Articol publicat în revista „Studia Securitatis”, Tome IX
No. 3 / 2015, p.168-175. (http://reviste.ulbsibiu.ro/studiasecuritatis/wp-content/uploads/2015/12/3.2015.pdf).
I. Introducere
Perioada contemporană a
evoluției omenirii este caracterizată de proliferarea fenomenului globalizării.
Trăim într-o epocă în care tradițiile (religioase, etnice, culturale) cedează
teren în fața modernității, caracterizate prin cosmopolitism și valorizarea
unor elemente materiale – banul și confortul material au devenit criteriul
reușirei unei persoane în societate. În context internațional, prin procesul globalizării
– promovată de corporațiile transnaționale și de guverne ale unor state
puternic dezvoltate, aservite acelorași corporații – se urmărește ștergerea
granițelor dintre țări, disoluția suveranității statelor, a identităților
popoarelor, în vederea creării unei singure societăți mondiale de consum, în
care toți indivizii să aibă același profil de consumator. Iată de ce în
situația actuală societățile tradiționale depun eforturi în vederea păstrării
tradițiilor (religioase, etnice ș.a.) care determină identitatea fiecărei
națiuni și a fiecărui stat, fără să nege relevanța modernizării, a
eficientizării economice, a implementării noilor tehnologii – fără însă a
distruge mediul ambiant.
Contradicțiile dintre
societățile postmoderne cosmopolite, denumite generic Occident, și unele state
cu socetăți tradiționale au generat diferite manifestări. Se poate admite că
una din cauzele apariției fundamentalismului islamic este și faptul că
promotorii săi răspund astfel provocărilor civilizației occidentale. În articolul
său, publicat în revista „Foreign Affairs” încă
în 1993, intitulat „The
Clash of Civilizations”[1],
cercetătorul american Samuel P. Huntington arăta că după încheierea Războiului
Rece sistemul internațional bipolar se va transforma în unul multipolar
(Huntington a menționat opt civilizații:
Occidentală, Confucianistă, Japoneză, Islamică, Hindusă, Slavo-Ortodoxă,
Latino-Americană și „posibil” Africană), iar factorul religios va avea un rol deosebit în politica mondială –
implicit în sistemul internațional de securitate. Autorul american și-a
dezvoltat teoria ciocnirii civilizațiilor
într-un volum publicat ulterior[2].
Conform estimărilor lui Hantington, islamismul radicalizat, promovat de grupări
teroriste multinaționale (așa cum s-au manifestat în Bosnia și Herțegovina),
urma să devină cea mai mare amenințare la adresa securității internaționale.
Importanța și impactul
factorului religios islamic asupra securității regionale și internaționale s-au
adeverit atât în momentul 11 septembrie 2001 (atacul organizației Al Quaeda asupra clădirilor gemene World
Trade Centre din New York), cât și în momentul afirmării în 2014 a organizației
teroriste Statul islamic, desprinsă
din organizația Al Quaeda. Un fapt
semnificativ: atunci când a fost desemnată în postul de comisar european pentru
politica externă și de securitate Federica Mogherini, mass-media au informat că
ea a elaborat și susținut o teză de master pe tema „Raportul Politică – Religie
în Islam”, în care a încercat să profileze importanța și impactul factorului
islamist asupra securității regionale, implicit a Uniunii Europene și asupra
securității internaționale.
Organizația așa-zisă Statul islamic, care a creat un stat
nerecunoscut pe teritorii ale Irakului și Siriei, este o încercare de a institui
o structură statală cu un regim teocratic, în speță: un stat pretins sunit,
care să funcționeze în baza legilor Șaria – legea islamică, potrivit căreia
faptele oamenilor se împart în mai multe categorii, și anume: obligatorii
(mărturisirea credinței, rugăciunea, milostenia rituală, postul Ramadan și
pelerinajul la Mecca ),
recomandate, îngăduite (indiferente din punct de vedere moral), condamnabile și
interzise. La faptele obligatorii se mai adaugă și „războiul sfânt” (jihad-ul). Abu
Bakr al-Baghdadi, un cleric musulman din Irak, s-a declarat emir
(lider, conducător al Statului Islamic) în 2014. De menționat că în prezent în lume există un stat recunoscut de comunitatea
internațională, cu un regimul politic ce poate fi calificat drept teocratic –
cel din Iran – în care ayatolahul, autoritatea religioasă supremă, deține și puterea
supremă în plan politic. Diferența între Republica Islamică Iran (șiită) și
„statul islamic” (pretins sunit) este că în primul caz nu sunt exterminați
reprezentanții altor confesiuni sau religii, nu sunt distruse monumente
istorice arhitectonice sau de artă de valoare internațională. „Statul islamic”
s-a recomandat însă ca o organizație care folosește acte teroriste drept un
instrument curent de realizare a obiectivelor politice.
