Introducere
În
statele polietnice din spațiul extracomunitar al Europei de Est, la frontiera
Uniunii Europene, există riscuri privind apariția unor conflicte noi sau
privind redeclanșarea unor conflicte mai vechi, înghețate, care au fost
generate, printre alți factori (precum cel geopolitic sau cel
politico-economic) și de factorul etnic (sau etno-politic). Asemenea conflicte
pot destabiliza situația atât în plan local, cât și în întreaga regiune, și
chiar pot afecta negativ întreaga Uniune Europeană: prin posibile fluxuri de refugiați din
zonele de conflict, prin deteriorarea și închiderea conductelor de gaz care
tranzitează regiunea, dinspre Federația Rusă spre UE; în timpul ciocnirilor
militare există pericolul doborârii de avioane civile cu cetățeni ai UE la
bord, rutele cărora trec prin
spațiul aerian al statelor în care se pot declanșa conflicte; ș.a.. Unul dintre
instrumentele ce pot fi utilizate în vederea prevenirii unor conflicte care
au la bază și componenta etno-politică este comunicarea interculturală – între comunitățile etnice din statele Europei
de Est.
Prin
sintagma regiunea Europei de Est ne
referim la cele șase state (Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia,
Azerbaidjan și Armenia) incluse în programul Parteneriatul Estic, al Uniunii
Europene – elaborat și implementat în cadrul Politicii Europene de Vecinătate. Republica Moldova, care face parte din
regiunea Europei de Est, are o structură polietnică a populației, cuprinzând
mai multe minorități etnice. În partea sa estică, pe malul stâng al Nistrului,
unde alături de comunitatea moldovenească mai conviețuiec o comunitate rusă și
o alta ucraineană, se menține un conflict înghețat, încă din 1992 (faza
fierbinte a conflictului a fost în între 2 martie – 21 iulie 1992). În sudul
țării există o unitate teritorial-administrativă autonomă – Gagauz Yeri – în
care majoritatea covârșitoare a populației o reprezintă etnicii găgăuzi (deci
este vorba de o autonomie
teritorial-administrativă pe bază etnică). De asemenea, raionul Taraclia,
populat în majoritate de bulgari, poate obține un statut de raion
naţional-cultural. În nordul republicii există zone locuite de
ucraineni (în raioanele Briceni, Ocnița, Edineț ș.a.). Conform ultimului
recensământ (2004), populația Republicii Moldova s-a identificat din punct de
vedere etnic astfel:
•
75,8%
- moldoveni și 2,16% - români. În total:
77,96%.
Principalele
minorități:
•
Ucraineni
8,34%,
•
Ruși
5,95%,
•
Găgăuzi
4,36%,
Aceste date arată clar cât de important este ca
autoritățile de la Chișinău
să întreprindă eforturi pentru a asigura securitatea
societală – pentru a consolida societatea moldovenească în baza unor
principii politice (civice) împărtășite de toate comunitățile etnice
conlocuitoare.
Principala problemă a
Republicii Moldova în domeniul societal rămâne gradul scăzut de integrare a
minorităților etnice în cultura populației majoritare (titulare).
Reprezentanții minorităților etnice din RM nu cunosc în măsura necesară limba
de stat a țării, de aceea cu greu se pot angaja în poziții importante ale
structurilor administrației de stat, în mediul academic ș.a.. Un specific al
situației din Republica Moldova constă în faptul că minoritățile naționale din
țară au fost supuse unui proces de deznaționalizare și, respectiv, rusificare
în perioada sovietică (1940-1941, 1944-1991), așa încât în prezent se poate
afirma că în statul moldovenesc există o
minoritate lingvistică rusofonă, care cuprinde minoritățile etnice. Chiar și numeroși
reprezentanți ai etniei titulare din fosta Republică Sovietică Socialistă
Moldovenească au fost rusificați datorită lipsei numărului necesar de grădinițe
și școli cu predarea în limba moldovenească (așa cum era denumită în perioada
sovietică limba română). În perioada de eliberare națională (1989-1991) au
apărut unele conflicte între diferite părți ale populației Republicii Moldova
(se poate afirma că respectivele conflicte au fost inspirate și susținute de
structuri de la Moscova,
care au speculat aspectele etnice pentru a-și atinge scopul politic –
menținerea Republicii Moldova într-o Uniune Sovietică „reformată”). Miza
disputei între populația majoritară (moldovenii) și minoritatea rusofonă din
Transnistria pe de o parte, și a disputei între moldovenii majoritari și
găgăuzii din sudul Basarabiei a fost, de fapt, una geopolitică: a fost vorba
despre vectorul de dezvoltare, despre apartenența Republicii Moldova la un
spațiu civilizațional: la cel European (al Uniunii Europene) sau la cel
Eurasiatic (al cărui pol de putere a fost și este Federația Rusă). Și în
prezent există puncte de vedere diferite cu privire la vectorul de dezvoltare a
țării, cu privire la apartenența Republicii Moldova la unul dintre spațiile
civilizaționale – European sau Eurasiatic. Minoritatea rusofonă în mare parte
oferă sprijinul său partidelor politice care promovează vectorul estic de
dezvoltare a Republicii Moldova.
Contextul
geopolitic
Prin semnarea acordurilor de
asociere cu Uniunea Europeană de către Republica Moldova, Ucraina și Georgia,
cele trei țări au început să se integreze în spațiul civilizației occidentale.
