Acord Chișinău - Tiraspol privind reluarea traficului feroviar

Am participat la o emisiune pe „Publika TV”. Dacă V. Filat ar fi declarat, de exemplu, că satele Corjova și Mahala, ocupate după semnarea Acordului din 21 iulie 1992 (și în pofida acestuia) de către structurile de forță ale regimului de la Tiraspol, au reintrat sub jurisdicția RM sau că au fost desființate posturile de control ale grănicerilor, vameșilor, MGB-iștilor ș.a. la Nistru sau la intarea în Bender și în celelalte 6 sate basarabene controlate de regimul de la Tiraspol și, respectiv, a fost reluată circulația trenurilor pe sectorul din zona nistreană, aș fi înțeles ce a obținut Chișinăul și de ce a acceptat acele acorduri. Dar premierul nu a spus ce a câștigat țara în urma acordului de azi. A fost legalizat raptul din 2006 al structurilor de forță de la Tiraspol, care au luat sub control prin violență sectorul respectiv de CFM? Poziția Chișinăului n-ar fi trebuit să fie: restituirea sectorului respectiv al CFM? Declarația lui Filat, de după întâlniea de la Tiraspol, mi-a amintit de povestea „Dănilă Prepeleac” a lui Ion Creangă, personaj care a dat 2 boi pe un car, carul pe o capră, capra pe un gânsac, gânsacul pe o pungă... . Parcă am merita un altfel de premier decât un Dănilă Prepeleac... Că doar „nasc și la Moldova oameni”...

Sau asistăm la un nou început de cooperare în domeniul afacerilor profitabile și ascunse de ochii lumii, de data aceasta între actualii semnatari sus-puși?...

27 martie ar trebui să fie ziua naţională a Moldovei

Deşi este un fapt istoric evident, despre aceasta nu spune nimeni: la 27 martie (9 aprilie) 1918 Sfatul Ţării a votat reunirea celor două Moldove – a celei dintre Nistru şi Prut cu cea dintre Prut şi Carpaţi. Pentru că atunci Muntenia se afla sub ocupaţie şi administraţie germană, iar Transilvania, Crişana şi Banat încă nu fusese eliberate de sub ocupaţia maghiară. Că teritoriul Moldovei dintre Carpaţi şi Prut se numea atunci România – e adevărat, dar de facto era Moldova. Atunci – la 27 martie 1918 – s-a împlinit visul de aur al moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului: Moldova din graniţele sale din timpul Marelui Ştefan (fără Bucovina, totuşi, care şi-a spus voinţa de a fi cu ţara în noiembrie a aceluiaşi an) s-a refăcut. Dacă ar conştientiza acest măteţ adevăr o serie de istorici şi o serie de oameni politici de la Chişinău, nu s-ar mai ajunge la afirmaţii şocante precum că unirea de la 27 martie 1918 a celor două părţi ale Moldovei, sfâşiată în 1812 de imperiile otoman şi rus, este o ocupaţie, adică o parte de Moldovă ocupă altă parte de Moldovă, iar intervenţia din 1940 a URSS este eliberare (a se vedea V. Stati, Istoria Moldovei, Chişinău, 2002).

După opinia mea, semnificaţia zilei de 27 martie 1918 este mai mare decât a celei de 27 august 1991, atât pentru cetăţenii Republicii Moldova care se identifică drept români, cat şi pentru cei care se identifică drept moldoveni. Ocupanţii sovietici au încercat să ne amputeze conştiinţa, să ne facă să credem că Moldova este cea din graniţele RSS Moldoveneşti. Şi se pare că într-o anumită măsură au reuşit. De exemplu, Înaltpreasfinţitul Vladimir se zice Mitropolit al Chişinăului şi al întregii Moldove, ca şi cum nu ar exista un Mitropolit al Moldovei la Îaşi, ca şi cum noţiunea de “întreaga Moldovă” nu ar cuprinde tot teritoriul vechii Ţări a Moldovei, cu sudul Basarabiei, cu Nordul Basarabiei, cu Nordul Bucovinei, cu Herţa. (Ar trebui să se numească Mitropolit al Chişinăului şi al întregului teritoriu al Republicii Moldova). De aceea, probabil, în raionul Noua-Suliţă, unde există peste 20 de sate în care oamenii se identifică drept moldoveni, are loc un process de ukrainizare a şcolilor cu predarea în limba română: părinţii moldoveni solicită să fie formate clase cu predarea în limba ukraineană pentru copiii lor: dacă nimeni nu mai afirmă că Moldova înreagă cuprinde şi satele din Nordul Basarabiei – ce rost mai are să fie moldoveni – aşa cum se ştiu din moşi strămoşi?