Un alt caz contemporan de stat
care poate fi calificat ca având un regim politic teocratic este Vaticanul, în
care Papa este atât șeful bisericii catolice (universale), cât și șeful politic
al statului respectiv (de mnționat că numai recent drapelul Vaticanului a fost
înălțat la ONU ,
unde statul respectiv are statutul de stat observator[3]).
Un alt caz interesant l-a reprezentat, în trecut, statul Tibet, care a avut un
regim teocratic până a fost anexat de China (comuniștii chinezi au invadat și
ocupat statul tibetan în 1951). Până atunci Dalai Lama era atât șeful bisericii
budiste, cât și a deținut funcția politică de șef de stat.
Așadar, se poate constata că
în spațiul civilizațional islamic există tendințe de suprapunere a planurilor
politic și religios. Rădăcinile acestui fenomen pot fi identificate în faptele
profetului Mohamed, întemeietorul religiei islamice, în perioada în care a
trăit. Mohamed a devenit mai întâi conducătorul
orașului Medina și în scurt timp orașul a devenit capitala primului stat islamic.
Acesta a continut să se extindă și în cele din urmă Muhammad cucerește Mecca fără vărsare de sânge în 630. În tot
acest timp, versete din Coran continuă
să îi fie revelate, acestea fiind o parte așternute în scris, iar o alta
memorate și transmise urmașilor de către companionii Profetului. Muhammad a murit la 63 de ani,
în 632. La
moartea sa, în peninsula arabică exista
un factor de coeziune ce pentru prima dată în istorie, va duce, în deceniile și
secolele următoare, la o veritabilă unificare a acesteia (și nu numai) într-un
stat islamic. Chiar din timpul vieții Profetului s-a putut realiza o unificare
religioasă în peninsulă, deși unificarea politică s-a facut doar mai târziu, în
timpul primului calif, Abu Bakr. (Impedimentul unificării totale a fost dijma
(zeciuiala, zakat-ul) percepută de agenții ('ummal) Profetului pentru
finanțarea continuării războaielor de cucerire, în afara peninsulei). În Orașul
Medina bunurile evreilor au fost trecute în proprietatea musulmanilor, iar cei
600-900 baieți si bărbați evrei au fost executați prin decapitare, o femeie
fiind decapitată pentru uciderea unui războinic musulman, iar femeile și copii
vor fi vânduți ca sclavi, căci era nevoie de bani, din ce în ce mai mulți bani,
pentru a alimenta mașina de război ce era din ce în ce mai des folosită. Pentru
executarea pedepsei, în piața centrală a Medinei au fost săpate șanțuri pentru
îngroparea evreilor decapitați. Măcelul are loc o zi întreagă, sub ochiul atent
al Profetului, care asistă în liniște la execuția „dușmanilor lui Alah și ai
Profetului Lui”, așa cum ne raportează tradiția musulmană. La căderea
nopții, ultimii evrei sunt decapitați la lumina torțelor, fiecare victimă având
dreptul la un strigăt "Alah e mare!" din partea musulmanilor
prezenți. Coranul a justificat gesturile abominabile ale lui Mahomed (surata
33): „Ați omorât o parte dintre ei, i-ați făcut sclavi pe o alta; Alah v-a
făcut moștenitorii pământurilor lor, al locuințelor și bunurilor lor, chiar
dacă pașii voștrii n-au călcat niciodată acest pământ”. Mahomed își va lua cu
această ocazie o concubină dintre evreicele înrobite. Mahomed va pleca apoi (în
629) spre Kaibar, unde se refugiaseră evreii tribului Banu Nadir, după
expulzarea și jefuirea acestora la
Medina , pentru a-i mai jefui o dată de bunuri (evreii aveau
din nou livezi de palmieri), cu această ocazie însușindu-si încă o concubină
evreică, pe frumoasa Safia, de numai 18 ani (el avea pe atunci 59 de ani).
