Pe 28 martie a.c. la
Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative
(FRIŞPA), USM, a avut loc prezentarea volumului colectiv „O istorie a
maghiarilor”, apărut la editura „Világhírnév” (Cluj, 2014, 172 pag.), cu
participarea autorilor. Pentru cititorul din Republica Moldova cartea prezintă
interes din mai multe motive. Cunoscutul istoric român Gheorghe Brătianu şi-a
intitulat unul din studiile sale „O enigmă și
un miracol istoric poporul român”. Acest calificativ poate fi atribuit în egală
măsură şi poporului maghiar. Chiar autorii de la Cluj au notat: „După cum vedem,
maghiarii se minuneazăşi azi de acest miracolal mileniilor, care i-a permis
acestui popor să subziste într-o Europă total diferită de mediul din care a
sosit. Gepizii, hunii lui Attila, pecenegii, cumanii, şi alţii veniţi din
stepeleîndepărtate – poate mai numeroşi sau mai puternici decât cele şapte
triburi maghiare – nu au avut şansa de a supravieţui în Europa” (p.22). În
treacăt fie spus, un miracol este şi actualul stat moldovenesc, poporul căruia
a rezistat în condiţiile proceselor anevoioase de deznaţionalizare în timpul
Imperiului Rus (1812-1818), iar apoi în timpul URSS (1940-1941, 1944-1991). Multe
state europene au dispărut, dar cel creat cu concursul direct al regelui ungar
Ludovic I (cel Mare) a fost reconstituit la 27 august 1991 şi dăinuie până în
prezent. Desigur, ar fi exagerat să afirmăm că Ludovic I a dorit crearea unui
stat. Este de înţeles că el a dorit mai curând constituirea unei noi provincii
cu funcţia de apărare a statului ungar de tătarii care prădau Transilvania de
la est de Carpaţi. „Ludovic a purtat mai multe campanii împotriva tătarilor. Cu
ocazia acestor expediţii, Dragoş, un nobil din Maramureş, originar din satul
Bedea (Bedőháza, azi Бeдeвля, Ucraina; comite
Drag, olaco de Bedeuhaza), a trecut Carpaţii, în fruntea unui grup de
români şi s-au aşezat în Moldova (1345)” (p. 44). Apoi „un alt român din
Maramureş, Bogdan din Cuhea (Izakonyha), în fruntea unui grup de români, a
trecut Carpaţii şi i-a alungat pe fii lui Dragoş, obţinând astfel independenţa
faţă de Regalitatea Maghiară” (p.44). De precizat că Dragoş şi Bogdan nu se
numeau, în acea perioadă, români ci volohi, şi Dragoş cu oştenii săi nu „s-au
aşezat în Moldova”, ci au dat denumirea de Moldova teritoriului pe care s-au
aşezat.
Legătura dintre Moldova şi maghiari este totuşi mai veche. Înainte de a
pătrunde în Panonia, maghiarii au abitat pe teritoriul „cuprins între Nistru,
Prut, Dunărea de Jos în vest, respectiv Nipru în est” (p.10) unde au format
statul Atelkuzu. Această perioadă este interesantă în multe privinţe. Una dintre
practicile curente, sau tradiţiile nomade ale maghiarilor era executarea comandantului
militar care eşua în luptă (p.12). Autorii sugerează că este o tradiţie de
inspiraţie chazară (p.8). Era garanţia faptului că un comandant îşi va servi
poporul, se va sacrifica pentru el. Şi această practică pare că asigura
democrația într-o măsură mult mai mare decât în prezent, când cu toată retorica
privind servirea poporului de către conducătorii politici, ei nu plătesc cu nimic
atunci când eşuează în asigurarea securităţii şi prosperităţii celor care i-au
ales.
Un compartiment însemnat pentru auditoriul (profesorii şi studenţii) de la FRIŞPA a fost cel referitor
la perioada Războiului Rece, când Ungaria a avut statutul de „stat satelit” (p.144)
al Moscovei. Autorii au prezentat date mai puţin cunoscute de publicul larg: după
al II RM Ungaria a mai pierdut trei localităţi în favoarea Cehoslovaciei, în
apropiere de Bratislava (p.135). În timpul intervenţiei sovietice începute la 4
noiembrie 1956, „la
Budapesta au existat cca 2045 victime, iar în teritoriu 607.