Ziua de 27 martie ar trebui să fie ZIUA NAŢIONALĂ a Moldovei. Avem nevoie de o zi naţională a Moldovei, nu a Republicii Moldova (deşi e clar că şi ziua independenţei RM este scrisă cu litere de aur în Istoria noastră). Avem nevoie de o zi naţională care să fie şi a celor din actuala RM, şi a celor din Nordul Basarabiei, a celor din Sudul Basarabiei şi a celor din Bender, Gâsca, Proteagailovca, Chiţcani, Mereneşti, Cremenciug şi Zahorna, care se află temporar sub ocupaţie rusească, într-un cuvânt – a celor de peste tot din teritorilul Moldovei Marelui Ştefan. Avem nevoie de această zi – ca zi naţională – pentru ca visul nostru să nu moară. Pentru ca ocupanţii de ieri şi de azi să ştie că Moldova nu poate fi învinsă. Pentru ca visul unităţii să ne însufleţească şi în viitor. Ziua de 27 martie 1918 este ziua unităţii noastre.

TERITORIILE ISTORICE MOLDOVENEŞTI ÎNSTRĂINATE: O PERSPECTIVĂ GEOPOLITICĂ

                                                                    

„O ţară nu este a locului unde stă, ci a ţintei la care se uită”

Nicolae Iorga, Ce este sud-estul european?, Bucureşti, 1940, p. 8.

            Un stat, cu un popor și cu o conducere care au sentimentul demnității și care se respectă, va păstra cu sfințenie adevărul despre moștenirea străbunilor. În cursul istoriei sunt posibile crime, abuzuri și deposedări comise de un stat împotriva unui alt stat. Dar nimeni nu poate impune poporului/statului împotriva căruia au fost comise crime și abuzuri, și care a fost deposedat brutal de patrimoniul său – pământul strămoșesc, cu localități populate de cei care sunt parte a neamului, cu vestigiile ctitorite de strămoși – să uite de istoria sa și să își piardă speranța în dreptate – de fapt, în Dumnezeu.

            Statul Republica Moldova este unul, granițele căruia au fost impuse de autoritățile sovietice încă la 4 noiembrie 1940 (când au fost consemnate granițele RSSM). Din teritoriile istorice moldovenești anexate de ocupanți, la 28 iunie 1940 – nordul Bucovinei, ținutul Herța și Basarabia – doar o parte a fost inclusă de regimul de la Moscova în cadrul granițelor RSSM. Nordul Bucovinei, ținutul Herța, 2/3 din județul Hotin (nordul Basarabiei) și cea mai mare parte a județelor Cetatea Albă și Ismail (în sudul Basarabiei), au rămas în afara granițelor RSSM, respectiv, ale actualei Republici Moldova.