Astfel a fost modificată granița geopolitică între sfera de influență a Rusiei
și spațiul geopolitic al UE, prin ieșirea celor trei state post-sovietice din
spațiul de influență al Rusiei și intrarea în spațiul economic european, prin
integrarea în cadrul acestuia. Totuși, Federația Rusă încearcă să compromită
parcursul european al celor trei state prin diferite instrumente de
destabilizare. Rusia a folosit aproape aceleași scenarii în Republica Moldova
(încă în 1992), Georgia (2008) și Ucraina (2014-2015). Datorită lipsei unei
reacții adecvate a comunității internaționale în timpul războiului din 1992 din
Republica Moldova a fost posibil războiul din 2008 din Georgia, iar apoi
războiul din 2014-2015 din Ucraina. Minoritățile etnice sunt un instrument
folosit de Federația Rusă în cadrul războiului hibrid purtat împotriva celor
trei state, în vederea destabilizării situației. Cercetătorul american Joseph
S. Nye Jr. definea astfel războiul hibrid:
„În războaiele hibride, forțele convenționale și cele neregulate, combatanții
și civilii, distrugerile fizice și războiul informațional se întrepătrund”. Prin „civili” se au în
vedere și grupuri etnice minoritare dintr-un stat care constituie obiectul
agresiunii altui stat, ce practică războiul hibrid.
Problema integrării minorităților etnice din
Republica Moldova este una crucială în contextul asigurării securității
societale și al gestionării riscurilor de securitate atât în plan intern cât și
în plan extern. În contextul ostilităților din Estul Ucrainei și al scenariilor
extinderii conflictului din regiunile Ligansk și Donețk până în regiunea Odesa,
riscurile determinate de relațiile interetnice precare din cadrul statului
moldovenesc pot spori, datorită influenței factorului extern asupra situației
din Republicii Moldova. Până în prezent, chiar și după semnarea de către
prim-ministrul Republicii Moldova a Acordului de Asociere cu UE (27 iunie
2014), ruptura între două părți ale societății, care au puncte de vedere
diferite privind orientarea geopolitică a țării, rămâne o temă la ordinea
zilei. Adesea, opțiunea față de un vector al politicii externe sau față de
celălat este legată de componenta etnică. Minoritatea rusofonă din Republica
Moldova este atașată, în mod firesc, de spațiul cultural al Federației Ruse.
Dar conexiunea firească a diferitelor comunități etnice dintr-un stat cu țările
lor de origine nu ar trebui să afecteze securitatea societală a statului în
care acestea conviețuiesc. Așadar, divizarea din cadrul societății moldovenești
este, printre altele, o consecință a lipsei unui set de valori civice comune (a
unei idei de țară, a unui proiect de țară, a unei misiuni a statului), care ar
uni toate comunitățile. De asemenea, divizarea în cauză este o consecință a
lipsei unui dialog intercultural bine instituit și desfășurat, prin care
comunitățile etnice din Republica Moldova să se cunoască și să interacționeze,
să conlucreze în mod eficient în vederea atingerii unor obiective comune. Nu în
ultimul rând, divizarea din cadrul statului moldovenesc este și o consecință a
lipsei unei integrări profunde a comunităților minorităților etnice în cultura
populației titulare (majoritare). Toate acestea au ca rezultat o societate
divizată, neconsolidată, deficitară la capitolul securitate societală, deci
căreia în lipsește coeziunea, solidaritatea. Se poate constata că există o
legătură directă între minoritățile
etnice și securitatea dintr-un stat sau dintr-o regiune (în cazul de față:
Europa de Est – statele din Parteneriatul Estic: dimensiunea estică a Politicii
Europene de Vecinătate a UE). Raportul minorități
etnice – securitate, din perspectiva prevenirii conflictelor, reprezintă o
temă aflată în centrul atenției atât a cercetătorilor din domeniul Studiilor de
Securitate (sectorul securitate societală),
cât și a factorilor (decidenților) politici.
Una dintre consecințele
negative ale dezbinării din sânul societății moldovenești poate fi separatismul. În prezent există temeri
privind manifestarea unor noi tendințe separatiste în Republica Moldova, altele
decât cele din Transnistria. Este vorba în special în partea de sud a țării,
locuită compact de minoritatea găgăuză.
Fenomenul
separatismului: condiții de apariție și manifestare
Din punct de vedere teoretic, separatismul este un fenomen care se
poate manifesta într-un stat polietnic, atunci când sunt întrunite două
condiții de bază:
1. Puterea de atracție din
partea centrului de putere statal (forța centripetă) este mai mică,
2. Puterea de respingere din
partea unei / din partea câtorva regiuni (forța centrifugă) este mai mare.
Cercetătorul britanic în
domeniul Studiilor de Securitate Barry Buzan arată că state „care au de-a face
cu o diversitate de identități naționale indigene, sunt foarte vulnerabile și
nesigure în această privință. (…) Separatiștii pot opta pentru desprindere, așa
cum a făcut populația Ibo în Nigeria”. B. Buzan a menționat:
„Câtă vreme asemenea state nu reușesc să-și rezolve problema naționalității
lor, ele rămân vulnerabile la dezmembrare, intervenție, instabilitate și
conflict intern, în moduri neexperimentate în mod normal de statele aflate în
armonie cu națiunilr lor”. În analiza sa B. Buzan a
ajuns la concluzia că state care „nu au un principiu unificator natural (…) în
consecință sînt mult mai vulnerabile la dezmembrare, separatism și ingerințe
politice”. De notat că Republica
Moldova nu are un principiu unificator natural – nu este un stat monoetnic, de
aceea, având în componența sa câteva zone locuite de minorități etnice, este
supusă unor riscuri de conflict, inclusiv este supusă riscului separatismului
în condițiile incapacității centrului politic de la Chișinău de a face atractiv
statul moldovenesc. Referindu-se la dezintegrarea statelor (autorul a invocat
exemplul unui stat imperial precum Uniunea Sovietică), B. Buzan a arătat că
separatismul se poate manifesta „atunci cînd autoritatea centrală sau
prosperitatea diminuează”.
