Tatăl către fiu: despre sensul vieții

Omul are nevoie de o viziune asupra vieții și lumii, care să corespundă realității, deci de viziunea cea adevărată. Conform viziunii creștin-ortodoxe, pe care o împărtășim în familia în care te-ai născut, omul se naște în această lume pentru ca să dobândească viață veșnică, atunci când sufletul părăsește corpul plămădit de Dumnezeu din țărână. Omul trebuie să se preocupe de mântuirea sufletului său de păcate, de curățirea sufletului său de patimi. El poate reuși asta cu ajutorul lui Dumnezeu, ducând o viață creștină – conform poruncilor dumnezeiești, și luptând neîncetat cu patimile. Ele apar inevitabil, precum buruienile care inundă o grădină, dacă nu sunt prășite la timp. E bine să fie smulse la timp.

Oamenii se împart în două categorii: 1) cei care au fost învinși de patimi și 2) cei care au învins patimile și care au dobândit virtuți, cea mai mare dintre care este smerenia. Cu smerenie, să luptăm ca să învingem.    

Mulți dintre oameni nici nu știu pentru ce au fost născuți, ce au de făcut în viață. Să nu fii unul dintre aceia, care la sfârșit de drum suferă amarnic pentru viața trăită în deșert. Viața este darul fără de preț, pe care bunul Dumnezeu îl oferă creației sale – omului.

Conform viziunii creștin-ortodoxe, există două lumi: cea văzută și cea nevăzută. La rândul său, lumea nevăzută se împarte în două părți: Rai și iad. Raiul este locuit de îngeri, iadul de diavoli. Ultimii se hrănesc cu energia risipită de oamenii care au devenit robi ai patimilor – iar astfel acești oameni au devenit robi diavolilor. Pe oamenii inconștienți, ajunși robi ai patimilor, diavolii îi secătuiesc de energie prin patimile cu care i-au momit și robit. Este liber omul care nu este rob al patimilor, respectiv al diavolilor.

Când oamenii își părăsesc trupurile, sufletele lor sunt preluate fie de îngeri, fie de diavoli, după faptul cu cine s-au aflat în comuniune (împărtășit) încă din timpul vieții. Să trăim așa încât la părăsirea trupului să vedem lumina dumnezeiască, nu întunericul diavolesc. Acesta este sensul vieții omului. Aceasta este înțelepciunea.                    

Tatăl către fiu: despre Mamă

Ești o creație divină – ai fost creat de Dumnezeu – dar ai apărut pe pământ prin chinurile Mamei tale. Ea te-a născut în dureri. Și le-a resimțit încă mult timp. Nu ți le vei aminti, dar doresc să știi pe durata întregii tale vieți conștiente, că Mama ta este ființa care s-a jertfit pentru tine, din clipa în care ai fost conceput și după aceea, mereu.

Ea este ființa cu care ai fost un tot întreg înainte să te fi născut și pe durata creșterii tale, când singura ta hrană a fost lapte supt din sânii ei.

Nu există pe pământ nimic ce ai putea să-i oferi ca răsplată pentru tot ce ți-a dăruit, pentru jertfa Sa de neprețuit. Nu există nimic mai valoros, decât dragostea și recunoștința ta.

Mama ta a coparticipat la actul creației divine. Ea s-a împărtășit din marea taină divină. Și ea este îngerul tău păzitor pe acest pământ. Ea este sursa dragostei ce se revarsă spre tine. Prin Mamă Dumnezeu își revarsă dragostea Sa asupra omului. Mama ta este binecuvântarea ta, este comoara ta.

Celui care își cinstește Mama, Dumnezeu îi dă o viață lungă și fericită (Decalog, porunca a V-a: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău“ [Exodul 20:12]. Sfântul apostol Pavel: „Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta, ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ.” [Efeseni 6:2-3]). 

           Dar să știi că fericirea ta constă și din viața cât mai lungă a Mamei tale pe acest pământ, de aceea trebuie cinstită și prețuită. 

