Ești viața mea

Fără Tine mă simțeam pierdut,

Cu Tine-a început o nouă viață.

Un sens ce în străfunduri a zăcut,

A țâșnit, de neoprit, la suprafață.

O viață am râvnit să Te găsesc,

Ești tot ce mai mai bun în mine.

Pentru a fi cu Tine eu trăiesc, 
Ești viața mea, ca sângele din vine.

Misterul denumirii Vlahia, respectiv a etnonimului Vlah

Etnogeneza populației majoritare a Republicii Moldova încă mai constituie obiectul cercetării istoricilor. Se admite faptul că în perioada antică pe meleagurile moldave au viețuit Geții. Apoi, după un hiatus temporal, s-a constituit statul care purta denumirea Moldovlahia. Domnitorul Alexandru cel Bun purta titlul: „voievod de sine stătător a toată Moldovlahia și a malului mării”. Între Vlahii moldoveni și Geți se admite că ar exista o continuitate.

Un fapt interesant este și acela că în întreg arealul lor de viețuire, coetnicii noștri se denumesc și sunt denumiți din timpuri imemoriale până în prezent Vlahi – în: Serbia [ținutul Timoc], Grecia, Macedonia (Meglenia – ținut împărțit între Grecia și Macedonia, unde coetnicii noștri autohtoni se numesc Vlași), Croația (în ținutul Istria), Bulgaria, Albania, Republica Cehă ș.a.. Peste tot coetnicii noștri sunt numiți, în limbile țărilor respective, Vlasi (ceea ce înseamnă Vlahi). În prima jumătate a secolului XIV la nord de Dunăre au fost constituite două state: Ugrovlahia și Moldovlahia – denumiri care atestă comunitatea etnică a celor care le-au constituit cu toți cei care se denumeau Vlahi în întreaga peninsulă Balcanică și până la nord – în Moravia (Cehia). Se știe că în limba maghiară Vlah se zice Oláh, iar de aici, se poate presupune, s-a luat denumirea de Voloh, cu care îi denumeau slavii estici pe locuitorii țării noastre (actuala Moldovă) – țară pe care o numeau Волощина (Voloșcina). 

Este interesantă abordarea gânditorului rus Lev Gumiliov a fenomenului etnicității. El folosește noțiuni ca „supertnie”, „etnie” și „subetnie”. Din această perspectivă se poate enunța că poporul Republicii Moldova face parte din superetnia Indo-Europenilor, din etnia Vlahă, și constituie subetnia Moldovenească, la fel cum și frații noștri Vlași din Meglenia (Grecia și Macedonia), Armâni (Grecia, Albania, Bulgaria și Macedonia) și Rumeri din Istria (Croația) constituie subetnii specifice (fiecare are dialectul său) ale etniei Vlahe. 

În mod normal, sistemul de educație al Republicii Moldova ar trebui să pună în valoare comunitatea etnică a Vlahilor de peste tot în Sud-Estul Europei, iar istoricii să cerceteze ipoteza existenței unei formațiuni statale Vlahe care se întindea peste Balcani și Carpați, în perioada prestatală moldovenească. Or, cei care au auzit graiurile Vlașilor megleni, Armânilor macedoneni și Rumerilor istrieni pot constata comunitatea ortoepică a graiului moldovenesc cu graiurile respective – a felului în care sunt pronunțate cuvintele (foarte multe – comune și ele). Explicarea acestor elemente comune izbitoare este și ea foarte interesantă și merită și ea eforturile istoricilor.   

Gânduri la sfârșit de an

***

Din supărarea ta se înfruptă copios diavolii (din practicarea patimilor care te-au înrobit) – astfel te secătuiesc de energie. Te superi pentru că ești mândru. Mândria este expresia supremă a prostiei umane.

***

Oamenii se împart în două categorii: căscați și atenți. Cei atenți, care sunt minoritari, se împart și ei în două categorii: binevoitori și răuvoitori. Răuvoitorii sunt cei manipulați de  diavoli și care îi fură și îi exploatează pe căscați. Binevoitorii sunt cei însuflețiți de îngeri și care îi servesc pe căscați. Căscații nu prețuiesc deloc jerfa binevoitorilor, căci altfel nu ar mai fi căscați (inconștienți, neînțelegători). Lupta se dă între răuvoitori și binevoitori, pentru cei mulți (căscați) – pentru mântuirea/eliberarea lor, respectiv pentru împilarea lor.

***

Omul suferă din cauză că nimerește în plasa diavolilor, mușcând momeala patimilor. Omul fericit este cel care nu nimerește în plasa diavolilor, care își păstrează liniștea interioară (sufletească) – ceea ce este o măiestrie, o artă.

Misterul tău

Ești minunea ce mi-a dat-o Dumnezeu.
Misterul tău până-n străfunduri mă-nfioară,
Ești mângâierea sufletului meu,
Ești steaua mea, cea călăuzitoare.

De ce cei de la putere au câștigat alegerile prezidențiale

     Se apropie turul II al alegerilor prezidențiale și observatorii pot trage concluzii cu privire la miza acestora pentru putere. Nu poate fi exclusă ipoteza că atunci când i-a văzut protestând împreună pe reprezentanți opoziției - pe ai celei de stânga, cu ai celei de dreapta - puterea a înțeles că numai unită opoziția reprezintă o forță de temut. Pentru a elimina respectivul pericol și a-și consolida pozițiile, puterea a recurs la numirea (prin modificarea Constituției) și desfășurarea alegerilor prezidențiale, prin care urmărește dezbinarea atât a opoziției, cât și a societății, după principiul și cu scopul bine-cunoscut: Divide et impera. 

     Intenția centrului de putere al guvernării a fost de la început ca în turul II să ajungă candidații opoziției - al stângii și al dreptei - pentru că era clar că se vor război și vor face imposibilă pe mai departe orice colaborare pentru binele țării (deoligarhizarea, restituirea miliardului furat). Nu întâmplător în ziua I-lui tur de scrutin vocea influentă a puterii scria cu satisfacție pe o rețea de socializare: „Ne vedem în turul doi”. 

     După ce puterea și-a retras candidatul (M. Lupu), fiecare dintre cei doi politicieni care au acces în turul II îl acuză pe celălalt că este candidatul puterii. Puțini înțeleg că ei fac jocul puterii. Candidatul puterii este, fără să o știe, acela care manifestă mai multă ură și dispreț față de oponentul său. Atacurile furibunde la persoană, proferate de televiziunile care îi sprijină pe cei doi candidați, ating cote maxime, ca și cum cei doi nu se vor mai întâlni după 13 noiembrie. 

    Din această perspectivă pare clar, fără să mai așteptăm rezultatele turului II, că puterea este câștigătoare în alegerile pentru o funcție de președinte cu foarte puține atribuții (iar un președinte fără o majoritate parlamentară, care să îl susțină, chiar este ca frunza pe apă). Astfel puterea a reușit - exploatând lipsa de luciditate și clarviziune a celor doi candidați, dar și ale susținătorilor săi fervenți - să-i dezbine, iar prin aceasta, a reușit să dezbine și societatea. 

     Cu toate că mulți s-au lăsat furați, în naivitatea lor, de frenezia „disputei Est-Vest”, trezirea la realitate este iminentă. Iar realitatea este la fel de tristă...

     © Pentru republicarea articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obținerea acordului autorului (titularului blog-ului) 

Darul meu

Te iubesc nespus,
Ești bucuria mea,
Mister de nepătruns,
Darul meu de sus,
Radioasă stea.

