Domnia voievodului Ștefan al III-lea cel Mare și Sfânt (în perioada
1457-1504) constituie o pagină de o semnificație aparte în istoria poporului
moldav, „perioada împlinirilor”[1].
Personalitatea complexă a domnitorului, faptele sale mărețe au lăsat o amintire
de neuitat în memoria poporul său, în țara sa, dar și în lume. Activitatea sa
prodigioasă pe mai multe planuri a determinat contribuții definitorii la
evoluția Moldovei și a regiunii Europei răsăritene, ecoul cărora este viu până
astăzi. Ștefan al III-lea este un ctitor
(ziditor, făuritor, constructor) de Țară, așa cum a fost un ctitor de biserici și mănăstiri. Moștenirea
marelui voievod este de actualitate în zilele noastre și va fi atâta timp cât vor
exista moldovenii și statul moldovenesc. Există câteva dimensiuni ale
activității asidue a marelui voievod.
I. Misiunea Moldovei (de apărare a
Creștinătății). În pagini de o frumusețe stilistică inegalabilă, Mihail
Sadoveanu a scris despre „explicațiile ascunse ale ivirii lui Ștefan-sin-Bogdan
la tronul Moldovei”[2],
despre „menirea” lui Ștefan și a Moldovei conduse de el. Arătând că după
cucerirea Constantinopolului sultanul otoman își propusese ca obiectiv următor
cucerirea Romei și a întregii Europei, în mod vădit turcul era un dușman al tuturor
creștinilor. Sultanul era „arhanghelul negru, fiara despre care a vestit
sfântul Ion”[3]
în Apocalipsa. „Cînd rânduiala ascunsă l-a adus la domnia Moldovei,
Ștefan-sin-Bogdan-Mușat era pătruns pînă în fundul sufletului și pînă în cel
din urmă ascunziș al înțelegerii de primejdia care amenința biserica lui Hristos
și de misiunea pe care o avea ca domn și ostaș al Adevărului”[4],
scrie Sadoveanu. Scriitorul făcea cunoscut că „Bogdan-Vodă a închinat lui Dumnezeu
pe fiul său Ștefan-Vodă, ca să fie oșteanul lui Hristos, împotriva lui
Antihrist”[5]În
cuvinte poetice, Sadoveanu descrie astfel misiunea lui Ștefan: „Dacă zimbrul
n-ar fi oprit repetat, în cetățuia lui de codru și munte, pe marele vînător,
El-Fatih și-ar fi putut lua timp ca să ajungă mai curînd acolo unde numai
moartea l-a împiedicat să ajungă. Calul său vânăt ar fi mîncat orz din
prestolul de la Roma.
Dumnezeu nu a îngăduit; și ca să nu se plinească amenințarea
celui mai semeț și mai tare dintre stăpânii de seminții, a pus ascuțime și
tărie în mintea și brațul celui mai neînsemnat prințișor de la marginea
creștinătății”[6].
Ștefan al III-lea Mușat s-a identificat cu spațiul creștin – Europa de
atunci – angajând Moldova în marea operă de apărare și consolidare a
Creștinătății (Moldova fiind „o poartă” a respectivului spațiu geopolitic).
Într-un limbaj modern, se poate afirma că Ștefan cel Mare a jucat un rol
important în securitatea Europei, pe granița sa estică. Voievodul a manifestat
o conștiință religioasă paneuropeană. O
formulare a misiunii Moldovei o găsim
într-o epistolă a Domnitorului Ștefan cel Mare, către prinții Europei, din 25
ianuarie 1475, după strălucita victorie asupra turcilor la Vaslui : „Noi, Ștefan
Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie
vouă, tuturor cărora vă scriu și vă doresc tot binele și vă spun domniilor
voastre, că necredinciosul împărat al turcilor a fost și este pierzătorul
întregii creștinătăți. De aceea facem cunoscut domniilor voastre, că pe la Boboteaza trecută, mai
sus numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire de
oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Pașa, beglerbegul Rumeliei.
Împreună cu acesta se aflau toți curtenii împăratului și toate popoarele din
Romania [Rumelia – partea europeană a Imperiului otoman, notă A.L.], precum și
domnul Țării Românești care a trimis toată puterea lui și Assan beg și Schender
beg și Grana beg și Valtival beg și Serefaga beg, domnul din Sofia și Cunșera
beg și Piri beg, fiul lui Isac pașa, cu toată puterea lor de ieniceri. Cei de
mai sus erau toți căpitanii cei mari ai Împărăției Otomane cu oștile lor.
Auzind și văzând noi aceasta, am luat în
mână și cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva
dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare și pe toți
i-am trecut prin ascuțișul săbiilor noastre, drept pentru care aducem laude
Domnului Dumnezeului nostru. Auzind despre aceasta, păgânul, împăratul
turcilor, își puse în gând să se răzbune și să vie în luna mai, cu capul său și
cu toată puterea sa împotriva noastră și să supună țara noastră, care e poarta
creștinătății. Dacă această poartă a creștinătății va fi pierdută, Dumnezeu să
ne ferească de așa ceva, atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie. De
aceea noi rugăm pe domniile voastre, să ne trimiteți pe căpitanii voștri
într-ajutor împotriva dușmanilor creștinătății, până mai este vreme... Iar noi,
din partea noastră, făgăduim pe credința noastră creștinească și cu jurământul
domniei noastre, că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru
legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare
și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat
dușmanului mâna cea dreaptă. Deci fiți gata fără zăbavă”[7].