Sfârșitul perioadei Războiului
Rece a însemnat destrămarea unor state federale ca Iugoslavia, Cehoslovacia și
Uniunea Sovietică. Faza următoare a proceselor de fragmentare a statelor, după
obținerea statalității de către entități care au avut statut de republică în cadrul unor state federale,
a vizat desprinderea unor entități care nu au avut statut de subiect federal –
de exemplu Kosovo. Acest precedent este invocat de Rusia atât cu referire la
republicile secesioniste Abhazia și Osetia de Sud, cât și cu referire la Crimeea.
Separatismul poate fi prevenit
prin anumite acțiuni concrete:
1. Într-un stat multietnic
autoritățile ar trebui să gestioneze în mod continuu relațiile interetnice,
formulând și promovând o idee de stat, care să fie îmbrățișată de toate
comunitățile etnice conlocuitoare și care să constituie un fundament al
statalității.
2. Este necesară elaborarea
unei politici multiculturale care să
conducă la consolidarea societății.
3. Dialogul intercultural
instituționalizat este un instrument eficient pentru a implementa politica
multiculturală și pentru a asigura coeziunea și consolidarea societății,
securitatea societală și prevenirea conflictelor.
De menționat că în cazul
particular al Republicii Moldova amenințarea separatistă la adresa securității
sale poate proveni atât din interior (de la structuri ale reprezentanților
minorităților etnice), cât și din exterior (structuri din alte state pot să
inspire forțe care să destabilizeze situația internă, folosind reprezentanți ai
unor minorități etnice drept instrumente
în cadrul unui război hibrid). Așadar, vedem că factorul intern și cel extern
se află în strânsă legătură. De asemenea, se poate afirma că în eventualitatea
punerii în aplicare a unor scenarii separatiste privind Republica Moldova,
impactul eventualelor conflicte violente va fi nu numai unul intern, ci și unul
regional, implicând securitatea frontierelor UE. Apariția unei (sau unor) noi
regiuni necontrolate de autoritățile unui stat recunoscut pe plan internațional
înseamnă apariția unei (sau unor) noi surse de conflict. Gestionând eficient
riscurile apariției și manifestării unor conflicte societale cu tentă etnică,
inclusiv riscurile apariției separatismului, autoritățile Republicii Moldova ar
putea asigura securitatea sa națională (în speță, securitatea societală) și ar
putea deveni un furnizor de securitate în regiunea Europei de Est – limitrofă
Uniunii Europene.
Din păcate, autoritățile de la Chișinău încă nu acordă
atenția cuvenită construcției națiunii multietnice politice (civice)
moldovenești – formulării unei idei de stat, elaborării unei misiuni a
statului, elaborării unui proiect de țară. În prezent, nu există preocupări
vizibile pentru elaborarea și implementarea unei politici multiculturale
(societale), care să aibă ca scop consolidarea societății moldovenești. Gradul
de atracție a centrului politic de la
Chișinău în raport cu unele regiuni este încă mic, în mare
măsură și datorită nivelului mare înregistrat de fenomenul copupției
instituționalizate și generalizate (a statului
capturat).
Cu toate acestea, fără
îndoială, în contextul actual, abordarea pericolului destabilizării situației
interne, inclusiv a separatismului, trebuie făcută și în legătură cu factorul
extern. În contextul ostilităților din Estul Ucrainei implementarea unor
scenarii privind extinderea conflictului din regiunile separatiste Lugansk și Donețk
până în regiunea Odesa ar amplifica riscurile determinate de tendințe
separatiste din statul moldovenesc (mai ales în sudul țării, locuit de
minoritatea găgăuză) și ar spori vulnerabilitatea Republicii Moldova în fața
Federației Ruse, care depune eforturi pentru a-și păstra sfera de influență în
spaiul post-sovietic, deci pentru a păstra Republica Moldova în sfera sa de
influență. Intervenția militară a Federației Ruse în Siria (septembrie 2015 –
martie 2016) a arătat că statul rus își poate permite să joace un rol activ și
în alte regiuni ale lumii decât cele pe care le-a controlat în trecut, deci cu
atât mai mult își poate impune controlul asupra unor state din vecinătatea apropiată, inclusiv pe cale
militară.
Separatismul
transnistrean
În Republica Moldova fenomenul
separatismului s-a manifestat încă în perioada de destrămare a URSS, în anii
1990 – 1992, atunci când în zona nistreană (estică) a avut loc și un conflict
armat (2 martie – 21 iulie 1992), în urma căruia cinci raioane și municipiul
Tiraspol de pe malul stâng al Nistrului, precum și municipiul Bender și șase
sate aflate pe malul drept al Nistrului, au ieșit de sub jurisdicția RM. Încă
la 2 septembrie 1990 la
Tiraspol a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană
(RMN), nerecunoscută de nimeni până în prezent. Războiul din 1992 a fost oprit
prin „Acordul cu privire la principiile aplanării pașnice a conflictului armat
în regiunea nistreană a Republicii Moldova”, semnat la 21 iulie 1992 de
președintele Federației Ruse, Boris Elțîn, și de președintele Republicii
Moldova, Mircea Snegur. Acest fapt arată că părțile în conflict au fost
Federația Rusă și Republica Moldova, iar armata regulată, a 14-cea, rusă a
participat în război împotriva forțelor moldovenești. Conflictul transnistrean
a rămas „înghețat” din 21 iulie 1992 până în prezent, iar asta înseamnă că
autoritățile de stat de la Chișinău
au pierdut controlul asupra a aproximativ 11% din teritoriul țării (parte
controlată până în prezent de autoritățile de la Tiraspol, cu sprijinul
Moscovei).