„Integrarea europeană” în campania electorală: cine este adevăratul proeuropean?

NOTA BENE: Acest articol a fost scris și postat aici în dimineața zilei în care, peste câteva ore, M. Lupu a fost scos din cursă. 

     Candidatul grupării aflate la guvernare, M. Lupu, a pornit în campania pentru alegerea președintelui (nu a șefului statului, căci într-un regim parlamentar primul ministru este cel care rezolvă, de el depind mai multe, deci el pare să fie adevăratul șef al statului – așa e în Germania, Israel ș.a. state cu regim parlamentar) cu un avans oferit de trei atuuri, comparativ cu contracandidații săi – resursele: 1) financiară (cu cele mai mari cheltuieli), 2)  administrativă (primari și alți funcționari, din partidul său, care pot influența alegători confuzi) și 3) mass-media.

Cu toate acestea, candidatul puterii poate reuși performanța de a pierde alegerile. Mai întâi a fost campania preelectorală a partidului, cu sloganul „Împreună suntem mai puternici” – preluare a sloganului cu care Hillary Clinton își desfășoară acum campania pentru prezidențiale în SUA („Stronger together”). A venit apoi campania electorală, în care candidatul puterii a intrat cu sloganul „Aud, ascult, rezolv” – foarte asemănător cu cel al lui Tony Blair: „I am listening. I hear. And I will act”. Unii ar spune că este o strategie: preluând (plagiind? – partidul nu a declarat încă că ar fi cumpărat sloganurile respective de la politicienii occidentali) cele două sloganuri, deținătorii puterii ca și cum resping acuzațiile care li se aduc: cum adică am furat noi miliardul, dacă nu avem bani nici măcar pentru două sloganuri originale? Desigur, la aceasta alegătorii pot răspunde: dacă nu vă duce capul să elaborați două sloganuri, cum veți rezolva problemele țării? – căci rezolvarea lor necesită multă ingeniozitate și creativitate…  

Punctul culminat al rateurilor guvernării a fost consemnat marți, 25 octombrie, când televiziunile afiliate partidului care deține puterea au efectuat un atac la adresa candidatului Maia Sandu. Observatorii au consemnat eroarea comisă de „strategii” democraților, care acreditaseră din greu, prin televiziunile trustului respectiv, ideea că contracandidatul lui M. Lupu în alegeri este I. Dodon. În mod normal, înaintea I-lui tur, lupta lui M. Lupu ar fi trebuit să fie cu M. Sandu – ambii candidați se declară proeuropeni, deci se luptă pentru voturile aceleiași părți a electoratului. Probabil, dându-și seama în al 12-lea ceas de eroarea pe care au făcut-o, „strategii” lui M. Lupu au atacat-o pe M. Sandu. Dar cu ce? Ei au invocat faptul că M. Sandu, pe timpul când era ministru al educației, ar fi fost împotriva faptului ca „în școli să existe icoane sau capele”. Dacă, după cum este perceput postul respectiv de televiziune, el într-adevăr face campanie pentru candidatul puterii și transmite mesaje „interesate” ale echipei lui M. Lupu, rezultă un fapt relevant: întrucât în UE corectitudinea politică demult a impus practica excluderii din școli a atributelor religioase, din motive pe care nu le voi enumera aici (putem să nu fim de acord, dar acestea sunt normele europene), rezultă că Maia Sandu este candidatul care promovează cu adevărat integrarea europeană. Deci mai rezultă de aici că pentru unii „integrarea europeană” nu este un act asumat până la capăt, cu tot ce înseamnă standarde europene, ci o ipocrizie… Iar asta îi poate costa victoria în alegeri…  

© Pentru republicarea articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obținerea acordului autorului (titularului blog-ului).        

Asasinatul prin dezinformare și reacția moldovenilor

Campania pentru alegerile prezidențiale a scos la iveală confruntări care depășesc bunul simț. „Killerii” (asasinii) dez-informaționali pot susține că ei urmăresc doar discreditarea dușmanilor politici ai celor care îi plătesc. Dar de ce să se ascundă după deget – ei (dezinformatorii) urmăresc ca respectivii dușmani politici să devină cadavre politice, deci urmăresc asasinarea lor politică.

Reacția moldovenilor la dezinformarea care li se varsă peste capete este diferită. Unii se complac în zoile turnate peste ei. Alții ignoră conținuturile dezinformaționale respective. Unii sunt luați drept niște imbecili de către jonglorii cu joi dezonformaționale, alții îi cred imbecili pe cei care îi cred pe alegători imbecili.

O concluzie se profilează: apucătura de turnare a zoilor dezinformaționale peste concurenții politici, atacurile la persoană, reflectă starea de degradare morală a păturii politice. Dacă societatea nu ar fi degradată moral, asemenea concurenți politici s-ar rușina să iasă în față și să uzeze de asemenea practici.

La orice scrutin electoral alegătorii au de susținut un examen: ei trebuie să răspundă la întrebarea dacă ei, alegătorii, chiar sunt neînțelegători și consumatori de zoi, așa cum îi cred cei care anunță că vor să-i fericească…

© Pentru republicarea articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului).     

RĂZBOIUL HIBRID CA FENOMEN ÎN CONFRUNTAREA DINTRE RUSIA ȘI OCCIDENT ÎN SPAȚIUL EUROPEI DE EST

HYBRID WAR AS A PHENOMENON IN CONFRONTATION BETWEEN RUSSIA AND THE WEST IN THE AREA OF EASTERN EUROPE

ГИБРИДНАЯ ВОЙНА КАК ФЕНОМЕН В ПРОТИВОСТОЯНИИ МЕЖДУ РОССИЕЙ И ЗАПАДОМ В ПРОСТРАНСТВЕ ВОСТОЧНОЙ ЕВРОПЫ    

                       

           Abstract:

            The phenomenon of hybrid war can be observed in the nowadays confrontation between two international polls of power: Russia and West. Syria and Ukraine became a ground of that confrontation. The causes of conflict are not only the different interests, but also different values, ideas, ideals, visions on the world order and security architecture. Due to the proximity of the war in Eastern Ukraine, hybrid war is a threat to the national security of Republic of Moldova.         

           

            Keywords: hybrid war, confrontation, Russian Federation, West (NATO, EU), Eastern Europe.  