De ce regimul sovietic, care a ocupat teritoriile istorice moldovenești, nu le-a inclus integral în Republica [Sovietică Socialistă] Moldovenească, pe care a creat-o la 2 august 1940? Petru Lucinschi susține că rășluirea Basarabiei s-a datorat influenței naționaliștilor ucraineni asupra conducerii imperiale de la Moscova: „Visul de lățire pe seama Basarabiei al naționalistului ucrainean Golubovici parțial a fost dus la îndeplinire de către internaționaliștii Stalin și Molotov. Astfel în 1940 Uniunea Sovietică i-a luat Moldovei capul (județul Hotin cu deschidere la munții Carpați) și picioarele (județele Cetatea Albă și Ismail cu ieșirea la Marea Neagră), drept slabă compensație dîndu-i o bucată de pământ peste Nistru, care niciodată nu a aparținut Moldovei istorice” [1]. În vara lui 1917 și la 16 martie 1918, președintele consiliului de miniștri si ministrul afacerilor straine ucrainean V. Golubovici a trimis scrisori oficiale în care a exprimat pretenția Ucrainei faţă de Basarabia. Deputaţii din Sfatul Ţării le-au respins și după unele aprecieri, aceste pretenții ucrainene directe ar fi grăbit actul unirii de la 27 martie 1918. Încă atunci, într-o înștiințare trimisă puterilor centrale reprezentat la Conferinta de Pace de la Paris, guvernul ucrainean îsi exprima intenția de a anexa Basarabia: „Prin aceasta avem onoare a vă aduce la cunoștință că consiliul de miniștri al Republicii Populare Ucrainene este adânc interesat de soarta Basarabiei, provincie de la granița republicii ucrainene. Cu toate că nu se pune la îndoială faptul că amândouă popoarele, ucrainean și moldovean, trăiesc amestecate, sigur este că în partea de nord a Basarabiei locuiesc mai mult ucraineni, iar în cea de sud (între gurile Dunarii și ale Nistrului pe malul Marii Negre) ei constituie majoritatea relativa, și astfel Basarabia formează, din punct de vedere etnografic, economic și politic, o unitate indivizibilă cu teritoriile de bază ale Ucrainei” [2]. Astfel, regimul bolșevic a înfăptuit năzuințele guvernului statului independent ucrainean, cucerit și anexat de Rusia sovietică, cu mențiunea că nu a acordat republicii ucrainene întreaga Basarabie, ci acele părți ale sale care erau vizate ca având „mai mulți ucraineni” (județul Hotin) sau unde ucrainenii constituie „majoritatea relativă” – un fals demascat de conducerea RSSM. Într-o scrisoare din 1946, trimisă lui I. Stalin și semnată N. Salagor, secretarul CC al PC(b) din Moldova și N. Coval, președintele Consiliului de miniștri al RSSM, se arată că „în momentul transmiterii” părților respective ale Basarabiei în componența RSS Ucrainene, în județul Hotin: erau 35% moldoveni și 46,6% ucraineni [toată valea Prutului, de la Mămăliga până la Mahala, cu excepția unui sat – Zelenii Gai – se constituie din sate cu populație compactă moldo-română, notă, A.L.], în județul Akkerman erau 18% moldoveni și 20% ucraineni; în județul Ismail: 31% moldoveni și 4,7% ucraineni. În regiunea Ismail din RSSU, constitută în sudul Basarabiei din județele moldovenești Akkerman și Ismail, moldovenii constituiau 18,3%, iar ucrainenii 11%. [3] Demersul funcționarilor N. Salagor și N. Coval a rămas fără un rezultat pozitiv.

De notat că în cadrul dezbaterilor din 13 decembrie 1990, asupra concepției Tratatului Unional, din Parlamentul de la Chișinău, printre alte prevederi ale proiectului moldovenesc, prezentat de Victor Pușcaș, se conținea și aceasta: „Republica Moldova se pronunță pentru restabilirea în drepturile sale istorice și de neam asupra teritoriilor pe nedrept înstrăinate în anul 1940” [4]. Cu regret, și acest demers a rămas fără rezultatul scontat.

 La 18 august 1999, președinții Petru Lucinschi și Leonid Kucima, au semnat Tratatul de frontieră dintre Republica Moldova și Ucraina, şi Protocolul său adițional („conducându-se [inclusiv] de prevederile Tratatului de bună vecinătate, prietenie şi colaborare între Republica Moldova şi Ucraina” din 23 octombrie 1992). Prin acesta, Republica Moldova a recunoscut frontiera ucraineano-moldovenească stabilită în mod abuziv de conducerea de la Moscova, pe 4 noiembrie 1940. De la declararea independenței Republicii Moldova și până în prezent, conducerea de la Chișinău a făcut foarte puțin pentru compatrioții noștri de care ne desparte granița impusă nelegitim (președintele Mircea Snegur a oferit o unitate de transport Societății de cultură moldo-română „Mihai Eminescu” din Cernăuți).