Există
cercetători, cum este de ex. antropologul francez de origine algeriană Malek
Chabel, care au vorbit despre imposibila separare a religiosului de politic în civilizația musulmană. În opinia autorului
lucrării „Islamul și Rațiunea”, Chabel, separarea
în cauză, laicizarea în Islam, nu poate să fie acceptată decât după ce
textul sacru ar fi reinterpretat și trecut printr-o critică raționalistă.
Pe de altă parte, în
civilizația budistă Tibetul a fost singurul stat cu un regim teocratic. De
asemenea, Vaticanul este un caz cu totul special în civilizația occidentală,
care nu exprimă un model curent pentru celelalte state. Care este raportul
politică – religie din perspectivă creștin-ortodoxă?
II. Este posibil un stat cu un regim teocratic în spațiul Creștin-Ortodox?
În contextul examinării temei
raportului Religie – Politică, după ce am văzut că asemenea manifestări există
și sunt promovate în Islam, au existat în Budism, ne putem întreba: este
posibil un stat cu un regim teocratic în spațiul Creștin-Ortodox – deci un stat
care să funcționeze în baza Legii Divine (stipulate în Evanghelii), un stat cu
un regim teocratic, în care capul Bisericii Ortodoxe să dețină și funcția
politică supremă în stat?
Examinând acest subiect putem
face apel la modelul bizantin, întrucât Imperiul Roman de Răsărit a fost un
stat Creștin-Ortodox prin excelență. A avut Imperiul Bizantin un regim
teocratic?
Imperiul Roman de Răsărit a
fost un caz interesant, diferit de cazurile cu regimuri teocratice menționate
mai sus (Tibet, Iran și Vatican). În timp ce în cele trei cazul de state cu
regim teocratic autoritatea supremă religioasă exercită sau a exercitat și
autoritatea supremă politică, în Bizanț împăratul avea un statut superior
patriarhului. Deci Imperiul Roman de Răsărit (Bizanțul) a fost un stat în care
Biserica Ortodoxă a avut un rol important, dar patriarhul nu a fost superior
împăratului – puterii laice. Conform teoriei politice bizantine puterea
împăratului era legitimată de Dumnezeu, împăratul fiind reprezentantul și
alesul (unsul) lui Dumnezeu pe pământ. El conducea un imperiu care era expresia voinței lui
Dumnezeu și a împărăției divine, ierarhia terestră fiind preluată după cea
cerească. Romanii se considerau a fi noul popor ales al lui Dumnezeu.
Imperiul era unic și universal (principiu formulat de Eusebiu de Cezareea în
sec. IV) și stăpânea omenirea. Nu avea limite spațiale și cuprindea întreaga
lume cunoscută. Orice expansiune era justificată prin impunerea credinței
creștine asupra tuturor popoarelor. Nu avea limite temporale, finalitatea fiind
intrarea imperiului terestru în planul divin.
Orice act al împăratului era inspirat de divinitate, fiind un imitator al
gesturilor lui Hristos. Avea ca misiune providențială încredințată de
divinitate de a face așa încât Creștinismul să domnească asupra întregului
pământ. Împăratul era considerat un nou Moise desemnat de Dumnezeu
pentru a conduce nou popor ales. Era considerat ca fiind cel de-al
treisprezecelea apostol, având o putere sacră. Împărații bizantini erau
reprezentați cu aura specifică sfinților încă din timpul vieții și tot ce
dețineau era sacru, de la palatul imperial la domeniile imperiale. În timp
împăratul a dobândit titulaturile de „autocrator” (care avea o dublă
semnificație: puterea absolută pe plan intern, iar pe plan extern, împăratul nu
depinde de nimeni altcineva în afară de Dumnezeu), întărind caracterul absolut
și având un rol important în succesiunea la tron, „Cezar”, „Imperator” (titlul
oficial), din 629 titlul oficial al împăratului bizantin era cel de „Basileus”
după ce titlul de „imperator” nu mai avea o semnificație deosebită pentru populația
grecizată. După 812, în urma încoronării lui Carol cel Mare ca împărat al
romanilor, izbucnind rivalitatea titulaturilor dintre apus și răsărit,
bizantinii au modificat protocolul și titlul oficial al împăraților devine cel
de „Basileu al romanilor/romeilor”, susținând că împăratul bizantin era
adevăratul împărat roman și continuator al politicii imperiale romane,
titulatura fiind menținută până la sfârșitul Imperiului Bizantin.