De ce serialul „Suleiman Magnificul” te face mândru că ești Moldovan

Un post TV din Chișinău difuzează serialul turcesc „Suleiman Magnificul”. Realizatorii acestuia menționează înaintea fiecărui episod că filmul este bazat pe fapte istorice (le putem găsi confirmarea și în letopisețele moldovenești). Pe parcursul unui șir de episoade singurul factor extern care crează probleme „măritului sultan otoman” este domnitorul Moldovei, Petru Rareș. La început el a refuzat să trimită lotul convenit de berbeci în metropola imperială înaintea ramazanului (postului la musulmani). Moldova și Valahia furnizau numărul necesar de ovine Istanbulului. Valahia trimitea ceea ce se cuvenea, însă deoarece Petru Rareș nu „și-a îndeplinit obligațiunile pe care și le-a asumat”, Constantinopolul s-a confruntat cu o criză acută de carne. Apoi Petru Rareș a refuzat să plătească tributul, fapt care l-a scos din sărite pe sultan (s-a răstit la pașa-lele sale în divanul imperial). Întrucât de nicăieri dintr-un alt colț al imperiului, care se întindea peste părți din Europa, Africa și Asia, o asemenea sfidare nu a mai venit în acea perioadă de timp, se profilează caracterul plin de demnitate al Domnului Moldovei, os din marele Ștefan. De altfel, suzeranul a ordonat ca o forță militară expediționară să meargă să-i ceară socoteală lui Petru Rareș: „ori plătește tributul, ori să-i fie tăiat capul”. Și asta în ajunul pornirii unei campanii militare asupra Romei. Cum Roma nu a mai fost cucerită, reiese din faptele expuse că domnitorul Moldovei a contribuit la slăbirea forței militare otomane. Astfel, Petru Rareș (domn al Moldovei în anii 1527-1538, 1541-1546) a continuat îndeplinirea misiunii asumate (și formulate) de înaintașul său Ștefan al III-lea (cel Mare): de a apăra Creștinătatea.

Bine, îmi va replica o voce (minte) critică, dar de ce privitorul de astăzi al serialului „Suleiman Magnificul” ar trebui să fie mândru, pătruns de sentimentul demnității, pentru că este Moldovan. Se știe că Petru Rareș și-a apărat poporul de jaful din exterior (de exemplu, al turcilor), în timp ce astăzi grupări de șmecheri, cu pașapoarte moldovenești, jefuiesc, fură de rup societatea moldovenească, fără să aibă vreo remușcare de conștiință sau fără să se gândească la faptul cât de mult au putut să degradeze moral unele specimene contemporane, din neamul lui Petru Rareș.

Accept această replică. Moldova este într-o stare de degradare morală. Dar să nu uităm ce-am fost. Să ne raportăm la ceea ce am fost și atunci vom putea să redevenim ce și cum ce am fost. În acest context, rămân nemuritoare cuvintele lui Petru Rareș: „Vom fi [iarăși] ce am fost și mai mult decât atâta”. În pofida oricăror hoți idioți.

De ce guvernanții fură societatea: un punct de vedere german

Luni, 20 februarie, a avut loc la Chișinău o nouă ședință a clubului de presă „Format A 3”. Invitat a fost politologul și regizorul german Felix Schultess. Unul dintre participanții la discuția publică a menționat că statul moldovenesc nu este liber, el este captiv, un regim hoțesc îl fură sistematic – miliardul delapidat este un exemplu elocvent. Replica invitatului german a fost oarecum neașteptată: în Republica Moldova este destul de mare volumul activităților economice tenebre. Respectivii întreprinzători fură statul, iar statul, la rândul său, fură cetățenii. Este un joc de-a șoarecele și pisica.

Această opinie merită comentată. În primul rând, este interesantă mentalitatea invitatului german: pentru el neplata impozitelor de către persoane care desfășoară activități economice înseamnă să furi statul. Câți dintre moldoveni gândesc astfel – că prin neplata impozitelor ei fură propriul stat? În RM a devenit o îndeletnicire de maximă importanță inventarea de scheme prin care să plătești mai puțin sau să nu plătești deloc impozite. Pentru Felix Schultess respectiva practică este atât de condamnabilă, încât el părea să admită că o societate în care există fenomenul neplății impozitelor (al economiei tenebre) merită să fie furată de stat. Din această construcție logică reiese un aspect interesant: în Republica Moldova neplătitorii de impozite nu conștientizează că ar comite o crimă (după standardele occidentale), tot așa cum guvernanții nu conștientizează, la rândul lor, că ar comite o crimă prin delapidarea banilor din rezervele valutare ale BNM și din bugetele de stat. Și în acest caz nici nu mai contează cine a comis-o primul: agenții economici care fură statul sau instituțiile statului – prin care este furată societatea. Adicătelea, se merită unii pe ceilalți: ocolitorii plății impozitelor și guvernanții, care dețin instituțiile statului.

