PROBLEMA TERITORIILOR ISTORICE MOLDOVENEŞTI DIN UCRAINA PE PAGINILE SĂPTĂMÂNALULUI "LITERATURA ŞI ARTA": 1989-1992

            Rolul săptămânalului Literatura şi Arta în redeşteptarea conştiinţei naţionale în RSSM, în perioada de destrămare a URSS, este incontestabil. Criza economică şi social-politică în care se afla imperiul sovietic s-a agravat începând cu anul 1988. În luna februarie începe conflictul din Nagorno-Karabah, legat de cererea populaţiei armene majoritare din regiunea autonomă respectivă de ieşire din componenţa Azerbaidjanului şi de intrare în componenţa Armeniei. Demersul respectiv s-a soldat cu victime de ambele părţi. Pe 9 aprilie 1988, în cadrul manifestaţiilor de protest antisovietice din Tbilisi, armata sovietică a ucis 19 demonstranţi, dintre care 16 femei. De asemenea, republicile baltice şi-au exprimat clar voinţa de ieşire din cadrul URSS. În această perioadă începe şi lupta pentru eliberarea naţională în RSSM. În fruntea ei s-a aflat Mişcarea Democratică pentru Susţinerea Restructurării (MDSR: 1988-1989), transformată apoi în Frontul Popular din Moldova (FPM: 1989-1992). La 3 iunie 1988, la Uniunea Scriitorilor, intelectualitatea de creaţie şi ştiinţifică din Chişinău a constituit MDSR. Cu puţin timp înainte îşi începuse activitatea la Chişinău Cenaclul “Alexei Mateevici”, care promova renaşterea valorilor naţionale. În anii 1990-1992 tirajul Literaturii şi Arta ajunsese la câteva sute de mii de exemplare. Săptămânalul a devenit un mijloc de realizare a coeziunii naţionale, promovând idealurile naţionale în acea situaţie de criză social-politică şi economică a colosului sovietic, atât în interiorul RSSM cât şi în întreg spaţiul istoric moldovenesc din URSS: reg. Cernăuţi şi sudul Basarabiei (reg. Odesa).  

            Pe 27 august 1989 750.000 de persoane au participat în cadrul primei Mari Adunări Naţionale, desfăşurată în piaţa centrală a Chişinăului. Medicul din oraşul Ismail, Anatol Cucoş, declara de la tribună că problemele moldovenilor din sudul Basarabiei, care aparţinea atunci RSS Ucrainene, vor fi rezolvate atunci când moldovenii de acolo se vor reuni cu partia mamă – Moldova. La aceeaşi reuniune, Vasile Tărâţeanu din Cernăuţi cerea “îndreptarea a tot ce a fost strâmbat”. În urma anexării de către URSS a Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, la 4 noiembrie 1940 a fost trasată graniţa dintre RSSU şi RSSM în mod arbitrar şi ilegal. În rezultat, sudul şi nordul Basarabiei, ca şi nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, care niciodată până atunci nu au aparţinut Ucrainei, au fost încorporate acelei republici.

            FPM a acordat atenţia sa problemei teritoriilor istorice moldoveneşti ajunse ilegal în cadrul RSSU. În Rezoluţia nr. 6 a Congresului I de constituire al FPM (20 mai 1989) “Cu privire la Pactul Molotov – Ribbentrop” se menţiona că în urma acţiunilor determinate de acordul germano-sovietic, “În mod expres a fost creată RSSM, au fost rupte raioanele de sud ale Basarabiei şi regiunea de nord a Bucovinei şi trecute la Ucraina”. În rezoluţie se cerea guvernelor RSSM şi RSSU “să examineze problema retrocedării raioanelor de sud şi de nord ale Moldovei sub jurisdicţia RSSM” [1]. Într-un apel “Către Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti şi CC al PCM” adoptat de participanţii la un miting din 25 iunie 1989 se cerea “retrocedarea teritoriilor incluse pe nedrept în componenţa RSS Ucrainene” [2]. La un miting din 6 iulie 1989 s-a reluat această cerere: “Să fie retrocedate teritoriile Moldovei de Sud şi de Nord incluse în mod voluntarist în componenţa RSS Ucrainene” [3]. Pe data de 2 august 1989 FPM a difuzat o declaraţie “Cu privire la Pactul Ribbentrop-Molorov” în care se menţiona că “Basarabia şi Bucovina sunt parte componentă a teritoriului Statului Moldovenesc, creat la 1359 pe pământul strămoşilor geto-daci. (...) La 2 august 1940 a fost creată RSS Moldovenească, însă Sudul şi Nordul Basarabiei, precum şi Bucovina de Nord au fost incluse în mod arbitrar în componenţa RSS Ucrainene”. FPM cerea Guvernului URSS “Să reîntoarcă RSS Moldoveneşti teritoriile incluse nelegitim în componenţa RSS Ucrainene (fostele judeţe Ismail, Cetatea Albă şi Hotin). (...) Pornind de la faptul că absoluta majoritate a românilor sovietici locuiesc pe teritoriile limitrofe din Basarabia şi Bucovina de Nord, care în trecut au fost părţi componente ale Moldovei, considerăm necesară unirea acestor două regiuni în cadrul unei singure organizări statale – Moldova” [4]. La 13 august 1989 în timpul unui miting a fost adoptată Rezoluţia “Destinele istorice ale statalităţii poporului moldovenesc”, în care se menţiona: “Să fie publicate hotărârile Sovietului Suprem al URSS şi al RSSM cu privire la trecerea raioanelor de Sud ale Basarabiei şi Bucovinei de Nord în componenţa RSS Ucrainene şi să fie pusă în discuţie chestiunea retrocedării acestor raioane RSS Moldoveneşti” [5]. În Documentul Final al Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989, publicat în Literatura şi Arta (Nr. 36, 31 august 1989), se menţiona că “În hotarele RSSM n-au fost incluse nordul Bucovinei, judeţele Hotin, Ismail, Chilia şi Cetatea Albă, ce aparţinuseră Moldovei anexate, ele fiind în mod nelegitim transmise RSS Ucrainene. (...) guvernul RSSM de comun acord cu guvernul Ucrainei trebuie să purceadă la examinarea problemei retrocedării RSS Moldoveneşti a teritoriilor incluse în mod nelegitim în componenţa RSS Ucrainene în 1940” [6].

Cu regret, în perioada următoare, referirile din documentele oficiale ale forului Mişcării de eliberare naţională din RSSM cu privire la problema teritoriilor istorice moldoveneşti trecute ilegal în componenţa RSSU nu au mai fost făcute cu aceeaşi regularitate. Acest fapt s-a datorat implicit escaladării conflictelor din sudul (regiunea unde convieţuieşte minoritatea găgăuzească) şi estul (regiunea nistreană) republicii. De exemplu, la Congresul al II-lea al FPM (30 iunie-1 iulie 1990) a fost adoptat un Apel “Către conlocuitorii de alte naţionalităţi din Moldova”, dar nu a mai fost abordată problema graniţei. Chiar şi în “Apelul către cetăţenii Republicii Moldova” din 31 iulie 1990, semnat “Comitetul executiv al Sfatului Frontului Popular din Moldova”, referindu-se la “aprobarea avizului Comisiei pentru aprecierea politico-juridică a pactului Molotov-Ribbentrop” prin care Parlamentul “a scos în evidenţă consecinţele tragice ale cârdăşiei dintre Hitler şi Stalin, din care derivă toate nenorocirile noastre”, autorii documentului nu menţionează în mod expres ca una dintre consecinţe încorporarea teritoriilor istorice moldoveneşti Ucrainei. Ei menţionează însă: “În aceste zile de după încheierea primei sesiuni a noului parlament al republicii, forţe ostile reînnoirii vieţii social-economice şi politice a republicii, ostile realizării unei suveranităţi reale a poporului, au declanşat în Transnistria şi în unele raioane de sud ale republicii – în special la Comrat şi Ceadîr-Lunga, o campanie de nerespectare a legilor şi hotărârilor adoptate de noul parlament, campanie menită să ducă la destabilizarea situaţiei social-politice din Moldova. (...) Comitetul executiv al Sfatului FPM consideră că în situaţia ce s-a creat e binevenit un moratoriu temporar al tuturor acţiunilor de masă ce ar putea tensiona situaţia social-politică din republică (...)” [7]. Indirect, moratoriul a vizat inclusiv abordarea problemei graniţei ucraineano-moldoveneşti. Situaţia însă a contiuat să se agraveze: pe 19 august 1990 a fost proclamată “RSS Găgăuză”, iar la 2 septembrie 1990 – “RSSM Nistreană”. Cum conflictul din zona nistreană a Republicii Moldova durează până în prezent, problema teritoriilor istorice moldoveneşti nu s-a mai ridicat. Aşadar, o primă consecinţă a acestui conflict a fost retezarea avântului societăţii moldoveneşi în revendicarea teritoriilor istorice moldoveneşti ajunse în mod fraudulos în componenţa Ucrainei. În acest sens, transpare faptul că Ucraina a fost cointeresată în declanşarea şi menţinerea conflictului nistrean din două considerente: în primul rând, din cauza problemelor interne, societatea moldovenească a încetat să mai deranjeze Kiev-ul cu cereri privind retrocedarea teritoriilor istorice moldoveneşti, iar în al doilea rând, Kiev-ul speră că “Transnistria” este un fruct care, atunci când va fi copt, va cădea în grădina (în interiorul graniţelor) Ucrainei.

Pe fundalul acestei activităţi a Mişcării de eliberare naţională, presa din RSSM a abordat problema teritoriilor istorice moldoveneşti din cadrul graniţelor RSSU. Un rol aparte în acest sens l-a avut săptămânalul Literatura şi arta. În fapt, materialele jurnalistice şi răvaşele conaţionalilor noştri din teritoriile respective, publicate pe paginile presei moldoveneşti, constituie documente cu privire la problema în cauză. În ciuda faptului că demersul intelectualilor din Mişcarea de eliberare naţională şi a societăţii moldoveneşti cu privire la revendicarea teritoriilor istorice moldoveneşti din componenţa Ucrainei nu a fost dus la bun sfârşit, ci abandonat, textele referitoare la acest subiect reprezintă documente istorice şi urmează încă să fie analizate şi interpretate de istorici şi cercetători ai domeniului Relaţiilor Internaţionale. Prezenţa conaţionalilor noştri – populaţia autohtonă – în teritoriile istorice moldoveneşti trebuie să fie o temă permanentă în dialogul diplomatic moldo-ucrainean chiar şi după acordul din 1999 privind delimitarea graniţei dintre RM şi Ucraina, care a confirmat graniţa ilegală stabilită de Moscova la 4 noiembrie 1940. În ciuda faptului că regimul de ocupaţie a impus o graniţă care a separat nordul şi sudul Basarabiei de restul provinciei, rest din care a fost constituită RSSM, în perioada 1989-1992, prin mass-media, s-a reuşit recrearea spaţiului etnic moldo-român comun, edificarea coeziunii naţionale a populaţiei autohtone din teritoriile istorice moldoveneşti ajunse în Ucraina şi din RSSM.