În sec X împăratul, ca urmare
a poziției pe care o deținea în familia de principi creștini, era singurul reprezentant al lui Dumnezeu pe
pământ. Împărații binzantini nu au evidențiat acest lucru în titulatură,
deoarece se consideră că acest lucru era de la sine de înțeles. De asemenea,
împărații erau singurii în măsură să legimiteze puterea principilor creștini și
acordau privilegii acestora (nu încheiau tratate de pe picior de egalitate).
Orice revoltă împotriva împăratului era considerată o revoltă îndreptată
împotriva lui Dumnezeu, iar conducătorul revoltei era considerat apostat.
În timpul ceremoniilor oficiale
nimeni nu putea veni în contact direct cu persoana împăratului care avea un
caracter sfânt. Chiar atunci când o persoană primea un obiect, acesta era
transmis prin mâna unor intermediari, iar dacă era primit direct de la împărat,
își acoperea mâinile cu poală mantiei pentru a nu veni în contact direct cu
mâinile împăratului.
În plan politic împăratul era
definit ca autoritate legitimă, misiunea și țelul împăratului fiind de a
asigura menținerea bunurilor imperiului, de a recupera bunurile pierdute și de
a dobândi prin victoriile sale bunurile care îi lipsesc.
În urma acestei succinte
evocări istorice, se poate menționa că în comparație cu cele trei regimuri
teocratice evocate (Tibet, Iran și Vatican), în Imperiul Bizantin niciodată
patriarhul Bisericii Creștin-Ortodoxe nu a avut un rol prevalent asupra
împăratului. Deci în Bizanț nu a existat un regim politic teocratic, cu toate
că împăratul, fiind considerat unsul (reprezentantul) lui Dumnezeu pe pământ, era
considerat și tratat ca o figură foarte importanță în Biserică.
În ceea ce privește o
eventuală învățătură, în Evanghelii, cu privire la un eventual stat
creștin-ortodox, se știe că nu există asemenea referiri precise. Pentru poporul
evreu Mesia (acest cuvânt a fost tradus în greacă prin Χριστός, transcris în limba română Hristos,
însemnând „uns”) pe care îl așteptau și îl mai așteaptă era un personaj menit
să fie ultimul urmaș pe tronul lui David. Deci ar fi îndeplinit funcții
politice. Iisus Hristos a declinat orice tentativă de a ocupa funcții politice
– de a deveni rege. Mai mult, din câteva afirmații ale Domnului Iisus Hristos
putem înțelege că El nu a avut preocuparea de a elabora o învățătură privind
expresia politică a un stat Creștin (Ortodox), care să funcționeze în baza unor
legi formulate în Sfânta Scriptură și care să fie condus în ultimă instanță,
din punct de vedere politic, de către ierarhia religioasă (bisericească)
creștină. Este cunoscut răspunsul Domnului dat lui Pilat: „Împărăţia Mea nu
este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii
Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este
de aici” (Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 18, versetul 36). Într-un alt
context, Mântuitorul îndemna: „Daţi deci Cezarului cele ce sunt
ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Sfânta
Evanghelie după Matei, capitolul 22):
„15. Atunci s-au dus fariseii
şi au ţinut sfat ca să-L prindă pe El în cuvânt.
16. Şi au trimis la El pe ucenicii lor, împreună cu
irodianii, zicând: Învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi întru adevăr
înveţi calea lui Dumnezeu şi nu-Ţi pasă de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa
oamenilor.
17. Spune-ne deci nouă: Ce Ţi
se pare? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?
18. Iar Iisus, cunoscând
viclenia lor, le-a răspuns: Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?
19. Arătaţi-Mi banul de
dajdie. Iar ei I-au adus un dinar. 20. Iisus le-a zis: Al cui e chipul acesta
şi inscripţia de pe el?
21. Răspuns-au ei: Ale Cezarului.
Atunci a zis lor: Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui
Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.