Introducere

            Confruntarea dintre Federația Rusă și Occident (UE și NATO) s-a accentuat mai ales după ce Rusia a anexat Crimeea (2014) și susține separatiștii din regiunile Lugansk și Donețk (Donbas) din Ucraina [1]. În urma acestor acțiuni Occidentul a impus sancțiuni economice Federației Ruse (în primul rând a închis accesul Rusiei la piețele financiare occidentale), care, la rândul său, a adoptat contra măsuri: a impus restricții la importurile de produse alimentare din UE. Astfel, înrăutățirea relațiilor Est – Vest este în strânsă legătură cu rolul jucat de Rusia în conflictul din estul Ucrainei. Cu toate că Rusia și Ucraina nu se află în stare de război (nici una dintre cele două țări nu a declarat război celeilalte), Kievul acuză în mod constant implicarea Moscovei în conflictul din Estul Ucrainei.
     Situația actuală din estul Ucrainei se înscrie într-un șir de momente tensionate în relațiile Federației Ruse cu state vecine post-sovietice. Conflictul declanșat în 2014 în estul Ucrainei a fost precedat de războiul din nordul Georgiei, din 2008, și de cel din estul Republicii Moldova, în 1992. Toate cele trei state post-sovietice și-au exprimat intenția de ieșire din „vecinătatea apropiată” – sfera de influență a Kremlinului, iar în ultima perioadă și-au exprimat voința de a se integra în spațiul civilizațional european, toate trei semnând câte de acord de asociere cu Uniunea Europeană. Din acel moment se poate vorbi de acutizarea conflictului dintre Rusia și Ucraina, Georgia, Republica Moldova. În mare măsură, conflictele din 1992, 2008 și 2014 s-au derulat după un scenariu asemănător, cu toate că există și diferențe: în 1992 și 2008 Rusia a angajat în mod deschis trupele sale împotriva Republicii Moldova și, respectiv, împotriva Georgiei, în timp ce în 2014 (și până în prezent) Kremlinul refuză să recunoască implicarea efectivelor sale militare în conflictul din estul Ucrainei. Oricum, de fiecare dată, în desfășurarea celor trei conflicte, nu a fost vorba de un conflict (război) interstatal tipic: în 1992 Republica Moldova nu a declarat război Federației Ruse, nici Rusia nu a declarat război Moldovei (poate din această cauză Rusia este până în prezent, în ciuda bunului simț, parte a formatului de negocieri 5+2 în calitate de mediator și garant, cu toate că trupele sale au participat în conflictul din 1992 de partea forțelor separatiste); în 2008 Rusia nu a declarat război Georgiei, nici viceversa; în 2014 Rusia nu a declarat război Ucrainei, nici viceversa. În același timp, observatorii înțeleg că de fiecare dată a fost vorba de un conflict între Rusia – care a susținut „republici autoproclamate” nerecunoscute (Republica Moldovenească Nistreană [RMN]; Republica Osetia de Sud; Republica Populară Lugansk și Republica Populară Donețk) – și statele post-sovietice recunoscute: Republica Moldova, Georgia și Ucraina. De fiecare dată a fost vorba de un război hibrid purtat de Federația Rusă cu cele trei republici post-sovietice, război care continuă până în prezent. Iar în condițiile declarării intenției de integrare în spațiul civilizațional occidental a celor trei state post-sovietice, se poate observa extinderea războiului hibrid inclusiv în relația Est – Vest (Rusia – Occident), caracterizată, la etapa actuală, printr-o tensionare. Practic, se poate admite că războiul hibrid este în prezent un fenomen ce poate fi observat în confruntarea dintre Rusia și Occident, iar instrumentele sale sunt utilizate în mod frecvent.

            Partea vizibilă a conflictului Est – Vest ține de divergența de interese geopolitice: de eforturile Rusiei de a-și păstra sfera de influență în spațiul post-sovietic, respectiv de acțiunile Republicii Moldova, Georgiei și Ucrainei, susținute de Occident (SUA și UE), de a ieși din sfera de influență a Rusiei și de a se integra în spațiul civilizațional european. Totuși, o explicație mai profundă a evoluțiilor defectuoase ale relațiilor dintre actorii din cele două spații geopolitice este legată de faptul că elitele politice ale celor doi poli internaționali de putere gândesc, percep și acționează pornind de la două paradigme diferite, împărtășesc valori diferite, au idealuri și viziuni diferite cu privire la ordinea internațională și calea pe care trebuie să evolueze lumea.  

           

Confruntarea Rusia – Occident: cauze și consecințe

            Lumea contemporană este marcată de numeroase conflicte, care au diverse cauze și motivații. Cu regret, diversitatea încă mai este speculată pentru instigarea la conflicte. Or, în prezent, în lume există aproximativ 2870 religii și aproximativ 7000 de limbi (3000 dintre ele sunt pe cale de dispariție, deoarece nu dispun de scriere). Această diversitate constituie o bogăție culturală a planetei, dar în același timp, conține și un potențial de conflicte, mai ales în arii marcate de sărăcie și de probleme sociale: șomaj, lipsa accesului la asistența medicală, la educație ș.a.. Există mai multe conotații ale conflictelor din trecut și din perioada contemporană: interrasiale, interreligioase, interconfesionale (intersectare), interetnice (interculturale, implicând tradiții și obiceiuri ale diverselor comunități, inclusiv ale unor minorități etnice aflate în conflict cu etnii majoritare, ceea ce poate conduce la războaie de gherilă sau la utilizarea actelor teroriste), lingvistice, ideologice, politice (inclusiv între clase sociale – conform paradigmei marxiste: între săraci și bogați) ș.a. Pe lângă acestea, la etapa contemporană se poate vorbi și de conflicte intercivilizaționale [2], care mai pot fi denumite geopolitice. Confruntarea Rusia – Occident se poate înscrie în această paradigmă. Toate aceste conflicte pot fi definite ca identitare, întrucât fiecare comunitate implicată într-un conflict apără sau promovează (uneori: impune) anumite valori ce definesc respectiva comunitate, apără și promovează anumite interese. O excepție, care confirmă totuși regula, o constituie conflictele între, pe de o parte, state – în persoana forțelor de ordine – și, pe de alta, grupuri de crimă organizată, care mai sunt denumite, în unele regiuni ale lumii, mafii. Grupările în cauză sunt entități care dispută dreptul exclusiv (monopolul) la forță (violență) și control din partea statului asupra unei regiuni sau asupra întregului teritoriu al unui stat, fiind constituite din persoane având aceeași identitate culturală (religioasă, etnică, lingvistică) cu guvernanții și majoritatea populației țării (eventual, se poate vorbi de o identitate regională, ca în cazul mafiei siciliene din Italia).

            Confruntarea Rusia – Occident s-a accentuat în 2014, din momentul anexării de către Rusia a Crimeii și al declanșării războiului din estul Ucrainei (Lugansk și Donețk). Atunci s-a produs a răcire a relațiilor, după o perioadă de 23 de ani de cooperare între Moscova și Washington/Bruxelles. În prima parte a acestei perioade Rusia a dat impresia unui stat care a preluat modelul occidental, deci s-a angajat pe calea occidentală (a modernizării). Răceala intervenită în relațiile Rusia – Occident poate fi pusă în legătură cu rolul pe care și l-a asumat președintele Vladimir Putin, care și-a propus să pună în valoare statutul de putere regională sau chiar să restabilească statutul de putere mondială al Rusiei. Confruntarea Rusia – Occident s-a agravat mai mult odată cu implicarea Federației Ruse în conflictul din Siria, printr-o intervenție militară începută pe 30 septembrie 2015, la solicitarea Guvernului Republicii Arabe Siriene, forțele militare rusești sprijinind regimul lui Bashar al-Assad, legitimitatea căruia este contestată de Occident. În esență, confruntarea Rusia – Occident se manifestă în două planuri:

            1. al intereselor (cu referire la sfere de influență, control geopolitic);
          2. al ideilor, al idealurilor (al viziunii asupra lumii – asupra ordinii mondiale, asupra arhitecturii securității regionale și internaționale).

            Pe de o parte, este vorba de o dispută legată de divergența de interese geopolitice, de reconfigurarea (reîmpărțirea), de către polii de putere, Moscova și Washington, a sferelor de influență (în spațiul post-sovietic – mai ales privind cele trei state menționate mai sus: Republica Moldova, Georgia și Ucraina, care doresc ieșirea din sfera de influență a Rusiei și integrarea în spațiul civilizațional european), în vederea stabilirii unui sistem de securitate în spațiul disputat al Europei de Est. Ciocnirea intereselor constituie cauza conflictului Est – Vest. Totuși, confruntarea Rusia – Occident mai este și, sau înainte de toate, un conflict de valori, de idei (ideologii) care stau la baza sistemelor politice, economice (sociale), culturale ș.a. ale statelor din cele două spații civilizaționale, de idealuri, de viziuni privind ordinea mondială (implicit, privind sistemul de securitate optim). Asumarea ideilor respective determină apartenența civilizațională a statelor. În acest context, se poate vorbi despre un conflict al ideologiilor (sistemelor de idei) care stau la baza celor două civilizații: occidentală și eurasiatică (civilizația rusă poate fi denumită, convențional, eurasiatică [3]).

