouă, Cocieri, Coşniţa, Pohrebea, Pîrîta,
Doroţcaia ş.a., aflate sub jurisdicţia Guvernului de la Chişinău ). De fapt, nu
numai Federaţia Rusă, dar nici celelalte state nu recunosc neutralitatea Republicii
Moldova, nu există garanţii internaţionale ale acestui statut (aşa cum există
în cazul Austriei). Declararea în 1994, de către Republica Moldova a “neutralităţii
permanente” poate fi comparată cu situaţia unui pui de ren prins în gheare de
un lup, în tundra siberiană, după o cursă de alergare care l-a epuizat, şi
care, înainte de a fi devorat, se gândeşte că nu are cu nimeni nimic, că este
“neutru”. Din păcare, şi partidele parlamentare moldoveneşti de astăzi
consideră necesară menţinerea neutralităţii.
Ameninţările la adresa securităţii Republicii Moldova şi răspunsul său
La etapa contemporană, Republica Moldova se
confruntă cu ameninţările proprii întregii comunităţi internaţionale de state:
ascensiunea pericolului terorismului, traficul de [comerţul ilegal cu] armament
(inclusiv al armelor de distrugere în masă), traficul de droguri, traficul de
persoane şi migraţia ilegală, crizele internaţionale şi conflictele nerezolvate[1],
nu în ultimul rând crima organizată, ameninţările prin tehnologiile
informaţionale ş.a.. Scopul oricărei politici de securitate trebuie să fie asigurarea
securităţii la patru nivele: “individual (cetăţeni), colectiv (asociaţii de
interese), naţional (stat) şi internaţional (mediul extern). Aceasta presupune
o ajustare continuă a sistemului naţional de securitate la mediul extern şi
intern pentru a face faţă noilor provocări şi probleme de securitate pe toate
cele cinci dimensiuni: politic, militar, economic, ecologic şi societal,
inclusiv: individual, cultural, energetic, alimentar, informaţional, comunicaţii,
telecomunicaţii, resurse etc”[2].
Republica Moldova şi-a ajustat politica de securitate la 22 mai 2008,
când Parlamentul a adoptat o nouă Concepţie a securităţii, care a înlocuit-o pe
cea din 5 mai 1995. În noua Concepţie se menţionează că ea „este un document
care reflectă evaluarea generală a mediului de securitate pe plan naţional şi
internaţional în care operează Republica Moldova şi care defineşte scopul
securităţii naţionale, liniile directorii de bază pentru securitatea naţională,
valorile şi principiile generale ce urmează a fi protejate de statul şi de
societatea moldovenească”[3].
Fiind „un sistem de idei care conturează priorităţile statului în domeniul
securităţii naţionale”, în art. 1 [1.1.] Concepţia reia principiul prezent în
Constituţie: „Statutul de neutralitate permanentă”. În document se menţionează: “Statutul de neutralitate
permanentă reprezintă principiul de bază, piatra de temelie a conceptului
securităţii naţionale. Astfel, toate acţiunile desfăşurate de întregul sistem
de securitate naţională al Republicii Moldova, îndreptate spre asigurarea
securităţii naţionale, se bazează pe acest principiu. În acest sens, Republica
Moldova depune eforturi pentru asigurarea respectării neutralităţii sale
permanente de către subiectele de drept internaţional”. Problema este însă că
Republica Moldova nu poate să convingă un subiect de drept internaţional,
Federaţia Rusă, să respecte acest principiu, prin retragerea armatei sale de
ocupaţie din estul ţării.
În Concepţie au fost stabilite obiectivele
securităţii naţionale: “asigurarea şi apărarea independenţei, suveranităţii,
integrităţii teritoriale, ordinii constituţionale, dezvoltării democratice,
securităţii interne, consolidarea statalităţii Republicii Moldova. Un loc
aparte în acest sens revine apărării şi promovării valorilor, intereselor şi obiectivelor naţionale” (subl. A.L.). Cu părere de
rău, Concepţia nu identifică explicit interesele
naţionale. Acest lucru este consecinţa faptului că în societatea
moldovenească nu există un consens privind interesul naţional: “Printre
întrebările cele mai importante pe care le ridică o abordare confuză a
securităţii Republicii Moldova poate fi menţionată şi lipsa unei definiţii
acceptate în societate a interesului naţional”[4].
Pentru a-l formula, este necesar de determinat elementele esenţiale care-l
definesc. Într-o oarecare măsură, putem deduce interesul naţional din “liniile
directorii în politica de securitate naţională” din Concepţie: “asigurarea
respectării statutului său de neutralitate permanentă; restabilirea
integrităţii teritoriale a statului, eliminarea prezenţei militare străine,
consolidarea independenţei şi suveranităţii statului; menţinerea proceselor de
integrare europeană într-o stare dinamică avansată (În art. 2.2., “Procesul de
integrare în Uniunea Europeană”, se menţionează: “Procesul de integrare
europeană şi obţinerea calităţii de membru al Uniunii Europene vor influenţa
pozitiv şi vor consolida securitatea Republicii Moldova, vor asigura
instaurarea stabilităţii şi prosperităţii în ţară”., notă, A.L.); asigurarea
dezvoltării democratice a societăţii şi consolidarea securităţii ei interne;
dezvoltarea economică şi socială ascendentă a ţării prin accelerarea reformelor
politice, economice şi instituţionale, în primul rînd a celor care permit
îndeplinirea criteriilor de aderare la Uniunea Europeană ;
dezvoltarea şi valorificarea cît mai plenară a potenţialului uman, principală
resursă a ţării; apărarea cît mai eficientă a intereselor şi drepturilor
cetăţenilor săi în ţară şi peste hotare; consolidarea dimensiunii economice,
sociale, energetice şi ecologice a securităţii”. Totuşi, interesul naţional este expresia unei identităţi naţionale. Atâta
timp însă cât procesul de edificare (sau conştientizare) a identităţii
naţionale a poporului Republicii Moldova nu s-a încheiat, ci este în derulare,
acest fapt determină evitarea formulării interesului naţional de către legiuitotul
moldovean. “După obţinerea independenţei Republicii Moldova, acest interes
(«interesul naţional foarte slab consolidat») se află într-un proces anevoios
de devenire, în căutarea propriei identităţi, fiind măcinat de consecinţele
grave ale raporturilor conflictuale dintre actorii de diferite orientări
social-politice. Elaborarea şi promovarea interesului naţional al Republicii
Moldova au fost puternic afectate de interesele geopolitice ale Federaţiei
Ruse, prin amplasarea contingentului militar în stânga Nistrului [inclusiv în
oraşul Bender, pe malul drept al râului, notă. A.L.], prin stimularea şi
susţinerea ideii separatiste în Republica Moldova, a regimului
anticonstituţional «transnistrean»”[5].
Există mai multe abordări ale
conceptului “interese naţionale”. În mediul academic este accepată, printre
altele, şi aceasta: “Interesele naţionale sunt considerate acele provocări ce
îngrijorează cetăţenii unei naţiuni. În literatura de specialitate au fost
identificate trei tipuri de interese naţionale: 1) interesele vitale, de
securitate fizică a cetăţenilor; 2) interesele fundamentale, care pot afecta
interesele vitale dacă nu sunt realizate şi 3) interesele periferice, care,
chiar dacă nu sunt realizate, este puţin probabil că pot afecta interesele
vitale”[6].