Pornind de la aceste referiri
la dimensiunea laică (politică) putem admite că din perspectivă creștin-ortodoxă
există o separare clară între cele două domenii – religie și politică: ele nu
pot fi confundate.
De ce cele două planuri –
politic și religios/spiritual – trebuie abordate separat? O referire la acest
aspect găsim într-un volum al cercetătorul român George Cristian Maior care l-a
citat pe cercetătorul american Reinhold Niebuhr: „După cum spunea în mod
clar Niebuhr, «cum politica se ocupă de obiectivele proxime ale scopurilor
vieții și religia se ocupă cu cele ultime, este întotdeauna o sursă de iluzii
dacă una dintre ele este pur și simplu investită cu sanctitatea celeilalte»”[4].
Dacă cele două planuri (politic și religios) sunt confundate, se poate ajunge
la manifestarea unor fenomene nedorite, cum este terorismul – care vizează
urmărirea și atingerea unor scopuri politice sub pretextul motivației
religioase. De fapt, în acest caz este vorba de o înțelegere distorsionată a
unei învățături religioase (în contextul unei religii tradiționale) sau este
vorba de folosirea religiei în scopuri politice.
Un fenomen interesant l-a
constituit Mișcarea Legionară în perioada interbelică în România. Având la baza
ideologiei valori Creștin-Ortodoxe, formațiunea politică s-a manifestat ca una
totalitară, iar utilizarea asasinatelor politice (legionarii au asasinat câțiva
prim-miniștri ai României) a compromis-o profund. Mișcarea Legionară poate
servi drept exemplu negativ al confundării sau amestecării planurilor politic
și religios.
O istorisire referitoare la
momentul asaltului otomanilor asupra Constantinopolului în 1453 poate servi drept
argument cu privire la faptul că este indezirabilă confundarea celor două
planuri (politic și religios): este vorba de discuţiile senatorilor bizantini despre
„sexul îngerilor” în timpul ocupării Constantinopolului de către turci.
Indiferent dacă această povestire este autentică sau nu, ea arată că
preocuparea structurilor politice ale unui stat față de teme religioase îi poate
fi fatală, ceea ce ne-a arătat, de altfel, și exemplul Tibetului. În timp ce
structurile religioase (bisericești) se ocupă de cele veșnice – de mântuirea
sufletelor membrilor Bisericii – structurile laice au menirea și datoria să se
ocupe de asigurarea unor condiții normale de viață pentru cetățenii unui stat,
de supraviețuirea și propășirea statului – suveranitatea, independența, integritatea
teritorială, securitatea societății și statului ș.a.. Confundarea planurilor
poate fi fatală amânduror tipurilor de structuri: atât celor bisericești, cât
și celor laice (politice).
O practică la fel de
indezirabilă este și cea de preluare de către unele forțe politice sau de către
unii ideologi a unei abordări religioase și transpunerea ei în plan politic. Comuniștii
sovietici au fost cei care au excelat în acest sens. Ei au trișat când au
proiectat rezultatul declarat al acțiunii (guvernării) lor – bunăstarea (noțiunea
comunism devenise sinonimă cu un trai
îmbelșugat) – într-un viitor imprevizibil (în ciuda promisiunii hazardate a lui
N. Hrușciov conform căreia construcția comunismului va fi finalizată în 1980). Această
abordare, preluată din religie, conform căreia mântuirea poate fi obținută în
viitor a fost utilizată și în campania electorală din 2014 din Republica
Moldova, atunci când PLDM a folosit sloganul: „Înainte, spre un viitor
european”. Proiectarea într-un viitor incert a rezultatelor unor promisiuni
politice reprezintă o manipulare a electoratului de către unele partide
politice care urmăresc alte interese decât binele comun. Politicienii au
menirea să vorbească la timpul prezent sau să-și proiecteze programul de
guvernare într-un viitor imediat, în timp ce clerul vorbește în mod firesc la
timpul viitor, despre viitoarea judecată și mântuire, care dă sens vieții
prezente. Iar aceste planuri nu trebuie confundate.
III. Importanța moralei în politică
Cu toate că planurile politic
și religios nu trebuie confundate, trebuie menționat totuși că fără moralitate
(care izvorăște din poruncile religioase) nici un stat nu poate supraviețui și prospera,
căci va degrada sub povara corupției – a delapidărilor unor funcționari de stat
(politicieni aflați la guvernare) degradați ei înșiși din punct de vedere moral.