Impactul conflictului transnistrean asupra
securității Republicii Moldova, inclusiv asupra parcursului european al țării,
este mare. Problema zonei nistrene constituie unul dintre impedimentele care
stau în fața statului moldovean în dezvoltarea sa. Angajată într-un proces de
apropiere de UE, de modernizare și europenizare, avansând pe calea integrării
europene, concomitent Republica Moldova este obligată să depună eforturi
privind găsirea unei soluții pentru conflictul transnistrean, mai ales că
administrația de la Tiraspol
se pronunță constant împotriva integrării europene. În prezent negocierile
între Chișinău și Tiraspol au loc în formatul 5+2, în care cifra 5 reprezintă
Republica Moldova și administrația de la Tiraspol (părți în conflict), OSCE (mediator),
Rusia și Ucraina (mediatori și garanți), iar cifra 2 – SUA și UE (observatori).
Încorporarea de către Federația Rusă a Crimeii, în
martie 2014, și confruntările armate din regiunile Lugansk și Donețk
(2014-2015) au creat un nou context în care trebuie abordat conflictul de pe
Nistru, deoarece evenimentele din Ucraina au schimbat contextul geopolitic
regional și european. Ucraina, care este mediator și garant în formatul 5+2, a
adoptat o poziție mai fermă față de nerecunoscuta RMN în vederea determinării
administrației de la Tiraspol
să se ajungă la un acord cu autoritățile de la Chișinău. Noul context solicită autorităților
Republicii Moldova o abordare diferită a conflictului transnistrean. Este
necesară clarificarea chestiunilor fundamentale privind conflictul: cine sunt
actorii, care este natura/esența conflictului,
ce precedente istorice de soluționare pot fi aplicate. Se poate afirma că de la
începutul conflictului transnistrean și până în prezent miza a fost una
geopolitică – privind apartenența civilizațională a statului Republica Moldova:
la spațiul European versus la spațiul Eurasiatic. În timp ce populația
din interfluviul Pruto-nistrean se orientează în mare parte spre Vest,
populația din zona nistreană se orientează spre Est, mai exact spre Federația
Rusă.
Cu toate acestea, faptul că la Chișinău și în alte localități
ale Republicii Moldova se află până în prezent sute de persoane intern
deplasate, în marea lor majoritate aparținând etniei titulare (moldovenești),
denotă că în perioada conflictului, la sfârșitul anilor 80 – începutul anilor
90, au existat și tensiuni interetnice în zona nistreană. Deși în nerecunoscuta
RMN se află o numeroasă comunitate moldovenească (populația regiunii, care
constituie 500.000 persoane, se constituie din: 1/3 moldoveni, 1/3 ucraineni și
1/3 ruși), iar una dintre limbile sale „de stat”, alături de rusă și
ucraineană, formal este limba moldovenească, respectarea drepturilor culturale
ale moldovenilor ridică semne de întrebare: se reduce numărul grădinițelor și
școlilor cu predarea în limba moldovenească, sunt puține emisiunile radio și
TV, puține ziare în limba comunității moldovenești. Cu regret, autoritățile de la Chișinău nu sprijină
comunitatea moldovenească din regiune, nu sprijină școlile cu predarea în limba
moldovenească (în baza grafiei chirilice), nu contribuie la asigurarea
bibliotecilor școlare și publice de acolo cu manuale și literatură artistică
(măcar a clasicilor literaturii), așa cum Feredația Rusă și Ucraina sprijină
comunitățile lor etnice din zonă. O problemă aparte este cea a celor șase școli
din zona nistreană (nerecunoscuta RMN), subordonate Ministerului Educației de la Chișinău (deci aflate sub
jurisdicția Republicii Moldova). 300 de elevi și 46 de profesori ai liceului
din Grigoriopol, care au fost lipsiți de clădirea școlii din localitatea lor,
sunt nevoiți să parcurgă zilnic 36 km de la Grigoriopol până în
satul Doroțcaia, sat aflat sub jurisdicția RM, pentru ca să fie găzduiți în
clădirea liceului de acolo.
Cu regret, problema lor nu este rezolvată din 2004
până în prezent. O atitudine responsabilă a guvernanților de la Chișinău ar viza asigurarea
unui sprijin comunității moldovenești din zona nistreană, dar și acțiuni de soft power față de întreaga populație a
regiunii: soluționarea conflictului, prin reintegrarea zonei nistrene în statul
moldovenesc, nu poate avea loc fără ca Republica Moldova să devină atractivă
pentru comunitățile etnice din Transnistria.
Găgăuzii din Republica Moldova
Comunitățile etnice care conviețuiesc în Republica
Moldova se împart în două categorii: 1) minorități
naționale – care au o țară-mamă peste hotarele statului moldovean
(ucrainenii, rușii, bulgarii ș.a.; aceştia pot dobândi cetățenia respectivelor
state, căci legislația statului moldovenesc permite dubla cetățenie) și 2) minorități etnice – în cazul cărora
stabilirea țării-mamă este mai dificilă (găgăuzii, țiganii). În ceea ce îi
privește pe țigani, Nicolae Iorga considera India ca fiind locul lor de origine
– „de unde vin în cea mai mare parte țiganii noștri, pariașii”.
Totuși, cu regret, în prezent nu există relații între comunitatea țiganilor din
RM și autoritățile din India, cu toate că în martie 2016 ministrul de externe
al Indiei a declarat că India va acorda cetățenia sa țiganilor de pretutindeni.