          În ultima perioadă de timp, suntem martorii felului în care Rusia se îngrijește de conaționalii săi din Ucraina (în special de cei din Crimeea și de cei din estul Ucrainei), cum îi susține în păstrarea limbii și culturii ruse. Cineva poate spune că Republica Moldova nu este Rusia și nu își poate permite o politică sau o geopolitică cu privire la teritoriile istorice moldovenești ajunse prin abuz în cadrul granițelor ucrainene. Cred totuși, că dacă țara noastră (în persoana conducerii sale) se respectă, ea trebuie să elaboreze și să implementeze politici care să îi vizeze pe conaționalii noștri din acele teritorii.

Regimul sovietic de ocupaţie (1940-1941, 1944-1991) nu a reuşit deznaționalizarea populației majoritare a Republicii Moldova, care îşi vorbeşte limba, şi-a păstrat tradiţiile şi obiceiurile. Ceea ce a încercat şi se pare că a reuşit regimul de ocupație este amputarea, în rândurile populației, a conştiinţei spaţiului nostru de origine, a comunităţii culturale a celor ce vorbesc graiul moldovenesc al limbii române – de la Crasna și Ropcea din nordul Bucovinei, până la Cartal şi Reni în sudul Basarabiei, sau până la Valea Hoţului (Dolinskoe) în stânga Nistrului. După ce au amputat teritoriul nostru ancestral, lipsindu-ne de nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, nordul şi sudul Baarabiei, care au aparţinut peste patru veacuri statului medieval moldovenesc, s-a ajuns astăzi la situaţia când, în conştiinţa cetăţenilor Republicii Moldova, a fost inoculată ideea că spaţiul moldovenesc se reduce la teritoriul actual al RM. Este regretabil acest fapt deoarece, dacă această montare va reuși, vom deveni o comunitate de mancurţi, care ne vom fi pierdut memoria spaţiului nostru istoric şi comuniunea spirituală și culturală cu compatrioţii noştri de care ne desparte graniţa impusă în mod abuziv Republicii Moldova de regimul bolșevic. Nu știu dacă o comunitate care poate fi adusă într-o asemenea stare de amnezie, şi care se complace în ea, are viitor.

Viorel Patrichi, în cartea sa Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu, reproduce o scrisoare semnată de Vitalie Bârcă din oraşul Ternavka, raionul Pavlograd, regiunea Dnepropetrovsk, trimisă săptămânalului Literatura şi Arta şi Societăţii pentru cultură moldo-română “Mihai Eminescu” din Cernăuţi. Autorul scrisorii din 10 septembrie 1989 nota: „Mai vreau să atrag atenţia asupra unei probleme: radioteleviziunea moldovenească. Ea trebuie să transmită emisiuni în toate ţinuturile Moldovei istorice. (Din păcate, avem un guvern prost, care habar nu are de moldovenii de peste frontiera Moldovei Sovietice [subl. A. L.])” [5]. Au trecut peste 20 de ani de atunci, iar guvernul Republicii Moldova, din amurgul perioadei sovietice şi până acum, tot „prost” este în raport cu comunitățile compatrioților noștri de dincolo de granița nedreaptă (ca şi Compania Teleradio Moldova, de altfel). Compatrioţii noştri din acele teritorii se confruntă cu probleme în păstrarea identității lor și au nevoie de ajutor din partea statului moldav. Ei se simt abandonați și trădaţi de noi, cei din Republica Moldova.