În Literatura şi arta (L.A.), de-a lungul perioadei analizate, au fost publicate numeroase materiale dedicate problemei teritoriilor istorice moldoveneşti, semnate atât de intelectuali originari din acele teritorii, cât şi de jurnalişti din redacţie, interesaţi de problema în cauză. Pe 15 iunie 1989 apărea primul număr [nr. 25 (2289)] al L.A. cu grafie latină. Acel număr apărea totuşi într-un tiraj dublu: o jumătate a tirajului apărea cu alfabet latin, iar cealaltă – cu alfabet chirilic. Din cauze tehnice, conţinutul variantei cu alfabet latin a fost puţin diferit de conţinutul variantei cu grafie chirilică. De exemplu, în varianta cu alfabet latin nu a intrat rubrica Revista scrisorilor. Ea a reprezentat un text de o coloană, într-o pagină A2 (acesta este formatul săptămânalului), intitulat În exclusivitate... din “străinătate”, în care au fost reproduse răvaşe ale unor cititori din teritoriile istorice moldoveneşti aflate în Ucraina. Redactorul responsabil de scrisori menţiona în preambul: “Marele Eminescu ne îndemna din secolul de aur al literaturii noastre, că atunci când suntem antrenaţi în rezolvarea unor probleme mari nu face să ne luăm cu altele mai puţin importante, până nu le ducem la capăt pe primele. Astfel, parcă urmând acest apel, ne-am angajat febril întru realizarea celor trei deziderate: limbă de stat, alfabet latin, recunoaşterea identităţii celor două limbi. (...) Nu putem, însă, să aşteptăm la infinit. Astăzi apare din nou necesitatea reluării unei probleme care ne-a frământat permanent: conaţionalii noştri din spaţiul istoric moldovenesc sau cele câteva regiuni aflate actualmente în RSS Ucraineană”. În acea Revistă a scrisorilor era prezentată “una şi aceeaşi durere ce străbate ca un fir roşu toate răvaşele sosite din Bucovina şi sudul Basarabiei”: dorinţa ca adevărul cu privire la ilegalitatea comisă faţă de conaţionalii noştri să fie spus. L. Furnică din satul Cupca, raionul Adâncata, citată de L.A., scria: “Este nevoie de pedepsirea penală a falsificatorilor, pentru insulte şi calomnieri adresare naţiei noastre. Numai aşa poate fi curmată pofta unora de a ne înjosi, de a ne ignora, de a ne batjocori”. “Redresarea stării limbii, crearea condiţiilor optime de conservare şi perpetuare a tradiţiilor folclorice, reglementarea onomasticii şi a toponimiei moldoveneşti” erau cele trei deziderate pe care le reliefa în mesajul său Dragoş Tochiţă, muncitor la combinatul forestier din satul Pătrăuţii de Sus, raionul Storojineţ. “Un alt cititor, din satul Oziornoe (Babele), raionul Ismail, căruia îi zice Iacob Tomac, consideră că nu este serios să susţii astăzi argumentele potrivit cărora regiunea [sudul Basarabiei] «a fost eliberată», «ridicată în picioare», «salvată de la sărăcie»”, se relata în continuare în Revista scrisorilor. “Cu trei ani în urmă am avut ocazia să trecem prin satul Novosiolovka [Satu Nou] din regiunea Odesa, unde am aflat că nu demult s-a petrecut o adunare ce a reunit reprezentanţi din Odesa şi Tarutino, la care s-a discutat «chestiunea cu privire la trecerea şcolii la învăţământul în limba rusă sau ucraineană»”, au scris la redacţie Gh. Ţâgănaş, S. Moscalu şi T. Druţă din actualul Ştefan Vodă. “Cunoaştem multe sate din această zonă, unde şcolile au trecut (au fost silite să treacă!) la altă limbă de predare. Să admitem că cazurile datează din perioada de tristă pomină a stagnării. Dar cazul acesta [al Satului Nou] se petrece acum, în plină restructurare, cînd intelectualitatea moldovenească tot mai insistent pune problema deschiderii în localităţile ucraineşti din republică [RSSM] a şcolilor cu limba ucraineană de predare”. Cei trei semnatari se întrebau “şi mai ales îi întrebăm pe cei care se află la cârma Ţării Moldovei”: “Cine le va fi zid de apărare moldovenilor ce locuiesc pe pământul străbunilor, ajunşi «peste noapte» pe teritoriu «străin», întru a-şi proteja demnitatea naţională”? N. Iordăchescu, învăţătoare din satul Camâşovca (Hagi Curda) din raionul Ismail reproşa celor de la Chişinău că nu vizitau localităţile moldoveneşti sudice, că nu erau la curent cu evenimentele de acolo. Cu regret, în prezent situaţia este aceeaşi: autorităţile RM fac foarte puţin pentru conaţionalii noştri din teritoriile istorice moldoveneşti ajunse ilegal în Ucraina. Acest lucru se datorează inclusiv lipsei în RM a unei instituţii specializate în acest sens [8]. Un tulburător răvaş parvenise din satul Prioziornoe [Ciamaşir], raionul Chilia, de la Bîzu Elizaveta, care, referindu-se la dezbaterile cu privire la limbă şi alfabet susţinea că după război “nu ştiam un cuvânt ruseşte, de scris nici vorbă, dar când aveam puţin timp liber, învăţam a citi, a scrie şi plăteam unui învăţător care ştia grafia slavă”. Redactorul rubricii nota: “Reflectând asupra deportărilor staliniste, autoarea [Bîzu Elizaveta] e de părere că ele «au avut drept scop să distrugă poporul moldovenesc, familii întregi erau despărţite şi plasate în pustietăţile Siberiei». Desprindem din răvaş apelul «Moldoveni din Moldova, nu uitaţi de noi!»”. Din scrisorile citate reiese că populaţia moldo-română autohtonă din nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei se interesa de evenimentele ce aveau loc la Chişinău, sperând că schimbările de la Chişinău vor influenţa spre bine şi situaţia din cele două regiuni ajunse în Ucraina. “În virtutea opiniilor exprimate de cititori”, concluzionând, redactorul rubricii propunea “următoarea cale de soluţionare a problemelor din acest domeniu: este nevoie de asigurarea unităţii culturale dintre RSSM şi toate localităţile moldoveneşti (...) din afara republicii. Aceasta presupune: (...) difuzarea (...) literaturii moldoveneşti; (...) să fie deschise şcoli cu predarea în limba moldovenească în locul celor ucraineşti sau ruseşti (...); formarea în instituţiile de învăţământ superior din Cernăuţi a grupelor cu limba moldovenească de predare în funcţie de cerinţele de cadre naţionale în regiunea respectivă; să fie rezervate locuri suplimentare pentru tineri şi tinere purtători ai limbii moldoveneşti din afara RSSM în instituţiile de învăţământ superior din republică, instituţii care lipsesc în regiunile la care ne referim; deschiderea teatrelor profesionale moldoveneşti în oraşe ce constituie centre culturale istorice moldoveneşti”. Cu excepţia glotonimului “limbă moldovenească” – tribut plătit felului în care se scria în 1989 în RSSM – propunerile în cauză sunt valabile şi astăzi.

În nr. 52 (2316) din 21 decembrie 1989 al săptămânalului a fost lansată, pe o întreagă pagină A2, rubrica Pământurile suferinţei noastre. Redactorul responsabil al acestei pagini scria: “Ne ştim aici de două mii de ani. Şi în toată această perioadă strămoşii noştri nu au avut o preocupare mai sfîntă decât apărarea acestui pămînt. Iată de ce nimeni altul decât noi nu poate simţi cu inima căldura pămînturilor din preajma Hotinului, Cetăţii Albe, Chiliei sau Văii Cosminului scăldate odată în sîngele străbunilor noştri. Avem un pămînt. De două mii de ani încoace nu am rîvnit la altele şi am purtat pe umeri crucea suferinţei. Sîntem un popor în măsura în care avem un pămînt şi în măsura în care am ştiut să ni-l apărăm. Am renăscut de fiecare dată în măsura în care am ştiut să purtăm veşnic vie amintirea jertfei înaintaşilor. Perioada postbelică a însemnat pentru noi poate momentul cel mai dramatic dintre toate prin cîte am trecut [în 1944 a fost reinstaurată graniţa dintre RSSM şi RSSU stabilită de regimul de la Moscova la 4 noiembrie 1940, notă A.L.]. Atunci a fost să pierdem şi puţinul cu care am rămas. În acest răstimp situaţia etnografică din Bucovina de Nord şi Sudul Basarabiei prin intervenţii artificiale a suferit modificări substanţiale. Dar a nu ridica astăzi problema pămînturilor strămoşeşti ar însemna să fim un popor lipsit de memorie şi demnitate. Deci, iniţiem astăzi o nouă rubrică PĂMÂNTURILE SUFERINŢEI NOASTRE, în care ne vom strădui să reflectăm procesele care au loc în Bucovina de Nord şi Sudul Basarabiei, să evocăm mărturii istorice şi, desigur, să publicăm referinţele dumneavoastră (...)”. Prima ediţie a rubricii a găzduit trei materiale ample. În articolul Moldovenii din Ucraina (sudul Basarabiei), Ion Munteanu a scris despre crimele comise de autorităţile de ocupaţie faţă de popalaţia autohtonă din regiune: “Satul Frumuşica Nouă, (...) veche vatră moldovenească (...). Astăzi acest sat nu mai există pe harta Basarabiei. În anii 1945-1946 localitatea a fost rasă de pe faţa pămîntului, pămînturile devenind un poligon, iar locuitorii, în exclusivitate moldoveni, au fost siliţi să treacă în Borodino. Satul Roşie[ri?], care a fost întemeiat la începutul secolului XX de către moldoveni, de asemenea, a fost ras de pe faţa pămîntului. Sătenii au fost siliţi să treacă în Persianovca, astăzi Evghenovca”. ”În procesul falsificării originilor localităţilor din sudul Basarabiei oficialităţile ucrainene au modificat denumirile localităţilor moldoveneşti”: Frumuşica Veche – Staroselie [actualmente, raionul Sarata], Ceara Murza – Nadrecinoe, Ivanovca – Ivancianca, Lac – Meneailovca, Furatovca – a fost inclus în sovietul sătesc Meneailovca [dispărând de pe hartă], Persianovca – ”în 1955 s-a unit cu Evghenovca şi astfel a dispărut de pe hartă], Sărăţica – Novoseolovca, face parte din sovietul sătesc Petrovsc, Perja Mică a fost unit cu Elizavetovca din sovietul sătesc Iurievsc, ”astfel dispărînd şi ea de pe hartă”. ”De remarcat faptul că în perioada stalinistă şi brejnevistă limba moldovenească funcţiona doar în şcolile din trei sate: Nadrecinoe [Ceara Murza], Meneailovca [Lac] şi Staroselie [Frumuşica Veche]. [În alte raioane au mai existat şi alte şcoli moldoveneşti, notă, A.L.]. În restul satelor copiii moldoveni au studiat limba ucraineană în calitate de... limbă maternă”. Autorul conchidea: “Cred că în condiţiile restructurării, transparenţei şi renaşterii naţionale a popoarelor din U.R.S.S. este necesar ca istoricii, etnografii şi jurnaliştii noştri să viziteze satele amintite mai sus, unde trăiesc conaţionalii noştri, în scopul studierii problemelor cu care sînt confruntaţi”. Satele Frumuşica Nouă, Roşie[ri], Zurum nu au fost singurele sate moldoveneşti (româneşti) rase de pe faţa pământului. În reg. Cernăuţi aceeaşi soartă au avut-o satele Frunza, Albovăţ ş.a. [9]. Pe pagina tematică respectivă a mai fost publicat articolul “Note etnografice”, semnat “V. Mirescu”, “articol extras din volumul «Cetatea Albă», Bucureşti, 1928”. Referindu-se la structura etnică a judeţului, autorul nota: “comunele cu numiri romîneşti, locuite de românii-moldoveni” se găsesc “pe Nistru ori în apropierea lui”. “Or, se ştie că cele mai vechi aşezări omeneşti, cele mai vechi sate se statornicesc întotdeauna pe malul apelor (...)”. Relatând despre felul cum regimul ţarist a colonizat sudul Basarabiei, autorul scria: “Între 1824-1828 sosiră coloniştii francezi elveţieni din Lausanne, descălecând comuna Şaba de unde Moldovenii fuseseră scoşi şi trimişi în Siberia”. În 1940, când URSS a ocupat din nou Basarabia şi a atribuit oraşul Cetatea Albă RSS Ucrainene, populaţia românească a Cetăţii Albe a fost deportată în Kazahstan [10].