Din acest pasaj rezultă că Domnitorul Ștefan
al III (cel Mare) și-a asumat, împreună cu poporul său, misiunea de a apăra
Creștinătatea – Europa perioadei
medievale – de pericolul ce emana de la Imperiul Otoman. El pornea de la moștenirea lăsată de întemeietorul
Bisericii Creștine – Iisus Hristos – conform căreia toți cei care formează
Biserica Sa sunt poporul Său – națiunea
creștină. Este edificator în acest mesajul domnitorului Moldovei transmis de
Ioan Țamblac, la 8 mai 1477, Dogelui Veneției (după înfrângerea de la Războieni ): „ceea ce a
urmat nu s-ar fi întâmplat dacă aș fi știut că principii creștini și cei vecini
au să se comporte așa cum s-au comportat, fiindcă deși aveam înțelegeri și
jurăminte cu dânșii, le-au încălcat. Dacă aș fi știut despre aceasta, m-aș fi
împotrivit dușmanului la trecerea Dunării și nu-l lăsam să treacă, sau încercam
să salvez locuitorii ca să nu sufere atâtea pierderi, însă ei m-au lăsat
singur. Dacă Moldova ar fi fost atacată numai de turci, poate că nu ar fi fost
așa de rău, dar se știe că, în același timp, a fost atacată de tătari și de
Domnul Țării Românești, iar ostașii Moldovei au fost nevoiți să-și apere casele
și familiile. Eu împreună cu Curtea mea am făcut tot ceea ce mi-a stat în putință,
iar după alungarea dușmanului, cei care se arătaseră a fi prieteni Moldovei,
ne-au lăsat în nenorocirea noastră și s-au bucurat de ea. De aceea vin la Domnia Voastră
Nicolae Iorga l-a calificat pe
Ștefan cel Mare „apărător al răsăritului creștin”: domnitorul „a simțit lupta
creștină ca o datorie, și datoria aceasta, și în vremurile când stătea mai bine
cu ambițiosul Mahomet, cu molâul Baiazid, n-a părăsit niciodat, ca linie
hotărâtoare, îndată ce ținta politică se ridica mai sus de nevoile momentului”[13].
În contextul balanței de forțe a puterilor
lumii, din timpul domniei lui Ștefan cel Mare, este relevant mesajul sultanului
turc Baiazid al II-lea către hanul tătarilor din Crimeea, la 12 mai 1502: „Dacă
vei reține Moldova, noi vom avea câmp deschis să ieșim în toate părțile lumii”[14]. Din acesta rezultă că Principatul Moldovei nu a avut doar un rol
regional, ci unul mai larg – global în arhitectura de securitate, rol
recunoscut de însuși sultanul otoman.
Omagiul adus de marele domnitor
bunului Dumnezeu sunt cele 44 biserici și mănăstiri edificate: „Au domnitu Ștefan
vodă 47 de ani și 2 luni și trei săptămîni și au făcutu 44 de mănăstiri”[15], nota cronicarul Grigore Ureche. Acesta este un indiciu al mentalității
izvorâtă dintr-o viziune religioasă asupra vieții, pe care a avut-o voievodul.
II. Apărarea libertății – independenței
(neatârnării) și integrității Moldovei, propășirea statului. Marele Ștefan a
conștientizat plenar un adevăr axiomatic: pentru viața fericită a unui popor,
ca și a unei ființe umane, el/ea are nevoie de libertate – o însușire fundamentală pe care ne-a acordat-o bunul
Dumnezeu. Domnitorul s-a identificat pe deplin cu Neamul său și cu Țara
Moldovei, pe care a moștenit-o de la strămoșii săi, dăruindu-și toată energia
și talentul cauzei apărării independenței – neatârnării sale, a propășirii și consolidării neamului și statului
moldovenesc. Ion Lupu pe drept cuvânt menționa că Ștefan cel Mare „avea
permanent în vedere întărirea capacității de apărare a Țării Moldovei”[16].
Iată de ce pe timpul domniei marelui Ștefan Țara Moldovei nu a fost subjugată și
aservită, cu toate că s-a confruntat cu mari greutăți din partea diferiților
invadatori. În acest sens, istoricul basarabean Alexandru V. Boldur
menționează: „Ștefan cel Mare se călăuzea, în toată activitatea sa, în domeniul
politicii externe, de un scop înalt de apărare a țării împotriva oricărui
inamic prin toate mijloacele posibile”[17].
Istoricul citat a arătat că pe parcursul domniei sale, domnitorul, după
expresia cronicarului Grigore Ureche, „în toate părțile se bătea cu toți” și
„nicio domnie din istoria Moldovei (…) nu prezintă atâtea exemple de tensiune
războinică ca cea a lui Ștefan”[18].
La rândul său, Nicolae Iorga menționa: „bătură de valurile tuturor furtunilor,
țara avea nevoie de un paznic neadormit. Și el fu acela, omul viteaz, dar nu
crunt, pe care-l cereau vremurile”[19].
Cu toate că Principatul Moldovei încă de la începuturile existenței sale s-a
aflat consecutiv în relații de vasalitate fie față de Polonia, fie față de
Ungaria, abia după trecerea în eternitate a marelui voievod se poate vorbi de
pierderea independenței politice: „După moartea lui Ștefan cel Mare nu mai era
posibil ca Moldova să-și păstreze independența politică. Ea cade sub
suzeranitatea turcească și este nevoită să plătească Turcilor un tribut anual”[20].
Ștefan cel Mare a contribuit la înrădăcinarea în conștiința moldovenilor a
importanței ideii de independență a țării, care este vie până în zilele
noastre: „Cât de importantă a fost opera sa se vede din faptul că ideea
independenței și integrității statului s-a menținut vie până în timpurile
noastre”[21].
În ajunul morții sale, într-un discurs ținut boierilor care începuse să se
certe pentru succesorul domnitorului la conducerea Țării, Ștefan cel Mare a
accentuat dezideratul pe care l-a urmărit întreaga sa viață: el „ținu tuturor un
discurs, declarând că știe că moare și nu-i împiedică pe dânșii de a alege la
domnie pe orice vor dori dintre fiii săi, dar dorește să fie cel mai capabil de
a apăra țara. Atunci toți au aclamat pe cel mai mare, cărui au jurat pe loc
credință, însuși Ștefan urcându-l pe tron”[22].