Desigur, există aici o nepotrivire: cei care dețin (controlează) instituțiile statului și care își însușesc prin delapidări roadele muncii celor mulți (ale societății), sunt persoane concrete, care, ca orice hoți, pot fi și vor fi investigați și trași la răspundere. Iar mulți dintre cei care eludează plata impozitelor o fac sub umbrela acelorași inși, care controlează instituțiile statului. De aceea, oricum ai da-o, părțile – deținătorii instituțiilor statului și societatea – nu sunt egale (în furturi).

Dar dincolo de toate aceste raționamente, rămâne valabilă pentru Republica Moldova expresia veche: își fură propria căciulă de pe cap. Într-o lume în care Rusia, SUA, China și alte state depun eforturi susținute pentru a-și redobândi măreția, moldovenii (în persoana celor „șmecheri”) cu nonșalanță își fură concetățenii, de ți se face greață.

Culmea, Felix Schultess s-a arătat optimist cu privire la viitorul Moldovei.   

© Pentru republicarea articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obținerea acordului autorului (titularului blog-ului).

Comoara

Le mulțumesc

părinților, buneilor

și strămoșilor tăi,

pentru că tot ce au ei

mai de preț

ești tu –

comoara mea.

19.02.2017

De ce suntem lipsiți de demnitate: cauze profunde

La ediția de sâmbătă, 18.02, a emisiunii Realitatea românească, de pe postul Realitatea TV (din București), realizatorii au invitat mai mulți academicieni – oameni de știință și scriitori. Ei s-au expus cu privire la problemele actuale ale societății românești. Nicolae Breban a expus opinia conform căreia în România există un deficit de demnitate. Cultura îți dă demnitate. Ea este baza internă a unei persoane, respectiv a unei națiuni. Cine nu are această bază, nu are nici demnitate. Nu mai avem încredere în noi – a spus N. Breban. Cei care nu au cultură nu știu cum să-și folosească libertatea. Așteptăm totul de la alții. Cu alții încheiem contracte, dar nici pe acelea nu știm să le negociem. Cultura este reprezentată de valori. Cine nu are cultură, este lipsit de valori. Un popor lipsit de valori culturale este sărac și materialicește. Un alt invitat al emisiunii a amintit de faptul că 30-40% din pământurile (inclusiv pădurile) din România au fost vândute străinilor.

Sunt de acord cu această abordare intelectuală a unor somități ale culturii și științei românești. Dar cred (am convingerea) că degradarea culturală este o consecință a degradării morale. Persoane care au pierdut bătălia cu patimile, inși care au devenit instrumente, în carne și oase, ale dușmanului neamului omenesc – părintele minciunii – nu pot decât să genereze degradare în jurul lor. Mai ales dacă asemenea inși ajung la conducerea statului. Și ei nu au cum să nu ajună la conducere, dacă majoritatea cetățenilor statului sunt degradați moral. Este o lege nescrisă.

Care este ieșirea din mocirlă? Ridicarea nivelului de cultură, desigur. Dar cultura este mintea. Ea trebuie însănătoșită, vindecată. Însă mai important este sufletul. Atunci când majoritatea cetățenilor unui stat sunt angajați în lupta cu patimile, un asemenea popor poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se vindece, să se elibereze (mântuiască). 

           P.S. În Republica Moldova, cu regret, lucrurile se prezintă cam așa: oameni degradați moral => inculți => lipsiți de demnitate.       