Pe aceeaşi pagină tematică în acelaşi număr al săptămânalului a fost inserată rubrica Revista scrisorilor, cu titlul Ce mai faci străveche vatră moldovenească, în care redactorul paginii nota: “În condiţiile unei renaşteri naţionale, cum rar s-a mai văzut în multpătimita noastră Basarabie, nu încetează să ne parvină la redacţie noi şi noi scrisori care abordează problema pământurilor strămoşeşti moldoveneşti. Este o problemă care, după cum susţin cititorii noştri, nu mai poate fi ignorată”. V Dudău din Cernăuţi propunea să fie publicate cât mai multe mărturii ale bucovinenilor care au trăit grozăviile anilor 40 – “înfiorătoare crîmpeie din suferinţele părinţilor şi buneilor noştri”. N. Bouraş, originară din raionul Ismail, solicita ajutor pentru crearea în regiune a unui ziar care să “reflecte problemele stringente ale moldovenilor din Sudul Basarabiei”. “Susţinem toate transformările în plan politic ce au loc în R.S.S.M”., scria V.A. Gîscă, învăţător-pensionar din Pocrovca-Nouă, Ismail. “Dar ce ne facem noi, cei din Sudul Basarabiei, care ne aflăm prin raioanele Reniului, Izmailului, Chiliei (...)?”. “Legea cu privire la limbile vorbite pe teritoriul R.S.S.M. (...) garantează dezvolatrea, printre altele, şi a limbii ucrainene. În acest context am vrea să ştim cum vom fi trataţi noi, moldovenii din Sergheevca, Belgorod-Dnestrovschi (Cetatea Albă), care constituim 40 la sută din populaţia orăşelului”, scriau G. Chicu ş.a.. “Am vrea ca copiii noştri să însuşească la şcoală limba maternă”, adăugau autorii citaţi. T. Nicolaevici, învăţător din Crasnaia Poleana (Adîncata), arătând că era alături “în lupta pentru cauza dreaptă şi sfîntă” adăuga: “Însă în această perioadă de răscruce ne frământă un gînd: ce va fi cu copiii noştri? Nu vor deveni ei oare ai nimănui pe pămîntul strămoşesc? Mă refer la Legea R.S.S. Ucrainene cu privire la limba ucraineană drept limbă de stat. Noi, românii şi moldovenii din Bucovina, susţinem acest act patriotic al poporului ucrainean. Însă, în condiţiile actuale, ne întrebăm: vor fi oare în stare copiii noştri să însuşească la perfecţie limba ucraineană ca să poată susţine concursul la instituţiile de învăţământ din Ucraina? Nu vom deveni noi oare oameni de «calitatea a doua» în propria casă?”. Cu părere de rău, problema lipsei învăţământului superior în limba română în Ucraina (cu excepţia studiilor de la Catedra de Filologie Română şi Clasică a Universităţii din Cernăuţi, unde totuşi, jumătate din cursuri se ţin în limba ucraineană) este actuală şi astăzi [11]. “Cum se face că vechile pământuri strămoşeşti Bucovina şi Sudul Basarabiei se află astăzi în componenţa R.S.S. Ucrainene”, se înterba I. Mărgineanu din Străşeni. Redactorul rubricii propunea “publicarea în presă a documentelor oficiale (pînă astăzi secrete) care «justifică» «împărţirea administrativă interrepublicană din anul 1940»”. Acest lucru s-a întâmplat în 1991, când a fost publicat un volum de documente [12]. Redactorul rubricii mai propunea “crearea la următorul congres al deputaţilor poporului al R.S.S.M. a unei comisii parlamentare care să anlizeze stuaţia social-culturală a moldovenilor din regiunile istorice moldoveneşti – Bucovina şi Sudul Basarabiei”. Cu regret, acest lucru nu s-a întâmplat. Jurnalistul concluziona: „Pe drept cuvînt, această problemă nu poate fi în mod tacit ignorată. Căci ea se află în centrul opiniei publice moldoveneşti”.

Pe 1 februarie 1990 L.A. a publicat o nouă trecere în revistă a scrisorilor, cu titlul Să medităm împreună. Din textul redactorului rubricii se desprinde importanţa coeziunii naţionale care se realiza prin presă atunci: „Poate că urmaşii noştri se vor întreba cândva cum am reuşit noi, în această epocă a unei democraţii premature, să obţinem statutul de limbă de stat pentru graiul străbunilor şi revenirea lui la alfabetul latin – în fond, modeste realizări, dar care constituie piatra de temelie a procesului de renaştere a Moldovei. Am realizat ceva numai datorită faptului că am fost uniţi, că am simţit fiecare umărul celuilalt, că am fost o suflare. Am realizat ceva pentru că primul slogan scandat în cadrul manifestaţiilor publice de amploare a fost «Unire, mldoveni!». Un deziderat pe cît de elementar, pe atît de dificil pentru a fi realizat. (...) Ne pare bine să consemnăm faptul că săptămânalul nostru a devenit un epicentru al întregii suflări româneşti din această parte a Europei, precum şi un mediator între moldovenii din R.S.S.M. şi prietenii noştri din lumea întreagă. (...) Vom izbîndi numai dacă vom acţiona în comun”. Au fost citaţi mai mulţi corespondenţi: A. Furtunel scria: „Noi, moldovenii din satul Vădeni (azi Krutoiarovka) [raionul Cetatea Albă], vedem acum perspectivele noastre în culorile cele mai cenuşii. (...) Ştim că la Moscova o comisie parlamentară a examinat problema pactului Molotov-Ribbentrop şi a protocoalelor secrete semnate în 1939. Dar nu cunoaştem rezultatele la cere s-a ajuns. În schimb una o ştim bine: numai în reunirea cu Moldova vom găsi calea propăşirii noastre. Vă dorim succese şi vă rugăm încă o dată să nu uitaţi de noi, moldovenii din Sudul Basarabiei, care fără sprijinul dvs. nu vom putea realiza nimic”. Gheorghe Botezatu (s. Probozeşti, r. Adîncata, reg Cernăuţi) referindu-se la faptul că „se pune problema formării unei republici autonome găgăuzeşti de către coloniştii găgăuzi, ba chiar şi problema formării unei republici «Pridnestrovie» de către coloniştii ruşi”, se întreba: „Bine, dar ce ne facem noi, românii din regiunile Cernăuţi şi Odesa, care trăim pe pămîntul nostru istoric. De ce, scumpi consîngeni, parcă aţi uitat de noi, care în fiecare zi sîntem cu gîndul că nu ne veţi lăsa în voia soartei? (...) În perioada actuală de transformări radicale în viaţa dumneavoastră, nu aveţi dreptul să uitaţi de românii din regiunile Cernăuţi şi Odesa, căzuţi pradă veneticilor, care devin tot mai acerbi. Cred în viitorul luminos al Moldovei întregite, de la Carpaţi pînă la Dunăre şi Mare”. Nicolae V. Burduja din s. Frumuşica Veche (Staroselie), raionul Tarutino scria la redacţie: „Cu mare durere în suflet am citit noi, învăţătorii din sat, articolul Moldovenii din Ucraina din cadrul rubricii Pămînturile suferinţei noastre. Este răscitit şi de către consăteni. Noi nu cunoaştem adevărul. Nu-l cunosc nici moldovenii din alte sate ale raionului Tarutin”. Corespondentul adăuga: „Biblioteca sătească nu are în de ajuns literatură moldovenească şi nici vreo revistă sau vreun ziar din Moldova. Lucrătorilor de la bibliotecă li s-a interzis să facă vreo inscripţie pe rafturi în limba moldovenească. Totul este scris ucraineşte şi ruseşte. La şcoală nu avem suficientă literatură, manuale în limba moldovenească, nu avem deloc material didactic şi ilustrativ. În genere suntem rupţi de lumea culturală din Moldova. Am vrea să ne viziteze cineva dintre scriitori, artişti etc. Cei din raion, după ce au aflat că am adunat semnături pentru a cere trecerea satului nostru în componenţa R.S.S.M., ne-au permis să scriem la şcoală (clasele I şi a II-a) cu caractere latine. Mare pomană după atîta umilire în faţa vizionarilor noştri conducători. Dar noi nu mai vrem să depindem de ei, vrem noi să decidem asupra soartei noastre”, încheia cititorul.

Pe 8 februarie 1990, în nr. 6 (2322) al L.A. a fost publicată a doua ediţie a rubricii Pământurile suferinţei noastre, tot pe o întreagă pagină A2. Printre alte materiale a fost publicat articolul Acum, cît încă nu este tîrziu, semnat de Mioara Basarabeanu din s. Staroselie, r. Tarutin, însoţit de un Apel adresat Sovietelor Supreme ale URSS, RSSM şi RSSU, semnat de 700 de locuitori ai satului: „Noi, locuitorii satului Staroselie, raionul Tarutin, regiunea Odesa, vă chemăm să ne acordaţi un ajutor în acţiunea noastră de trecere a satului în componenţa RSSM. Motivele care ne-au determinat la acest act sînt următoarele: 1. În toată perioada în care ne-am aflat în componenţa RSSU satul nostru nu s-a dezvoltat practic deloc în ceea ce priveşte sfera socială: drumurile se află într-o stare dezastruoasă, o bună parte din case nu sunt asigurate cu electricitate, lipseşte asistenţa medicală şi aprovizionarea cu produse alimentare şi articole de larg consum. 2. Satul duce o lipsă cronică de cadre naţionale. Foarte puţini dintre copiii noştri ajung să studieze la instituţiile de învăţămînt superior din RSSM, din cauza condiţiilor deplorabile în care studiază la şcoala din sat. Din 1944 şi pînă acum nu am avut în sat un preşedinte moldovean sau, cel puţin, din părţile noastre. 3. Pînă la ora actuală legea cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină este ca şi inexistentă pentru noi, ca să nu mai spunem că toate firmele şi inscripţiile publice din sat sînt în limba rusă. 4. Avînd graniţa comună cu raionul Suvorov [actualmente Ştefan Vodă], considerăm că cerinţa noastră poate fi realizată”. Mioara Basarabeanu îşi încheia mesajul cu cuvintele: „Dacă nu vom fi ajutaţi acum, s-ar putea ca altă dată să nu mai fie nevoie de ajutorul dumneavoastră”. Cu părere de rău, autorităţile RM nu s-au implicat atunci, ca şi acum, în rezolvarea problemei comunităţii moldo-române de pe teritoriile istorice moldoveneşti ajunse ilegal în cadrul Ucrainei.

Deşi au apărut doar câteva ediţii ale rubricii Pământurile suferinţei noastre, pagina tematică în cauză, ca şi ediţiile rubricii Revista scrisorilor, conţinând răvaşe din regiunile Cernăuţi şi Odesa, au avut un rol important în asigurarea coeziunii naţionale a românilor din RSSM şi ai celor din teritoriile istorice moldoveneşti acordate de regimul sovietic de ocupaţie Ucrainei. Cu regret, autorităţile RSSM nu au întreprins nimic în vederea obţinerii retrocedării teritoriilor în cauză, în parte şi datorită instigării de către regimul moscovit de ocupaţie a unor conflicte în sudul (zona unde locuieşte minoritatea găgăuză) şi în estul republicii (zona nistreană, unde convieţuieşte un număr semnificativ de rusofoni). În prezent, ca şi atunci, mass-media are un rolul important în menţinerea conştiinţei naţionale a conaţionalilor noştri din teritoriile istorice moldoveneşti aflate în Ucraina şi în consolidarea coeziunii naţionale a românilor de pretutindeni [13].