Autorii Concepţiei de securitate a RM nu au folosit această abordare, după cum,
se pare, nu au apelat la studiile sau consultanţa cercetătorilor din
institutele de cercetare fundamentală. Iar atunci când o Concepţie de
securitate a unui stat este opera exclusiv a politicienilor, fără implicarea
teoreticienilor – a specialiştilor în domeniu – calitatea ei poate lăsa de dorit.
După aprecierea unor cercetători, deşi
în ultimul timp s-au făcut eforturi pentru identificarea, în mai multe
documente (inclusiv în Concepţie), a unor principii clare pentru aprecierea
riscurilor şi ameninţărilor de securitate, pentru alegerea unor soluţii optime
de prevenire şi combatere a acestora, “aprecierea riscurilor rămâne a fi o
chestiune de interpretare, ce reiese din voinţa politică a partidului de
guvernământ şi depinde de abilităţile de reacţie (defectuoasă sau întârziată) a
factorilor de decizie. De aceea, în condiţiile actuale, identificarea
riscurilor şi ameninţărilor de securitate, ca şi a provocărilor şi
vulnerabilităţilor interne, rămâne o problemă cu un grad înalt de
subiectivitate. (...) această manieră de abordare politizată a problemelor de
securitate naţională creează mai multe dileme de securitate şi lasă loc pentru
interpretări distorsionate (...)”[7].
Este suficient să amintim numai cazul expulzării, de către fosta guvernare
comunistă, a ambasadorului României, după evenimentele din 7 aprilie 2009. Deşi
nu a putut oferi dovezi privind o eventuală implicare a României în protestele
de atunci, guvernarea comunistă a văzut în România principala sursă de
ameninţare a securităţii RM.
În alineatul 3 al art.1 al Concepţiei
sunt prezentate ameninţările la adresa securităţii naţionale. Prima este “Conflictul
transnistrean”. “Căile
de soluţionare a conflictului transnistrean se vor baza pe Constituţia
Republicii Moldova”, se menţionează în document, cu toate că în Constituţie nu
se menţionează nicăieri “căile de soluţionare” a conflictului sau căile de
convingere a Federaţiei Ruse să retrocedeze teritoriul moldovenesc pe care îl
menţine sub ocupaţie. Mai sunt menţionate “Riscurile apariţiei unor tensiuni
interetnice” (“şovinism,
naţionalism, separatism”), “Ameninţarea terorismului internaţional” (“şi pericolul proliferării armelor
chimice, biologice, radioactive şi nucleare, inclusiv obţinerea acestora de
actorii nonstatali”), “Ameninţările
de origine economică” (crizele economice la scară globală şi
regională, dependenţa excesivă şi unilaterală a sistemelor autohtone
electro-energetice şi de distribuţie a gazului natural de cele monopoliste
străine), “Ameninţările de origine socială” (narcomania, alcoolismul, răspândirea virusului HIV/SIDA ş.a.),
“Ameninţările
din domeniul tehnologiilor informaţionale” (instabilitatea,
disfuncţionalitatea şi vulnerabilitatea sistemelor informaţionale, activitatea
factorului criminogen în sfera informaţională), “Ameninţările care derivă din
activitatea umană. Factorii tehnogeni şi calamităţile naturale” (degradarea mediului, accidente; cutremure,
inundaţii, alunecările de teren), “Ameninţarea
crimei organizate şi a corupţiei” (inclusiv cea transfrontalieră). În legătură cu această ultimă ameninţare,
autorii Concepţiei au arătat, pe bună dreptate, că “În absenţa unui
control asupra localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria) [RMN cuprinde,
totuşi, şi o parte din teritoriul basarabean. Denumirea “Transnistria” nu
exprimă realitatea geografică şi politică cu privire la aşa-zisa RMN; de
altfel, oficialii de la
Tiraspol traduc în limba moldovenească cu alfabet chirilic,
în actele oficiale, denumirea Pridnestrovie
prin Nistrenia, notă, A.L.] şi a
segmentului transnistrean al frontierei moldo-ucrainene, fenomenul crimei
organizate devine o ameninţare crescîndă la adresa securităţii naţionale a
Republicii Moldova. Acest factor de risc poate produce, de asemenea, efecte negative la nivel
subregional şi regional. Fenomenul corupţiei afectează grav securitatea
economică a statului, lezează drepturile omului, subminează structurile statale
şi realizarea progresului social”. Deşi este conştientă de această ameninţare, conducerea
de la Chişinău
(atât fosta guvernare comunistă, cât şi actuala AIE) nu stabileşte o graniţă,
pe care să o controleze, între zona rusească de ocupaţie de pe ambele maluri
ale Nistrului şi restul teritoriului Republicii Moldova (administraţia de la Tiraspol şi-a plasat
structurile corespunzătoare la graniţă: grăniceri, vameşi, angajaţi ai serviciului
migraţie şi angajaţi ai “Comitetului Securităţii de Stat”). Fără o graniţă
securizată în estul RM nu se poate spera la aderarea şi integrarea în UE. Prin
speranţa naivă într-o soluţionare a conflictului într-un viitor apropiat,
respectiv prin neinstalarea unei graniţe securizate în estul Moldovei,
autorităţile de la Chişinău
îndepărtează momentul unei eventuale aderări a RM la UE.
Principala ameninţare la adresa
securităţii RM vine din zona sa estică, controlată de armata rusă şi de
structurile subordonate Moscovei. “În acest sens, capacitatea sa [a RM] de a
gestiona criza transnistreană sau de a participa la impunerea sau menţinerea
păcii în regiunea de est sau orice altă zonă de conflict este sensibil limitată
de potenţialul economic şi militar redus al Republicii Moldova”[8].
S-a creat un cerc vicios: corupţia politică şi protecţionismul economic, care
au drept rezultat monopolizarea şi subminarea activităţilor de import-export şi
a unor ramuri ale economiei naţionale, fac ca nivelul de trai în Republica
Moldova să fie mai scăzut faţă de cel din zona de ocupaţie rusească (care, pe
de asupra, mai este sprijinită masiv din punct de vedere financiar de Rusia).
Din această cauză, popuaţia din zona nistreană, indiferent de apartenenţa etnică,
nu se grăbeşte să accepte reintegrarea în statul moldovenesc, unde pensiile şi
ajutoarele sociale sunt mai mici. Iar în aceste condiţii, rezolvarea
conflictului nistrean, aşa cum o vede Chişinăul (reintegrarea teritoriului
Nistreniei prin acordarea unui statut de autonomie largă), este imposibilă. Pentru
a fi rezolvat acest conflict, este nevoie de ridicarea nivelului de trai al
populaţiei din RM, aşa încât ţara să devină atractivă. Acest lucru poate fi
efectuat prin eradicarea corupţiei politice, separarea intereselor politice de
cele economice (în prezent ele au concresut: partidele politice sunt
instrumente de accedere la putere a unor grupări economice, pentru a obţine accesul
la resurse şi pentru a obţine profituri economice, pentru a promova interese
clientelare şi de grup), demonopolizarea activităţilor economice, concurenţa
liberă. Fără aceasta, teritoriul estic al Republicii Moldova este pierdut
pentru ea încă mult timp înainte.