Un caz interesant este cel al găgăuzilor. Într-un articol consacrat stării minorităților etnice
din Imperiul Habsburgic și proceselor de asimilare – „Austro-Ungaria și
naționalitățile” (apărut la 11.04.1880) – scriind despre etniile din Imperiul
Habsburgic, Mihai Eminescu se referă, prin comparație, la găgăuzii din Balcani.
Arătând că austriecii desfășurau politici mai subtile decât turcii de
deznaționalizare, marele intelectual moldovean nota: „Turcii erau mai simpli în
procedarea lor. Ei, pentru a deznaționaliza, tăiau la zeci de mii de oameni
limba din gură, osîndindu-i să fie muți. Rezultatele au fost strălucite.
«Găgăuții», cari sînt strănepoții acelor oameni, trec la toate națiunile din
orient drept indivizi escesiv de cuminți”.
În respectivul articol Eminescu a criticat deznaționalizarea forțată, arătând
că „Există într-adevăr deznaționalizări fericite, dar ele sunt organice, nu
impuse cu de-a sila. Contactul des c-o altă naționalitate, înrudirea în rasă,
interesele zilnice, încrucișarea și amestecul sîngelui, mii de împrejurări fac
cu putință o deznaționalizare organică. Dar cu sila, cu zorul, cu impunerea,
nicicînd; cel puțin noi nu știm nici un caz în istorie”.
Așadar, Eminescu a deplâns turcizarea forțată a comunității care și pe timpul
său era denumită găgăuză. Totuși,
Eminescu nu a oferit date relevante despre originea găgăuzilor. El nu a răspuns
la întrebarea: reprezentanții cărei etnii au fost turcizați, respectiv,
reprezentanții cărei etniei, după deznaționalizare, au fost numiți găgăuzi?
La rândul său, Nicolae Iorga s-a referit și el la
enigmatica etnie a găgăuzilor. Într-o lucrare de a sa marele istoric nota:
„Eminentul ambasador al Turciei la noi, d. Sufi Tanröer, un poet și un mare
visător naționalist, mergând până la exagerări îndrăznețe, și-a pus în gând
să-i mute pe turcii de la noi în Asia Mică, iar aceștia sunt acolo, în
Dobrogea, de pe la 1390. D. Tanröer vroia să-i mute și pe găgăuți, o populație
foarte simpatică, foarte interesantă, oameni frumoși și deștepți, despre care
nu știu care tânăr, care în momentul de față îndeplinește o funcțiune
administrativă de mare importanță, mă învăța că, deoarece «Uzi» se chemau
cumanii, găgăuții sau gagauzii, sunt prin urmare o rămășiță a cumanilor. Dar nu
se poate închipui ca o populație rătăcitoare să poată lăsa urme așa de sigure
despre ea, încât urmașii să nu se despartă de această finală păstrată pe lângă
tot ce a mai venit pe urmă. Găgăuții înseamnă: oameni cu cari nu te poți
înțelege, după cum slavii le ziceau germanilor: nemți, adică oameni care
vorbesc, dar nu știi ce spun, grecii și romanii numeau pe toți ceilalți:
barbari, fiincă li se părea că repetă o silabă fără sens, iar evreii ziceau
Zomzonim - «im», ca în: heruvim, serafim este finala de plural – celor cari
ppreau vorbind, că fac numai «zom-zom». Găgăuții sunt deci oameni cari, vorbind
parcă spun: ga-ga, fiindcă nu îi poți înțelege”.
Dacă e să coroborăm cele două referințe – pe cea a lui Iorga cu cea a lui
Eminescu – putem deduce că nu te puteai înțelege cu populația găgăuză tocmai deoarece la mulți dintre
cei care o constituiau li se tăiase limba, de aceea ei nu puteau pronunța
articulat sunetele (de aici și acel sunet: „ga-ga”, despre care a scris Iorga).
Totuși, Iorga nu a răspuns nici el, la fel ca și Eminescu, explicit la
întrebarea: reprezentanților cărei etnii li se tăiau limbile, fiind astfel
turcizați?
De menționat că informații despre tăierea limbii
vorbitorilor de limbă greacă se găsesc la greci din Caucaz. Este vorba de greci
din estul Asiei Mici, strămutați în Caucaz. Fiind ortodocși, ei se identifică
greci, cu toate că limba lor de comunicare este turca. Mulți dintre aceștia
s-au repatriat în Grecia după destrămarea URSS. Iorga menționează totuși, în
aceeași lucrare: „Grecii din Asia Mică au fost mutați în Macedonia, turcii din
Tracia au trecut în Asia Mică” [Iorga 242]. Întrucât acest pasaj se găsește
într-o lucrare din 1939, este clar că Iorga s-a referit la schimbul de
populație din 1923-1924: când greci ortodocși, vorbitori de turcă, din Asia
Mică (Karaman, Capadocia ș.a.) au fost mutați în Grecia. Unii dintre ei erau
numiți karamanlî, posibil – după
denumirea provinciei Karaman din sudul Turciei. Tot atunci guvernul de la Atena a făcut apel și la
găgăuzii din estul Bulgariei (regiunea Varnei) de a se muta în Grecia,
autoritățile elene considerându-i, la fel ca pe caramanlî și ca pe ceilalți
ortodocși mutați din Asia Mică, greci.
În 1923-1924 o mare parte a găgăuzilor din Bulfaria s-a mutat în Grecia.
Așadar, karamanlî sunt o populație
turcofonă și ortodoxă din Anatolia (Asia Mică), care în 1923, în urma unui
schimb de populație, s-a mutat în Grecia, unde, în mare, și-a păstrat limba
turcă drept limbă de comunicare. Tot atunci, în 1923, Guvernul de la Atena a făcut apel și către găgăuzii din Dobrogea (mai ales din
Cadrilater) să se „repatrieze”, considerându-i greci (chiar dacă vorbeau limba turcă).
