Printre personalitățile care m-au marcat sunt două care au avut un impact deosebit: Ștefan cel Mare și Mihai Eminescu. Cred că dacă nu ar fi existat ei, nu ar fi existat astăzi nici Republica Moldova – în sensul că ar fi fost o provincie în cadrul Ucrainei sau Rusiei. Dacă conaționalii noștri din zona nistreană sunt astăzi sub jurisdicția Federației Ruse – cu armata rusă de ocupație consolidată acolo – este pentru că mulți dintre ei nu au cultul lui Ștefan cel Mare și al lui Mihai Eminescu: astfel, pentru ei tarifele mai mici la utilități prevalează asupra solidarității etnice – dacă mai există în mulți dintre ei o conștiință etnică. Ștefan cel Mare este cel care a dat formă Țării Moldovei: autoritățile și societatea moldovenească întotdeauna vor trebui să se raporteze la spațiul Moldovei lui Ștefan – să aibă grijă de conaționalii de pe teritoriile istorice moldovenești trecute prin abuz de autoritățile sovietice de ocupație, la 4.11.1940, la Ucraina – această grijă trebuie să fie omagiul adevărat adus lui Ștefan. Din păcate, actuala protipendadă se îndeletnicește numai cu depunerea de flori la statuia domnitorului, din centrul capitalei. Republica Moldova are un trup și un suflet. Ștefan este cel care a consfințit trupul țării: și e vorba de tot teritoriul pe care Ștefan și-a vărsat sângele în lupte pentru țară: de la Codrul Cosminului până la Chilia.
Dacă Ștefan este simbolul trupului acestei țări, Mihai Eminescu este sufletul ei. Nu există o țară fără suflet. Un teritoriu fără suflet nu poate fi țară. Eminescu este cel care a dat viață acestui teritoriu – deci țării.
Printre amintirile mele din copilărie este și una de la vârsta de 7 ani, când trebuia să fiu înscris la școală. Locuiam în orașul Drochia, în nordul RSSM, și părinții mei au discutat dacă să mă dea la o școală rusă (erau două în localitate) sau la cea moldovenească. Până la urmă, am fost înscris la școala moldovenească. Totuși, întrucât în perioada amurgului imperiului sovietic orașul Drochia era unul preponderent rusofon, gândeam și vorbeam mai mult rusește, în afara programului școlar. Atunci când, în clasa a noua, l-am descoperit pe Eminescu, am îndrăgit limba în care și-a scris opera. Tot atunci, fiind elev în clasa a noua, am călătorit la Cernăuți pentru ca să merg pe străzile pe care a pășit marele Poet (care mai păstrau memoria Sa) și pentru ca să procur literatură în limba română (la Chișinău nu se găsea). Pentru mine, apartenența mea la o etnie și la o cultură (o limbă) nu a fost ceva impus sau predeterminat – ci a fost o alegere. Aș fi putut deveni purtător al culturii și limbii ruse. Dar, deoarece, la un moment dat, l-am aflat pe Eminescu, sunt cel care sunt.
Iată de ce ziua de naștere a lui Eminescu este, într-un fel, și ziua mea de naștere. M-am născut de două ori – o dată fizic, apoi – mi s-a născut conștiința apartenenței la o limbă, la o cultură, la un neam. Și toată viața mea nu înseamnă altceva decât slujirea limbii, culturii, neamului pe care le-a sfințit Eminescu.
Desigur, în prezent, alții sunt cei care fac legea în Republica Moldova. Despre ei – cei de azi – Eminescu a scris profetic încă atunci, în Scrisoarea a III-ea: „Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă”. Poetul a adăugat: „Prea v’ați arătat arama, sfâșiind această țară, Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară”. De ziua sa (15.01) politicienii Republicii Moldova vin să depună flori la bustul său de pe Aleea Clasicilor și sunt rugați să spună o strofă dintr-o poezie de a sa. Nu pot nici măcar să învețe pe de rost o poezie. Dacă acei politicieni s-ar pătrunde de spiritul eminescian, dacă ar asimila iubirea sa față de țară și neam, Republica Moldova nu ar mai fi o țară de ocară…