Pe de altă parte, pentru ca într-un stat să existe o guvernare din oameni
integri și competenți este necesar ca electoratul acelei țări să dea dovadă de
respectarea principiilor morale. O comunitate de persoane lipsite de moralitate
nu poate constitui o națiune și nu poate impune un stat pe arena mondială. Propășirea
materială a unei țări este posibilă numai printr-o disciplină – printr-o luptă
interioară cu patimile, printr-o vieță spirituală a fiecărui cetățean, de la
șeful de stat până la cel din urmă cetățean. Este relevant pasajul din Sfânta
Scriptură (Vechiul Testament) referitor la necesitatea ca oamenii din cadrul
unui popor să tindă spre desăvârșirea morală, să tindă să devină drepți, pentru
ca Dumnezeu să fie cu acel popor:
«20. Zis-a deci Domnul:
„Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu.
21. Pogorî-Mă-voi deci să văd
dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor,
iar de nu, să ştiu”.
22. De acolo doi din Oamenii
aceia, plecând, S-au îndreptat spre Sodoma, în vreme ce Avraam stătea încă
înaintea Domnului.
23. Şi apropiindu-se Avraam, a
zis: „Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos, încât să se întâmple
celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit?
24. Poate în cetatea aceea să
fie cincizeci de drepţi: pierde-i-vei, oare, şi nu vei cruţa tot locul acela
pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate?
25. Nu se poate ca Tu să faci
una ca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără de lege şi să se
întâmple celui drept ce se întâmplă celui necredincios! Departe de Tine una ca
asta! Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?”
26. Zis-a Domnul: „De se vor
găsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepţi, voi cruţa pentru ei toată cetatea
şi tot locul acela”.
27. Şi răspunzând Avraam, a
zis: „Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă!
28. Poate că lipsesc cinci din
cincizeci de drepţi; poate să fie numai patruzeci şi cinci; pentru lipsa a
cinci pierde-vei, oare, toată cetatea?” Zis-a Domnul: „Nu o voi pierde de voi
găsi acolo patruzeci şi cinci de drepţi”.
29. Şi a adăugat Avraam să
grăiască Domnului şi a zis: „Dar de se vor găsi acolo numai patruzeci de
drepţi?” Şi Domnul a zis: „Nu o voi pierde pentru cei patruzeci!”
30. Şi a zis iarăşi Avraam:
„Să nu Se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi: Dar de se vor găsi acolo numai
treizeci de drepţi?” Zis-a Domnul: „Nu o voi pierde de voi găsi acolo
treizeci”.
31. Şi a zis Avraam: „Iată,
mai cutez să vorbesc Stăpânului meu! Poate că se vor găsi acolo numai douăzeci
de drepţi”. Răspuns-a Domnul: „Nu o voi pierde pentru cei douăzeci”.
32. Şi a mai zis Avraam: „Să
nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi încă o dată: Dar de se vor găsi acolo
numai zece drepţi?” Iar Domnul i-a zis: „Pentru cei zece nu o voi pierde”.
33. Şi terminând Domnul de a
mai grăi cu Avraam; S-a dus, iar Avraam s-a întors la locul său» (Biblia, Facerea
(Geneza), capitolul 18).
Cetățenii fiecărei cetăți, ai
fiecărui stat trebuie să tindă spre perfecțiunea morală, pentru ca Harul lui
Dumnezeu să se reverse peste acel stat, așa încât poporul acelei țări să
prospere. Dar foarte important este ca persoanele aflate în funcții politice să
acționeze în conformitate cu principiile morale, să nu fie coruptibile. Un stat
cu asemenea conducători va propăși.
Concluzii
Se poate menționa că statul
laic este formula optimă de organizare a statelor contemporane. Modelul laic este
cel dezirabil din perspectivă Creștin-Ortodoxă, în baza argumentelor (citatelor
din Sfânta Scriptură) invocate în prezenta lucrare, așa cum este acceptat omniprezent
în civilizația occidentală și pe continentele unde Occidentul și-a lăsat
amprenta: America Latină, Africa, state laice din Asia ș.a.. Un avantaj clar al
modelului statului laic este faptul că în condițiile în care marea majoritate a
statelor contemporane sunt multiconfesionale sau chiar multireligioase, așa cum
sunt și multietnice, formula laică poate asigura tratamentul egal al diferitelor
comunități confesionale și religioase, respectiv poate asigura securitatea societală (o societate
consolidată). Libanul este un exemplu de concordie societală (chiar dacă încă firavă)
a tuturor comunităților purtătoare ale diferitelor religii, confesiuni și etnii.