Este semnificativ faptul că pe continentul
european există două ramuri de găgăuzi: una este cea din Macedonia (câteva sate
de găgăuzi macedoneni), iar cealaltă
– din Bulgaria (de unde au ajuns în 1812 în Basarabia, pe actualul teritoriu al
Republicii Moldova, aceștia fiind numiți găgăuzi
basarabeni). La rândul lor, găgăuzii din Bulgaria – din regiunea Varnei și
Cadrilaterului, se împart în două categorii: 1) cei de pe litoral – se numesc găgăuzi greci, iar 2) cei de la vest,
din interiorul teritoriului (din câmpie), se numesc găgăuzi bulgari. Nu este exclus ca găgăuzii din interiorul
teritoriului să se fi amestecat cu bulgari, respectiv să fi obținut din această
cauză denumirea de găgăuzi bulgari,
în timp ce găgăuzii de pe litoral să-și fi păstrat identitatea originară, de
aceea ei numindu-se găgăuzi greci. În
1812 în Basarabia s-au mutat reprezentanți ai ambelor comunități: atât găgăuzi bulgari din localități din
interiorul teritoriului (din câmpie), cât și găgăuzi greci – de pe litoral. Găgăuzii
bulgari s-au stabilit în partea nordică a arealului locuit actualmente de
găgăuzii din Basarabia, în timp ce găgăuzii
greci s-au stabilit în sudul arealului respectiv. Găgăuzii din Vulcănești
sunt găgăuzi greci. Puținii găgăuzi
care au mai rămas în prezent în Bulgaria, la întrebarea cine sunt ei, răspund
că sunt urum, adică greci (turcii îi
numeau pe greci urum, încă din
perioada bizantină). În autonomia găgăuză din Republica Moldova există persoane
care poartă numele de familie Urum.
De menționat faptul că în 1821, în timpul
revoluției grecești, găgăuzii din Basarabia și din Bulgaria s-au înrolat masiv
în trupele lui Alexandru Ipsilanti și s-au jertfit pentru independența
Greciei.
Teoria originii
grecești a găgăuzilor nu este una exotică și extravagantă. În Grecia
găgăuzii sunt considerați etnici greci.
O versiune posibilă, dar care trebuie investigată temeinic, este cea după care
ei au venit în Europa – în Macedonia și în Dobrogea – din Asia Mică. În Asia
Mică ei au fost asimilați lingvistic (turcizați), dar și-au păstrat religia
ortodoxă și structura limbii grecești, preluând legicul (cuvintele) unei alte
limbi – ale celei turcești. Un argument în favoarea acestei teorii îl dau și
cercetările genetice, care au demonstrat că găgăuzii sunt indo-europeni, nu
turanici. Iată de ce găgăuzii din Grecia, care vizitează autonomia găgăuză din
RM, își exprimă surprinderea profundă când văd în muzeul din satul Beșalma
harta Altaiului – presupusul loc de origine, de unde ar fi venit strămoșii
găgăuzilor. Găgăuzi intelectuali din Grecia solicită chiar deschiderea de școli cu predarea în limba
graacă în autonomia găgăuză din Republica Moldova.
Cazul găgăuzilor poate fi comparat cu cel al karamanlî. Atâta doar că, spre deosebire
de karamanlî, găgăuzii au venit în Europa mai devreme de anul 1923, posibil –
cu câteva secole...
O altă versiune a originii găgăuzilor a fost
expusă de savantul rus Lev Gumileov, care a susținut că „din rămășițele
pecenegilor s-a constituit un popor care există până astăzi – găgăuzii”.
Cu toate că până în prezent nu există o teorie
unanim acceptată a originii găgăuzilor, în cercurile politice de la Comrat este acceptată
teoria pe care a combătut-o Nicolae Iorga – cea referitoare la originea tiurсă
a găgăuzilor.
Conform datelor ultimului recensământ (2004), în
Republica Moldova conviețuiesc 147.500 găgăuzi, ceea ce constituie 4,36% din
totalul populației țării. În anii 90, când Uniunea Sovietică se dezintegra, la Comrat a fost proclamată o
republică găgăuză, nerecunoscută de nici un stat. La 12 octombrie 1989 a avut
loc primul Congres al poporului găgăuz, care a proclamat Republica
Sovietică Socialistă Autonomă Găgăuză, ca parte componentă a Republicii
Sovietice Socialiste Moldovenești. Un an mai târziu la 19 august 1990, are loc
primului Congres al deputaților poporului din zona locuită de găgăuzi a
Moldovei, care a proclamat republica găgăuză (Gagauz-Yeri, în traducere gin
găgăuză: pământ găgăuz) în jurul
orașului Comrat, de data aceasta în componența URSS-ului. Chișinăul nu a
recunoscut republica găgăuză autoproclamată.
În urma unor negocieri de câțiva ani, care au fost
mediate de președintele turc Süleyman Demirel, la 23 decembrie 1994 Parlamentul
de la Chișinău a
adoptat „Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”.
În urma referendumurilor care s-au desfășurat în localitățile cu populație
găgăuză, în unitatea autonomă au intrat trei raioane: Comrat, Ceadâr-Lunga și
Vulcănești. La Comrat
activează o Universitate, iar limba găgăuză are statut de limbă oficială în
regiune, alături de moldovenească și rusă.