Republica Moldova din perspectivă geopolitică
Asigurarea securităţii RM trebuie făcută în condiţiile
luării în considerare a factorilor geopolitici care îşi exercită influenţa în
regiunea sud-est-europeană şi care au o influenţă directă asupra statului
moldovenesc. Specificul ţării noastre ţine de poziţia sa geografică: “Republica
Moldova ocupă o poziţie deosebită în sistemul sud-est-european de securitate în
formare, fiind situată, practic, la periferia lui. Din punct de vedere
geopolitic, Republica Moldova întotdeauna a fost o punte între Est şi Vest
(...). (...) de la proclamarea independenţei ţării, Republica Moldova s-a
confruntat cu dilema Est – Vest”[9]. În actualul context geopolitic,
aflându-se la intersecţia unor macro-ansambluri geopolitice – UE şi CSI (mai
nou, de la 1 ianuarie 2012, Uniunea Euroasiatică), „Republica Moldova este
permanent în faţa puterilor ce se luptă pentru a domina acest spaţiu”[10].
Datorită faptului că „Republica Moldova de află între două puteri”, are nevoie
de crearea unui sistem de relaţii cu vecinii direcţi (România/UE şi Ucraina),
cu Federaţia Rusă şi SUA, „pentru a nu se scufunda într-un dezastru
geopolitic”: „menţinerea subdezvoltării economiei” sau „pierderea unor
teritorii în favoarea altor state”[11].
De altfel, în art. 2.5 al
Concepţiei securităţii, “Cooperarea la nivel bilateral în domeniul
securităţii”, sunt menţionaţi principalii parteneri ai Moldovei: “Totodată, în
ceea ce priveşte cooperarea pe plan bilateral, accentul fiind pus pe cooperarea
cu ţările membre ale Uniunii Europene, cu Federaţia Rusă, SUA şi cu vecinii
Republicii Moldova, această cooperare se va construi ţinîndu-se cont de
interesele Republicii Moldova”. Deşi promovează „multivectorialitatea”,
„Chişinăul trebuie să se orienteze în plan extern spre un singur centru de
putere. Din partea acestuia trebuie să obţină garantarea şi susţinerea
intereselor naţionale vitale. Dar trebuie conştientizat faptul că statutul
geopolitic de «zonă gri» şi de frontieră geopolitică dezavantajează, într-o
oarecare măsură, Republica Moldova”[12].
Cred totuşi, că republicile baltice se aflau, la fel ca şi RM, la periferie, în
imediata apropiere de Federaţia Rusă, dar orientându-se hotărât spre centrul de
putere euroatlantic, au reuşi să-şi rezolve problema securităţii naţionale şi
problema dezvoltării economice, care asigură bunăstarea populaţiei. Cu regret,
Moldova a ratat şansele de la începutul anilor ’90. Dar nici în prezent
Chişinăul nu şi-a limpezit intenţiile: „Realitatea ne demonstrează că Republica
Moldova continuă să rămână în expectativă, nefiind aptă să-şi determine clar
opţiunea orientării geopolitice. Pe de o parte, este puternic ancorată în
tradiţiile ei istorice, în legăturile cu Estul, în special cu Federaţia Rusă,
conflictul din stânga Nistrului şi speranţa soluţionării acestuia cu ajutorul
Federaţiei Ruse cramponând-o şi mai mult (...). În afară de aceasta, relaţiile
economice ale Republicii Moldova cu Estul sunt mai clare (...). Pe de altă
parte, sub presiunea realităţilor politice, economice, geografice globale, a
unor factori decizionali interni şi externi, încercăm să ne lansăm într-un
proces dificil (...) – apropierea de Europa (...). În al treilea rând, atât
Estul, cât şi Vestul, sunt dezorientate în ceea ce priveşte perspectiva reală a
devenirii şi consolidării statului moldovenesc”[13].
În această stare de incertitudine cu privire la orientarea sa geopolitică, cu
regret, autorităţile moldovene nu înţeleg că Rusia este parte a conflictului din
zona nisteană şi că ea nu-l poate soluţiona deoarece rezolvarea acestuia
înseamnă pierderea controlului pe care îl exercită Rusia în estul Moldovei şi,
indirect, pierderea controlului asupra întregii Moldove.
În toată perioada postsovietică Guvernul de la Chişinău s-a remarcat
prin nehotărâre şi lipsă de voinţă. Chiar principiile „multivectorialităţii”
şi „neutralităţii” par să fie „un
rezultat al indeciziei conducerii Republicii Moldova, dar şi a Occidentului,
referitor la sistemul de securitate în care acest stat putea fi încadrat”[14].
Cred totuşi că a imputa Occidentului faptul că Republica Moldova, în persoana
guvernanţilor săi, nu a dorit să se înscrie în sistemul euroatlantic de
securitate (aşa cum şi-au propus şi au reuşit republicile baltice), înseamnă a
te hazarda. În ultimul timp „arhitectura” sistemului securităţii europene
capătă contururi din ce în ce mai clare şi Republica Moldova trebuie să evite
izolarea şi rămânerea sa ca zonă-tampon, supusă permenent riscului de a deveni
linie a frontului, în afara spaţiului apărarea căruia şi-au asumat-o cei doi
poli de putere – NATO şi membrii Tratatului de securitate comună din cadrul CSI
– într-un eventual conflict. Iată de ce, este timpul ca Republica Moldova să-şi
identifice locul şi rolul în contextul geopolitic regional şi, respectiv,
pan-european. „Potenţialul geopolitic al Republicii Moldova nu este sub nicio
formă însemnat în raport cu cel al celor doi poli de atracţie, fapt ce reiese
din indicatorii economici, demografici, dar şi spaţiali”[15].
Desigur, statul moldovenesc este un element al unor scheme geostrategice ale
celor doi poli. Acest fapt conferă o anumită valoare geoplitică Republicii
Moldova în arhitectura geopolitică actuală. Directorul adjunct al programului
pentru Rusia şi Eurasia al organizaţiei neguvernamentale americane Carnegie Endowment for International Peace,
fostul ambasador al Statelor Unite în Republica Moldova, Asif Chaudhry, a
declarat în cadrul unei conferinţe pe 5 octombrie 2011, la Washington , că “Republica
Moldova are o importanţă geopolitică enormă, fiind o democraţie tânără care
tinde spre Comunitatea Europeană, dar şi deoarece ţara încă se află la
intersecţia traficului ilegal şi contrabandei”[16]. Desigur,
nu acestea sunt caracteristicile care dau o importanţă geopolitică unui stat,
iar diplomatul american probabil a vrut să flateze cetăţenii moldoveni referindu-se
la importanţa geopolitică a Moldovei.