          Cele două civilizații sunt opuse după ideile pe care fiecare le împărtășește – în plan instituțional: Uniunea Eurasiatică/Organizația Tratatului Colectiv de Securitate versus UE și NATO; în plan ideologic: eurasianism – versus occidentalism; în relațiile internaționale: un sistem mondial unipolar (cu SUA – unică super-putere) versus un sistem multipolar; idealism (securitate colectivă) versus realism (echilibrul puterii) [4]; în plan politic: un sistem politic autoritar (de facto; formal, totuși, conform Constituției și legislației sale, Federația Rusă este „un stat democratic”) versus un sistem democratic; în plan ideologic: conservatism (tradiționalism) versus liberalism (respectarea drepturilor omului, inclusiv ale minorităților sexuale: de exemplu, căsătorii între persoane de același gen ș.a.); în plan economic: un rol important al proprietății de stat în economia națională versus economie de piață (accentul se pune pe proprietatea privată); în plan societal: un rol mai important al religiei în societate versus o societate preponderent laică, cu o atitudine mai lejeră față de religie și biserică. De menționat că acestea sunt tendințe în societățile respective (mainstreams), lucrurile însă nu trebuie privite strict în alb și negru. În interiorul Rusiei există un conflict între conservatori și liberali, tot așa cum în interiorul UE și al SUA există un conflict între liberali și persoane cu o abordare ideologică mai conservatoare (tradiționaliști).

            Una dintre problemele legate de identitatea civilizațională a Federației Ruse vizează faptul că indiferent de ideologia împărtășită în diferitele perioade istorice, statul rus a fost mânat de viziunea unui imperialism impetuos, fie că a fost vorba de Imperiul Țarist sau de URSS (atât Imperiul Țarist, cât și URSS, au ocupat și anexat Basarabia – în 1812, respectiv în 1940). În prezent, prin anexarea Crimeii, Federația Rusă, condusă de președintele Vladimir Putin, pare să arate că revine la abordarea imperialistă, manifestată de-a lungul ultimelor secole, a politicii externe rusești. De altfel, confruntarea Est – Vest este una de durată, ea manifestându-se atât în perioada Imperiului Rus (Țarist), de pildă, în confruntarea sa cu Franța (Napoleon), ca și în perioada existenței URSS, în confruntarea dintre lumea comunistă cu lumea liberă (democratică și capitalistă). După al II-lea Război mondial această confruntare a căpătat denumirea de Război Rece, încheiat prin destrămarea URSS în 1991. Henry Kissinger a explicat în ce a constat conflictul Est – Vest după al II-lea Război Mondial, prefigurat de Roosevelt și Stalin: „În timp ce Roosevelt vroia să implementeze conceptul wilsonian al armoniei mondiale, ideile lui Stalin despre felul de a conduce politica internațională erau strict cele promovate de conceptul Realpolitik, al Lumii Vechi. (…) Stalin a definit cerințele păcii în felul în care oamenii de stat ruși o făcuseră de secole – drept cea mai lată posibil centură de siguranță de jur împrejurul vastelor frontiere ale Uniunii Sovietice” [4, p. 350]. Cu regret, și în prezent conducerea de la Kremlin vede problema asigurării securității Federației Ruse prin prisma organizării unei centuri de siguranță, iar Republica Moldova, ca stat post-sovietic, face parte din statele care, în viziunea Moscovei, trebuie să o constituie.

            De menționat că din perspectivă civilizațională, se poate vorbi și despre un conflict între o parte din lumea islamică (în speță, organizația teroristă „Statul Islamic” și alte organizații teroriste, însuflețite de radicalism islamic, de ideologia jihadistă, în esență anti-occidentală, care controlează părți din teritoriile Irakului, Siriei, Libiei ș.a.) atât cu Occidentul, cât și cu Federația Rusă și aliați de-ai săi din Asia Mijlocie.

         Consecințele confruntării Rusia – Occident sunt negative, existând riscul ca lumea să se scufunde într-un nou război rece sau chiar să treacă printr-un nou – al III-lea – război mondial. Ținând cont de capacitățile nucleare ale Federației Ruse și SUA (respectiv NATO), urmările trecerii confruntării din planul diplomației în cel militar (sau din faza confruntării reci în cea fierbinte) nu pot fi decât dezastruoase pentru întreaga lume, inclusiv sau mai ales pentru Republica Moldova.

          Întrucât unul dintre perimetrele geografice în care se desfășoară confruntarea Rusia – Occident este Europa de Est, mai exact, cele trei state post-sovietice menționate mai sus (Republica Moldova, Georgia și Ucraina), acestea sunt expuse pericolului manifestării pe teritoriile lor naționale a fenomenului războiului hibrid sau chiar a ostilităților propriu-zise. Actualele ciocniri din estul Ucrainei oricând pot crește în intensitate și se pot extinde geografic, dacă nu va fi găsită o soluție durabilă la respectivul conflict. Pe de altă parte, conflictul înghețat, din 1992, de pe Nistru – în estul Republicii Moldova – planează ca o sabie damoclesiană asupra securității naționale a statului moldovenesc, constituind una dintre vulnerabilitățile sale cele mai grave în fața diferitelor riscuri și amenințări externe.          

Războiul hibrid: fenomen vechi și nou

            Războiul hibrid este un instrument folosit în confruntarea Rusia – Occident. El se manifestă sub diverse forme, acoperind confruntarea în mai multe dimensiuni: 1) politico-diplomatică, 2) economică (prin presiuni economice, restricții comerciale, sancțiuni ș.a.), 3) informațională (ca război informațional, caracterizat prin recurgerea la propagandă, dezinformare, manipulare, intoxicare ș.a.), 4) societală – a relațiilor interetnice (prin folosirea unei sau unor minorități dintr-un stat în vederea destabilizării situației; o modalitate vizează crearea de republici autoproclamate, prin încălcarea dreptului internațional, nerecunoscute de comunitatea internațională, cum a fost cazul în unele statele post-sovietice, unde au fost create și forțe para-militare separatiste), 5) intelligence – a serviciilor de colectare și analiză a informațiilor, dar care mai sunt abilitate cu funcția de a planifica și efectua diverse diversiuni, 6) informatică (cibernetică – recurgerea la atacuri cibernetice), 7) militară (angajarea forțelor armate) ș.a.. În opinia cercetătorului rus stabilit la Praga, Iurii Feodorov, războiul hibrid este: „un complex de măsuri, care îmbină în sine acțiuni militare în înțelegerea lor tradițională cu metode non-militare de destabilizare, distrugere și lichidare a inamicului, incluzând exercitarea presiunii economice, instigarea la conflicte politice și sociale, implementarea activității subversive și a unor campanii propagandistice în masă, cunoscute drept «război psihologic» sau «război informațional»” [5, p. 8]. Referindu-se la războiul hibrid, cercetătorul american Joseph Jr. Nye nota: „Finalul unor astfel de conflicte se stabilește rareori pe câmpuri de luptă convenționale, cu ajutorul unor armate tradiționale” [6, p. 51]. Astfel, războaiele hibride sunt „un amalgam de arme convenționale, tactici neregulate, terorism și comportament infracțional în spațiul de desfășurare a conflictului” [6, p. 51]. Utilizarea propagandei, a unor formațiuni paramilitare acționând din și în zone cu populație civilă densă – deci nu mai este vorba de o linie clară a frontului, care să separe părțile (armatele) beligerante, – toate acestea reprezintă caracteristici ale fenomenului război hibrid. Joseph Jr. Nye a specificat: „În războaiele hibride, forțele convenționale și cele neregulate, combatanții și civilii, distrugerile fizice și războiul informațional se întrepătrund” [6, p. 51].