Așadar,
misiunea de apărare a libertății – independenței (neatârnării), respectiv de consolidare
– întărire a statului moldovenesc a fost una prioritară în activitatea omului
de stat Ștefan cel Mare. Dar ea, totuși, trebuie examinată în contextul
misiunii regionale de apărare a Creștinătății, asumate de voievod, căreia i-a și
fost subordonată. Cele două misiuni se întrepătrundeau. Mihail Sadoveanu
menționa pe drept cuvânt despre Ștefan-Vodă: „ceea ce făptuiește este spre
binele Țării și al creștinătății”[23].
III. Simbolistica marelui domnitor. Figura
istorică a lui Ștefan cel Mare este de actualitate astăzi prin simbolistica sa.
Există mai multe dimensiuni ale
simbolisticii stefaniene.
a) Ștefan
cel Mare este simbolul statului moldovenesc,
fiind una dintre personalitățile care au marcat evoluția Neamului și a Țării. Nu
întâmplător, la sărbătorile naționale, guvernanții Republicii Moldova depun
coroane de flori la statuia marelui voievod. Existenței cultului lui Ștefan cel
Mare și Sfânt în RSSM s-a datorat renașterea noastră națională de la sfârșitul
anilor ‘80 ai secolului XX – am avut la ce să ne raportăm, la ce să tindem și
la ce să revenim. Ștefan a participat la respectiva mișcare, însuflețind-o.
Același rol domnitorul l-a avut și în cadrul renașterii naționale din anii 1917-1918. Edificator
este îndemnul din cântecul de jale de la moartea Voievodului, cântat de
participanții la întruniri publice de la sfârșitul anilor ’80 ai secolului XX:
„S-arătăm prin fapta noastră
Tuturor necontenit,
Că prin neamul său în lume
Ștefan Vodă n-a murit”.
Ștefan
cel Mare este cel care a dat formă Țării Moldovei. Pe timpul domniei marelui voievod Țara a cunoscut
„o stare de înălțare. (…) Voievodul Ștefan, zis cel Mare, a pus-o în hotarele
pe care le avem astăzi”[24].
Autoritățile și
societatea moldovenească întotdeauna vor trebui să se raporteze la spațiul
Moldovei ștefaniene, inclusiv să aibă grijă de conaționalii de pe teritoriile
istorice moldovenești din afara Republicii Moldova, trecute prin abuz de
autoritățile sovietice de la Moscova
Ucrainei
b) Ștefan
cel Mare a fost și este simbolul patriotismului moldovenesc. Nicolae
Iorga a scris despre momentul apariției proiectului ridicării unei statui a
Voievodului la Ia și,
în persoana „îndemnătorului, caimacamului de atunci al Moldovei, Toderiță
Balș”. Teodor Balș (1805 –
1857), a fost caimacam (locțiitor) la conducerea Moldovei între 8/20 iulie 1856
și 17 februarie/1 martie 1857. Deoarece domnitorul Grigore Alexandru Ghica
(1804/1807-1857) împlinise în 1856 termenul de 7 ani pentru care fusese
numit la domnie, Balș l-a înlocuit cu titlul de caimacam. Teodor Balș a murit
în mod neașteptat la 17 februarie/1 martie 1856. Iorga menționează: „Toderiță
Balș era un dușman al Unirii, și el vorbea de Ștefan cel Mare pentru a înteți
patriotismul moldovenesc al moldovenilor, în paguba patriotismului românesc”[26].
O statuie a lui Ștefan cel Mare s-a ridicat la Ia și abia în 1883[27].
Proiectul de țară pentru care a luptat Ștefan a fost cel al unui stat
moldovenesc puternic. Pentru cetățenii Republicii Moldova Ștefan cel Mare este
simbolul statalității moldovenești, al statului Republica Moldova. Nu
întâmplător renașterea națională de la sfârșitul anilor ’80 ai secolului XX
este strâns legată de spațiul din fața statuii marelui voievod.
c) Ștefan
cel Mare este un simbol al identității moldovenești. Cercetătorul
american Robert Kaplan, scria că Republica Moldova este un stat mult prea slab,
fără o identitate și o idee națională, ceea ce o face și mai vulnerabilă în
fața pericolelor externe. În opinia sa, țara noastră este prada unui haos
intern, deoarece are instituții slabe. „Moldova este o țară de graniță, iar în
interiorul Moldovei sunt alte multe granițe. Prin urmare, are o slabă
identitate națională”, scria Kaplan[28].
Prin valorificarea moștenirii lăsate de marele Ștefan se poate umple golul
semnalat de cercetătorul american. Identitatea națională moldovenească se
găsește în faptele marelui voievod, în Moldova sa. În unul dintre
manuscrisele sale Mihai Eminescu nota: „Ideea comună, fie cea religioasă, fie
cea politică, seamănă cu toarta pe care olarul o pune oricărei oale încât le
poți înșira și aduna pe toate la un loc pe un fir de ață. Fără idei comune, nu
există popor”[29]. Expresia eminesciană de idee comună (a unui popor) este ceea
ce în prezent se numește idee națională.
Efortul de formulare a identității naționale este strâns legat de căutarea
ideii naționale, care îi unește pe toți cetățenii. Elementul care
i-a unit pe moldovenii lui Ștefan cel Mare, indiferent de apartenența etnică, a
fost Ortodoxia – baza pe care a edificat marele Ștefan Țara Moldovei. Acest
element este unificator și în prezent. O idee națională,
dezvoltată într-un proiect național, este
un element indisolubil pentru buna dezvoltare a unui stat cu o identitate
puternică. Formularea ideii naționale și elaborarea proiectului
național este o responsabilitate a politicienilor și a intelectualilor oricărui
stat contemporan. Pentru Republica Moldova, valorificarea modelului de stat al
lui Ștefan cel Mare, valorificarea matricei lăsate nouă ca
moștenire reprezintă un obiectiv național.
Ștefan
cel Mare a fost un
ctitor de neam, de identitate moldovenească.
d)
Ștefan cel Mare este simbolul misiunii
statului moldovenesc. Misiunea unei
națiuni este obiectivul primordial pe
care și-l asumă. O misiune a unui popor este
legată de un ideal (vis) național, într-un context regional sau mondial.