O apreciere a importanţei geopolitice a RM a fost
dată şi de experţii de la
Agenţia americană privată de analiză „Stratfor” („a global
intelligence company”): „Republica Moldova, o ţară mică însă importantă din punct de
vedere strategic (subl. A.L.), se confruntă cu blocaje la mai multe niveluri. Viitorul
Republicii Moldova şi modul în care aceste probleme vor fi soluționate va
depinde de acțiunile forţelor externe în această regiune”[17], este concluzia uneia dintre
analizele agenţiei. „Fosta
republică sovietică a devenit un câmp de luptă strategică între Occident şi
Federația Rusă. Ţara este divizată în mai multe domenii, Parlamentul nu
reușește să soluţioneze disputa teritorială cu regiunea transnistreană, iar
Chişinăul nu poate decide dacă ar trebui să se orienteze spre Europa sau Rusia.
(...) Această stare de lucruri înseamnă că forţele externe vor juca un rol
important în regiune, fapt ce va afecta viitorul Republicii Moldova”, constată
experții. “Situația
politică în care s-a pomenit Republica Moldova ilustrează modul în care ţara
este sfâşiată între Occident şi Rusia (...). Una dintre principalele probleme
este Transnistria (...). Progrese cu privire la rezolvarea problemei
teritoriale păreau posibile în ultimele luni, după ce Germania a calificat
Transnistria – o problemă cheie de securitate în discuțiile cu Rusia. Cu toate
acestea, este puţin probabil că Rusia îşi va retrage forţele din Transnistria,
deoarece este în interesul Moscovei să-și mențină prezenţa militară în regiune,
din cauza amplasării strategice a
Republicii Moldova (subl. A.L.). Rusia vrea să blocheze procesele de
integrare a Moldovei în structurile occidentale. Uniunea Europeană este, de
asemenea, interesată de Republica Moldova, deşi se simte incertă de a acţiona
mai ferm”. Experţii concluzionează: “Deoarece Republica Moldova este prea mică
şi divizată pe plan intern ca să aleagă de sine stătător o cale, viitorul său
va fi determinat de puterile din afara ţării”.
În actuala conjunctură geopolitică Moldova este
nevoită să întreţină relaţii bune cu ambii poli de putere. Menţinerea
relaţiilor cu Federaţia Rusă şi CSI este dictată de componenta economică,
deoarece spaţiul CSI reprezintă o piaţă de desfacere şi un furnizor de resurse
energetice. Cooperarea cu Estul a fost determinată întrucâtva şi de inerţie,
pentru că Republica Moldova a păstrat multe din relaţiile economice care s-au
stabilit în perioada ocupaţiei sovietice. Embargourile impuse de Federaţia Rusă
produselor vinicole moldoveneşti, după nesemnarea în 2003 de către preşedintele
V. Voronin a Memorandumului Kozak, au determinat autorităţile de la Chişinău să caute şi alte
pieţe decât cele tradiţionale din CSI. În acelaşi timp, orientarea, mai ales
începând cu anul 2003, a cursului de politică externă spre structurile europene
a făcat ca legăturile economice să fie în permanentă creştere: în 2010, 55% din
producția din Republica Moldova a fost exportată în statele Uniunii Europene. Acest
indicator cu siguranţă va creşte după ce Guvernul de la Chişinău va semna Acordul
de Liber Schimb cu Uniunea Europeană. În principiu, o situaţie în care RM ar fi
membru al UE, păstrându-şi concomitent pieţele de desfacere în arealul CSI –
piaţe spre care tind inclusiv actualele state membre ale UE – ar fi cea mai
bună pentru statul moldovean.
În contextul geopolitic regional, datorită poziţiei
sale, Republica Moldova are o situaţie dificilă. Ea „se află într-o zonă de
maximă intensitate geopolitică”[18],
creată de trei actori geopolitici, importanţi şi în politica mondială: NATO şi
UE pe de o parte, Federaţia Rusă pe de altă parte. De aceea RM este obligată să
acţioneze în vederea excluderii riscurilor geopolitice. Aceasta se poate face prin
menţinerea unor relaţii bune cu toţi actorii acestui câmp geopolitic (implicit
cu vecinii direcţi: România şi Ucraina). Eşecul demersului Georgiei şi Ucrainei
privind deschiderea unei perspective a aderării la [sau o unei mai mari
apropieri de] NATO la summitul de la Bucureşti , din aprilie 2008, arată că succesul
unor relaţii bune ale statelor postsovietice – inclusiv ale RM – cu UE şi NATO
depinde de relaţiile bune dintre aceste state cu FR, dar şi dintre UE/NATO cu
FR. Moldova trebuie să purceadă la o rezolvare credibilă a problemei
securităţii. Nu există o alternativă în acest sens, decât cooperarea cu NATO
prin intermediul Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului pentru Pace
(IPAP) şi cooperarea cu UE prin Planul de Acţiuni RM – UE şi celelalte
documente semnate. Colaboratea cu aceste organizaţii este imperioasă deoarece
numai NATO poate furniza aşa-numita „hard security”, iar UE – ajutor economic
şi financiar substanţial.
Securitatea RM este influenţată şi de alte
organizaţii internaţionale cu vocaţie în materie de securitate. Deşi participă
în mecanismul de soluţionare a conflictului nistrean printr-o misiune în RM,
OSCE are un impact redus asupra sistemului de securitate al ţării şi asupra
reglementării conflictului, în mare parte datorită prezenţei şi poziţiei
Feredaţiei Ruse în respectiva organizaţie. O altă organizaţie, GUAM, care este
o iniţiativă venită şi susţinută din exterior, este „o alianţă strategică cu
probleme comune şi percepţii de pericol comun”[19].
Fiind sprijinită de SUA, această organizaţie dispune deocamdată mai mult de o
perspectivă decât de un rol semnificativ în rezolvarea conflictelor regionale
şi în asigurarea securităţii.
Problema securităţii Republicii Moldova poate fi
rezolvată prin ieşirea sa din sfera de influenţă a Rusiei. Acest lucru este
anevoios deoarece, pe de o parte, instabilitatea politică internă reduce credibilitatea
demersului de integrare europeană a Moldovei şi prestigiul său ca stat, iar pe
de altă parte puterile occidentale sunt foarte prudente, ceea ce reține
integrarea în UE a unei țări sărace şi cu un conflict teritorial nesoluţionat,
cum este Republica Moldova. În ceea ce priveşte orientarea geopolitică a RM, locul tânărului stat este în cadrul
familiei europene (UE). Factorul extern va fi unul determinant pentru
evoluţiile din această zonă. „Totuşi, Republica Moldova trebuie să-şi
fructifice poziţia sa geopolitică şi, printr-o politică externă deosebit de
bine articulată, să-şi asigure securitatea şi dezvoltarea economică, folosind
interesele geopolitice în regiunea Eupopei de Sud-Est ale UE, SUA [implicit
NATO], Rusiei şi, de ce nu, ale Chinei (ca investitor internaţional notoriu la
etapa actuală). Moldova trebuie să-şi găsească vocaţia şi să devenă un jucător
geopolitic inconturnabil în viitorul apropiat. Desigur, statutul unei ţări este
determinat de potenţialul său economic. Dar cred că o politică externă
inteligentă, capabilă să armonizeze interesele geopolitice ale actorilor
internaţionali importanţi, poate să aducă rezultatele dezirabile în ceea ce
priveşte asigurarea securităţii şi dezvoltării economice”[20].