           De notat că în literatura de specialitate a domeniului Studiilor de Securitate noțiunea război hibrid este legată de alți termeni, de exemplu, de cea de război asimetric: „Unii teoreticieni fac referire la această formă de luptă numind-o «război asimetric», dar această caracterizare este mai puțin utilă decât ar putea să pară la prima vedere. Războaiele au fost întotdeauna asimetrice” [6, p. 51]. Există, totuși, studii ample consacrate anume noțiunii (improprii, după Nye) de conflicte asimetrice. Unul dintre autorii care au folosit respectiva noțiune afirmă: „Privind problematica asimetrismului din unghiul conflictelor non-clasice, putem afirma că aceste riscuri constau în strategii și acțiuni armate și non-armate deliberate, manifestate prin utilizarea unor procedee diferite de cele ale acțiunilor militare clasice, cu forțe angajate în conflict de mică mărime, determinantă fiind și amploarea efectului acțiunilor, având ca obiective afectarea securității și siguranței naționale și paralizarea vieții economico-sociale a statului aflat în conflict” [7, p. 90]. Opinia lui Joseph Jr. Nye în privința faptului că sintagma război hibrid este mult mai potrivită, decât cea de conflict asimetric (sau război asimetric), cu privire la fenomenul discutat, merită tot sprijinul.

            După anexarea de către Rusia a Crimeii în 2014 și după declanșarea războiului din Lugansk și Donețk (Donbas), în estul Ucrainei, în același an, noțiunea de război hibrid este folosită tot mai des cu referire la zonele respective [5]. Totuși, fenomenul în cauză nu este unul nou. Referiri la elemente ale noțiunii de război hibrid pot fi găsite încă la autorul chinez care a trăit acum 2000 de ani, Sun Tzu, care afirma, de exemplu, că „cel mai bine este să câștigi [un război] fără să fii nevoit să te lupți” [6, p. 52]; Citatul exact: „ Cel ce luptă pentru victorie numai cu sabia nu este un general bun” [8, p. 23]. Sun Tzu mai scria: „Așadar, cei ce sunt experți în arta războiului supun armata inamică fără luptă. Ei cuceresc orașele fără a le asedia și doboară un stat fără operațiuni prelungite” [8, p. 24]. În acest sens, gânditorul chinez a notat că „Războiul este o chestiune de șiretenie” [8, p. 38], respectiv este preferabil ca disputa să fie tranșată doar în extremis pe câmpul de luptă, deci într-un război convențional. Sun Tzu a accentuat importanța diversiunii pentru a dezbina armata dușmanului – prin diversiune să se „acționeze asupra inamicului, spre a-i dezbina forțele” [8, p. 25]. Cu referire la metodele de influențare asupra inamicului, Sun Tzu nota: „Planurile și proiectele destinate să facă rău inamicului nu sunt cantonate în cadrul unei metode deosebite. Ori îndepărtați din anturajul lui înțelepții și virtuoșii, cu scopul de a nu mai avea consilieri, ori trimiteți trădătorii în țara lui pentru a-i săpa administrația. Sau datorită unei înșelăciuni viclene, îndepărtați miniștrii de suveranul lor. Sau trimiteți agitatori îndemânatici pentru a incita populația și a-i delapida bogățiile. Sau oferiți-le muzicieni și dansatori imorali pentru a le schimba obiceiurile. Sau dați-le femei frumoase pentru a-i face să-și piardă capul” [8, p. 58]. Nu în ultimul rând, Sun Tzu a arătat importanța folosirii agenților secreți [8, p. 89], a spionajului, respectiv a dezinformării și a manipulării. De altfel, Sun Tzu a enunțat foarte clar, că „Întreaga artă a războiului este bazată pe înșelătorie” [8, p. 10], arătând că victoria în fața unui inamic trebuie asigurată nu numai sau nu atât prin mijloace militare.

            Este interesant de remarcat că Sun Tzu s-a referit și la aspectul asimetriei într-un război sau conflict. Domnitorul Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei a urmat cu precizie această abordare a strategului chinez, poate fără să o știe: „Dacă inamicul este puternic și eu slab, mă retrag pentru moment și mă feresc de orice angajare – aceasta până când competența generalilor și eficiența trupelor vor fi la egalitate. Dacă sunt stăpân pe toate mijloacele mele și inamicul este în stare de derută, dacă trupele mele sunt pline de avânt, iar ale lui apatice, atunci pot da bătălia chiar dacă el are superioritate numerică” [8, p. 25].

             Ideea că războiul hibrid nu este ceva nou a fost expusă și de secretarul general al NATO Jens Stoltenberg, citat de Iurii Feodorov, care menționa: „primul procedeu cunoscut nouă de război hibrid a fost calul troian, deci cu acest fenomen ne-am mai ciocnit și în trecut, cu acea diferență că acum este aplicat la scară mai mare” [5, p. 9].

            Revenind la perioada modernă, se poate constata că pe durata Războiului Rece elemente ale războiului hibrid au fost folosite în diverse conflicte de pe mapamond: în Vietnam, Angola, Nicaragua ș.a.. Peste tot unde s-a desfășurat un război de gherilă se poate admite că au fost utilizate elemente ale războiului hibrid. Henry Kissinger nota: „Într-un război convențional, cu linii ale frontului bine stabilite, puterea de foc superioară o scoate de obicei la capăt. Prin contrast, un război de gherilă nu este purtat, în general, de pe poziții fixe, iar armata de gherilă se ascunde în mijlocul populației. Într-un război convențional se află în joc controlul asupra teritoriului; într-un război de gherilă, securitatea populației. Deoarece armata de gherilă nu este legată de apărarea unui teritoriu anume, ea este liberă, în mare măsură, să aleagă câmpul de luptă și să controleze pierderile de ambele părți” [4, p. 548].

            Războiul din 1992 de pe Nistru, în estul Republicii Moldova, a fost și el unul hibrid, în care s-a desfășurat și un război informațional (principala manipulare a fost legată de intenția conducerii de la Chișinău de a proceda la unirea Republicii Moldova cu România – scenariu respins de mulți dintre cei care constituiau populația regiunii nistrene), a fost folosită prin manipulare minoritatea rusofonă din regiune în procesul de destabilizare a statului moldovenesc, conducerea căruia cu greu se lăsa convinsă să rămână în sfera de influență rusească, liderii moldoveni orientându-se la republicile baltice și optând mai degrabă pentru parcursul de apropiere de Comunitatea Europeană.

        Un element esențial al fenomenului războiului hibrid la etapa contemporană îl constituie Internetul. Cu apariția și proliferarea sa, la celelalte elemente ale războiului hibrid s-au mai adăugat atacurile cibernetice asupra site-urilor instituțiilor statului, inclusiv ale armatei statului supus agresiunii.
                  