Istoria statului moldovenesc din
perioada lui Ștefan cel Mare ne arată că Principatul Moldova a avut o misiune legată
de securitatea regională. Aflându-se
de-a lungul secolelor între regate puternice și imperii, Moldova a constituit
un factor de stabilitate regională. Este de admis că una dintre cauzele
principale ale perpetuării statalității moldovenești de-a lungul secolelor a fost
rolul său regional în materie de securitate. În toată istoria sa Moldova a avut
o misiune legată de securitatea
regiunii din care a făcut parte. Într-un articol din 2 noiembrie 1879 Mihai
Eminescu a consemnat misiunea statului moldovenesc la 1856. Se știe că în urma
războiului Crimeii (1853-1856), puterile europene, care au învins Rusia, i-au
impus să retrocedeze Moldovei, în 1856, regiunea gurilor Dunării – trei
districte basarabene: Cahul, Bolgrad și Ismail. Din acel moment Moldova a
primit o misiune legată de securitatea regiunii – „aceasta e singura misiune a
statului”[30], scria Eminescu.
În prezent societatea moldovenească se află în căutarea unui sens sau rost (pierdut?). Sensul/rostul trebuie
identificat, formulat și elaborat ca proiect național/de țară. Numai pentru un
proiect național (pentru un sens, pentru un rost, pentru o cauză, pentru o idee
comună) cetățenii unei țări se pot uni, se pot jertfi în caz de nevoie, își pot
sluji țara. Într-un proiect de țară autorii trebuie să identifice elemente cu
care Republica Moldova ar putea fi utilă vecinilor și întregii comunități
internaționale. Ștefan cel Mare și oștenii săi – ai Țării Moldovei – au avut o
asemenea misiune, un asemenea ideal. Ei au fost apărătorii Creștinătății, oșteni ai lui Hristos.
e) Ștefan cel Mare este simbolul conviețuirii
interetnice armonioase, pașnice, în
spirit creștin, între diferitele etnii conlocuitoare de pe teritoriul
moldovenesc. Făcând o incursiune în istoria perioadei de domnie a lui Ștefan
cel Mare, putem constata că preocuparea sa era sporirea populației țării, fără
vreo discriminare etnică. În 1474, după cum scrie cronicarul Grigore Ureche,
„Au luat Ștefan vodă cetatea Teleajenului [în Valahia, notă A.L.] și au tăiat
capetele pârcălabilor și muierile lor le-au robitu și mulți țigani au
luat [subl. A.L.] și cetatea au ars-o”[31].
Același Grigore Ureche, referindu-se la anul 1498, „când au prădat Ștefan vodă
țara Leșască” notează: „Și mulți oameni, bărbați, muieri, copii, au scos în
robie, mai mult de 100 000, mulți de aceia au așezatu Ștefan vodă în țara
sa, de și până astăzi [anii de viață ai lui Ureche: 1602-1647, notă A.L.]
trăiește limba rusască [ruteană, notă A.L.] în Moldova, ales pre unde i-au
descălecatu, că mai a treia parte grăiescu rusește”[32].
Așadar, vedem că pentru Domnitor diversitatea etnică a țării sale nu constituia
o problemă. Dimpotrivă, el promova diversitatea etnică și confesională a
populației Principatului. Actele cancelariei domnești de la Suceava , se știe, erau
scrise în limba slavă veche (după unele aprecieri: în limba ruteană). Prima
soție a Domnitorului Evdochia (Avdotia), a fost sora lui Simion, cneazul de
Kiev (din această căsătorie a rezultat fiica lui Ștefan, Olena, singura fiică a
domnitorului, măritată cu Ivan cel Tânăr, fiul marelui cneaz Ivan al III al
Moscovei, și este de presupus că în familia Domnitorului se vorbea în limba
ruteană. În orice caz, N. Iorga nota că Olena „pentru aceasta putu să se și
mărite în Moscova”[33],
adică pentru că a crescut într-un mediu lingvistic slav, întreținut de mama sa.
În Principatul Moldovei își găsise refugiu comunități de husiți veniți din
Ungaria și bogomili (mai puțini), sosiți din Bulgaria.
Modelul de conviețuire pașnică a diferitelor grupuri etnice, cu respect
reciproc, din timpul Moldovei lui Ștefan, este de mare actualitate și în zilele
noastre. De aceea Ștefan cel Mare aparține minorităților etnice din Republica
Moldova tot atât de mult ca și populației majoritare. El a reușit să impună un
proiect de țară, acceptat de toată populația țării sale, multe din elementele
și valorile căruia trebuie apreciate și aplicate și astăzi. „Iată de ce Ștefan
cel Mare este mai degrabă un simbol al multiculturalismului decât un simbol al
naționalismului”[34].
* * *
Ștefan cel Mare este un simbol al apartenenței Moldovei la spațiul
creștin al Europei, un simbol al statului (medieval, dar nu numai) moldovenesc,
un simbol religios – al unei vieți bazate pe principiile moralei creștine. De
asemenea, Ștefan cel Mare a reușit să creeze pe timpul domniei sale de model
atât de util nouă astăzi, de conviețuire interetnică armonioasă, căci el a
reușit să unească laolaltă oameni vorbitori de limbi diferite, care i-au fost credincioși
– devotați domnitorului și țării lor. Ștefan cel Mare este un părinte fondator
și un simbol al proiectului de stat moldovenesc, cu o națiune moldovenească multietnică,
cu toții, indiferent de limba lor maternă, fiind Moldoveni – cetățeni (oameni) ai Țării Moldovei. El este sursa
ideii naționale a moldovenilor. Or, „o idee națională, dezvoltată într-un
proiect național sau proiect de țară, este un element indisolubil pentru buna
dezvoltare a unui stat la etapa contemporană”[35].
IV. Calități ale domnitorului. Istoricul
Alexandru V. Boldur menționa: „Personalitatea lui Ștefan cel Mare e remarcabilă:
un diplomat abil și fin, un perfect conducător al administrației statului, un
mare strateg și tactician militar de o măiestrie inegalabilă, el provoca
admirația contemporanilor”[36].