 La festivalul “Mărţişor” din 1 martie 2011, din oraşul Noua-Suliţă, Iurie Stadniciuc, vicepreşedintele raionului, a citit de pe scenă textul unei felicitări, semnată de Vera Petuhov, vicedirector general al Biroului Relații Interetnice (BRI), în care se nota: “Cu această ocazie desebit de frumoasă exprimăm tot respectul şi gratitudinea profundă participanţilor şi organizatorilor acestei sărbători pentru devotamentul Dumneavoastră faţă de valorile spirituale ale plaiului natal (subl. A.L.) şi atitudinea receptivă privind păstrarea şi promovarea tradiţiilor şi obiceiurilor moldoveneşti într-un mediu cultural diferit (subl. A. L.). Apreciind înalt contribuţia diasporei moldoveneşti (subl. A.L.) şi realizările deosebite în crearea unei imagini pozitive a Republicii Moldova în locurile de  aflare (subl. A.L.), Vă urăm multă sănătate, fericire Dvs. şi celor dragi, prosperitate şi un izvor nesecat de inspiraţie”. Citind aceste rânduri îți dai imediat seama că doamna Vera Petuhov nu înțelege ce reprezintă comunitatea moldovenilor din Noua Suliță (în majoritatea satelor din raionul Noua Suliţă populaţia se identifică drept moldoveni, iar cea din raioanele Stotojineţ, Adâncata şi Herţa, se identifică drept români). Este timpul să se înţeleagă (mai ales de angajații BRI) că noţiunea diaspora vizează persoanele născute şi crescute/formate într-o ţară, dar care au plecat şi s-au stabilit (definitiv sau temporar) în străinătate. Compatrioţii noştri din satele din regiunile Cernăuţi şi Odesa nu se află “într-un mediu cultural diferit” (aşa cum se află ai noştri ajunşi la Moscova sau la Roma), ei se află „pe plaiul lor natal”, în mediul lor cultural și istoric, românesc sau moldovenesc, ei sunt populația autohtonă din acele teritorii. Cu părere de rău, deşi se identifică drept moldoveni (cei din raionul Noua Suliță), ei nu au de ce să urmărească “realizări deosebite în crearea unei imagini pozitive a Republicii Moldova”, pentru că nu au fost și nu sunt cetățeni ai RM, dar și pentru că autorităţile RM i-au uitat; ele (autoritățile) nici nu înțeleg ce fel de comunități sunt acelea (le confundă cu diaspora).

Consider că este necesară crearea, în cadrul Guvernului RM, a unui Departament pentru conaționalii din afara granițelor (moldovenii din nordul şi sudul Basarabiei, românii din nordul Bucovinei şi raionul Herţa: conaționalii noștri de pe teritoriile istorice moldovenești; inclusiv – moldovenii din stânga Nistrului), aşa cum au România, Ungaria şi alte state europene. Ar fi salutară colaborarea dintre Departamentul pentru românii de pretutindeni de la Bucureşti cu un eventual Departament  omolog de la Chișinău. Cineva ar putea să-mi reproșeze: ce rost are să fie creat un nou departament, atâta timp cât accesul în funcțiile din structura sa organizatorică se va face nu pe bază de concurs real, nu datorită competentei, iubirii de neam, iubirii faţă de conaţionalii noştri de peste graniţă, ci criteriul de bază la angajare este și va fi afilierea la un partid (din alianța guvernamentală), oferirea de posturi plătite din bugetul de stat clientelei de partid sau rudelor. Un asemenea departament va fi compromis, tot aşa cum a fost compromis Consiliul Coordonator al Audiovizualului, în care partidele ce s-au perindat până acum la putere şi-au băgat membrii săi (sau rudele liderilor de partid), prin simulacre de concursuri publice, fără să le pese de calitatea morală şi profesionalismul celora care au ajuns acolo şi au discreditat o atât de importanată instituţie pentru o ţară democratică. Sunt de acord. Acest pericol există. Dar împreună cu Eugen Lovinescu [6], care a polemizat cu Titu Maiorescu (cu privire la teoria sa: a formelor fără fond), cred că nu trebuie să aşteptăm până vom avea fondul, ca să creăm forme. Formele pot crea fondul.

Problema conflictului nistrean ține și ea de tema teritoriilor istorice moldovenești înstrăinate. Deși se revendică de la Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, formată de regimul sovietic la 12 octombrie 1924 în stânga Nistrului, atât fosta cât și actuala conducere a „RMN”, împreună cu autoritățile Federației Ruse, care își mențin rămășițele armatei a 14 în zonă, trec cu atenția un detaliu semnificativ: aceste autorități și trupe rusești mențin sub ocupația lor localitățile basarabene (cisnistrene): orașul Bender și satele Gâsca, Proteagailovca, Chițcani, Merenești, Cremenciug și Zahorna. Cu regret, autoritățile de la Chișinău nu au un plan de reglementare a conflictului, respectiv nu delimitează problema estului Basarabiei (nu revendică retrocedarea de către Federația Rusă a acestui străvechi pământ moldovenesc) de problema localităților moldovenești din stânga Nistrului, care ar putea reintra sub jurisdicția statului moldovenesc în urma unui schimb de teritorii cu Ucraina: localitățile ucrainene și cele cu populație rusofonă ar putea să treacă la Ucraina, iar Kievul să restituie Moldovei o suprafață egală cu localități populate compact de moldo-români în raioanele Reni, Noua Suliță. Herța, eventual, Adâncata și Stotojineț.