Note:

1. Partidul Popular Creştin Democrat. Documente şi materiale, volumul I, Chişinău, 2008, p. 76.

2. Ibidem, p. 93.

3. Ibidem, p. 96.

4. Ibidem, p. 99-100.

5. Ibidem, p. 101.

6. Ibidem, p. 108.

7. Ibidem, p. 183.

8. Aurelian Lavric, De ce este necesar un Departament al conaţionalilor din afara graniţelor RM? http://www.arena.md/?go=news&n=4674&t=De_ce_este_necesar_un_Departament_al_conaţionalilor_din_afara_graniţelor_RM, 20.12.2011.

9. Ion Popescu, Constantin Ungureanu, Românii din Ucraina între trecut şi viitor, Editura Primus, Oradea, 2010, p. 336.

10. Nikolai Feodorovici Bugai, Депортация народов из Украины, Белоруссии и Молдавии. Лагеря, принудительный труд и депортация [Deportarea popoarelor din Ucraina, Belorusia și Moldova. Lagăre, muncă forţată şi deportare], Editura Dittmar Dahlmann & Gerhard Hirschfeld, Essen, Germania, 1999, p. 567-581,

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Alb%C4%83, 21.12.2011.

11. Vezi Aurelian Lavric, Minoritatea moldo-română din Ucraina: probleme actuale şi perspective de supravieţuire, în Limba română, nr. 11-12/2011, p. 168-175, http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1330, 21.12.20011.

12. Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia, Editura Universitas, Chişinău, 1991.

13. Aurelian Lavric, Rolul mass-media din Republica Moldova şi România în păstrarea identităţii româneşti în Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Nordul şi Sudul Basarabiei, http://www.optimalmedia.ro/stire-romanii-de-pretutindeni/rolul-mass-media-din-republica-moldova-si-romania-in-pastrarea-identitatii-romanesti-in-nordul-bucovinei-tinutul-herta-n/5043, 15.12.2011.

            Bibliografie:

1. Bugai, Nikolai Feodorovici, Депортация народов из Украины, Белоруссии и Молдавии. Лагеря, принудительный труд и депортация [Deportarea popoarelor din Ucraina, Belorusia și Moldova. Lagăre, muncă forţată şi deportare], Editura Dittmar Dahlmann & Gerhard Hirschfeld, Essen, Germania, 1999, p. 567-581,

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Alb%C4%83, 21.12.2011.

2. Literatura şi Arta, colecţiile 1989-1992.

3. Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia, Editura Universitas, Chişinău, 1991.

4. Partidul Popular Creştin Democrat. Documente şi materiale, volumul I, Chişinău, 2008.

5. Popescu, Ion; Ungureanu, Constantin, Românii din Ucraina între trecut şi viitor, Editura Primus, Oradea, 2010.

Surse electronice:

1. Lavric, Aurelian, De ce este necesar un Departament al conaţionalilor din afara graniţelor RM? http://www.arena.md/?go=news&n=4674&t=De_ce_este_necesar_un_Departament_al_conaţionalilor_din_afara_graniţelor_RM, 20.12.2011.

2. Lavric, Aurelian, Minoritatea moldo-română din Ucraina: probleme actuale şi perspective de supravieţuire, în Limba română, nr. 11-12/2011, p. 168-175, http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1330.

3. Lavric, Aurelian, Rolul mass-media din Republica Moldova şi România în păstrarea identităţii româneşti în Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Nordul şi Sudul Basarabiei, http://www.optimalmedia.ro/stire-romanii-de-pretutindeni/rolul-mass-media-din-republica-moldova-si-romania-in-pastrarea-identitatii-romanesti-in-nordul-bucovinei-tinutul-herta-n/5043, 15.12.2011.

4. Lavric, Aurelian, În nordul Bucovinei procesul de ukrainizare a şcolilor româneşti ia amploare, http://www.arena.md/?go=news&n=3220&t=În_Nordul_Bucovinei_procesul_de_ukrainizare_a_şcolilor_româneşti_ia_amploare, 21.12.2011.

5. Lavric, Aurelian, Palanca – aisbergul problemelor teritoriale ucraineano-moldoveneşti, http://www.arena.md/?go=news&n=6663&t=Palanca_–_aisbergul_problemelor_teritoriale_ucraineano_–_moldoveneşti, 21.12.2011.

Concurenţa dintre Republica Moldova şi Ucraina în contextul procesului de integrare eurpeană

           

Deşi cele şase ţări participante în programul Parteneriatului Estic au un statut egal în Politica Europeană de Vecinătate, ele se poziţionează diferit faţă de Uniunea Europeană (UE). Din cauza problemelor la capitolul democraţie şi respectarea drepturilor omului, Belarus-ul se află în relaţii tensionate cu UE – uniune de state promotoare ale principiilor democratice, inclusiv a respectării drepturilor omului. Din cauza poziţiei geografice şi a altor factori, Armenia şi Azerbaidjanul – deşi se află în relaţii bune cu Bruxelles-ul – nu şi-au declarat intenţia de aderare la UE şi respectiv de integrare europeană. Acelaşi dezavantaj – poziţia geografică defavorabilă – este valabil şi în exemplul Georgiei, în cazul căreia se mai adaogă problemele nerezolvate de securitate cu Federaţia Rusă. Deşi Georgia şi-a declarat explicit intenţia de aderare la UE, prioritară pentru ea rămâne aderarea la NATO şi relaţia cu SUA. Doar Republica Moldova (RM) şi Ucraina sunt avantajate atât de poziţia geografică (au frontiere comune cu state membre ale UE), de stadiul de dezvoltare politică şi economică, de sprijinul populaţiei pentru ideea aderării la UE, cât şi de existenţa unor forţe politice, aflate la putere, promotoare ale integrării europene.

Există şi diferenţe între Republica Moldova şi Ucraina. În timp ce Chişinăul se mai confruntă cu un conflict – chiar dacă îngheţat – în zona central-estică a ţării (de unde încă nu a fost retrasă armata a 14-cea a Federaţiei Ruse), Ucraina se pare că a reuşit să atenueze mişcarea separatistă a populaţiei rusofone din Crimeea, care mai ales în anii ‘90 cerea anularea deciziei Sovietului Suprem al URSS de la Moscova din 19 februarie 1954 cu privire la transferul Crimeii de la Rusia la Ucraina (atunci populaţia peninsulei nu a fost întrebată dacă este de acord cu încorporarea în Ucraina). Totuşi, prezenţa flotei ruse în Sevastopol şi Feodosia (până în 2042, conform ultimului acord ruso-ucrainean din 21 aprilie 2010), nu este un element care ajută Ucraina în demersul său de apropiere de structurile europene.  

În ceea ce priveşte potenţialul economic, datorită dimensiunilor sale mari (respectiv datorită pieţei sale interne destul de mari), Ucraina este mai atractivă pentru UE în comparaţie cu Republica Moldova. Pe de altă parte, datorită dimensiunilor sale mici, RM poate fi absorbită mai uşor de UE (bugetul de stat al RM este mai mic decât bugetele unora dintre cele mai titrate echipe de fotbal din Europa).

În ultima perioadă de timp, mai ales din 2009, când la putere în RM a ajuns Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE), Chişinăul a intensificat acţiunile sale privind integrarea europeană. Guvernarea precedentă, comunistă, a întreprins unele acţiuni concrete privind apropierea de Bruxelles. Totuşi, adesea, în perioada guvernării comuniste, integrarea europeană era prezentă mai mult în discursul politic decât în acţiunea politică. Deşi autorităţile UE aveau anumite îndoieli în privinţa continuării procesului de integrare europeană a Ucrainei după ce în urma rezultatelor alegerilor din februarie 2010 preşedinte al Ucrainei a devenit Victor Ianukovici, Bruxelles-ul a înţeles că Executivul de la Kiev este consecvent şi continuă programele de apropiere a Ucrainei de UE. Atât RM cât şi Ucraina conştientizează importanţa pieţei UE şi a relaţiilor economice cu statele sale membre. Din această cauză, nici Kievul, nici Chişinăul nu au îmbrăţişat proiectul propus de Moscova privind Uniunea vamală euroasiatică, implementat cu începere de la 1 ianuarie 2012 (din care fac parte în prezent, deocamdată, Federaţia Rusă, Belarus şi Kazahstan).

Reflectând procesele de integrare europeană, mass-media din RM şi Ucraina pun în valoare elementele favorabile, succesele repurtate de autorităţile centrale de la Chişinău şi Kiev. În acest context, presa de la Chişinău utilizează frecvent în ultimii ani noţiunea de „poveste de succes” („success story”) cu referire la Moldova, în contextul integrării europene. Se pare că expresia „poveste de succes” a apărut datorită faptului că UE avea şi are nevoie de un exemplu pozitiv cu privire la Parteneriatul Estic. „Politica de vecinătate a Uniunii Europene are nevoie de poveşti de succes [“success stories”], şi cooperarea cu Moldova poate fi privită ca una, a declarat Ministrul de Stat pentru Afaceri Externe Zsolt Németh după reuniunea Consiliului de Cooperare UE – Moldova din 6 mai [2011], în Bruxelles”, când Ungaria deţinea preşedinţia UE [1].

 Mass-media de la Chişinău adesea compară situaţia din Moldova cu cea din Ucraina. „Foştii parteneri de pe Maidan Neizalejnosti, Viktor Iuşcenko şi Iulia Timoşenko, au fost împreună până au început să împartă …proprietatea. Anume scandaluri legate de privatizări şi controlul întreprinderilor de stat i-au despărţit pe cei doi aliaţi ai «revoluţiei portocalii» şi i-au transformat în duşmani. [...]” [2].  În opinia autorului comentariului, din păcate, în Moldova se repetă cele ce s-au întâmplat în Ucraina, referindu-se la divergenţele din cadrul AIE (inclusiv în privinţa împărţirii proprietăţilor statului). De asemenea, presa de la Kiev compară parcursul celor două ţări în vederea apropierii lor de UE. Publicația „Kommersant.ua” din Ucraina s-a arătat indignată de progresul autorităților ucrainene cu referire la integrarea europeană, după ce un studiu a arătat că Moldova a devenit lider în privința implementării reformelor UE. La Forumul Societăţii Civile al Parteneriatului Estic (PaE), desfăşurat pe 30 noiembrie 2011 în orașul polonez Poznan, a fost făcut public clasamentul ratingului integrării europene al țărilor din PaE. „Rezultatele studiului au devenit o senzație. Ucraina, care a fost considerată liderul regional în acest domeniu, a ajuns pe locul trei, oferind primul loc Republicii Moldova, în timp ce pe locul doi s-a plasat Georgia. Ca urmare, din acest moment Chişinăul a primit posibilități mai mari de a accesa fonduri suplimentare din bugetul UE", scrie Kommersant.ua. „Nivelul de integrare europeană a fost evaluat după 300 de parametri, divizați în trei secţiuni: relaţia țărilor din PaE cu Uniunea Europeană, armonizarea cadrului juridic cu cel european, calitatea guvernării. Republica Moldova a fost desemnată lider la primele două secțiuni, în timp ce Georgia la secțiunea a treia. Ucraina a reușit să ocupe doar poziția a doua privind relația sa cu UE și a treia în celelalte două secțiuni. Când a fost creat Parteneriatul Estic, Ucraina era văzută drept o «locomotivă» a organizației, un exemplu demn de urmat”. Potrivit experților, în ultimii doi ani situaţia s-a schimbat enorm. "În ultimii doi ani, în Ucraina, unii indicatori s-au înrăutăţit. Însă, cel mai important este faptul că rezultatele Republicii Moldova în aceeaşi perioadă în mai multe privințe s-au îmbunătățit", consideră directorul programului european "Vidrodjennya", Irina Solonenko. [3].