Mihail Sadoveanu l-a caracterizat cu calificativele: „Diplomat iscusit, strateg
teribil și prudent”[37].
Izbânzile
lui Ștefan cel Mare și ale oastei conduse de el s-au datorat moralității sale. Cu referire la
profilul moral al domnitorului, Al. Boldur menționează: „Spre deosebire de
multe alte personalități mari ale timpului său, el nu s-a dedat la abuzuri
pentru interesele personale și pentru îmbogățire, ci s-a călăuzit de scopuri
înalte de stat”[38].
Este exact exemplul opus al politicanului descris de Eminescu în Scrisoarea a
III-ea: „Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă”. Poetul adăuga: „Prea
v’ați arătat arama, sfâșiind această țară, Prea făcurăți neamul nostru de
rușine și ocară”. Dacă politicieni de astăzi s-ar pătrunde de spiritul ștefanian,
dacă ar asimila iubirea sa față de Neam și Țară, Republica Moldova nu ar mai fi
o țară de ocară… De asemenea, numeroasele biserici și
mănăstiri edificate de Domnitor sunt o mărturie a conștiinței sale religioase,
a moralității care era baza modului său de gândire. Dar cel mai important lucru
este că Domnitorul era un practicant ortodox, având un duhovnic iscusit, „(...)
cuviosul Daniil, cel care-i îndrumase pașii în viață, susținându-l cu
binecuvântatul lui har în momente tragice”[39].
Din moralitatea sa rezulta atitudinea plină de smerenie a voievodului: „Reușind
în luptă, Ștefan cel Mare invoca numele lui Dumnezeu, construia biserici, făcea
donații mănăstirilor. Când în două cazuri a fost bătut, le considera ca o
pedeapsă care i-a fost aplicată de Divinitatea Supremă pentru păcatele lui”[40].
Nu întâmplător menționa cronicarul Grigore Ureche despre domnitor: „Ce după
moartea lui, pănă astăzi îi zicu lui sveti Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce
este în mîna lui Dumnezeu, că el încă au fost omu cu păcate, ci pentru
lucrurile lui cele vitejești, carile nimenea din domni nici azi, nici mai
nainte, nici după aceea l-au ajunsu”[41].
Ștefan cel
Mare a vorbit câteva limbi. Alexandru
V. Boldur a făcut referire Ion Bogdan, care a reprodus din corespondența lui
Ștefan cu polonezii referitor la
Pocu ția, în care domnitorul spunea: „Să-mi spui mie pentru ce
aș trebui să las țara pe care cu sabia am luat-o; vreau să-mi rămână”[42].
În originalul publicat de Ion Bogdan, într-un text în latină, este reprodusă
fraza: „Wzyali esmi tu bucata zemlye, chochzu stobi my szya ney dostalo”[43].
Al. V. Boldur remarcă: „Ultima propoziție rusă, pusă alături de cealaltă [în
latină] dovedește, după cum just remarcă Ion Bogdan, că domnitorul Ștefan
vorbea rusește curent”[44].
Cu referire la bătălia de la Baia ,
din 1467, Alexandru V. Boldur citează din Cronica moldo-germană: „În ziua de 15
decembrie, într-o miercuri, se împrăștie oastea lui Ștefan Vodă, așa încât și
ungurii omorâră pe mulți dintre moldoveni și domnul însuși a fost fugărit
călare cu doi feciori și căzu în mâinile dușmanului; se răscumpără însă Ștefan.
Căci se tălmăci cum putu și scăpă de ei”[45].
Boldur remarcă: „Aceasta înseamnă că domnul vorbea ungurește”[46].
Întrucât corespondența cu regii catolici a fost purtată în limba latină, se
poate admite că Ștefan cel Mare a cunoscut și limba diplomației europene de
atunci – latina. Importante sunt și referințe cu privire la cunoașterea
limbilor statelor megieșe de către pârcălabii care slujeau în cetățile de
margine, de către logofeți și alți funcționari ai statului moldovenesc.
Ștefan
cel Mare a fost un om politic înțelept.
A.D. Xenopol a făcut o observație, stabilind maxima (principiul) de conduită a
politică a lui Ștefan cel Mare: „Niciodată doi dușmani, ci totdeauna împăcarea
cu unul, când era în ceartă cu celălalt”[47].
Această abordare este actuală și astăzi pentru statul Republica Moldova.
Domnitorul
a rămas în istorie ca un iscusit strateg
militar. Este cunoscută abordarea pe care o avea față de război: arderea
localităților și otrăvirea fântânilor pe traseul pe care înaintau trupele
străine în Țară și atacurile permanente de hărțuire a inamicului. „Aplicând
strategia și tactica cea mai potrivită [arderea satelor, otrăvirea fântânilor
și hărțuirea invadatorilor], care izvora din necesitatea apărării ființei
statului și a poporului său și folosind cu genială măiestrie aceste elemente,
Ștefan a făcut ca un popor mic să devină puternic și să se opună cu succes în
fața celui mare, apărându-și propria ființă”[48],
notează Ion Lupu. Iar Alexandru V. Boldur remarcă un detaliu semnificativ: „După
izbânzi mai importante făcea ospăț ostașilor și fețelor bisericești”[49]
– ostașilor pentru jertfire în luptă, preoților și călugărilor pentru
rugăciunile care contribuiau la victorii. Cel mai important element al purtării
unui război victorios a fost și este mobilizarea eficientă a efectivelor
militare: „În arta militară a lui Ștefan cel Mare trebuie subliniată o calitate
personală a domnitorului moldovean: cunoașterea secretului însuflețirii maselor
de luptători. Magia cuvântului și a pildei domnului îi făcea să uite de
posibilitatea morții, încrederea ostașilor în conducătorul lor era atât de
mare, încât toți ostașii moldoveni erau gata să înfrunte orice primejdie, plini
de abnegație și de spiritul de sacrificiu. Datorită lui, ei se puteau înălța la
acte de eroism”[50].