Cifrele ministerului sovietic de apărare arată că au fost înregistraţi 669 de
soldaţi sovietici căzuţi în lupte” (p.145). Ungaria a devenit membru „cu
drepturi depline” al ONU abia în 1963. În timpul conducerii Partidului Socialist
Muncitoresc Maghiar (Magyar Szocialista
Munkáspart – MSZMP) de către János Kádár (1956-1988), „Prin subordonarea pe
plan extern faţă de Moscova, Ungaria compensa reformele interne” (p.148). În
prezent se poate observa cu regret că prin subordonarea pe plan extern faţă de
Bruxelles, Republica Moldova „compensează” lipsa reformelor interne reale.
Un capitol aparte în ceea ce priveşte perioada postbelică este cel
referitor la preocuparea pentru minorităţile maghiare din statele vecine (p.148),
în cadrul politicii externe a Ungariei (la sfârşitul anilor 1960). După
Conferinţa internaţională de la
Helsinki (iulie 1975) Ungaria a încercat să intensifice
legăturile culturale cu minorităţile maghiare de peste hotare (p.149). Despre
importanţa acestei preocupări, la sfârşitul anilor 1980, putem vedea din acest
pasaj: „În sânul opoziţiei interne a partidului erau două orintări importante:
curentul democrat sau urban, care îşi concentra atenţia către drepturile
generale ale omului şi asigurarea posibilităţii organizării societăţii civile
şi curentul naţional sau popular, care se concentra asupra drepturilor
minorităţii maghiare de peste hotare [...]” (p. 149). La „26 mai 2010
Parlamentul Ungariei a votat cu o majoritate covârşitoare modificarea legii
cetăţeniei în aşa fel încât aceasta să poată fi obţinută şi prin descendenţă. În
urma acestei legi, începând cu 1 ianuarie 2011 toţi maghiarii care trăiesc în
lume, pot opta şi pentru cetăţenia maghiară” (p.161). „Statul maghiar actual (2013)
depune eforturi susţinute pentru a identifica coloniile ungureşti din întreaga
lume şi pentru a le încuraja să-şi păstreze identitatea” (p.161). Este semnul dragostei
faţă de propria etnie, al unui patriotism care nu poate fi văzut la actuala pătură
politică (guvernare şi opoziţie) din Republica Moldova, cu toate că în
teritoriile istorice moldoveneşti încorporate prin abuz Ucrainei, la 28 iunie
1940, de către regimul sovietic de ocupaţie, au rămas zone compacte cu
populaţie care se identifică drept moldovenească, deci care aşteaptă sprijin din partea statului moldovenesc. Grija ungurilor pentru cei de o etnie cu ei se
manifestă şi prin Hungarian Human Rights
Foundation (SUA) – „o organizaţie care informează cercurile de decizie din
Washington despre problemele minorităţilor maghiare din ţările limitrofe
Ungariei. În acest sens, este remarcabilă şi postfaţa editurii, cu date despre
maghiarii de peste hotarele Ungariei, în care editorul a prezentat comunităţile
respective, cu dinamica schimbărilor. De altfel, chiar volumul „O istorie a
maghiarilor” este un exemplu în ceea ce priveşte promovarea poporului maghiar
de către minoritatea maghiară din România.
Una dintre informaţiile din carte mi s-a părut senzaţională (dacă are suportul
documentar, căci documentul la care s-a făcut referinţă nu a fost prezentat). Autorii
scriu că în schimbul de idei care a existat între János Kádár şi Mihail Gorbaciov,
în septembrie 1985, se regăseşte şi opinia că „socialismul trebuia abolit” (p.150).
Până în prezent, în ciuda acuzaţiilor, Gorbaciov a respins de fiecare dată
acuzaţiile că ar fi intenţionat să renunţe la socialism. El a declarat că a
dorit doar să-l restructureze (perestroika
înseamnă restructurare).
Volumul „O istorie a maghiarilor” este o contribuţie remarcabilă la
popularizarea, în mediul lingvistic românesc, a istoriei şi valorilor unui
popor care este parte integrantă a Uniunii Europene, şi care este un exemplu de
urmat în multe privinţe pentru Republica Moldova, stat angajat pe calea
integrării europene.
© În cazul
republicării (preluării) articolului sau a unor părți din el, este
obligatorie indicarea link-ului postării.