„Republica Moldova poate fi considerată o poveste de succes în cadrul Parteneriatului Estic pentru că a folosit într-un mod foarte eficient instrumentele oferite de acesta”, a declarat şeful Delegaţiei Uniunii Europene la Chişinău, Dirk Schubel. El a subliniat că este vorba, în principal, de acţiunile Chişinăului din ultimii doi ani şi jumătate: “Alianţa pentru Integrare Europeană a reuşit să formeze o întreagă reţea de contacte la Bruxelles şi în numeroase capitale europene, care au ajutat ţara să implementeze o serie de măsuri prefigurate de Parteneriatul Estic. Aş dori să menţionez lansarea negocierilor pentru acordul de asociere, care ar fi fost imposibilă fără sprijinul tuturor celor 27 de state membre, iar acum ne pregătim de lansarea oficială a discuţiilor despre o zonă de liber schimb aprofundat şi cuprinzător. Am reuşit, de asemenea, să ajungem, într-un timp record, după doar două runde de negocieri, la un acord privind spaţiul aerian comun, am lansat şi dialogul privind liberalizarea regimului de vize şi am făcut progrese importante. În toate aceste domenii Republica Moldova a fost foarte bine pregătită, ceea ce este extraordinar”. Dirk Schubel a atras, însă, atenţia, că este foarte importantă menţinerea ritmului şi continuarea acestui process întrucât “nimic nu este stabilit până când totul este stabilit” [4].

Neparafarea, la sfârşitul lui 2011, respectiv nesemnarea, la începutul lui 2012 (cum fusese preconizat în urma rezoluţiei Parlamentului European din 1.12.2011 privind acordul de asociere a Ucrainei cu UE) – inclusiv din cauza cazului Iulia Timoşenko – a slăbit întrucâtva poziţia Kievului în privinţa integrării europene, dar nu a redus şansele Ucrainei.

În procesul de implementare a reformelor, Ucraina şi RM se confruntă adesea cu probleme de acelaşi gen. Într-un top al corupţiei la nivel global pe 2010, publicat de Transparency International, în care prezintă amploarea fenomenului în 178 de ţări la nivelul institutiilor publice, Ucraina se situa pe locul al 2-lea, iar RM pe locul 5 (Rusia pe primul loc, Belarus pe locul al 3-lea) [5]. Problema sărăcirii populaţiei din cele două ţări este o altă asemenea problemă.

Concurenţa dintre RM şi Ucraina în contextul procesului de integrare europeană este benefică. În acelaşi timp, colaborarea dintre cele două ţări, concretizată inclusiv în preluarea de către o ţară a experienţei celeilalte, nerepetarea de către o ţară a greşelilor comise de cealaltă, poate contribui la un mai bun parcurs pe calea integrării europene a amândurora.

Refetințe:
1. Németh calls Moldova success story in EU Neighbourhood Policy, 6.05.2011, http://www.eu2011.hu/news/nemeth-calls-moldova-success-story-eu-neighbourhood-policy, [accesat 28.01.2012].

2. Oleg Cristal, „Adio „Moldova, poveste de succes”, 28 iunie 2011, http://vox.publika.md/politica/adio-moldova-poveste-de-succes-41511.html, [accesat 28.01.2012].

3. Kommersant: Moldova a luat fața Ucrainei în Parteneriatul Estic, 01. 12. 2011, http://unimedia.md/?mod=news&id=41807, [accesat 28.01.2012].

4. Dirk Schubel: Republica Moldova o poveste de succes în cadrul Parteneriatului Estic, 6.12.2011, http://www.radiochisinau.md/dirk_schubel_republica_moldova_o_poveste_de_succes_in_cadrul_parteneriatului_estic-870, [accesat 28.01.2012].

5. Moldova, „poveste de succes”: locul 5 în totul ţărilor imorale, în Siet-ul moldovenilor din Italia, 15. 10.2011, http://moldinit.com/publ/moldova_poveste_de_succes_locul_5_in_topul_tarilor_imorale/4-1-0-2180, [accesat 28.01.2012].

                                                                                  

ŢINUTUL HERŢA: CAUZELE OCUPAŢIEI SOVIETICE DIN 28 IUNIE 1940

Raionul Herţa (cu excepţia satelor bucovinene Ostriţa, Ţureni, parţial Mamorniţa „până la vama veche - actuala clădire a şcolii din Ţureni de lângă pod, pârâul fiind frontiera naturală a Bucovinei” şi Puieni-Bucovina din raionul Herţa) întruneşte, în linii generale, teritoriul fostului ținut Herţa (incluzând şi satul Tureatca din actualul raion Hilboca) şi până la 1940 făcea parte din Regatul Român, având o suprafaţă de 304 km2, fiind format din 9 comune cu 32 sate, şi a făcut parte din judeţul Dorohoi, plasa Herţei. „Raionul reprezintă, ca şi în cazul satelor româneşti de lângă Tisa din Transcarpatia, un areal compact românesc, având în componenţa sa doar un singur sătuleţ de ucraineni – Mamorniţa ucraineană. Din acest teritoriu a făcut parte şi satul Prisaca – atestat la 1930, în care în acel an din 193 de locuitori 189 erau români şi 4 – de altă etnie, ruteni (ucraineni) nu au fost atestaţi. În perioada sovietică satul a dispărut. La momentul restabilirii raionului în componenţa regiunii Cernăuţi, în 1992 (în baza recensământului din 1989), aici trăiau 29.611 de locuitori. Populaţia românească constituia 27.517 persoane sau 92,93%, 23.539 dintre ei se declarau români şi 3.978 – moldoveni, ultimii erau din satele Ostriţa, Ţureni şi Mamorniţa românească din fostul raion rural Cernăuţi, format imediat după război, unde românii erau arbitrar trecuţi în paşaport ca fiind «moldoveni». În raion mai locuiau 1.569 (sau 5,3% ucrainieni), 431 (sau 1,46% ruşi), 18 (sau 0,06% poloni), 15 (sau 0,05% evrei) şi 61 (sau 0,2% de alte etnii). La populaţia neromânească aparţineau grănicerii cu familiile lor, precum şi o parte din specialiştii şi funcţionarii sosiţi aici prin repartizare”[1]. Conform rezultatelor recensământului din 2001, în raion locuiau deja 32.316 persoane, iar populaţia românească atingea cifra de 30.310 persoane (29.554 români şi 756 moldoveni), sau 93,79% din populaţia totală a raionului.

Deşi s-au publicat mai multe studii în care s-a făcut referinţă la cauzele ocupării şi anexării la 28 iunie – 3 iulie 1940 a ţinutului Herţa de către URSS, până astăzi mai sunt vehiculate unele mituri sau presupuneri neîntemeiate cu privire la evenimentele respective. Faptul că URSS a ocupat la 28 iunie 1940 Basarabia este explicat prin manipularea la care a recurs regimul bolşevic de la Moscova, care a revendicat continuitatea şi succesiunea Imperiului Ţarist, respectiv a reinstaurării jurisdicţiei asupra teritoriilor pe care Rusia le deţinuse (ocupase şi anexase) în trecut, şi a recurs la un fals când a declarat că majoritatea populaţiei Basarabiei o formează ucrainenii. Prin protocolul adiţional la Tratatul de neagresiune sovieto-german (Pactul Molotov-Rebbentrop) din 23 august 1939 Rusia şi-a asigurat din partea Germaniei libertatea de a reanexa Basarabia, în condiţiile în care Franţa şi Anglia erau neputincioase şi nu s-au opus. Deşi a ridicat întrebări pretenţia regimului bolşevic de a ocupa nordul Bucovinei – teritoriu care nu a fost menţionat în protocolul adiţional secret şi care nu a aparţinut nicodată Imperiului Ţarist – întrucât era vorba de o parte a unei provincii ce a fost răpită Principatului Moldovei în 1775 de către Imperiul Austro-Ungar, s-a considerat că a avut loc o reanexare ce s-a întemeiat pe un precedent istoric. Diplomaţii germani au consimţit anexarea nordului Bucovinei în cursul consultărilor avute cu autorităţile sovietice înainte de 28 iunie 1940.

În ceea ce priveşte ţinutul Herţa, care nu a făcut parte nici din Basarabia, nici din Bucovina, situaţia este cu totul neclară. Nu există nici o „justificare” pentru anexarea ţinutului la 28 iunie 1940 – vreun precedent istoric care să vorbească despre faptul că teritoriul respectiv a mai fost răpit înainte de vreunul dintre imperiile limitrofe Principatului Moldovei (evident, faptul că Basarabia şi Bucovina mai fusese răpite în trecut, nu acorda nici un drept regimului totalitar de la Moscova să recurgă la o nouă ocupaţie). Am identificat cinci presupuneri mai notorii cu privire la cauzele anexării ţinutului Herţa la 28 iunie – 3 iulie 1940.

1. Nicolae Ciachir nota că „Am încercat să ne explicăm de ce sovieticii au ocupat o parte din judeţul Dorohoi, care făcea parte din Moldova şi nu am găsit nici o explicaţie logică. Probabil că e o rezultantă generată de următoarea conjunctură: În 1938, s-au făcut unele modificări administrative. S-au redus cinci judeţe – cele mai mici. Astfel, judeţele Rădăuţi, Storojineţ şi Suceava au format noul judeţ Suceava, cu reşedinţa la Rădăuţi. Concomitent, plasa Herţa din judeţul Dorohoi a trecut la judeţul Cernăuţi”[2] (subl. A.L.).

2. Ion Popescu şi Constantin Ungureanu menţionează, la rândul lor, că „Ţinutul Herţa, «un teritoriu curat românesc, care n-a fost niciodată sub vreo ocupaţie străină şi care a făcut parte din România Veche», a avut de împărţit soatra tragică a nordului Bucovinei. Teritoriul acestui ţinut se întinde pe o suprafaţă de circa 30.400 ha, având o populaţie de aproximativ 35.000 de români. Sovieticii au pus stăpânire pe el la 29 iunie 1940, pretextând că s-au «rătăcit». Astfel, 27 de localităţi herţene, care au aparţinut anterior judeţului Dorohoi din Vechiul Regat, au trecut în componenţa U.R.S.S.”[3] (subl. A.L.).

3. Un fapt interesant atrage atenţia în legătură cu ţinutul Herţa: până la încorporarea teritoriului, numit ulterior Bucovina, la Austria, în 1775, zona în cauză a făcut parte din ţinutul Cernăuţi. Între anii 1775-1777 orașul s-a aflat sub ocupaţia armatelor austriece, dar târgul, împreună cu circa 30 sate (cifra diferă în diferite surse), a revenit Moldovei, în cadrul nou-înființatului Ţinut Herţa. Acest ținut a fost desființat în anul 1834 și înglobat Ţinutului Dorohoi, în care devine plasă. Aşadar, denimirea de „Ţinutul Herţa” se datorează statutului pe care l-a avut zona respectivă între anii 1775-1834 (59 de ani), când a existat ca ţinut în cadrul Principatului Moldovei. „După Unirea Principatelor (1859), ţinuturile moldoveneşti au fost transformate în judeţe, iar ocoalele, în plase. Astfel, ocolul Herţa din ţinutul Dorohoi a devenit plasa Herţa din judeţul Dorohoi, situaţie care s-a menţinut până în 1940”[4]. După cum rezultă din lucrarea lui Nicolae Ciachir, citată mai sus, totuşi situaţia s-a menţinut până în 1938, când plasa Herţa a trecut în judeţul Cernăuţi. Practic, în 1938 s-a revenit la starea de lucruri din 1775, când a fost anexat de către Austria nord-vestul Moldovei (teritoriu pe care l-au denumit Bucovina): „88% din teritoriul ţinutului Cernăuţi (2.297 km2) a fost anexat la Austria, iar 20 de sate din ţinut, cu o suprafaţă de 315 km2, în care existau 940 de case (cca 4.700 locuitori), au rămas după anul 1775 la Moldova. Mai târziu pe acest teritoriu s-a format ţinutul Herţa. În realitate, au rămas la Moldova numai 17 sate din ţinutul Cernăuţi, precum şi o parte din satele Mamorniţa şi Lucoviţa, care după delimitarea noii frontiere au nimerit pe hotar şi au fost dezmembrate. Important este de menţionat, că satele Mamorniţa şi Lucoviţa rămase la Moldova, şi-au păstrat caracterul românesc până în prezent, în timp ce aceleaşi sate, care au fost anexate la Bucovina şi sunt despărţite de un pârâu, treptat s-au ucrainizat. Recensământul rusesc din 1774 a înregistrat în 16 sate din zona Herţei numai 628 de case locuite şi un număr foarte mare de case pustii – 118”[5].