V. Caracterizări și aprecieri la adresa marelui
voievod. Există o multitudine de aprecieri făcute atât de contemporani, cât
și de istoricii care s-au aplecat, prin studiu, asupra vieții, faptelor și
personalității marelui voievod.
Mihai
Eminescu l-a caracterizat pe marele voievod după un portret: „La Putna , un călugăr bătrân
mi-a arătat locul înlăuntrul bisericii, în care stătea odată aninat portretul
adevărat al lui Ștefan-Vodă. După acest portret (original) el a fost mic de
stat, cu umeri largi, cu fața mare și lunguiață, cu fruntea lată și ochi mari,
plecați în jos. Smad și îngălbenit la față, părul capului lung și negru
acoperea umerii și cădea pe spate... Coroana lui avea de-asupra, în mijloc,
crucea toată de aur, împodobită cu 5 pietre nestemate. Supt crucea coroane urmau
Duhul Sfânt, Apoi Dumnezeu Tatăl, cu dreapta binecuvântând, cu stânga ținând
pământul; pe cercul de margine al coroanei un rând de pietre scumpe de jur
împrejur. Îmbrăcat era Vodă într’un strai mohorât cu guler de aur, iar pe gât
îi atârna un engolpion din pietre scumpe și mărgăritare. Câmpul portretului era
albastru, în dreapta și în stânga chipului perdele roșii”[51].
De altfel, drapelul Ducatului Bucovinei, în cadrul Imperiului Habsburgic, după
1774, fusese bicolorul roș-albastru.
Este bine
cunoscută caracterizarea făcută de Grigore
Ureche: „Fostu-au acest Ștefan vodă om nu mare de statu, mînios și de grabu
vărsătoriu de sînge nevinovat; de multe ori la ospețe omorîia fără județu.
Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știia a-l acoperi
și unde nu gîndiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde ra
nevoie însuși să vârîia, ca văzîndu-l ai săi, să nu să îndărăptează și pentru
aceea raru războiu de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea,
că știindu-se căzut jos, să rădica de asupra biruitorilor”[52].
Cronicarul
polonez Jan Dlugosz l-a înfățișat
astfel: „Bun gospodar, știa să orânduiască cu multă chibzuință și pricepere: mânios
fiind, era drept și știa să ierte, nu era numai darnic, dar știa și cum să dea.
Simplu, modest și fără trufie, neobosit și bun întreprinzător, nu-și pierdea
nădejdea nici în cele mai grele clipe de primejdie, știind să dea pildă de
hărnicie și vitejie. Sacrifica bucuros sentimentele sale naturale, pentru
moldovenii săi, pe care i-a legat de persoana sa și s-a impus tuturor
contemporanilor său”[53].
După
victoria de la Vaslui ,
din 10 ianuarie 1475, papa de la Roma l-a numit pe
Voievodul Moldovei „atlet al lui Hristos”, iar cronicarul polonez Jan Dlugosz „cel mai viteaz dintre regi,
care ar trebui pus în fruntea oștirii creștine, în lupta contra păgânilor”[54].
Medicul
italian Muriano, din Veneția, a stat
de vorbă cu domnitorul la afârșitul vieții sale. El a aflat de la domnitor că
„în anii săi de domnie purtase 36 de lupte, și că fusese învins doar de două
ori. Pentru medicul venețian Ștefan cel Mare se prezenta ca «un om foarte
înțelept, vrednic de laudă, iubit mult de supușii săi, pentru că era îndurător
și drept, veșnic treaz și darnic»”[55].
Dan
Lucinescu a citat caracteristica cronicarului polonez Miechowschi: „Bărbat glorios și plin de victorii, care a biruit pe
toți vecinii... Om fericit, căruia soarta i-a hărăzit cu multă generozitate
toate darurile. Pe cînd altora le-a dat numai unele însușiri, lui i-a hărăzit
pe toate la un loc. Tu ești drept, prevăzător și isteț, biruitor contra tuturor
dușmanilor. Nu în zadar ești socotit printre eroii secolului nostru”[56].
Este notorie aprecierea dată marelui domnitor de istoricul rus N.M. Karamzin: „Hotărât în primejdii,
puternic în nenorociri, modest în fericire, pe care o atribuia numai lui
Dumnezeu, ocrotitorul virtuții, el era mirarea regilor popoarelor, cu puține
mijloace creând acte de măreție”[57].
Principiul: „a face fapte mari cu mijloace mici” este unul care întotdeauna va
trebui pus în aplicare de guvernanții statului moldovenesc, dacă vor avea
vocație și chemare.
În
volumul închinat marelui voievod, Nicolae
Iorga scria: „la 2 iulie 1504, Ștefan murea, după ce domnise «47 de ani,
două luni și trei săptămâni», domn adevărat, viteaz, cuminte și iubitor de țară
și de neam din clipa întâia pînă în cea din urmă. El fu îngropat la Putna , sub piatra de marmură
ce-și pregătise și care se vede pînă astăzi[58].
Iorga a subliniat că poporul a găsit în el „cea mai deplină și mai curată
icoană a sufletului său: cinstit și harnic, răbdător fără să uite și viteaz
fără cruzime, strașnic în mînie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în
grai, gospodar și iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele
sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea și de mai sus. Și cu cât se
vedea această icoană mai limpede, cu cît se înțelege mai desăvârșit și se
iubește mai mult, cu atîta și viitorul se vestește mai bun, căci atunci neamul
merge pe drumul strămoșului său cuminte”[59].
Petre P. Panaitescu nota: „Ștefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II,
este fără îndoială una din acele figuri, care dă generațiilor următoare curaj
și încredere în soarta unui neam și care îl călăuzesc în mersul istoriei sale.
Înconjurat de dușmani mari și puternici a știut, nu numai să-și păstreze țara,
dar chiar să apere singur cu boierii și țăranii lui din Moldova, porțile
Europei de cotropirea barbarilor, fără să se odihnească o clipă”[60].
De asemenea, istoricul menționa: „Marele domn închise ochii la 2 iulie 1504.