Am folosit în titlu noțiunea de „perspectivă” cu trei sensuri din DEX: 1. „Fel particular de a vedea lucrurile, aspect sub care se prezintă lucrurile; punct de vedere [geopolitic, aș preciza, notă, A.L.]”; 2. „Privire generală, aspect general asupra unui peisaj, a unei scene sau a unui obiect [asupra unui spațiu etnic sau geopolitic, aș preciza, notă A.L.] văzute din depărtare; priveliște” și 3. „Ceea ce se întrevede ca posibil, realizabil în viitor; posibilitate de dezvoltare, de realizare în viitor a ceva sau a cuiva” [7].

Note:

1.      Petru Lucinschi, Moldova și moldovenii, Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 2007, p. 207.

      2.      Ion Stafi, Spovedaniile Basarabiei, Partea a VII, 18.05.2011, pe site-ul Vavivov, http://www.vavivov.com/art.php?id=502, accesat: 26.03.2012
      3.      Pakt Molotova-Ribbentropa i ego posledstviia dlea Bessarabii, Universitas, Chișinău, 1991, p. 113.
     4.      Mircea Snegur, Labirintul destinului. Memorii, volumul II, Chișinău, 2008, p. 158.
     5.      Viorel Patrichi, Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu, Editura Zamolxe, Bucureşti, 1998, p. 183.
     6.      Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, Editura “Minerva”, 1997.
     7.      Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei RSR, București, 1984, p. 681.

Festivalul „Mărţişor” de la Noua Suliţă: Moldova de peste graniţe

        Pe 1 martie 2012 am fost, pentru al doilea an consecutiv, la Festivalul Mărţişor, desfăşurat în oraşul Noua Suliţă. Când responsabila de organizarea programului, din cadrul Direcţiei raionale de cultură, m-a întrebat în irepetabilul grai nou-suliţean: „Ai a fi?”, am acceptat fără ezitare. Pe durata celor patru ore ale spectacolului (13.00 – 17.00), sala casei raionale de cultură a fost arhiplină. În cadrul spectacolului au luat parte colective de creaţie din regiunea Cernăuţi (atât din raionul gazdă, cât şi din raioanele Adâncata, Storojineţ şi Herţa – cele patru raioane unde convieţuiesc compact conaţionalii noştri în regiunea Cernăuţi) şi o formaţie din satul Drochia, raionul Drochia, Republica Moldova. 

Conştient de importanţa festivalului „Mărţişor” pentru moldovenii din Noua Suliţă, l-am întrebat pe Gheorghe Nichitovici, şeful administraţiei rationale, dacă nu l-a invitat pe ambasadorul RM la Kiev Ion Stăvilă, dacă nu a invitat conducerea RM de la Chişinău. Modest, dânsul mi-a răspuns că ei pot invita reprezentanţii unor instituţii „la nivelul lor”. Într-adevăr, oficialii din Noua Suliţă l-au invitat pe preşedintele raionului Drochia, Andrei Marian, care în ajun mi-a confirmat că va pleca şi va fi prezent la festival. Însă din cauza unei situaţii excepţionale (cauzată de ridicarea nivelului apei râului Cubolta în legătură cu topirea zăpezii, ceea ce a determinat inundarea câtorva case în satele Moara de Piatră şi Hăsnăşenii Mari) şeful executivului drochian, implicat în rezolvarea problemelor respective, nu a mai plecat. Administraţia raionului Drochia a fost reprezentată de doamna Valentina Luchianciuc, şefa adjunctă a Direcţiei raionale de cultură (şeful Direcţiei din cauză, Petru Ababii, din cauza unor probleme de sănătate, nu a putut pleca). 