Într-un alt loc din aceeaşi sursă autorul notează: „(...) după încheierea convenţiei de la Balamutovca [privind delimitarea frontierei, notă A.L.] Imperiul Habsburgic a retrocedat Moldovei 14 sate (după alte informaţii 12 sate) din sudul ţinutului Cernăuţi (este vorba de satele din zona Herţei)”[6]. Zona Herţei făcea parte din Ocolul Târgului, din cadrul ţinutului Cernăuţi. „Din acest ocol făceau parte 29 de sate şi târgul Cernăuţi. După delimitarea frontierei, în Bucovina ocupată au rămas 14 localităţi din acest ocol, iar restul satelor, şi anume: Molniţa, Sănehău (Horbova), Hreaţca, Culiceni, Fundoaia, Godineşti, Buda de Sus, Buda de Jos, Noua Suliţa (o parte din moşia satului a fost încorporată în Bucovina, iar restul a dispărut), Boceşti, Mogoşeşti, Ţânteni, Târnauca, Movila Herţei, Fundul Herţei şi Pilipăuţi au fost retrocedate Moldovei. În prezent toate satele acestea (cu excepţia satului Fundul Herţei) fac parte din raionul Herţa, regiunea Cernăuţi, în componenţa Ucrainei”[7]. Ne putem întreba dacă nu cumva, în 1940, ocupanţii sovietici s-au gândit să anexeze ţinutul Herţa – ca parte a ţinutului Cernăuţi – atât în 1775, cât şi ca parte a judeţului Cernăuţi din 1938 (chiar dacă în nota secretă la pactul Molotov – Ribbentrop nu se menţiona nimic nici cu privire la Bucovina, nici cu privire la ţinutul Cernăuţi în hotarele sale din 1775 sau la judeţul Cernăuţi în hotarele sale din 1938).

4. La 5 martie 1918, fiind constrânsă, România a semnat pacea preliminară de la Buftea, iar la 7 mai 1918 – Tratatul de pace de la Bucureşti, prin care România renunţa la teritoriile româneşti din Austro-Ungaria, iar teritoriul Bucovinei urma să fie mărit cu ţinutul Hotin, o parte din judeţul Dorohoi şi cu Dornele româneşti”[8]. Deşi sursa nu precizează care era acea parte din ţinutul Dorohoi, rezultă că era vorba tocmai de ţinutul Herţa. Ne putem întreba dacă nu cumva agresorii sovietici au dus la îndeplinire planurile urzite de austrieci în 1918 de anexare a teritoiului românesc al ţinutului Herţa.

5. „Toate satele din Ţinutul Herţa şi-au păstrat caracterul românesc (...) [pe parcursul perioadei 1775-1918]. Doar în târgul Herţa era un număr important de evrei, care se ocupau în principal cu meşteşugurile şi comerţul”[9]. Răspunzând la întrebarea de ce Ţinutul Herţa a fost ocupat şi anexat de URSS, un originar din raionul Herţa și-a expus opinia, conform căreia în timpul înaintării trupelor de ocupaţie sovietice reprezentanţi ai numeroasei comunităţi evreieşti din oraşul Herţa au luat legătura cu agresorii şi i-au rugat să ocupe şi oraşul Herţa (cu această ocazie au fost ocupate şi satele adiacente).

Acestea sunt doar câteva dintre versiunile, fără vreo confirmare documentară, cu privire la anexarea ţinutului Herţa, în zilele de 28 iunie – 3 iulie 1940, de către Uniunea Sovietică totalitară. Chiar şi reputatul cercetător Valeriu Florin Dobrinescu, după ce oferă documente care pot să elucideze acest moment istoric, în încheierea volumului în care le-a publicat notează că: „Uniunea Sovietică (...) a depăşit cadrul fixat pe harta care însoţea nota ultimativă prin ocuparea teritoriului Herţa”[10]. Pentru ca să scoatem la lumină adevărul se impune referirea la mai multe documente care au fost publicate până în prezent. În cartea sa Dobrinescu menţionează: „Două chestiuni au ieşit în evidenţă în primele zile de la prezentarea notelor ultimative. Prima s-a referit la ritmul rapid al mişcării trupelor covietice care, la 30 iunie, au ajuns cu elementele motorizate chiar pe Prut. (...) O a doua problemă a avut în vedere depăşirea cadrului teritorial fixat pe harta (subl. A.L.) care însoţea nota ultimativă la frontiera la est de Mamorniţa. Davidescu [ministrul României la Moscova] anunţa Bucureştiul că s-ar putea face un demers la Berlin, arătându-se că «nu e vorba nici de Basarabia, nici de Bucovina, ci de un teritoriu din Vechiul Regat». Ministrul român de la Moscova a prezentat lui Molotov faptul că impreciziunea frazei «în regiunea Herţa» din prima notă sovietică «agravează considerabil situaţia, dat fiind că trupele sovietice au înaintat adânc în teritoriul Vechiului Regat al României». Davidescu a reamintit şefului diplomaţiei sovietice că, în noaptea de 26 iunie, a cerut «o descriere detaliată a liniei în această regiune» şi a rugat «să se reexamineze chestiunea prin rectificarea liniei la est de Mamorniţa». Molotov a replicat că problema va fi în atenţia Comisiei de la Odesa, dar că rezolvarea ei «i se pare dificilă». Schulenburg [ambasadorul german la Moscova] cunoştea şi el situaţia, dar nu a putut face vreun demers fără a avea instrucţiuni de la guvernul său. Informat, guvernul de la Berlin a fost de acord cu nemulţumirea României. Davidescu a încercat, pentru rezolvarea acestei chestiuni, o audienţă la Stalin, dar i s-a spus că acesta era «extrem de ocupat». La următoarea întâlnire, Dekanozov [adjunctul comisarului sovietic pentru afaceri externe] i-a comunicat că guvernul sovietic nu consimte la o schimbare a liniei «acceptate» în Bucovina. Din nou, Davidescu i-a demonstrat că linia era departe de a fi acceptată”[11].

Din aceste informaţii rezultă o contradicţie: pe de o parte ministrul Davidescu şi autorităţile române au presupus că a avut loc „depăşirea cadrului teritorial fixat pe harta care însoţea nota ultimativă”, afirmând pe drept cuvânt că „trupele sovietice au înaintat adânc în teritoriul Vechiului Regat al României”. Pe de altă parte, Davidescu a cerut în noaptea de 26 iunie 1940 „să se reexamineze chestiunea prin rectificarea liniei la est de Mamorniţa”, ceea ce înseamnă că autorităţile sovietice de la bun început au inclus ţinutul Herţa în teritoriul care urma să fie anexat. De aceea Molotov a declarat că rezolvarea acestei probleme „i se pare dificilă”. De altfel, în „Jurnalul” său (din perioada 1941-1944), citat de Dobrinescu, Grigore Gafencu, ministru de externe al României în iunie 1940, a menţionat foarte clar, în întrevederea sa din 24 iunie 1941 (cand era ministrul României la Moscova), că „Brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar şi Bucovina, şi un colţ din vechea Moldovă, prin încălcările teritoriului nostru, care au urmat de atunci, prin actele de forţă ce au intervenit pe Dunăre, chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie, Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere şi de siguranţă şi i-a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român e în primejdie”[12]. Rezultă deci că Uniunea Sovietică de la început a avut în vedere anexarea, împreună cu Basarabia şi nordul Bucovinei, a colţului din vechea Moldovă – ţinutului Herţa.

Din documentele pe care le-a publicat V. F. Dobrinescu rezultă clar confuzia care s-a creat în structurile de conducere de la Bucureşti în zilele cotropirii teritoriului românesc. Într-un „Raport Informativ al Biroului de Statistică Militar Iaşi” se nota că „Azi, 29 iunie tancurile sovietice au intrat în Herţa. Tancurile au deschis foc, omorând pe căpitanul Boros, doi soldaţi şi rănind pe sublocotenentul Dragomir. În urma parlamentărilor s-au retras la ieşire – N. V. Herţa”. Într-o telegramă a Armatei a 3-a se nota: „1. Locotenentul, trimis de Colonelul Atanasiu (Comandantul Grupării Tactice de pe Masivul Păduros Herţa) să ia contactul cu elementele ruse intrate în Herţa, a comunicat că ruşii au declarat că au greşit că au mers până la Herţa. La ora 12, se aşteaptă răspunsul comandamentului de corp de armată de la Cernăuţi unde au trimis un car de luptă după ordine şi vor comunica rezultatul. 2. Detaşamentul, aflat pe Prut la Mamorniţa şi care fusese dezarmat de ruşi, a fost reînarmat şi a primit ordin să se dirijeze la locul lui de dispozitiv”[13]. În aceeaşi ordine de idei, Sir Reginald Hoare, ministrul Angliei la Bucureşti, nota într-o telegramă (din 1 iulie 1940) trimisă autorităţilor de la Londra că „Trupele ruseşti au trecut (noua) frontieră de sud a Cernăuţilor, dar, ca răspuns la protestele românilor, autorităţile sovietice au promis să se retragă”[14]. Probabil, diplomaţii britanici au obţinut această informaţie din surse româneşti, fără să se edifice şi asupra poziţiei Uniunii Sovietice cu privire la „noua frontieră de sud a Cernăuţilor”. Totuşi, într-o telegramă a ambasadorului Germaniei la Moscova, Schulenburg, către Oficiul German de Relaţii Externe, din 26 iunie 1940, se menţiona: „Molotov m-a convocat azi după-amiază şi a declarat că, pe baza convorbirii pe care el a avut-o cu mine ieri, Guvernul sovietic s-a decis să-şi limiteze cererile asupra părţii de nord a Bucovinei şi a oraşului Cernăuţi [până atunci sovieticii au declarat intenţia de a anexa întreaga Bucovină]. După părerea Rusiei, graniţa ar merge de la punctul cel mai sudic al Ucrainei sovietice de vest la Mt. Kniatiasa, spre est de-a lungul Sucevei şi apoi spre nord est până la Herţa şi Prut, prin care Uniunea Sovietică ar obţine legătura directă de cale ferată Basarabia – via Cernăuţi – la Lemberg. Molotov a adăugat că Uniunea Sovietică se aşteaptă la sprijinul Germaniei în cererea sa”[15]. Prin expresia „până la Herţa şi Prut” Molotov şi conducerea Rusiei puteau înţelege anexarea ţinutului Herţa, iar conducerea României – că ţinutul rămâne statului român.   

