În fiecare an, pe 31 august,
când se aniversează momentul declarării (în 1989) ca limbă de stat a limbii
moldovenești – așa cum era denumită în RSSM, se utilizează expresia poetului
Alexei Mateevici „limba noastră” (denumirea sărbătorii) ca referindu-se fără
drept de apel la glotonimul „limbă română”. Totuși, există referințe istorice
care arată indubitabil la ce glotonim s-a referit poetul basarabean. Intelectualul român (ardelean) Onisifor Ghibu nu poate fi bănuit de falsificări
a ceea ce a văzut și auzit. Astfel, în cartea sa „În vîltoarea
revoluției rusești. Însemnări din Basarabia anului 1917”, Editura ICR, Bucureşti, 1993, p. 164, referindu-se la niște
cursuri pentru profesori basarabeni – în iunie 1917, Onisifor Ghibu scrie: „Părintele
Mateevici a vorbit lung, vreo treizeci-patruzeci de minute, fel de fel de
lucruri curioase, vorbirea a fost un fel de lecție de istorie a literaturii, plină
însă de greșeli. Spunea că noi vom învăța aici limba noastră moldovenească, bisericească,
nu limba franțuzită de peste Prut, nici limba gazetelor de la București, din
care nu înțelegi nimic, «parcă ar fi tătărească». Literatura noastră trebuie să
rămână în strânsă legătură cu literatura rusească, căci numai așa va putea
înainta. Limba moldovenească e destul de bogată, încât în ea se pot traduce
toate scrierile rusești. Ca argument, citește până la plictiseală, traduceri
făcute de el din rusește! Încheie cu o poezie originală a lui: Limba
noastră”. Din contextul prezentat de Onisifor Ghibu, în care Alexei Mateevici
și-a recitat poezia – actualul imn al Republicii Moldova – nu încape îndoială,
cărui glotonim a fost dedicat poemul cu pricina.
Îndemnul lui Alexei Mateevici ca să ne cinstim limba moldovenească bisericească, rămâne valabil și astăzi, când auzim atât de des în spațiul public „suport” în loc de „sprijin”, „pericol” în loc de „primejdie”, "importanță" și "semnificație" în loc de "însemnătate", "realizare" în loc de "împlinire" etc… Trebuie făcute eforturi pentru păstrarea graiului moldovenesc.