De ce un stat sărac nu poate fi democratic

Creștinismul a generat o transformare radicală a fenomenului politic în lume. Practic religia creștină a determinat trecerea umanității într-o nouă etapă a evoluției: de la antichitate la modernitate. Statele care au adoptat creștinismul și-au asumat idealul (visul) creștin. După cum se știe, creștinii sunt în așteptarea celei de a doua veniri a Domnului nostru Iisus Hristos. Sub conducerea Sa omenirea – neamul omenesc – își va redobândi pacea și mântuirea de toate relele. Până atunci, împărații, regii sau domnitorii (principii, cnejii) își propuneau să împlinească voia Domnului. Ei erau ostași ai Domnului. La luarea deciziilor importante, Ștefan cel Mare cerea sfatul duhovnicului său – Daniil Sihastrul. Se poate admite că Principatul Moldovei, ca și alte (celelalte) state creștine ale timpului său, avea un regim politic apropiat de ceea ce s-ar putea denumi în prezent: teocratic. Rolul politic al papei în Occident este exemplificator sub acest aspect. Tradiționaliștii (care mai sunt numiți conservatori – ai tradiției) au păstrat acest ideal până în prezent.

Cu scurgerea timpului însă, Europa (mai întâi cea Occidentală, iar apoi și restul) s-a îndepărtat de idealul creștin (divin). În centrul doctrinei politice în loc de Dumnezeu a fost pus omul, iar în locul ordinii Sale (poruncilor Sale) au fost puse „drepturile omului”. Într-un cuvânt, de la teocrație s-a trecut la democrație.

După ce s-au desprins din chingile regimului totalitar comunist, republicile post-sovietice au îmbrățișat (la nivel declarativ – indubitabil) idealul democratic. Scopul pe care și-l propuneau era tranziția la democrație și economia de piață – era vorba de adoptarea modelului occidental de construcție statală. Numai că până în prezent (după 25 de ani) idealul proclamat în 1991 nu a fost realizat (așa cum l-au realizat republicile baltice și celelalte state membre ale blocului socialist). De ce mai multe republici post-sovietice nu au reușit aceeași performanță – nu au realizat tranziția la democrație: puterea poporului, respectiv bunăstarea poporului?  

Există mai multe cauze. Una dintre ele ține de fenomenul politic din perioada ultimilor 25 de ani. Produși ai regimului totalitar sovietic (cu mentalitate totalitară, oricât s-ar declara „democrați”), unii inși ajunși politicieni au înțeles că pentru a accede la putere și mai ales pentru a se menține acolo ei nu au nevoie de un electorat format din oameni demni și prosperi – cu afaceri, cu stare, așa cum sunt majoritatea cetățenilor în statele democratice occidentale (clasa de mijloc și cei care au adunat – prin muncă – capitaluri substanțiale). Pentru a acapara puterea ei apreciau că au nevoie de oameni lipsiți de resurse, oameni cărora nu li s-ar permite să se realizeze din punct de vedere material, oameni săraci, care pentru puține promisiuni (unii pentru suta de lei sau pentru câte un kilogram de zahăr sau orez înainte de scrutin) sau pentru a-și păstra locul de muncă prost plătit vor vota „pe cine trebuie”. Într-un stat sărac electorii se transformă în prostituate – persoane lipsite de demnitate umană, care sunt gata să se vândă (să-și vândă votul – cu cât sunt mai săraci, cu atât îl vând mai ieftin). Desigur, nu astfel se prezintă democrația în statele care au reușit să o implementeze. Într-un stat sărac despre democrație (în adevăratul sens al noțiunii) mai puțin poate fi vorba. Un stat sărac este departe de idealul democrației (de idealul creștin, un asemenea stat, înglodat în corupție, delapidări și degradare morală, este și mai departe).

Dar e bine că cetățenii unui asemenea stat să înțeleagă ce li se întâmplă și spre ce e bine să tindă. 

© Pentru republicarea articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului).   

Anii de școală

Privind în urmă, la ce mi-a fost dat,

Văd cum prin izbânzi și prin tristeți,

Școala ca o stea mi-a luminat

Calea de lungimea unei vieți.

Pretutindeni pe unde am mers

Am păstrat și prețuit ca pe-o comoară

Al învățătorilor mei sens,

Ce l-au sădit în mine-odinioară.

Amintirile îmi dau fiori

Și mi-e dor de școala drochiană,

Mi-e dor de dragii mei învățători,

De anii care-mi sunt ca o icoană.