Confuzia care s-a creat atunci a fost condiționată și de faptul că harta anexă la ultimatumul sovietic, pe care era trasată, cu creionul roşu, „linia Molotov”, era întocmită la scara de 1 : 1.800.000. Ea a fost dată spre executare la 3 noiembrie 1939 şi a fost editată în ianuarie 1940, în 25.000 exemplare, reprezentând „Harta Statelor Peninsulei Balcanice” [16] (Basarabia era reprodusă haşurată în aceeaşi culoare ca şi Uniunea Sovietică). Pe 26 iunie 1940, când V. Molotov i-a transmis, la orele 22.00, ultimatumul lui Gh. Davidescu, „ministrului român a refuzat să ia harta cu noul traseu de frontieră, motivând că nu o putea transmite la Bucureşti, dar a scris denumirile principalelor puncte ale liniei trasate” [17]. Diplomatul român şi-a îndeplinit datoria: deşi nu a ridicat harta, în noaptea de 26 iunie el a cerut totuşi o descriere detaliată a liniei în această regiune şi, constatând că în teritoriul ce urma să fie anexat a fost inclus ţinutul Herţa, care nu făcea parte din provinciile Bucovina şi Basarabia, a rugat să se reexamineze chestiunea prin rectificarea liniei la est de Mamorniţa. Molotov a replicat că problema va fi în atenţia Comisiei de la Odesa, dar că rezolvarea ei „i se pare dificilă”. La 27 iunie 1940 (seara, la 22.50) ministrul Davidescu a transmis răspunsul dat de Guvernul României la nota ultimativă sovietică, arătând că este gata pentru negocieri. La ora 1,30 (27/28 iunie 1940), noaptea, Davidescu a fost convocat pentru a i se transmite cea de a doua notă ultimatvă a URSS privind cedarea neîntârziată a Basarabiei şi nordului Bucovinei.

Pe 28 iunie, la ora 11.00 (termenul fixat în ultimatum era ora 12.00), Guvernul României a răspuns la a doua notă, arătând că „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primescă condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovieric”[18]. Astfel, autorităţile române au acceptat linia Molotov de pe harta respectivă. La 29 iunie 1940, la ora 17.30, ministrul român la Moscova, Gh. Davidescu, a avut o întâlnire cu V. Molotov. Diplomatul român „a încercat să obţină rectificarea traseului de frontieră cu Bucovina. Ministrul român i-a declarat lui V. Molotov că, deoarece linia în regiunea Herţa nu a fost fixată exact, el «nu a comunicat foarte clar despre aceasta guvernului său. Când privea harta prezentată de Molotov, nu a înţeles: linia trecea pe la nord de Herţa sau în altă direcţie. În acest moment trupele sovietice au ajuns cu 11 km mai la sud de acest oraş. Guvernul român insistă ca această regiune să rămână României deoarece este un teritoriu străvechi românesc şi a aparţinut României înainte de războiul din 1914. De aceea partea română propunea ca linia frontierei să fie trasată conform fostei frontiere între Austro-Ungaria şi România. (...) V. Molotov i-a amintit reprezentantului României că «în cadrul convorbirii din 26 iunie i-a recomandat să ia harta pe care era trasată graniţa propusă, dar ministrul plenipotenţiar a refuzat şi s-a limitat la însemnări privind cele mai importante puncte de frontieră. Astăzi harta este publicată în ziare. Ministrul poate primi această hartă şi acum». Cât priveşte solicitarea Bucureştilor privind modificarea liniei de frontieră, comisarul sovietic a spus că el «prevede dificultăţi în soluţionarea acestei chestiuni în direcţia dorită de Guvernul României». Totuşi, conducerea de la Kremlin a decis să consulte militarii şi la 30 iunie Marele Stat Major al Armatei Roşii i-a solicitat lui Vatutin, şeful statului major al Frontului de Sud, ca până la ora 14.00 «să comunice aprecierea regiunii Herţa din optica importanţei militare şi economice a acesteia». În răspunsul său Vatutin a relatat că «Herţa nu are vre-o importanţă din punct de vedere economic. Din punct de vedere militar, regiunea Herţa, fiind amplasată pe malul de sud al râului Prut, ocupă o situaţie de comandă avantajoasă asupra regiunii Novoseliţa (staţia de cale ferată), reprezintă un pod de drumuri şi un punct consolidat. De aceea este necesar să avem regiunea Herţa în mâinile noastre». Acest răspuns a fost transmis la 1 iulie 1940 Comisariatului Afacerilor Străine al Uniunii Sovietice”[19].

Aşadar, cauza principală a anexării ţinutului Herţa a constituit-o „motivaţia” militarilor după care teritoriul respectiv, fiind un punct consolidat, are importanţă startegică deoarece prin el este asigurată securitatea staţiei de cale ferată din Noua Suliţă, care face legătura dintre Basarabia şi Galiţia via Cernăuţi. Sovieticii se considerau în drept să ocupe ţinutul Herţa deoarece lăsau României linia de cale ferată ce trecea de la râul Suceava spre Rădăuţi. Ca şi cum ocupanţii ofereau României un sector de cale ferată de pe teritoriul Rusiei, sau ca şi cum ei considerau că tot teritorul Bucovinei le-ar aparţine şi, lăsând sectorul respectiv de cale ferată României, ei erau în drept să ia de la România un teritoriu care nu făcea parte nici din Basarabia, nici din Bucovina. Pe 28 iunie 1940 MAE al României a cerut Legaţiei române la Moscova explicaţii asupra liniei de frontieră, insistând să fie indicate localităţile prin care trece linia trasă pe harta anexată la Nota sovietică. „Insistenţa Guvernului român se explică prin faptul că, în corespundere cu linia pe hartă, conform relatărilor făcute de Gh. Davidescu, era vorba nu numai de nordul Bucovinei, ci de o suprafaţă mult mai extinsă, cuprinzând judeţele Cernăuţi, Storojineţ, o parte din judeţul Rădăuţi şi o parte din judeţul Dorohoi din Vechiul Regat. Pretenţiile sovietice erau inexplicabile cu atât mai mult, cu cât în ultimatumul sovietic adresat Guvernului României, nu era vorba de Vechiul Regat şi nici de partea de sud a Bucovinei” [20]. Este posibil ca autorităţile de la Bucureşti să fi considerat că doar judeţele  Storojineţ şi Cernăuţi constituie nordul Bucovinei, în timp ce judeţul Rădăuţi făcea parte din partea de sud a provinciei. „Evidenţiind aceste aspecte, Ministerul de Externe cerea ministrului român la Moscova să obţină de urgenţă rectificarea liniei în conformitate cu condiţiile acceptate de România, adică Basarabia şi nordul Bucovinei, regiune ce nu putea depăşi spre sud hotarele judeţului Cernăuţi. [Dacă este corectă informaţia furnizată de N. Ciachir, că în 1938, în urma unei reforme teritorial-administrative, ţinutul Herţa a fost inclus în judeţul Cernăuţi, diplomaţii români trebuiau să explice că deşi ţinutul este parte a judeţului Cernăuţi, nu face parte din provincia Bucovina, notă A.L.]. Nefiind dată nici o posibilitate de a transmite la Bucureşti, în termenul cerut, respectiva «anexă», care de altfel era întocmită la scara 1: 1 800.000, ministrul român a rugat ca propunerea sovietică să fie precizată pe o hartă militară, indicându-se într-o notă traseul propus din cotă în cotă. Comisarul sovietic a răspuns lui Gh. Davidescu că lucrul acesta urmează a fi efectuat ulterior, repetându-i traseul indicat mai sus. Între 26 şi 29 iunie Gh. Davidescu a reiterat de trei ori cererea de a i se comunica detaliat propunerea sovietică vizând frontiera, arătând că scara la care a fost întocmită harta, grosimea liniei, trase cu creionul roşu, cuprindea o fâşie de peste 10 km lăţime. Deşi Molotov, comunica Gh. Davidescu, se arăta la un moment dispus să reexamineze linia în partea ei de răsărit, ulterior însă a comunicat ministrului român că «Guvernul sovietic nu consimte la o schimbare a liniei acceptate în Bucovina». Micile schimbări admise de partea sovietică în legătură cu aplicarea pe teren a «liniei Molotov», preciza V. Dekanazov [comisar-adjunct la Afacerile Externe], aveau să fie aprobate de o comisie mixtă sovieto-română, instituită în acest scop”[21].

După cum se ştie, comisia mixtă sovieto-română de la Odesa s-a ocupat de pretenţiile sovietice asupra materialului de cale ferată din Basarabia, flotei dunărene a României (care activa pe sectorul basarabean), despăgubirilor revendicate de Uniunea Sovietică, precum şi a reglementat restituirea materialului de război al Armatei Române, capturat de Armata Roşie, a proprietăţilor şi valorilor rămase în teritoriile ocupate, chestiunea evacuării cetăţenilor români. Şeful delagaţiei României, generalului A. Aldea, având instrucţiuni din ţară, încerca să propună comisiei traseul noului hotar între România şi URSS. În instrucţiunile respective, Guvernul de la Bucureşti cerea generalului Aldea „să încerce a obţine linia propusă” (graniţa dintre Austro-Ungaria şi România din 1914), subliniind că „în orice caz trebuie obţinut ca linia să nu treacă peste graniţa Vechiului Regat”. „Ar fi imposibil (...) să ni se ia un colţ dintr-un teritoriu care nu a aparţinut nici Rusiei, nici vechii Austro-Ungarii şi care, ca atare, nu putea fi relatat în Notă decât explicit iar nu implicit. O hartă nu poate fi decât accesoriul unei Note pe care o precizează şi pe care nu o poate extinde”[22], se menţiona într-o telegramă de la Bucureşti. În comisia mixtă de la Odesa (29 iunie – 3 iulie 1940) delegaţia României nu a obţinut rezolvarea acestei probleme.

La începutul lui septembrie 1940 şi-a început lucrările comisia mixtă de la Moscova, care avea ca scop delimitarea frontierei (delegaţia română o numea „linie de demarcaţie”). Una dintre sarcinile puse în faţa delegaţiei României era „să explice echivocul din ziua notei Molotov relativ la colţul vechii Moldove”[23]. Până la începerea lucrărilor comisiei, noul ministru al României la Moscova, Gr. Gafencu a avut o întrevedere cu V. Molotov, în cadrul căreia i-a atras atenţia că „pe linia de demarcare ce rămânea de stabilit, se află un punct deosebit de dureros pentru poporul român. Era vorba de porţiunea de pământ din judeţul Dorohoi, neprevăzută în nota ultimativă dar care era ocupată de trupele sovietice. «Pentru noi, remarca diplomatul român, această fâşie de pământ, care nu are nicidecum interes strategic sau geografic, are valoare simbolică naţională». Dar şi de această dată V. Molotov a răspuns, deşi calm şi amabil, dar categoric, la 11 septembrie 1940, că nu poate să revină asupra acestei chestiuni care a fost dezlegată demult»”[24]. În cadrul audienţei avute de Gr. Gafencu la V. Molotov, acesta i-a declarat: „Am lămurit pe Domnul Davidescu de ce nu se poate pune din nou în discuţie această chestiune. Am căutat personal să fiu cât mai măsurat în stabilirea liniei de delimitare. Deşi armata cerea altă linie, mai corespunzătoare pentru interesele ei, am hotărât să nu cer mai mult, şi Guvernul sovietic m-a aprobat. Îmi este de aceea imposibil să dau îndărăt”[25]. În condiţiile refuzului „blând dar hotărât” al autorităţilor sovietice, în persoana lui V. Molotov, delegaţii români în comisia mixtă de la Moscova au primit la 3 septembrie 1940 instrucţiuni date de ministrul M. Manoilescu, să accepte ca bază de discuţie linia Molotov (deci renunţarea la ţinutul Herţa). „Insistând asupra adoptării medianei zonei determinate de creionul roşu pe harta Mototov şi stăruind asupra respectării principiului că în interiorul zonei să se evite împărţirea satelor şi să se caute, în limita posibilităţilor, linii naturale precum şi menajarea comunicaţiilor locale indispensabile”[26], delegaţia română a obţinut anumire retuşări. „Astfel, s-a reuşit a păstra pentru România satele: Orofleana de Sus, Baranca, Fundul Herţei şi Climăuţi”[27]. Însă încercarea delegaţiei române de a păstra din ţinutul Herţei şi satele Pelihceni şi Prisaca „nu a fost admisă de delegaţia sovietică, ultima precizând că ceea ce a cedat în cadrul tratativelor a fost limita posibilităţilor ei de consens”[28]. Satul Prisaca a dispărut după ce a fost instaurată ocupaţia sovietică.