Războiul hibrid în estul Ucrainei: studiu de caz

            În ultima perioadă de timp fenomenul războiului hibrid poate fi observat în Ucraina și Siria, state care au devenit platforme de confruntare între Rusia și Occident. Conflictul din estul Ucrainei se află mai aproape de frontiera Republicii Moldova, de aceea este urmărit cu mare atenție de specialiștii moldoveni din domeniul Studiilor de Securitate. Ceea se s-a putut constata este faptul că respectivul conflict, între puterea de la Kiev și cele două republici autoproclamate (Republica Populară Lugansk – RPL și Republica Populară Donețk – RPD), se desfășoară în mare parte după scenariul conflictului transnistrean din 1990-1992, din estul Republicii Moldova (experți în domeniul Studiilor de Securitate au vorbit despre „transnistrizarea” conflictului din estul Ucrainei, prin aceasta înțelegându-se înghețarea sa, care, deocamdată nu s-a produs). Atât în 1991-1992 în Republica Moldova, cât și în 2014 – prezent în Ucraina, este vorba de utilizarea războiului hibrid. Printre deosebiri se numără faptul că Rusia nu a recunoscut deschis că forțele sale armate regulate au fost angajate de partea RPL și RPD în Ucraina, așa cum este incontestabil dovedit faptul că trupele rusești au fost angajate în lupte împotriva forțelor de ordine ale Republicii Moldova, de partea formațiunilor paramilitare nistrene, pe ambele maluri ale Nistrului (atât în Bender cât și în Coșnița și Cocieri – Dubăsari).

            Autoritățile Federației Ruse au acordat o importanță deosebită Ucrainei din perspectivă strategică: „Nici Gorbaciov și nici Elțin nu își imaginau o uniune a republicilor fără Ucraina. (…) De fapt întreaga politică rusă referitor la Ucraina se baza pe o veche idee pe care o lansase încă Lenin care spunea: «Uniunea Sovietică nu va putea supraviețui fără cărbunele ucrainean»” [1, p. 72].

            Printre cauzele conflictului din regiunile Lugansk și Donețk, în care Federația Rusă sprijină forțele separatiste, pot fi menționate [5, p. 14-15]:

            1. Ambițiile personale ale președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin, de a reda țării sale statutul de mare putere;

            2. Temerile conducerii de la Kremlin că maidanul din Kiev va provoca proteste similare în Rusia;

            3. Președintele rus a recurs la anexarea Crimeii și la declanșarea conflictului în Lugansk și Donețk și la sprijinirea separatiștilor pentru a distrage atenția cetățenilor Federației Ruse de la problemele interne;

            4. Prin conflictul din Ucraina, Putin a dorit să suprime dorința ucrainenilor de a deveni parte a comunității europene;

            5. Agresivitatea și expansionismul Rusiei se bazează pe o mentalitate care operează cu mituri de genul: Rusia – a treia Romă, poporul rus triunitar (format din ruși, ucraineni și belaruși) ș.a..

            În afară de acestea, Iurii Feodorov menționează că: „Totuși, sunt și alți factori determinanți. Politica Rusiei de asemenea este un element al unui complex de diferite eforturi, îndreptate spre realizarea «marii strategii» a Kremlinului, care, parafrazând cunoscuta afirmație a lordului Ismay (generalul britanic Hastings Lionel Ismay: primul secretar general al NATO – în 1952-1957, notă, A.L.), poate fi formulată astfel: «Americanii să fie ținuți în afara Europei, dreptul de veto al Rusiei – în Europa, iar țările fostei Uniuni Sovietice – sub Rusia». În particular, prin anexarea Crimeii, incitării și menținerii dispozițiilor separatiste și teroriste în Donbas, Moscova vrea, în primul rând, să oprească mersul Ucrainei spre Europa și să treacă Ucraina sau, cel puțin, regiunile sale sud-estice, sub protectoratul de facto al Rusiei. În al doilea rând, Rusia caută să impună Occidentul să accepte noua arhitectură a lumii, în care sferele de influență ale Moscovei vor cuprinde teritoriul extins, situat între Rusia și așa-numita «vechea Europă»” [5, p. 24]. După opinia politologului rus Stanislav Belkovski, citat de Feodorov, gândirea strategică a lui Putin vizează următoarele: „Scopul primordial al lui Putin este să devină în politica internațională un nou Stalin. Nu în politica internă, în cea internațională. Adică, să iasă spre Ialta-2, să se revină la pacea Ialta-Potsdam, să ajungă la un acord cu SUA și UE – în primul rând cu Germania, privind împărțirea lumii, unde sunt zone fixate de influență” [5, p. 25-26]. Reieșind din acestea, Iurii Feodorov conchide: „Un nou acord Ialta este un scop important, dacă nu singurul, pe care Kremlinul vrea să-l atingă, dezlănțuind războiul hibrid în Ucraina. Un alt scop ține de crearea așa-numitei «lumi ruse» [«русский мир», notă, A.L.], un gen de comunitate politică, care să unească sub egida Moscovei toate popoarele culturii ruse” [5, p. 26]. Mai mult, „O dată cu revenirea lui Putin în Kremlin în mai 2012 strategia internațională a Moscovei în sfârșit a căpătat forma finală și acum presupune construirea unui nou imperiu sub forma unei centuri din teritorii aflate sub tutelă și din state dependente, care trebuie să se situeze de-a lungul granițelor rusești și să îndeplinească rolul de tampon strategic între Rusia și puterile occidentale și de trambulină pentru expansiunea militaro-politică și economică ulterioară, sursă de resurse economice și piețe țintă pentru mărfurile rusești non-competitive. Pentru Putin și anturajul său, acesta a fost nu numai un proiect geopolitic de actualitate, dar și misiunea lor istorică cea mai importantă” [5, p. 28].

          Tensiunile dintre Ucraina și Rusia se bazează și pe politica dusă de Imperiul Rus (Țarist) și de URSS în teritoriul Ucrainei, caracterizată prin colonizare [5, p. 17], rusificare [5, p. 18], asimilare [5, p. 21] ș.a.. Toate aceste elemente au fost utilizate și pe teritoriul moldovenesc (al Basarabiei, respectiv al RSSM) în perioada de ocupație țaristă (1812-1918) și sovietică (1940-1941, 1944-1991). Încă un element comun între Ucraina și Republica Moldova, în perioada sovietică, a constat în faptul că autoritățile de la Moscova au amputat părți din teritoriile istorice ucrainean și moldovenesc, trecându-le de la o republică la alta: teritoriul ucrainean al Transnistriei a fost încorporat republicii moldovenești, în timp ce nordul și sudul Basarabiei, care niciodată în istorie nu au făcut parte din vreun stat ucrainean, au fost incluse, nelegitim, în republica ucraineană. Problema în cauză, care este și una dintre cauzele conflictului transnistrean din 1990-1992, încă urmează să fie abordată în relațiile bilaterale moldo-ucrainene.

          Cercetătorul român Alex Berca, autor al unui volum consacrat conflictului din Ucraina, a arătat că acțiunile Rusiei cad sub incidența definiției imperialismului, care este „politica unui stat și a conducătorilor lui menită să sporească controlul asupra unor entități străine, cu scopul extinderii sau menținerii unor imperii, atât prin cuceriri teritoriale, precum și prin metode indirecte vizând dominarea economică și politică a unor state” [1, p. 67]. În opinia lui Berca, „Rusia a fost și este un imperiu și politica ei se apropie într-un mod deosebit de clar de filosofia unui imperiu ce nu mai poate fi socotită ca fiind ceva normal și comun pentru secolul 21. Politica președintelui Vladimir Putin este o politică agresivă, folosind ca instrument de intimidare armata, chiar dacă în cazul Crimeii nu s-a tras nici un glonț. Aceasta este o politică pe care politologii o consideră ca fiind realmente o politică imperialistă sau neo-imperialistă” [1, p. 69]. 