La 2 februarie 2014 în autonomia găgăuză a avut
loc un referendum în urma căruia 98.9% dintre locuitorii Gagauz Yeri au
declarat că susțin independența, în cazul în care Republica Moldova și-ar
pierde suveranitatea, iar 98,47% dintre ei își doresc ca Republica Moldova să
adere la Uniunea Vamală
a Uniunii Eurasiatice, în timp ce infimul procent rămas se pronunța pentru
aderarea la UE. Hotărârile
cu privire la efectuarea plebiscitului au fost adoptate la 27 noiembrie
2013 de Adunarea Populară a UTA Gagauz Yeri cu denumirile: „Cu privire la
desfășurarea referendumului legislativ privind statutul separat al locuitorilor
din Găgăuzia la autodeterminare externă” și „Cu privire la desfășurarea referendumului
consultativ”. Prin acțiunile date au fost încălcate prevederile
Constituției Republicii Moldova, a Codului Electoral al Republicii Moldova și
ale altor acte legislative, de aceea plebiscitul a fost declarat ilegal de
justiția moldovenească. Referendumul a fost calificat în unele surse mass-media
drept o manifestare a unor tendințe separatiste. Prezența la urne a constituit
70,4%, adică 70.777 de alegători, chiar dacă autoritățile de la Chișinău au îndemnat populația
să nu participe. Pentru autodeterminarea externă a locuitorilor Găgăuziei, în
condițiile specificate, au votat 68.023 de alegători, împotrivă – 1324. Pentru
aderarea Moldovei la
Uniunea Vamală (a Uniunii Eurasiatice) au votat 68.182 de
alegători, împotrivă – 1057. Pentru aderarea Moldovei la Uniunea Europeană
au votat 1718 de alegători, împotrivă – 66643.
Rezultatele referendumului din autonomia găgăuză
au arătat decalajul între orientarea geopolitică (inclusiv diferența de
mentalitate) a populației majoritare – titulare – a Republicii Moldova
(vectorul pro-European de dezvoltare) și cea a minorității găgăuze (vectorul
pro-Estic: apropierea de Federația Rusă). De asemenea, respectivele rezultate au
pus în gardă instituțiile responsabile de asigurarea securității țării,
deoarece în contextul escaladării situației în Ucraina și mai ales în cazul
extinderii conflictului din regiunile separatiste Lugansk și Donețk până în
Odesa – cu care zona găgăuză a Republicii Moldova se mărginește – persoane
radicale din zona găgăuză ar fi putut atenta la securitatea – integritatea
teritorială a Republicii Moldova, prin promovarea separatismului.
Cu toate nemulțumirile majorității comunității
găgăuze legate de orientarea geopolitică pro-Occidentală a Republicii Moldova,
trebuie menționat faptul că găgăuzii se bucură de toate drepturile unei
minorități etnice. Nu există programe de stat, în cadrul unei politici
multiculturale, privind integrarea culturală a găgăuzilor în cultura populației
majoritare – prin studierea aprofundată a limbii și culturii moldovenești. Deși
au posibilitatea să-și dezvolte limba găgăuză în instituțiile de învățământ,
până în prezent procesul de predare se desfășoară preponderent în limba rusă –
o reminiscență a perioadei sovietice.
Bulgarii din Republica Moldova (raionul
Taraclia)
Bulgarii din Republica Moldova constituie o
comunitate formată din aproximativ 88 400 persoane, conform datelor ultimelor
recensământuri. Bulgarii constituie 72% din populația raionului Taraclia, aflat
în sudul Republicii Moldova, în vecinătatea unității teritorial-administrative
găgăuze. În anii 90 ai secolului XX, atunci când în zona nistreană și în zona
găgăuză s-au înregistrat conflicte datorită proclamării unor „republici”
nerecunoscute de autoritățile de la
Chișinău, bulgarii nu au manifestat tendințe separatiste,
rămânând loiali statului moldovenesc. Cu toate acestea, din 1999, în mai multe
rânduri conducerea raionului a solicitat autorităților centrale de la Chișinău acordarea raionului
Taraclia a dreptului la autoguvernare. „Aceste revendicări reflectau însă mai
mult dorința de a obține controlul la nivel raional asupra resurselor locale
decât drepturi culturale speciale”.Acest
drept s-a concretizat, în cele din urmă, în sintagma statut de raion naţional-cultural. La 2 aprilie 2015 grupurile parlamentare ale
Partidului Democrat din Moldova (PDM),
Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM) și Partidului
Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), din Parlamentul de la Chişinău, au votat în
primă lectură proiectul de lege care ar permite acordarea statutului special
respectiv raionului Taraclia. Totuși, proiectul
de lege respectiv nu a mai fost votat, deocamdată, în lectura a doua, finală,
de Legislativ.
Inițiativa respectivă a fost promovată pe linia
socialiştilor din Bulgaria, conduși de Serghei Stanișev. În noiembrie 2014, la
deschiderea campaniei electorale pentru alegerile parlamentare, preşedintele
PES (Partidul Socialiştilor Europeni) și delegaţia socialiştilor europeni au
susţinut Partidul Democrat din Moldova (PDM) și s-au adresat cu solicitarea ca
Legislativul de la Chişinău
să adoptate legea care ar permite acordarea unui statut special raionului Taraclia. „Obţinerea statutului de raion naţional-cultural
va fi un succes nu doar pentru bulgarii care locuiesc în Taraclia, dar si
pentru toată Bulgaria. Aceasta nu este doar o garanţie de păstrare a limbii și
culturii bulgare printre compatrioţii noştri din Moldova, dar și un pas spre
relansarea activităţii economice, turistice, spre consolidarea relaţiilor lor
cu Bulgaria. Nu în ultimul rând, acesta este unul dintre eforturile noastre de
a păstra și de a dezvolta unica instituţie superioară de învățământ bulgară în
străinătate – Universitatea de Stat „Grigore Țamblac” din Taraclia”,
a spus S. Stanișev.