Colaborarea RM cu NATO
În art. 2.3. al Concepţiei securităţii
RM, “Cooperarea cu Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO)”, se arată:
“Ţinînd cont de faptul că ţara noastră nu are ca scop aderarea la Organizaţia Tratatului
Nord-Atlantic, relaţiile Republicii Moldova cu NATO vor avea un caracter de
relaţii pragmatice, pornind de la principiul constituţional de neutralitate
permanentă a Republicii Moldova”. În ciuda statutului său constituţional de netralitate “pemanentă”,
Republica Moldova are o colaborare cu NATO. „Republica Moldova este stat neutru
şi nu urmăreşte, în relaţiile cu Alianţa, obiectivul de aderare. Totodată,
statutul constituţional de neutralitate nu constituie un obstacol în calea
consolidării securităţii naţionale prin aprofundarea cooperării ţării cu NATO”[21].
Ea a început încă în 1994, după ce la 10 ianuarie 1994, la summit-ul NATO de la Bruxelles , printr-o
decizie a şefilor de atat şi de guvern ai Alianţei, a fost lansată iniţiativa
de aderare la
Parteneriatul pentru Pace (PpP sau PfP) a ţărilor memebre ale
Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică (CCNA) şi CSCE. Republica Moldova a semnat
Documentul cadru la 16 martie 1994, fiind a 12-a ţară semnatară şi a 2-a din
CSI (după Ucraina), urmată de alte 21 state care au semnat documentul din cele
33 state participante. Documentul cadru conţinea prevedri specifice atât de
ordin tehnic, logistic, precum instituirea misiunilor permanente pe lângă
Cartierul general din Bruxelles, CCP [Celula de Coordonare a Parteneriatului,
notă, A.L.] din Mons, cât şi politic strategic, precum realizarea schimbului de
informaţii, dezvoltarea PART (Procesul de Planificare şi Analiză), etc. dar şi
un element novator: „angajamentul NATO de a avea consultări cu orice ţară
participantă la PfP ,
în cazul în care aceasta «îşi va simţi
ameninţată direct integritatea teritorială, independenţa politică sau
securitatea»”[22].
Totuşi, „angajamentul NATO, la acea dată încă destul de modest, de a purta
consultări în cazul unor atentate directe la integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea
unui partener”[23] nu are efecte practice
privind o implicare a Alianţei în vederea opririi unei agresiuni asupra
statelor partenere. Adică, un stat partener al NATO nu poate conta pe sprijinul
efectiv al Alianţei în cazul unei agresiuni.
În perioada 16-17 iunie 2011, la Chişinău , s-a desfăşurat
Reuniunea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic în formatul Sesiunii
Grupului Consultativ pentru Politica Atlantică (EAPC/APAG). Formatul
Reuniunilor EAPC/APAG reuneşte reprezentanţi ai statelor, care în trecut făceau
parte din URSS, statelor occidentale neutre, statelor din Balcanii de vest, ne-membre
ale NATO împreună cu reprezentanţii ţărilor membre ale Alianţei Nord-Atlantice
pentru discuţii pe probleme comune de securitate. Reuniunile APAG sunt
efectuate anual, fiind găzduite atât de statele membre ale Alianţei
Nord-Atlantice, cât şi de ţările partenere. În trecut, reuniunile APAG au avut
loc în Albania, Armenia, Bosnia şi Herzegovina, Croaţia, Ucraina, etc. Evenimentul,
la care au participat circa 60 delegaţi din partea Secretariatului
Internaţional (SI) al Alianţei, misiunilor ţărilor membre şi partenere pe lângă
NATO, şi statelor membre ale EAPC, s-a desfăşurat pentru prima data la Chişinău şi a fost
condusă de Amb. Dirk
Brengelmann, Asistentul Secretarului General NATO pentru afaceri politice şi
politica de securitate. Reuniunea APAG 2011 din Chişinău a avut trei sesiuni de
lucru cu următoarele teme pentru dezbateri: Procesele de reforme democratice în vecinătatea estică a NATO şi rolul
parteneriatelor; Securitatea zonei extinse a Mării Negre; Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) şi noua politică de
parteneriat. Pe 17 iunie 2011
Ambasadorul Dirk Brengelmann, Asistentul Secretarului General NATO, a
desfăşurat un seminar cu genericul „Noul Concept Strategic al NATO şi perspective
pentru ţările partenere”, la o instituţie de învăţământ superior din Chişinău. La
eveniment au particpat peste 100 de reprezentanţi ai autorităţilor de stat,
societăţii civile, reprezentanţi ai mediului academic şi ai corpului diplomatic
acreditat în Moldova[24]. La întrebarea mea “Care va fi reacţia NATO în cazul în care Federaţia Rusă
va efectua o agresiune din zona sa de ocupaţie din estul RM, şi va ocupa întreg
teritoriul ţării”, diplomatul german a răspuns că “Un asemenea fapt ar stârni discuţii
în mediul internaţional”. Desigur, întrucât RM nu este membru al NATO, Moldova
nu se poate aştepta la aplicarea, cu referire la ea, a art. 5 din statutul
organizaţiei (Toţi pentru unul şi unul pentru toţi: în cazul agresiuni asupra
unui stat membru, toate celelalte îi sar în ajutor). Iată de ce „angajamentul NATO de a purta consultări
în cazul unor atentate directe la integritatea
teritorială, independenţa politică sau securitatea unui partener” se reduce
la „consultări” care nu au o valoare practică pentru statul partener supus unui
„atentat”. Prin noţiunea „atentat” înţelegem şi o agresiune externă. De altfel,
nici UE nu îşi poate asuma un rol mai hotărât în cazul unor conflicte în
vecinătatea sa, chiar dacă şi-a propus acest obiectiv: “un obiectiv major în
cadrul PEV îl constituie contribuţia la reglementarea conflictelor îngheţate,
ce coincide cu obiectivele PESA (elaborată începând cu deciziile de la Köln şi Helsinki), precum şi
cele prevăzute în Strategia europeană de securitate din 2003. Cu toate acestea,
considerăm că PEV (...) conţine minimum de posibilităţi de a o face (...)”[25].