          Printre elementele războiului hibrid, utilizate de Federația Rusă în conflictul din estul Ucrainei, Iurii Feodorov menționează: 1) desfășurarea unui război informațional (de exemplu, utilizarea propagandei prin mass-media rusească, crearea și utilizarea unor centre de troli, care postează comentarii în diverse comunități de pe Internet – în rețele de socializare – în care îl laudă pe Putin, ofensează guvernul ucrainean și acuză SUA de criza ucraineană) [5, p. 152], 2) utilizarea Serviciului de Informații Externe (Cлужба Bнешней Pазведки) [5, p. 114], 3) destabilizarea situației din regiunile sud-estice [5, p. 69], 4) acordarea de ajutor în formarea organelor politice separatiste [5, p. 73] și a forțelor paramilitare ale acestora [5, p. 71], inclusiv cu voluntari – cazaci, militari în rezervă ș.a. [5, p. 55], 5) angajarea militarilor ruși, fără semne de identificare, în confruntări militare [5, p. 75] ș.a.

            De remarcat faptul că în cartea sa cercetătorul rus Iurii Feodorov a acordat atenție proiectului „Novorossia” [5, p. 46]. Conform autorului citat, scopul proiectului era separarea părții sud-estice a Ucrainei, care cuprinde regiunile Dnepropetrovsk, Harkov, Lugansk, Donețk, Zaporojie, Herson, Nicolaev și Odesa. În condițiile unui suport redus din partea populației celorlalte regiuni decât Lugansk și Donețk, proiectul a fost sistat. Feodorov l-a citat pe președintele Putin, care a declarat că regiunile sud-estice „au fost transmise Ucrainei în anii 1920 de către guvernul sovietic. … Ele au fost cucerite de Poteomkin și Ecaterina cea Mare în cursul unei serii de războaie binecunoscute” [5, p. 47]. Iurii Feodorov conchide: „Dacă acest plan ar fi fost pus în aplicare, principalele centre industriale ucrainene, inclusiv, câteva obiecte militar-industriale cheie, porturi de importanță strategică și rute de transport, ar fi trecut sub controlul Rusiei. Partea cealaltă a Ucrainei s-ar fi transformat într-o formațiune economic falimentară și politic instabilă, la frontiera cu Moldova ar fi apărut trupe rusești, iar situația strategică în Europa de Sud-Est s-ar fi schimbat brusc, în favoarea Rusiei” [5, p. 47-48]. Desigur, trupele rusești se află deja nu numai la frontiera Republicii Moldova, ci chiar în interiorul teritoriului moldovenesc, în zona sa nistreană. Dar cu siguranță, implementarea planului Novorossia ar fi agravat situația securitară a Republicii Moldova, ținând cont de faptul că este de presupus că Rusia, prin administrația de la Tiraspol, ar fi integrat zona nistreană în formațiunea teritorială nerecunoscută „Noua Rusie”.

            În lumina celor evocate, se poate concluziona că războiul hibrid este utilizat în conflictul din estul Ucrainei. Datorită proximității față de frontiera RM, el reprezintă un grav pericol și la adresa securității statului moldovenesc.                          

Concluzii

       Războiul hibrid constituie un fenomen care vizează o sumă de instrumente utilizate în confruntarea atât între două sau mai multe state, cât și între poli internaționali de putere, în speță, între Rusia și Occident (NATO și UE). Fenomenul respectiv vizează interacțiunea în mai multe dimensiuni: 1) politico-diplomatică, 2) economică, 3) informațională (propagandă, dezinformare, manipulare, intoxicare), 4) ideologică, 5) cibernetică (informatică: vizând spațiul virtual), 6) societală (instigarea minorităților etnice sau folosirea lor drept instrumente de destabilizare a situației), 7) intelligence – a serviciilor de colectare și analiză a informațiilor, dar care mai sunt abilitate cu funcția de planificare și efectuare a unor diversiuni, 8) militară (angajarea forțelor armate regulate, sprijinirea unor forțe paramilitare) ș.a.. Cu toate că nu este un fenomen nou, în prezent el a căpătat formei noi, în parte datorită capacităților pe care le oferă Internetul și tehnologiile înalte moderne (high tech).

           Războiul hibrid este folosit în prezent în confruntarea Rusia – Occident. Agravarea relațiilor Est-Vest se datorează divergenței de interese, dar și divergenței de valori, idei, idealuri, viziuni asupra ordinii mondiale (asupra arhitecturii securității regionale – pe continentul eurasiatic, asupra securității globale). În timp ce Federația Rusă promovează insistent ideea unui sistem multipolar, Occidentul agreează un sistem de securitate colectivă. Nu trebuie exclus din calcul nici rolul personal al președintelui rus Vladimir Putin, care este hotărât să restituie țării sale statutul de super-putere, pierdut după înfrângerea URSS în Războiul Rece. După toate acțiunile Federației Ruse se vede că Moscova depune eforturi de constituire a unei sfere de influență, formată din statele post-sovietice, care să constituie o centură de siguranță pentru Kremlin.

            La războiul hibrid se recurge atât în conflictul din estul Ucrainei cât și în cel din Siria – state care au devenit terenuri de confruntare nu numai între forțe interne ostile, ci și între actori geopolitici internaționali (Rusia – Occident). Deși pe teritoriul Republicii Moldova avem un conflict înghețat (în zona nistreană), elemente ale fenomenului războiului hibrid pot fi observate și în legătură cu acesta, în relația Moscova – Chișinău (restricții comerciale pentru mărfuri moldovenești pe piața Rusiei, aplicații militare ale forțelor armatei ruse staționate în Transnistria, propagandă în mass-media rusească ș.a.).

            Întrucât fenomenul războiului hibrid, cu toate instrumentele (elementele) sale, este utilizat pe larg în conflicte contemporane, din proximitatea frontierelor RM, utilizarea sa de către state cu intenții agresive reprezintă un pericol la dresa securității naționale a Republicii Moldova. Fenomenul în cauză trebuie examinat și evaluat cu cea mai mare atenție de către specialiștii moldoveni în domeniul Securității, așa încât instituțiile de stat, abilitate cu atribuții de apărare, să fie capabile să ofere răspunsuri adecvate și eficiente tuturor forțelor care ar recurge sau recurg la războiul hibrid împotriva Republicii Moldova.          

Referințe bibliografice:

            1. Berca, A. – Ucraina din punct de vedere geopolitic. 2014. București, Editura Top Form.

            2. Huntington, S. – Ciocnirea civilizațiilor. 1997, București, Editura Antet.

            3. Гумилёв Л. – От Руси к России. 2008, Москва, Издательство „АСТ МОСКВА”.

            4. Kissinger, H. – Diplomația. 2013, București, Editura All.

            5. Фёдоров Ю. – «Гибридная» война по-русски. 2016, [Киев], Центр исследований армии, конверсии и разоружения.