Moldova întreagă simțise că pierduse pe părintele ei, iar creștinătatea pe unul
din luptătorii ei mai de frunte. Poporul îl numi Ștefan cel Mare și Sfânt”[61].
Ion Lupu s-a referit la calitățile de conducător
politic și militar ale domnitorului: „Voievodul Ștefan era peste tot, suflet și
ochi, poruncă și pildă. Unde era mai greu, calul lui alb își purta stăpânul”[62].
În
opinia lui Ioan Aurel Pop, rectorul
Universității Babeș Bolyai din Cluj-Napoca, președinte al Academiei Române,
Ștefan cel Mare a fost cel mai important domnitor din spațiul valah din
perioada Evului Mediu. Ioan Aurel Pop a menționat: „În urmă cu 500 de ani
Ștefan cel Mare a fost numit de către Sfântul Scaun rege al Daciei.
Ștefan cel Mare era Domnul Țării Moldovei, voievod al Țării Românești și
guvernator al Transilvaniei. Era în alianță cu împăratul Habsburg, pentru a
transforma Europa. Ștefan cel Mare a fost Fortissimus Athleta Christi –
atlet al Crucii pentru apărarea continentului european”[63].
VI. Concluzii. În Teologia Creștin-Ortodoxă există o temă pasionată – îngerii neamurilor. Conform învățăturii creștine, la întemeierea
lumii Dumnezeu a dat fiecărui neam un înger, care să călăuzească neamul către
Dumnezeu. Îngerul neamului este sfetnicul conducătorului în trup al poporului.
Din această perspectivă este evident că Ștefan cel Mare a fost în legătură cu
îngerul Neamului Moldovenesc, contopindu-se în duh cu el. A fost ca și cum
îngerul Neamului Moldovenesc s-a întrupat – în persoana domnitorului Ștefan al
III-lea. Și astfel îngerul – duhul Neamului Moldovenesc – a căpătat o formă și
un nume.
Dan
Lucinescu l-a numit pe domnitor „părinte al Moldovei”[64].
Referindu-se la trecerea în veșnicie a domnitorului, Mihail Sadoveanu nota:
„Spiritul rămâne în lucruri, în întocmiri, și în suflete și încă încearcă a ne
călăuzi pe căile viitorimii”[65].
Pătrunzându-ne de duhul ștefanian, noi, moldovenii, putem construi un stat cu
care să ne mândrim, cu care să se mândrească și copiii noștri, și urmașii
urmașilor lor (vorba scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, din piesa „Apus
de soare”). Efortul merită, iar Ștefan cel Mare și Sfânt pune umărul la această
lucrare din Ceruri, acolo unde se roagă la prestolul Domnului Nostru pentru
Neamul său și Țara sa. Moldovenii pot fi uniți în cuget și simțire numai
raportându-se va valorile incontestabile, care îi unesc. Ștefan cel Mare și
Sfânt este o valoare care poate consolida societatea moldovenească.
Exegetul
Ion Lupu scria despre marele domnitor: „Ștefan cel Mare a fost omul de stat și
comandantul de oști care a trăit pentru Țara sa, pentru oștirea ei, s-a topit
în viața acesteia și niciodată nu s-a considerat altceva decât Fiul Moldovei,
pe care a apărat-o de toate furtunile care se abăteau asupra ei, fiind în
același timp oșteanul cel mai de nădejde pe care s-a sprijinit Țara și părintele
cel mai apropiat pentru poporul său. În galeria domnitorilor și voievozilor
noștri, Ștefan cel Mare ocupă locul cel mai înalt (…). A fost un mare
organizator și un iscusit diplomat, un neîntrecut comandant de oști și un
desăvârșit strateg militar, un neobosit apărător al credinței ortodoxe
strămoșești și al întregii creștinătăți, având conștiința unui zid în calea
năvălirilor otomane spre lumea creștină, la adăpostul căruia s-au dezvoltat, în
liniște și pace, vecinii săi”[66].
Bazându-se
pe exegezele din trecut și din prezent, generațiile de
azi și de mâine cu siguranță vor descoperi noi sensuri în viața eroică și plină
de jertfă, dar și de izbânzi întru slava lui Hristos și a Țării sale
mult-iubite – Moldova, ale marelui domnitor Ștefan al III-lea Mușat. Pentru că
semnificația și actualitatea activității de om de stat și conducător militar,
ctitor de țară și de numeroase biserici, ale lui Ștefan cel Mare, sunt
inepuizabile. Voievodul este un exemplu de slujire a Moldovei, indiferent de
secolul în care ne naștem și trăim, întru slava lui Dumnezeu și întru binele Neamului.
Ștefan al III-lea nu a fost Mare prin titlul său – de Gospodar (Domnitor, Stăpânitor) și Voievod (comandant al Oștirii) al Țării
Moldovei. În timpul domniei sale el a învins un împărat și pe doi regi –
personalități politice mult mai sus plasate în ierarhia timpului, în ordinea
geopolitică a spațiului Creștinătății și al lumii musulmane – care atenta la
ființa statală a moldovenilor. Ștefan a fost însă MARE prin starea sa
interioară: prin sufletul său dăruit lui Dumnezeu și poporului Țării sale, prin
mintea sa vizionară și lucidă, prin voința sa fermă de a sluji Binele, prin
curajul izvorât din credință. Prin toate calitățile sale, prin caracterul său,
el a fost și rămâne MARE nu numai pentru poporul său – al Moldovei, ci pentru
întreaga Creștinătate: pentru întreg poporul lui Dumnezeu, indiferent de
apartenența etnică ori statală a celora care îl constituie, popor pentru care a
luptat și în unitatea căruia a crezut cu desăvârșire, fără vreo rezervă, după
cuvintele Mântuitorului din Evanghelii.
[1] Stepaniuc Victor, Statalitatea poporului moldovenesc, Chișinău, 2005, p. 61.
[2] Sadoveanu Mihail, Viața lui Ștefan
cel Mare, Editura Cartea moldovenească, Chișinău, 1989, p. 12.
[3] Ibidem, p. 23.
[4] Ibidem, p. 26.