După semnarea de către RM a Documentului cadru
privind PfP, Ministerul Apărării a delegat un ofiţer de legătură la Celula de Coordonare a
Parteneriatului (CCP), cu sediul la
Mons (Belgia) , în vederea realizării şi coordonării acestor
activităţi. A fost apoi instituită o Misiune a Republicii Moldova pe lângă NATO
(în baza personalului ambasadei de la Bruxelles ). Cu începere din 1997, RM este parte şi
la PARP
(Procesul de Planificare şi Analiză), prevăzut de Documentul cadru PfP,
asumându-şi obiectivele de parteneriat. Din 1997, NATO şi-a extins colaborarea
cu RM şi în domeniul ştiinţific. Per ansamblu, au fost implementate mai multe
proiecte cu sprijinul financiar al Alianţei: distrugerea a 11.872 mine
antipersonal şi a 250 metri cubi de melanj, reambalarea şi depozitarea
centralizată a 1700 tone de pesticide, monitorizarea şi evaluarea poluării cu
metale grele în râul Prut, resurse acvatice transfrontaliere ş.a.. Cu părere de
rău însă, RM nu cooperează cu NATO în rezolvarea problemei securităţii sale. Iar
aceasta poate fi rezolvată exclusiv prin aderarea Moldovei la Alianţă.
O aderare a RM la NATO ?
Republica Moldova se află într-un impas deoarece,
chiar dacă ar dori să adere la
NATO , ea ar trebui să rezolve mai întâi câteva probleme ce
par insurmontabile:
1. să scape de trupele de ocupaţie şi armamentul
rusesc, şi să preia controlul asupra teritoriului său estic (11%) şi frontierei
estice;
2. să iasă din CSI (chiar dacă în prezent nu
participă în structurile şi programele Tratatulul de secritate comună);
3. să modifice art. 11 al Constituţiei, care
stipulează că Republica Moldova este un stat neutru;
4. să-şi asigure securitatea politică, economică,
energetică, societală ş.a. (RM nu-şi poate asigura securitatea politică
atâta timp cât nu-și controlează întregul său teritoriu și frontiera
estică);
5. să-şi racordeze infrastructura – căile ferate,
reţelele energetice ş.a. – la cele europene.
Totuşi, deocamdată, RM nu este în stare să
determine Federaţia Rusă să-şi retragă trupele şi armamentul de pe teritoriul
său. Nici implicarea UE şi a SUA în procesul de soluţionare a diferendului nistrean, în calitate de
observatori în formatul de negocieri 5+2, n-a schimbat situaţia.
Puţin probabile sunt şi ieşirea din CSI şi
modificarea Constituţiei, având în vedere conjunctura politică şi starea de
spirit din societatea moldovenească, în care Partidul Comuniștilor din
Republica Moldova (PCRM) mai are un sprijin considerabil. PCRM –
unul dintre partidele parlamentare importante – se pronunţă hotărât pentru
“neutralitate permanentă”. Cu toate că principiul face parte din conţinutul
Constituţiei RM, în aprilie 2011 PCRM a elaborat un proiect de lege
privind statutul de neutralitate permanentă a RM[26]. În cadrul
unei conferinţe de presă, liderul
PCRM a precizat că statutul de neutralitate este prevăzut în Constituția RM,
dar a motivat elaborarea acestui proiect prin faptul că ”odată cu venirea la
putere a AIE prevederea cu privire la neutralitatea țării este tot mai mult
erodată”. Proiectul conține 18 articole ce “pun bazele (?) politice, economice,
militare ale statutului de neutralitate a republicii”. Proiectul prevede interzicerea
pe teritoriul RM a amplasării forțelor
militare străine [ceea ce se conţine deja în Costituţie], folosirea de către
acestea a spațiului aerian moldovenesc, interzicerea participării militarilor
noștri la operațiuni militare din afara republicii, demilitarizarea integrală
sau parțială a republicii și altele. Potrivit lui Voronin, ”statutul de
neutralitate permanentă este singura posibilitate de a soluționa conflictul
transnistrean în mod pașnic. (...).Noi vedem că integrarea europeană a
Republicii Moldova s-a transformat, de facto, în integrarea euro-atlantică”, a
spus V. Voronin. Proiectul, înaintat pe 19.04.2011 în Parlament nu a obţinut
susţinerea majorităţii parlamentare (AIE). V. Voronin şi colegii săi comunişti
sunt printre tot mai puţinii care cred că prin statutul de neutralitate se mai
poate rezolva conflictul ruso-moldovenesc din estul RM. Tot mai mulţi înţeleg
că acest statut a favorizat consolidarea poziţiilor Rusiei pe malurile
Nistrului, de unde ea nu are de gând să se retragă indiferent de statutele
stipulate în Constituţia RM. Într-o conferinţă de presă din 10.02.2012,
ambasadorul Feredaţiei Ruse în RM, Valerii Kuzmin, a declarat că Moscova şi
Tiraspolul sunt împotriva înlocuirii misiunii ruseşti de pacificare cu o misiune
civilă. “Asta
ar strica toată construcţia ce s-a constituit”, a afirmat el. Iar iniţiativa şi
poziţia PCRM contribuie la implantarea şi mai adâncă a forţelor militare
ruseşti în zona pe care o menţin sub ocupaţie. Într-o oarecare măsură, în cazul
PCRM se observă “sindromul Stokholm”: deşi RM este o ostattică a Federaţiei
Ruse datorită menţinerii unui regim de ocupaţie rusesc în estul ţării, PCRM
pare total de partea statului rus.
Cu toate acestea, tot mai mulţi
cercetători în domeniul securităţii din Republica Moldova conştientizează şi
argumentează necesitatea aderării RM la NATO. “Fiind plasată între două puteri rivale, Republica Moldova
se confruntă din ambele părţi cu o presiune geopolitică puternică. Nu poate să-şi manifeste neutralitatea în zonă (subl. A.L.), deoarece aici se
ciocnesc interesele centrelor de putere”[27].
În aceeaşi sursă se menţionează: “De asemenea, trebuie evaluat rolul statutului
de neutralitate şi al politicii pasive de conjunctură în asigrarea intereselor
naţionale, în condiţiile în care noile pericole şi provocări cu care se
confruntă în prezent Republica Moldova solicită promovarea unei doplomaţii active,
eficiente şi realiste”[28].
Un alt autor menţionează: “asigurarea securităţii şi apărării naţionale se
poate considera realizată în momentul în care nu trebuiesc sacrificate
interesele proprii în favoarea altui stat, grup de state sau organisme
internaţionale şi care, în caz că se atentează
la componente ale securităţii ei, poate să şi le menţină, inclusiv cu
ajutorul forţelor armate. Iată de ce considerăm că plasarea principiului
neutralităţii la baza securităţii naţionale a Repunlicii Moldova afectează în
mod direct capacităţile de realizare a intereselor naţionale, în condiţiile eficacităţii scăzute a
structurilor de securitate, a unui buget redus pentru apărare şi a unei armate
slab organizate şi pregătite a face faţă pericolelor de securitate identificate.
În măsura în care Rusia nu respectă principiul neutralităţii, iar din partea statelor
membre ale NATO nu provin nici un fel de ameninţări de securitate, Republica
Moldova încearcă să-şi asigure securitatea şi apărarea prin resurse proprii.
(...) în condiţiile în care mediul internaţional actual nu prezintă indicii
care să sugereze lipsa unor perspective conflictuale între Rusia şi statele
occidentale, membre ale NATO, Republica
Moldova este nevoită să se alinieze la politica de securitate a Alianţei
Nord-Atlantice (subl. A.L.) dacă doreşte să-şi depăşească handicapul pe
care îl are în prezent: de sursă de instabilitate şi ameninţare la adresa
securităţii regionale. Soluţionarea sau diminuarea problemelor menţionate mai
sus, precum şi a acelora ce ţin de prezenţa militară rusă şi secesionismul
transnistrean, se poate realiza cu mai mulţi sorţi de izbândă solicitând umbrela de securitate a Alianţei
Nord-Atlantice (subl. A.L.)”[29].