Aşadar, anexarea ţinutului Herţa de către regimul totalitar bolşevic nu s-a datorat reformei teritorial-administrative (cel puţin, sovieticii nu au evocat acest agrument), nici faptului că trupele sovietice de ocupaţie „s-au rătăcit”, nu s-a datorat faptului că ţinutul Herţa a făcut pare din vechiul ţinut moldovenesc Cernăuţi (până în 1775) sau circumstanței că în 1918 Româniaa fost constrânsă, prin Tratatul de pace de la Bucureşti din 7 mai, să renunţe la o parte din judeţul Dorohoi, dar nici „rugăminţii” reprezentanţilor comunităţii evreieşti din oraşul Herţa ca zona respectivă să intre în componenţa statului sovietic (nu s-au găsit documente care să dovedească aceste versiuni). Anexarea ţinutului a avut ca pretext faptul că zona era necesară militarilor sovietici pentru a securiza calea ferată şi gara din Noua Suliţă. Deşi militarii sovietici nu au declarat aceasta, mai logică pare totuşi explicaţia că ţinutul Herţa a fost anexat pentru a îndepărta graniţa de oraşul Cernăuţi. Astfel, ţinutul Herţa a fost cotropit pentru că pe harta anexă la nota ultimativă sovietică el făcea parte din teritoriul prevăzut a fi ocupat şi anexat. Dacă nu ar fi intenţionat să anexeze ţinutul Herţa, acest lucru nu s-ar fi întâmplat. „La 3 iulie, o coloană sovietică intră pe teritoriul judeţului Maramureş, pătrunzând circa 20 km către Baia Borşa. Înaintând spre Herţa, trupele sovietice au dezarmat două batalioane române şi au atacat în Herţa o subdiviziune a regimenului 16 artilerie, omorând doi ofiţeri şi patru soldaţi”[29]. Sovieticii s-au retras din judeţul Maramureş, acea intervenţie pare să fi fost o manevră menită să dea de înţeles autorităţilor române că dacă vor opune rezistenţă în teritoriul revendicat de ocupanţi, vor fi atacaţi pe toată graniţa sovieto-română. În schimb ţinutul Herţa a fost ocupat pentru ca să fie anexat. Confuzia legată de ţinutul Herţa rezultă şi din faptul că deşi istoricul Ion Şişcanu prezintă documente care confirmă faptul că sovieticii de la bun început au inclus ţinutul Herţa în cadrul teritoriului pe care l-au revendicat, iar apoi ocupat şi anexat, el notează în monografia sa: „Aşadar, pe lângă realizarea unor pretenţii materiale, U.R.S.S. a comis, în 1940, şi rapturi teritoriale care depăşeau limitele prevederilor «liniei Molotov»”[30]. Dacă în ceea ce priveşte insulele dunărene Salagnic, Dalerul Mare, Dalerul Mic şi Misura afirmaţia lui Ion Şişcanu este incontestabilă, în ceea ce priveşte ţinutul Herţa, din documentele publicate, transpare faptul că sovieticii au avut în vedere de la bun început anexarea zonei, împreună cu Basarabia şi partea de nord a Bucovinei.  

Faptul dacă România ar fi trebuit să respingă ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 şi să opună rezistenţă regimului totalitar bolşevic agresor a mai fost discutat de istorici, oameni politici, jurnalişti, deşi toţi sunt conştienţi că istoria nu se scrie cu „dacă”. Ne putem întreba totuşi, dacă România, care a fost obligată de conjunctura istorică să accepte ultimatumul, ar fi trebuit să opună rezistenţă în ţinutul Herţa. Consider că aşa cum nu a putut să opună rezistenţă în Basarabia şi nordul Bucovinei, nu putea să reziste nici în ţinutul Herţa, deoarece harta cu „linia Molotov”, înainte de a fi prezentată ministrului României la Moscova, fusese convenită cu ambasadorul Germaniei la Moscova, Schulenburg. Deci autorităţile sovietice aveau mână liberă să folosească pe deplin forţa pentru ocuparea întregului teritoriu prevăzut să fie anexat şi indicat pe hartă. Armata română a încercat totuşi să se opună ocupanţilor în Herţa, dar lipsa de spirit la regele Carol al II-lea, conducătorul statului (în 1938 el a instituit dictatura regală), a făcut ca orice rezistenţă să fie redusă la zero. În „Însemnări zilnice” regele nota: „După cum m-am aşteptat, URSS nici nu vrea să stea de vorbă pe chestiunea Herţa. Ultimele mele speranţe s-au spulberat, am nădăjduit că ciocnirea de la Herţa ar fi putut provoca alte rezistenţe spontane care, astfel, ne-ar fi scăpat cinstea”[31]. Reiese că fiind lipsit de voinţă, regele nu a dat ordin să se opună rezistenţă, dar s-a aşteptat ca militarii români, în pofida lipsei unui ordin privind rezistenţa, să se opună totuşi agresorilor, „scăpând cinstea” şefului statului.      

Anexarea de către regimul totalitar bolşevic a ţinutului Herţa în iunie 1940 demonstrează faptul că URSS a ocupat o parte din teritoriul României, utilizând diverse pretexte pentru justificarea reanexării Basarabiei (faptul că a aparţinut Imperiului Țarist din 1812 până în 1918 şi că ar fi populată de o majoritate ucraineană – afirmaţie fără vre-un temei), justificarea anexării nordului Bucovinei (faptul că ar fi populată de o majoritate ucraineană – afirmaţie departe de adevăr în ceea ce priveşte zonele Storojineţ, Adâncata şi îmrejurimile Cernăuţiului şi faptul că ar constitui o compensaţie pentru exploatarea timp de 22 de ani a Basarabiei de către România. Întrucât ocupanţii supuneau teritoriile pe care le ocupau unei exploatări, aşa cum au făcut şi cu Basarabia şi nordul Bucovinei după 3 iulie 1940, ei nu concepeau că Basarabia în cadrul Romaniei, în perioada 1918-1940, a aparţinut populaţiei basarabene, care şi-a obţinut libertatea. Aşa cum nu se poate afirma că România ar fi exploatat în perioada respectivă Transilvania sau orice altă provincie românească, nu se poate afirma nici că ar fi avut loc o exploatare a Basarabiei. Dimpotrivă, Guvernul României a făcut investiţii şi a contribuit la dezvoltarea regiunii). În cazul ţinutului Herţa însă, ocupanţii sovietici nu s-au mai obosit să prezinte justificări sau argumente, ci au anexat zona explicând pe şleau că, odată ce anexează Basarabia, mai au nevoie de un teritoriu adiacent prin care să protejeze linia de cale ferată ce trece prin Noua Suliţă (şi gara de acolo). Cu asemenea argumente, regimul totalitar bolşevic putea revendica ocuparea întregii Românii, pentru a proteja calea ferată din Basarabia.

Consider că în 1997, cu ocazia semnării tratatului de bază între Ucraina şi România, Bucureştiul putea să revendice cel puţin ţinutul Herţa, cele patru insule dunărene şi insula Şerpilor, atunci când a renunţat, pentru prima oară în istorie, la nordul Bucovinei, nordul şi sudul Basarabiei, care au ajuns în cadrul graniţelor Ucrainei independente. Această revendicare putea fi făcută în faţa Curţii Internaţionale de la Haga, unde s-ar fi putut arăta crima comisă la 28 iunie 1940 faţă de populaţia din ţinutul Herţa. În 1997 România nu a avut oamenii politici care să fi pus interesul populaţiei româneşti vitregite, rămasă la 3 iulie 1940 în afara graniţelelor statului român, mai presus de interesele politice de moment. După cum se ştie, cu toate că autorităţile române au declarat că au făcut „un sacrificiu istoric” prin semnarea tratatului ucraineano-român din 1997, prin care pentru prima dată în istorie au consimţit cedarea teritoriilor istorice româneşti ajunse în cadrul Ucrainei, România nu a fost acceptată ca membru NATO la summit-ul de la Madrid din 8-9 iulie 1997. Calitatea morală a ministrului de externe Adrian Severin, care a pledat pentru acel tratat (în condiţiile în care preşedintele Emil Constantinescu, fiind un geolog, era departe de a înţelege ce se întâmplă şi care este semnificaţia tratatului) a ieşit în evidenţă în martie 2011, când, în calitate de parlamentar european, a fost prins în flagrant, acceptând de la jurnalişti deghizaţi în lobbyişti 12 000 euro pentru un amendament propus de Sebastian Bodu [32]. Deşi implicarea sa în acea afacere de corupţiea fost vădită, el a refuzat să-şi dea demisia de onoare.

 8.02.2012

Note:

---

[1] Ioan Popescu, Românii din raionul Herţa (Ţinutul istoric Herţa),  http://www.universulromanesc.org/biblio/romanii-din-tinutul-herta.html, 30.01.2012.

[2] Ciachir Nicolae, Basarabia sub stăpânire ţaristă (1812-1917), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 110.

[3] Popescu Ion, Ungureanu Constantin, Românii din Ucraina între trecut şi viitor. Românii din regiunea Cernăuţi, Editura Primus, Oradea, 2010, p. 170.

[4] Ibidem, p. 131.

[5] Ungureanu Constantin, Bucovina în perioada stăpânirii austriece (1774-1918), Editura Civitas, Chişinău, 2003, p.  29.

[6] Ibidem, p. 19.

[7] Ibidem, p. 30.

[8] Popescu Ion, Ungureanu Constantin, op. cit., p. 132.

[9] Ibidem, p. 131.

[10] Dobrinescu Valeriu Florin, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 167.

[11] Ibidem, p. 161-162.

[12] Ibidem, p. 165.

[13] Ibidem, p. 249.

[14] Ibidem, p. 271.

[15] Ibidem, p. 256.

[16] Şişcanu Ion, Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române. 1940, Editura Civitas, Chişinău, 2007, p. 58-59.

[17] Ibidem, p. 97-98.

[18] Ibidem, p. 105.

[19] Ibidem, p. 134-135.

[20] Ibidem, p. 200-201.

[21] Ibidem, p. 201.

[22] Ibidem, p. 202.

[23] Ibidem, p. 204.

[24] Ibidem, p. 205-206.

[25] Ibidem, p. 206.

[26] Ibidem, p. 207.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem, p. 208.

[29] Ion Şişcanu, op. cit., p. 121.

[30] Ibidem, p. 231.

[31] Dobrinescu Valeriu Florin, op. cit., p. 230-231.

[32] Culisele scandalului din Parlamentul European. Adrian Severin a acceptat de la jurnalişti deghizaţi în lobbyişti 12 000 euro pentru un amendament propus de Sebastian Bodu. - În: Gândul.info, 20.03.2011: http://www.gandul.info/news/culisele-scandalului-din-parlamentul-european-adrian-severin-a-acceptat-de-la-jurnalisti-deghizati-in-lobbyisti-12-000-de-euro-pentru-un-amendament-depus-de-sebastian-bodu-8078738 , (accesat 3.02.2012).

Articol publicat în revista „Glasul Bucovinei”, Nr. 3-4, 2012, Cernăuți, paginile 26-36: http://euromedia-ucraina.blogspot.com/2013/10/glasul-bucovinei-nr-3-4-din-2012.html