Astfel s-a creat un cerc vicios: oficialii raionali din Noua Suliţă nu invită reprezentanţii autorităţilor centrale de la Chişinău, autorităţilor centrale ucrainene de la Kiev nu le pasă să invite oficiali moldoveni la festivalul Mărţişor de la Noua Suliţă, iar oficialilor de la Chişinău nu le pasă de conaţionalii noştri din Ucraina până când aceştia nu vor trimite invitaţii. Anul trecut, înainte de a pleca pe 1 martie la Noua Suliţă, am telefonat-o pe doamna Taitana Levandovschi, şefa Direcţiei relaţii internaţionale şi diaspora a Biroului relaţii interetnice (BRI) din cadrul Guvernului  de la Chişinău şi am întrebat-o dacă pleacă la Noua Suliţă cineva de la instituţia unde activează. Mi-a răspuns că nu pleacă nimeni, dar aflând că plec eu, m-a rugat să vin şi să iau un apel scris („o adresare”) din partea BRI (implicit, din partea Guvernului) către participanţii la festival. Eram mulţumit că am transmis apelul respectiv, semnat de Vera Petuhov, vicedirector general (directorul era plecat într-o delegaţie în străinătate), pe care l-a citit de pe scena festivalului Iurie Stadniciuc, şeful adjunct al administraţiei raionului Noua Suliţă. Anul acesta însă nu am mai mers la cei de la BRI să aflu ce au de gând în legătură cu evenimentul de la Noua Suliţă. De altfel, ştiam că nu îi interesează. În primăvara anului trecut i-am vizitat pe cei de la BRI. Am constatat că avusese loc schimbări de cadre. Locul Tatianei Levandovschi fusese luat de Ana Lungu, originară din raionul Rîbniţa. Aflând că în august BRI intenţionează să convoace la Chişinău o conferinţă cu participarea reprezentanţilor comunităţilor conaţionalilor noştri din afara graniţelor RM, am întrebat-o dacă l-a invitat pe Iurie Stadniciuc, preşedintele Societăţii interraionale a moldovenilor din Bucovina. Dânsa mi-a spus că acea societate nu figurează în lista organizaţiilor pe care o are BRI. Am rugat-o să-l sune pe Iurie Stadniciuc, să-şi scrie datele organizaţiei din Noua Suliţă şi să-l invite. Mi-a răspuns că ea nu poate să-i sune „pe toţi” preşedinţii oranizaţiilor moldovenilor din străinătate, deci s-o sune pe ea Iurie Stadniciuc. L-am sunat pe Iurie Stadniciuc şi l-am rugat să ia legătura cu responsabila de la BRI, ca să poată veni la Chişinău pentru a afla cu ce îi poate ajuta Guvernul Moldovei pe conaţionalii noştri din afara graniţelor. Iurie Stadniciuc, cu demnitatea caracteristică moldovenilor de la Noua Suliţă, mi-a răspuns că aşteaptă să-l contacteze şi să-l invite cei de la BRI. Desigur, reprezentanţii comunităţii din Noua Suliţă nu au mai ajuns la conferinţa respectivă de la Chişinău. Ana Lungu este un exemplu elecvent al tipului de conducător despre care se poate spune: „nu ea, în funcţia respectivă, este pentru comunităţile compatrioţilor noştri din afara graniţelor, ci comunităţile respective sunt pentru ea”. 

După încheierea concertului, conducerea raionului a oferit o recepţie oaspeţilor din RM – expresie de neuitat a ospitalităţii locuitorilor raionului Noua-Suliţă. La masa festivă le-am spus gazdelor (Gheorghe Nichitovici, şeful administraţiei rationale, Deomid Şova, preşedintele Consiliului raional, Simion Govornean, preşedintele Comisiei cultură a Consiliului raional, Maria Nicorici, primarul oraşului Noua Suliţă ş.a.) că sunt îndrăgostit de plaiul lor: „Raionul Noua Suliţă este un fenomen. Dacă vom compara satele din acest raion cu satele atât de peste Prut, din raionul Herţa, cât şi cu cele de peste graniţa cu RM, vom constata că este o diferenţă mare: în timp ce casele din satele raionului Noua Suliţă sunt cu mai multe nivele – expresie a bogăţiei, vredniciei şi demnităţii sătenilor, cele din raionul Herţa şi din satele Criva, Drepcăuţi ş.a. din RM sunt, în cea mai mare parte, cu un nivel şi sărăcuţe. Dacă aş fi un şef al RM, i-aş trimite pe toţi preşedinţii de raioane din Republica Moldova la Dv., să comunice şi să descopere secretul fenomenului raionului Noua Suliţă. Desigur, nici nu este vorba de un secret. Când l-am întrebat pe cineva din Noua Suliţă care este diferenţa dintre românii din Herţa şi moldovenii din Noua Suliţă, în condiţiile în care vorbiţi aceeaşi limbă şi aveţi acelaşi trecut, mi-a răspuns: «Uite la casele lor şi uite la casele noastre – noi suntem gospodari». Dacă s-a păstrat undeva foarte bine această calitate a moldovenilor – aceea de a fi gospodari – este raionul moldovenilor Noua Suliţă”. 