Argument istoric
Exemplul României în perioada 1939-1940, când adoptase
neutralitatea, este relevant.”La 6 septembrie 1939 ea [România] s-a declarat
stat neutru, făcând tot posibilul pentru a-şi asigura secutitatea frontierelor
de vest şi de est”[30].
Despre adevărata semnificaţie a neutralităţii României se scria în peesa din
Uniunea Sovietică. În unul din numerele sale din aprilie 1940 “Izvestia a publicat articolul Neutralitatea statelor mici unde se
confirma că «neutralitatea absolută este o fantezie», iar politica unora din
ţările mici nu putea fi calificată decât ca una de «sinucidere»”[31].
Cu toate acestea, se pare că, spre deosebire de Republica Moldova în prezent,
atunci România nu avea altă alternativă. Primul ministru de atunci, Gheorghe
Tătărescu scria: “În acelaşi timp, politica Statului român a fost politica de
neutralitate proclamată de Consiliul de Coroană din 6 septembrie 1939, ca
singura care putea corespunde intereselor României. Cu prilejul dezbaterilor
din acest Consiliu, în care s-au exprimat de oameni încărunţiţi în slujba
intereselor obşteşti şansele războiului, precum şi toate ipotezele şi toate
eventualităţile, nu s-a găsit nici un glas care să ceară o altă soluţie.
Comandamentele politicii noastre de independenţă au dictat fiecăruia dintre
membrii Consiliului hotărârea neutralităţii”[32].
În zilele de 28 iunie – 3 iulie 1940 Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia,
nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, în ciuda statutului de neutralitate a
statului român. (Mai târziu, România a pierdut nordul Transilvaniei şi
Cadrilaterul). Exemplul invocat arată că Rusia nu respectă nici un statut de
neutralitate adoptat unilateral, fără garanţii internaţionale – ale statelor puternice
ale lumii. Luând în considerare situaţia politică instabilă actuală din Rusia,
unde există condiţii pentru reinstalarea unui regim autoritar sau totalitar,
deoarece nu există o cultură şi o tradiţie a democraţiei, Republica Moldova se
află într-un permanent pericol care provine din Est.
Argument economic
În calea sa spre aderarea la UE şi integrarea europeană, se
pare că Republica Moldova ignoră faptul că nici o ţară fostă comunistă (fie din
„blocul socialist”, fie fostă republică sovietică) nu a fost admisă în UE fără
să se fi integrat inițial în NATO. Apartenenţa
la NATO a fost
pentru ele o precondiţie pentru a putea accede în UE. Statutul de membru al
NATO a însemnat asigurarea securităţii ţărilor respective şi a fost semnul
stabilităţii în acele ţări, respectiv a contribuit la sporirea volumului
investiţiilor în statele respective. Guvernanții de la Chişinău , atât comuniştii
(2001-2009) cât şi cei din Alianţa pentru Integrare Europeană (2009-prezent),
încearcă să dea de înţeles opiniei publică că statul moldovenesc se poate
integra în UE fără obligativitatea integrării în NATO, rămânând un stat neutru.
Practica arată totuşi că s-au integrat statele care au devenit mai întâi membre
ale NATO.
Chiar dacă aderarea la NATO presupune costuri
considerabile, roadele acestei decizii, pentru statele care au luat-o, au fost
întotdeauna pozitive: statele respective şi-au realizat interesul naţional –
şi-au asigurat securitatea statală şi au obţinut condiţii propice pentru
realizarea dezvoltării economice şi obţinerea prosperităţii. Astfel, creşterea
cheltuielilor la capitolul „Apărare” în bugetul de stat, în cazul fiecărei ţări,
s-au justificat. Prezenţa RM într-un club al unor state dezvoltate, cum sunt
statele membre ale NATO, va contribui în mod firesc la dezvoltarea economică a
Moldovei, prin favorizarea investiţiilor străine, inclusiv din acele state,
deoarece o primă condiţiie a investitorilor este existenţa unui mediu stabil şi
securizat în statul în care intenţionează să investească.
Precedente pentru Republica Moldova?
Un caz interesant vizează Malta: „la 26 aprilie
1995 Malta a aderat la PfP ,
primul ministru al acestei ţări semnând Documentul cadru în vizită la Cartierul General
dar, un an şi ceva mai târziu, odată cu venirea laburiştilor la putere, s-a
retras din Parteneriat, stopând şi procesul de aderare la UE , din motive de «respect faţă de statutul de neutralitate a
ţării»”[33]. După cum se ştie, mai
târziu Malta a renunţat la acea înţelegere „fundamentalistă” a statutului de
neutralitate şi de la 1 mai 2004 a devenit membru al Uniunii Europene. Deşi
statutul de neutralitate este prezent în Constituţia Maltei (Art. 1 (3) ),
adoptată în 1964 (amendată în 1974, 1987), ţara dispune de o armată de
1 609 militari, cu un buget de 42 milioane dolari. În paragraful 3 (a) al
Capitolului I se menţionează că „nici o bază militară străină nu este permisă
pe teritoriul Maltei”. Totuşi în paragraful 3 (b) se spune că „nu se permite
utilizarea de facilităţi militare în Malta de către forţe străine, cu excepţia
cererii Guvernului Maltei şi numai în următoarele cazuri: (i) în exercitarea
dreptului inerent al legitimei apărări în cazul unei violări armate a ariei
asupra căreia Republica Malta are suveranitate, sau urmărind măsuri sau acţiuni
decise de Consiliul de Securitate; sau (ii) oricând există o ameninţare la
adresa securităţii, independenţei, neutralităţii, unităţii sau integrităţii teritoriale
a Republicii Malta”. Sunt câteva diferenţe între Malta şi Moldova: 1. neutralitatea
Maltei este un reală, respectată: nici un alt stat nu deţine baze limitare pe
teritoriul maltez; 2. în caz de ameninţare la adresa integrităţii sale teritoriale,
Malta îşi asumă să apeleze la state sau organizaţii capabile să o apere, în
acest scop ele vor avea dreptul, conform Constituţiei, să folosească teritoriul
maltez; 3. nici un stat nu ameninţă securitatea Maltei.
Un alt exemplu utilizat uneori în spaţiul
informaţional moldovenesc este cel al Elveţiei. Şi în cazul acestei ţări,
neutralitatea este una reală, cu o veche tradiţie istorică. Spre deosebire de
Moldova, nici o ţară nu deţine baze militare pe teritoriul elveţian şi nu
ameninţă Elveţia. Spre deosebire de RM şi chiar de Malta, Elveţia nu se află la
periferia Europei ci în centrul ei, deci nu este expusă unor pericole din
spaţiul extraeuropean sau din afara UE.