Totuși, au existat și presiuni din interiorul
raionului Taraclia. Lideri locali au amenințat cu alipirea la unitatea
teritorial-autonomă găgăuză în cazul nesatisfacerii solicitării privind acordarea
statutului special național-cultural al raionului.
Ca și minoritatea găgăuză, grupul etnic bulgar a a
fost colonizat în sudul Basarabiei de autoritățile Imperiului Rus în 1812. De
asemenea, la fel ca găgăuzii, populația bulgărească a Moldovei a fost în mod
semnificativ asimilată de instituțiile regimului sovietic.
Este de menționat faptul că atunci când în 1998 autoritățile Republicii Moldova
au decis efectuarea unei reforme teritorial-administrative, prin care se
renunța la cele 40 de raioane în favoarea a 9 județe, raionul Taraclia urmând
să devină parte a județului Cahul, administrația raională a raionului Taraclia
a organizat și desfășurat un referendum în cadrul căruia popolația bulgară a
raionului s-a pronunțat pentru menținerea unității teritorial-administrative a
minorității bulgare. Raionul Taraclia a fost păstrat. Astfel, funcționarii
administrației de la Taraclia
au demonstrat că în caz de necesitate ei pot mobiliza populația bulgară, așa
cum au arătat în mai multe rânduri și liderii găgăuzi de la Comrat – cu referire la
minoritatea găgăuză.
De menenționat că în prezent nu există nici un
impediment pentru dezvoltarea multilaterală a culturii comunității bulgare din
Republica Moldova (raionul Taraclia) fără vreun statut special de autonomie național-culturală. În prezent
minoritatea bulgară se bucură de toate drepturile culturale – de grădinițe,
școli, licee și chiar de o universitate. Cu regret, sub pretextul declarat al
lipsei de cadre (în realitate, din cauza inerției din perioada sovietică), în
respectivele instituții educaționale procesul de predare se mai desfășoară
preponderent în limba rusă, inclusiv în Universitatea de Stat „Grigore Țamblac”
din Taraclia.
Concluzii
Diversitatea etnică este o
bogăție și, în același timp, o provocare pentru un stat ca Republica Moldova.
Cu regret, autoritățile sale încă nu au conștientizat necesitatea stringentă de
construire asumată a unei națiuni civice moldovenești, respectiv încă nu au
purces încă la constuirea acesteia. În prezent nu există o asemenea preocupare
vizibilă, nu există o politică elaborată și pusă în aplicare privind zidirea
unei națiuni politice (civice) multietnice moldovenești, consolidate și
trainice. Autoritățile unui stat polietnic ar trebui în permanență să
gestioneze relațiile interetnice din propriul stat. Dialogul intercultural instituționalizat este un instrument
eficient al asigurării coeziunii și consolidării societății, al asigurării
securității societale, al prevenirii
conflictelor – deci impactul său este atât unul intern, cât și unul regional,
fiind vorba de asigurarea securității la frontiera UE. Asigurându-și
securitatea societală, Republica Moldova
ar putea deveni un furnizor de securitate în regiunea Europei de Est.
Cu regret, până în prezent în Republica Moldova
poate fi observată o integrare deficitară a minorităților etnice în societatea
moldovenească. Minoritarii etnici – mai ales cei din sudul țării: găgăuzii și
bulgari – cunosc la un nivel scăzut limba de stat, de aceea nu sunt
reprezentanți în măsura necesară în instituțiile centrale politice, academice
ș.a..
Dialogul intercultural poate
fi, în acest sens, o garanție a unei dezvoltări de succes a țării (contribuind
la realizarea intereselor naționale: asigurarea independenței, securității și
bunăstării). El presupune atât asimilarea de către minoritățile etnice a limbii
și culturii populației majoritare moldovenești, cât și cunoașterea de către
comunitatea majoritară a culturi fiecărei minorități etnice.
O țară multietnică de succes este una în care toate
comunitățile etnice ce formează societatea respectivă împărtășesc aspirații
comune, valori comune, o misiune de țară comună, un proiect de țară comun.
Într-o societate multietnică acest lucru poate fi realizat:
1. printr-un proces de construcție a unei națiuni politice (civice),
2. prin construirea unei identități statale,
3. prin elaborarea și implementarea unei politici multiculturale,
4. printr-un dialog
intercultural eficient.
În Republica Moldova dialogul intercultural poate
fi cel mai important și eficient instrument de asigurare a coeziunii
societății, a organizării unei societăți consolidate, deci un instrument de
asigurare a securității societale, respectiv a securității naționale și
regionale – la frontiera uniunii Europene.
Până în prezent autoritățile moldovenești încă nu
au procedat la edificarea conștientă, sistematică unei națiuni politice
(civice) moldovenești (nu există o politică în acest sens), în vederea
consolidării societății multietnice, ceea ce ar fi o garanție a unei dezvoltări
de succes a țării.
În
cadrul structurii guvernamentale a Republicii Moldova există o instituție care
poate fi investită cu misiunea de a facilita și gestiona dialogul
intercultural: Biroul Relații Interetnice. Această instituție ar trebui să
joace un rol fundamental – să elaboreze și să implementeze o politică
multiculturală, programe de consolidare a societății, care să conducă la
asigurarea securității societale. În
practică însă, instituția în cauză este puțin vizibilă în spațiul public, iar
activitățile sale au un impact redus asupra societății. Totuși, o instituție
responsabilă de elaborarea și implementarea unei politici multiculturale ar
putea să fie eficientă în condițiile în care statul Republica Moldova și-ar
asuma o misiune în regiunea Europei de Est, în condițiile asumării unui proiect
de țară. Atâta timp cât nu există o viziune clară cu privire la dezvoltarea
statului Republica Moldova este dificil de elaborat și implementat politici
multiculturale bune.