Cu regret, conaţionalii noştri din acest raion al regiunii Cernăuţi nu au atenţia cuvenită din partea conducerii de la Chişinău. Pe 3 martie a.c. am vorbit cu preşedintele raionului Dubăsari, Grigore Policinschi, care mi-a spus că sătenii din Cocieri îl întreabă de ce nimeni din conducerea de la Chişinău nu a mers pe 2 martie în satul de pe malul Nistrului să comemoreze împreună cu sătenii cei 20 de ani de la răzoiul pentru independenţă şi integritate teritorială din 1992. Grigore Policinschi nu are un răspuns. M-am gândit că dacă guvernul de la Chişinău nu este interesat să împărtăşească momente de emoţie cu cetăţenii moldoveni dintr-o regiune care se află sub jurisdicţia Moldovei şi care, fiind în zona de conflict, au nevoie de sprijinul, măcar moral, al autorităţilor centrale de la Chişinău, cum pot să mă aştept ca acest guvern să fie interesat şi să sprijine conaţionalii noştri din teritoriile istorice moldoveneşti aflate în Ucraina? Iar moldovenii din Noua Suliţă nici nu aşteaptă mare ajutor de la responsabilii de la Chişinău. Ei aşteaptă o atenţie. Identificându-se moldoveni, ei vor, în mod firesc, să se afle în comuniune cu cetăţenii – moldovenii din Republica Moldova. Şi am constatat că ei se interesează de situaţia de la noi – ştiu bineînţeles despre situaţia de râsul lumii privind nealegerea preşedintelui ţării. 

Despre soluţia problemelor comunităţilor conaţionalilor din afara graniţelor RM am mai scris – este nevoie de crearea unui Departament al conaţionalilor noştri din afara graniţelor. Acesta să aibă alte funcţii decât Direcţia relaţii internaţionale şi diaspora a Biroului relaţii interetnice (BRI) – care se ocupă de diapora – comunităţile de cetăţeni moldoveni, originari (născuţi) pe teritoriul actual al RM şi care s-au stabilit în alte ţări. Este nevoie de o instituţie guvernamentală care să se ocupe de problemele conaţionalilor noştri care nu sunt cetăţeni ai RM, dar care se află pe teritoriile istorice moldoveneşti încorporate în 1940 Ucrainei şi care se identifică cu Moldova. Este nevoie de deschiderea unor centre culturale moldoveneşti la Noua Suliţă şi Reni (eventual, banii necesari por fi obţinuţi prin închiderea consulatului RM de la Odesa, care nu are niciun rost în condiţiile în care în regiunea Odesa nu sunt cetăţeni moldoveni – legislaţia Ucrainei nu admite dubla cetăţenie). 

Desigur, idei ar fi mai multe. Consider că în fiecare an Guvernul de la Chişinău trebuie să finanţeze evoluţia în cadrul festivalului de la Noua Suliţă a celor mai bune colective artistice de la Chişinău: „Joc", „Lăutarii" etc.. Inimosul public de acolo are nevoie de o asemenea sărbătoare. Dar când Guvernul de la Chişinău nu se ocupă de rezolvarea problemelor cetăţenilor RM, a acelora care se află în interiorul graniţelor statului moldovean (şi care sunt nevoiţi să plece în străinătate pentru a-şi câştiga bucata de pâine), cu anevoie sper că acest Guvern va fi alături de compatrioţii noştri de cealaltă parte a graniţelor (de lângă actualele graniţe). Şi totuşi, cred în vitalitatea acestui popor. Şi actualii guvernanţi ar trebui să conştientizeze: dacă lor nu le pasă, acest popor are puterea să-i aleagă pe cei care au chemarea să facă să renască Moldova.