Printr-un acord politic ele au reușit să restabilească pacea în țară după un
război civil îndelungat.
Statul laic, în care tuturor
comunităților li se respectă dreptul la exercitarea religiei sau confesiunii, a
culturii tradiționale, este varianta oprimă pentru statul modern ce tinde spre
realizarea unor interese naționale ca: asigurarea securității (suveranității,
independenței, integrității teritoriale) și a prosperității.
În același timp, se poate constata o
incompatibilitate fundamentală între modelul laic – consacrat în spațiul
civilizațional creștin: atât în cel Occidental (Catolic și Protestant), cât și
în cel oriental (Ortodox) – și modelul fundamentaliștilor islamici, care
suprapun planurile politic și religios. Islamiștii fundamentaliști constituie în
prezent și vor constitui și de acum înainte cea mai mare amenințare la adresa
sistemului internațional de securitate și a principiilor democratice și
liberale. Această amenințare este cu atât mai periculoasă, cu cât actualii lideri
ideologi ai organizației teroriste „Statul islamic” urmăresc re-crearea unui califat – un teritoriu pe care este recunoscută
autoritatea unui calif, succesorul lui Muhammad, profetul Islamului, în
exercitarea politică a puterii. Pe harta trasată de organizația „statul
islamic”, care controlează în prezent teritorii din Irak și Siria, în cadrul
califatului au fost incluse și statele europene care au făcut cândva parte din
Imperiul Otoman sau din califate din nord-vestul Africii (ale maurilor), care
s-au extins în Spania (unde au fost create state arabe, de exemplu califatul de
Cordoba, până în 1492). Este clar că exprimându-și deschis dezideratul de „a
recupera” toate teritoriile europene care au fost controlate vreodată de un
imperiu sau de vreun stat de religie musulmană, dacă va reuși acest lucru, organizația
teroristă „statul islamic” nu va ezita să extindă granițele califatului dincolo de limitele la care
au ajuns antecesorii lor.
Bibliografie:
1. Crainic Nichifor, Ortodoxie și etnocrație, Editura
Albatros, București, 1997.
2. Crainic Nichifor, Dostoievski și creștinismul rus, Editura
Anastasia, București, 1998.
3. Evola Julius, Naționalism și asceză, Editura Fronde,
Alba-Iulia, 1998.
4. Huntington, Samuel P., 1993. “The Clash of Civilizations”, Foreign
Affairs: Volume 72, No.3/1993, P. 22-49.
5. Huntington
6. Gillet Olivier, Religie și naționalism. Ideologia Bisericii
Ortodoxe Române sub regimul comunist, Editura Compania, București, 2001.
7. Maior George Cristian, Incertitudine. Gândire strategică și relații
internaționale în secolul XXI, Editura Cartier, Chișinău, 2015.
8. Mehedinți Simion, Creștinismul românesc, Editura
Anastasia, București, 1995.
9. Stăniloae, Dumitru, Ortodoxie și românism, Editura
Mănăstirii Putna, 1992.
10. Tenace, Michelina, Creștinismul bizantin. Istorie, teologie,
tradiții monastice, Editura Cartier, Chișinău, 2005.
[1] Huntington, Samuel P., 1993. “The Clash of Civilizations”. Foreign
Affairs: Volume 72, No.3/1993, P.22-49.
[2] Huntington, Samuel
P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea
ordinii mondiale, Antet, București, 1997.
[3] Vaticanul își va înălța fără fast drapelul
la ONU , http://www.agerpres.ro/externe/2015/09/22/vaticanul-isi-va-inalta-fara-fast-drapelul-la-onu-03-21-14,
accesat: 5.10.2015.
[4] George Cristian Maior, Incertitudine. Gândire strategică și relații
internaționale în secolul XXI, Editura Cartier, Chișinău, 2015, p. 69.
