Este știut că aderarea la UE
înseamnă acordarea unui „certificat medical de normalitate”, în speță pentru
țările din Europa de Est. Finalizarea negocierilor de aderare este percepută ca
încheiere a procesului de tranziție spre democrație și economie de piață –
economie performantă, care poate susține existența un stat (o economie care
justifică necesitatea existenței unui stat). Din 2009 până în prezent, actuala
guvernare „pro-europeană” de la Chișinău a demonstrat că RM nu este pregătită
să se integreze în spațiul de stabilitate și prosperitate al UE, întrucât nu
corespunde cerințelor clare și precise de la Copenhaga. UE nu își poate permite
să încorporeze un stat eșuat, cu grave probleme sociale, economice, politice (integritatea
și independența deținătorilor celor mai diverse funcții din instituțiile de
stat), de securitate etc.. Iată de ce, oricare ar fi relația coordonatorul –
Rogozin, în ultimă instanță nu există persoane mai utile Kremlinului, care nu
dorește părăsirea de către RM a sferei de influență a Rusiei, decât actualii
guvernanți de la Chișinău. În mod paradoxal, prin sărăcirea continuă a RM,
guvernarea „pro-europeană” o menține stabil în spațiul controlat de Moscova.
Dar partea plină a paharului
este că rămânerea în afara UE este benefică RM, dintr-un anumit punct de
vedere. Este cunoscută importanța presiunilor din partea UE pentru îndeplinirea
angajamentelor de reformă asumate de guvernarea moldovenească pentru primirea asistenței
de la Bruxelles. După obținerea calității de membru al Uniunii, presiunile
încetează. Iar temerea societății moldovenești este că în cazul ipotetic, dar
categoric ireal al aderării la UE, „elita” politică moldovenească, deprinsă „să
fie trasă de mânecă”, se va relaxa și va acționa în voie întru realizarea
obiectivelor cât se poate de personale, care nu au legătură cu interesele
poporului. Iar în absența capacității forțelor interne ale societății civile de
a exercita și menține presiuni asupra guvernanților, starea de lucruri din țară
nu s-ar putea decât înrăutăți.