Aceeaşi remarcă este valabilă şi în cazul
Austriei, care nu este expusă vreunei ameninţări şi care dispune de graniţe
comune numai cu state membre ale UE, structură din care, de altfel, face şi ea parte. În art. 9a [Apărare,
Serviciu Militar] al Constituţiei Austriei se menţionează: „(1) Austria
subscrie la apărarea naţională universală. Sarcina sa este să păstreze independenţa
largă a teritoriilor federale, ca şi inviolabilitatea şi unitatea lor, în
special în ceea ce priveşte susţinerea şi apărarea neutralităţii permanente”. În
Constituţie nu este precizat sensul noţiunii de „neutralitate permanentă”, dar
cunoaştem că Austria şi-a căpătat independenţa deplină, după al doilea război
mondial, la 15 mai 1955, după discuţii care au durat mai mulţi ani (influenţate
de Războiul Rece), care s-au concluzionat cu Tratatul Austriac de Stat cu cele
patru puteri ocupante (SUA, Regatul Unit, Franţa şi URSS). La 26 octombrie
1955, după ce toate trupele de ocupaţie au plecat, Austria şi-a declarat
„neutralitatea permanentă” printr-un act al parlamentului, care rămâne valabil
până în prezent, dar peste care s-a suprapus implicit amendamentul
constituţional privind Austria ca membru al Uniunii Europene, din 1995. Se
consideră că cele patru puteri ocupante au garantat, în tratatul cu Austrua,
secutitatea sa. Exemplul Austriei este util pentru Republica Moldova: ea îşi
poate declara „neutralitatea permanentă” numai după ce toate trupele străine de
ocupaţie vor părăsi teritoriul său şi după ce puterea ocupantă se va angaja să
respecte independenţa şi integritatea teritorială a ţării.
Concluzii
Din păcate, în prezent Republica Moldova este
total lipsită de apărare în
faţa Federaţiei Ruse, care
păstrează sub ocupaţia sa 11 % din teritoriul moldovenesc. Federaţia Rusă
oricând poate întreprinde o agresiune asupra restului teritoriului Republicii Moldova Moldova
Bibliografie:
- Dobrinescu Valeriu Florin, Bătălia pentru Basarabia, Editura
Junimea, Iaşi, 1991.
- Ghica Luciana Alexandra; Zulean
Marian, Politica de securitate
naţională. Concepte, instituţii, procese, Editura „Polirom”, Iaşi,
2007.
- Lavric Aurelian, Orientarea geopolitică a Republicii Moldova şi importanţa
factorului extern, http://aurelian-lavric.blogspot.com/2012/02/orientarea-geopolitica-republicii.html
11.02.2012.
- Moraru Anton, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria. 1812-1993,
Chişinău, 1995.
- Politicile de vecinătate ale NATO şi UE – noi dimensiuni pentru
cooperarea regională, Chişinău, 2007.
[1] Vitalie Grosu, Politica europeană de vecinătate: obiective,
limite şi perspective, în Politicile
de vecinătate ale NATO şi UE – noi dimensiuni pentru cooperarea regională,
Chişinău, 2007, p. 66.
[2] Radu Gorincioi, Elaborarea concepţiei şi strategiei
naţionale de securitate: analiza riscurilor şi necesităţilor, în Politicile de vecinătate ale NATO şi UE –
noi dimensiuni pentru cooperarea regională, Chişinău, 2007, p. 52.
[3] http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=328010
[accesat 15.02.2012].
[4] Ibidem.
[5] Diana Molodilo, Republica Moldova în cadrul sistemului de
securitate: parteneri, provocări, perspective, în Politicile
de vecinătate ale NATO şi UE – noi dimensiuni pentru cooperarea regională, Chişinău, 2007, p. 86.
[6] Luciana Alexandra Ghica;
Marian Zulean, Politica de securitate
naţională. Concepte, instituţii, procese, Editura „Polirom”, Iaşi, 2007, p.
52-53.
[7] Radu Gorincioi, Op.
Cit., p. 57.
[8] Radu Gorincioi, Op.
Cit., p. 64.
[9] Diana Molodilo, Republica Moldova în cadrul sistemului de
securitate: parteneri, provocări, perspective, în Politicile
de vecinătate ale NATO şi UE – noi dimensiuni pentru cooperarea regională, Chişinău, 2007, p. 86.
[10] Ibidem, p. 93.
[11] Ibidem, p. 86.
[12] Ibidem, p. 87.
[13] Ibidem, p. 87-88.
[14] Ibidem, p. 88.
[15] Ibidem, p. 89.
[16] Voice of America:
Republica Moldova are o importanţă geopolitică considerabilă, 6. 10. 2011, http://unimedia.md/?mod=news&id=39783 [accesat 16.02.2012].
[17] Stratfor: Moldova nu e
în stare să decidă, viitorul ei este în mâinile marilor puteri, 31.08.2011, http://unimedia.md/?mod=news&id=38406
[accesat 17.02.2012].
[18] Diana Molodilo, Op.
Cit., p. 90.
[19] Ibidem, p. 92.
[20] Aurelian Lavric, Orientarea
geopolitică a Republicii Moldova şi importanţa factorului extern,
11.02.2012, http://aurelian-lavric.blogspot.com/2012/02/orientarea-geopolitica-republicii.html
[accesat 17.02.2012].
[21] Emil Druc, Politica de
cooperare a Alianţei Nord-Atlantice: parteneriat pentru pace, în Politicile de vecinătate ale NATO şi UE –
noi dimensiuni pentru cooperarea regională, Chişinău, 2007, p. 34.
[22] Ibidem, p. 28.
[23] Ibidem, p.29.
[24] http://nato.md/index.php/cgblog/55/41/Reuniunea-EAPC-in-format-APAG-la-Chisinau,
[accesat: 13.02.2012].
[25] Vitalie Grosu, Op.
cit., p. 73.
[26] PCRM propune ca neutralitatea Republicii Moldova să fie
reflectată și într-o lege, pe portalul de ştiri
Arena.ma, 19. 04. 2011,
http://www.arena.md/?go=news&n=4671&t=PCRM_propune_ca_neutralitatea_Republicii_Moldova_să_fie_reflectată_și_într_o_lege_(video)
[accesat:
12.02.2012].
[27] Diana Molodilo, Republica Moldova în cadrul sistemului de securitate: parteneri,
provocări, perspective, în Politicile de vecinătate ale
NATO şi UE – noi dimensiuni pentru cooperarea regională, Chişinău, 2007, p.86.
[28] Ibidem, p. 90.
[29] Radu Gorincioi, Elaborarea concepţiei şi strategiei
naţionale de securitate: analiza riscurilor şi necesităţilor, în Politicile de vecinătate ale NATO şi UE –
noi dimensiuni pentru cooperarea regională, Chişinău, 2007, p.63-64-65.
[30] Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi
Transnistria. 1812-1993, Chişinău, 1995, p. 273.
[31] Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 145.
[32] Ibidem, p. 231.
[33] Emil Druc, Op. cit., p. 30.
Articol publicat în revista Studia Securitatis, Nr. 1/2012, Sibiu, p.74-88.