[5] Ibidem, p. 52.
[6] Ibidem, p. 27.
[7] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 119-120; Vezi
și: Boldur Alexandru, Ștefan cel Mare,
Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 155.
[8] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 152. Vezi
și Grigoraș Nicolae, Moldova lui Ștefan
cel Mare, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 182-183.
[9] Boldur Alexandru V., Ștefan
cel Mare, Editura Timpul,
Chișinău, 2016, p. 162;
Boldur Alexandru V., Basarabia românească,
Editura Vicovia, Bacău, 2014, p. 28.
[10] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul,
Chișinău, 2016, p. 166.
[11] Ibidem, p. 217.
[12] Ibidem, p. 108.
[13] Iorga Nicolae, Istoria românilor, v. IV, p. 251, apud ibidem, p. 248.
[14] Boldur Alexandru
V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul,
Chișinău, 2016, p. 224.
[15] Ureche Grigore, Letopisețul Țării
Moldovei, Chișinău, Literatura Artistică,
1988, p. 121.
[16] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 163.
[17] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul,
Chișinău, 2016, p. 106.
[18] Ibidem, p. 98.
[19] Iorga Nicolae, Istoria lui Ștefan cel Mare, Editura pentru literatură, București,
1966, p. 64.
[20] Boldur Alexandru V., Basarabia românească, Editura Vicovia,
Bacău, 2014, p. 29.
[21] Boldur Alexandru
V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul,
Chișinău, 2016, p. 243.
[22] Ibidem, p. 240.
[23] Sadoveanu Mihail, Viața lui Ștefan cel Mare, Editura
Cartea moldovenească, Chișinău, 1989, p. 77.
[24] Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, citat în: Moraru
Sergiu (coordonator), Ștefan cel Mare. Legende, balade, portrete
literare, Editura
Literatura artistică, Chișinău, 1989, p. 129.
[25] Lavric Aurelian, Teritoriile
istorice moldovenești înstrăinate: o perspectivă geopolitică, Editura
Labirint, Chișinău, 2012, p. 3.
[26] Iorga Nicolae, Istoria
lui Ștefan cel Mare,
Editura pentru literatură, București, 1966, p. 249.
[27] Ibidem, p. 250.
[28] Kaplan Robert: Mă
tem că Moldova va fi în curând un subiect fierbinte la știri,
[29] Eminescu Mihai, Fragmentarium, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1981, p.146.
[30] Eminescu Mihai, Publicistică. Referiri istorice și
istoriografice, Editura Cartea Moldovenească, Chișinău, 1990, p. 213.
[31] Ureche Grigore, Letopisețul
Țării Moldovei, Editura Literatura Artistică, Chișinău, 1988, p. 97.
[32] Ibidem, p. 116.
[33] Iorga Nicolae, Istoria
poporului român, Editura pentru literatură, București, p. 89.
[34] Lavric Aurelian, Ștefan cel Mare –
simbol naționalist?, în Analele științifice al USM, Seria Științe
Socioumanistice, CEP USM, Chișinău, 2004, p. 46.
[35] Lavric Aurelian, Misiunea Statului
Moldovenesc: de la origini până în prezent, în Statalitatea Moldovei: continuitatea istorică și perspectiva
dezvoltării, Chișinău, 2007, p. 130.
[36] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul,
Chișinău, 2016, p.243.
[37] Sadoveanu Mihail, Viața lui Ștefan cel Mare, Editura
Cartea moldovenească, Chișinău, 1989, p. 189.
[38] Boldur Alexandru V., Ștefan
cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 106.
[39] Lucinescu Dan, Ștefan cel Mare și Sfînt, Editura Fides,
Iași, 1999, p. 246.
[40] Boldur Alexandru V., Ștefan
cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p.238.
[41] Ureche
Grigore, Letopisețul Țării Moldovei,
Editura Literatura Artistică, Chișinău, 1988, p. 120-121.
[42] Boldur Alexandru V., Ștefan
cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 231.
[43] Ibidem, p. 279.
[44] Idem.
[45] Ibidem, p. 142.
[46] Ibidem, p. 270.
[47] Xenopol A. D., apud ibidem, p.
246.
[48] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 54.
[49] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul,
Chișinău, 2016, p. 238.
[50] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul,
Chișinău, 2016, p. 243.
[51] Moraru Sergiu (coordonator), Ștefan
cel Mare. Legende, balade, portrete literare, Editura Literatura artistică,
Chișinău, 1989, p. 198.
[52] Ureche Grigore,
Letopisețul Țării Moldovei, Chișinău,
Literatura Artistică, 1988, p. 120.
[53] Dlugosz Jan apud Lupu Ion, Ștefan Vodă
al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 54-55.
[54] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 118.
[55] Grigoraș Nicolae, Moldova lui Ștefan cel Mare, Editura
Junimea, Iași, 1982, p. 374.
[56] Lucinescu Dan, Ștefan cel Mare și Sfînt, Editura Fides, Iași, 1999, p. 276.
[57] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 244.
[58] Iorga Nicolae, Istoria lui Ștefan cel Mare, Editura pentru
Literatură, București, p.
215.
[59] Idem.
[60] Panaitescu Petre
P., Istoria românilor, Editura Logos,
Chișinău, 1991, p. 98.
[61] Ibidem, p. 111.
[62] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 76.
[63] Emisiunea televizată „Jocuri de putere”, Realitatea TV,
București, 10 iulie 2017.
[64] Lucinescu Dan, Ștefan cel Mare și Sfînt, Editura Fides, Iași, 1999, p. 268.
[65] Sadoveanu Mihail, Viața lui Ștefan cel Mare, Editura
Cartea moldovenească, Chișinău, 1989, p. 189.
[66] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 227.
Acest articol reprezintă Capitolul IX (pp. 296-316, autor: Aurelian Lavric) din volumul „Ștefan cel Mare - făuritor al gloriei Moldovei”, semnat de: Alexandru Roman, Victor Stepaniuc, Aurelian Lavric, Chișinău, Tipografia Centrală, 2018, 336 p.