            6. Nye, J. Jr. – Viitorul puterii. 2012. Iași. Polirom.

            7 Simileanu V. – Conflicte asimetrice. 2011, București, Editura Top Form. 

            8. Tzu S. – Arta războiului. F.a., București, Editura Antet.

            Articolul a fost publicat în revista „Studii Europene”, nr. 9, Chișinău, 2017: http://www.studiieu.org/files/publications/SE-9-2017-47758.pdf 

Fără Tine

Fără tine viața-i căutare,

Fără tine-o clipă e un ceas,

Ești a inimii mele chemare,

Ești a minții mele oază de popas.  

Fără Tine viața e suspin.

Fără sensul Tău, viața e tristețe.

Bunătății Tale mă închin,

Dragostei Tale celei mărețe. 

Despre rolul celor mulți într-o țară săracă luată aparte

Populația unui stat sărac luat aparte se constituie din trei părți: 1. hoți aflați la guvernare (degradați spiritual/duhovnicește), 2. cei care îi servesc și îi votează (degradați intelectual – niște oligofreni, fără de care hoții nu ar putea să se mențină la guvernare), și 3. restul populației – cei mulți: care au conștiință duhovnicească, au minte, dar nu se pot organiza, de aceea sunt furați și batjocoriți de hoții serviți de oligofreni.

Rolul celei de-a treia părți a societății este clar: să scuture jugul hoților guvernanți, serviți și votați de oligofreni.

Dar de ce nu se poate organiza cea de-a treia parte a societății? Și cum se poate organiza această parte? Cunosc răspunsurile la aceste întrebări. Dar o interesează oare – pe cea de-a treia parte a societății unui stat sărac luat aparte?  

Despre deticăloșizarea puterii politice într-un stat sărac luat aparte

Pe pământ există două tipuri de sisteme politice: 1. Unul inspirat de Dumnezeu, în care oamenii aleg conducători care cer și primesc ajutorul lui Dumnezeu, lucrând pentru binele comun; și 2. Un alt sistem inspirat de diavoli, care urmăresc să facă rău societății umane, prin coruperea conducătorilor aleși – care astfel se ticăloșesc – și care devin (sau sunt dinainte, păcălindu-i pe alegători) instrumente ale lucrării destructive diavolești (furt, jaf, exploatare, bătaie de joc etc.).

Alegerea cetățenilor nu este una politică sau geopolitică. Un ticălos se poate denumi sfânt, sau eurointegrator, sau democrat, dar scopul său poate fi nimic altceva decât să ajungă să-i fure pe cei care îl aleg. Un stat guvernant de conducători manipulați de diavoli este unul sărac prin definiție.

Conducătorii inspirați de diavoli (care sunt instrumente ale diavolilor) întotdeauna pot replica: alegătorii sunt niște oligofreni dacă ne aleg pe noi – hoți diabolici. De aceea, alegătorii oligofreni își merită tratamentul.

Iată de ce marea miză a fiecărui scrutin, într-un stat sărac și degradat de acțiunea unor conducători diabolici, este ca societatea – alegătorii cei mulți – să demonstreze că ei nu sunt oligofreni, că ei nu merită să fie furați și umiliți. Miza este ca prin alegerea lor alegătorii să deticăloșizeze conducerea politică. Foarte grea încercare pentru o mare parte a electoratului.     
   

© Pentru republicarea articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului).   

Alegerile în RM: triumful ticăloșiei asupra imbecilității?

Din punctul de vedere al asigurării securității naționale, democrația, alegerile corecte sunt foarte importante.

RELAȚIA REPUBLICA MOLDOVA – ROMÂNIA DIN PERSPECTIVA ASIGURĂRII SECURITĂȚII LA FRONTIERA ESTICĂ A UE

Key words: Security, Republic of Moldova, Romania, European Union, European Neighborhood.  


Introducere
Relațiile dintre Republica Moldova (RM) și România sunt speciale, ele fiind marcate de comunitatea lingvistică, istorică, culturală ș.a.. România a fost primul stat care a recunoscut independența Republicii Moldova. Cu toate acestea, în pofida unor premize bune în 1991, până în prezent relațiile bilaterale moldo-române niciodată nu s-au ridicat la nivelul așteptat de societățile celor două state frățești. Fiind vorba de relații complexe, ele au fost și sunt analizate din perspectivă politică, economică, culturală ș.a.. După aderarea României la NATO (în 2004) și la UE (în 2007) se impune abordarea relațiilor moldo-române și din perspectiva asigurării securității regionale. În contextul preocupărilor Uniunii Europene (UE) pentru asigurarea securității și stabilității la frontierele sale prin intermediul Politicii Europene de Vecinătate (PEV), inclusiv prin programul Parteneriatul Estic, care cuprinde dimensiunea estică a PEV, Republica Moldova reprezintă un partener care poate juca un rol important în vederea realizării în comun a obiectivelor de securitate regională. Statul moldovean poate juca acest rol cu succes prin modernizarea sa, prin reforme temeinice în domeniile politic (prin implementarea standardelor democratice), al justiției, economic și al drepturilor omului.    
O dată cu semnarea de către Republica Moldova a Acordului de Asociere și de Liber Schimb cu UE, aspirațiile de integrare europeană ale statului moldav sunt incontestabile. Reușita procesului în cauză ține actualmente de capacitatea forțelor politice auto declarate „pro-europene” de a realiza reformele care pot contribui la modernizarea statului moldav, respectiv la ridicarea nivelului de trai  al populației moldovenești. Riscul compromiterii parcursului european mai persistă în condițiile discreditării vectorului vestic de dezvoltare de către forțe politice corupte, care delapidează resurse financiare publice în proporții foarte mari. Dincolo de acestea, integrarea RM în spațiul european poate avea loc, firesc, prin integrarea pe toate planurile a statelor moldav și român. Gradul de integrare a RM cu România este hârtia de turnesol privind integrarea europeană a RM.  
România poate contribui la avansarea RM pe calea integrării europene în calitate de avocat. Pe lângă sprijinirea financiară și de alte genuri a RM, Bucureștiul poate promova inițiative privind asigurarea securității la frontiera estică a UE – în regiunea în care se află și RM. Fiind un spațiu de competiție geopolitică între Rusia și Occident (NATO și UE), statele din regiunea Europei de Est sunt supuse unor riscuri și amenințări la adresa securității naționale. Este o apreciere comună și cea privind desfășurarea unui război hibrid în regiune, mai ales în contextul conflictului armat din regiunile Lugansk și Donețk (Donbas) ale Ucrainei. În acest context, statul moldovenesc trebuie să-și construiască politica internă și externă prin prisma contribuției la asigurarea securității regionale. Or, se poate afirma că statul Republica Moldova poate avea sorți de izbândă în condițiile edificării unor instituții stabile atât în domeniul politic, cât și în cel al justiției, în condițiile modernizării economiei, iar prin acestea își va consolida capacitatea de furnizor de securitate (în prezent RM este un consumator de securitate, inclusiv datorită prezenței unei misiuni a OSCE în zona sa nistreană). În măsura în care va putea deveni un stat cu instituții eficiente, statul moldovenesc va deveni atractiv pentru investiții străine.  
În vederea sprijinirii RM pe calea consolidării capacității sale de apărare și a securității sale naționale, ca parte a securității regionale, poate fi examinată posibilitatea semnării de către UE și RM a unui acord de cooperare în domeniul securității. În prezent, Acordul de Asociere vizează o foaie de parcurs pentru modernizarea în plan politic, iar Acordul de Liber Schimb – pentru modernizarea în plan economic. Prin includerea RM în politica europeană de securitate și apărare (PESA) a Bruxelles-ului, în calitate de stat asociat, UE ar putea contribui concret și eficient la asigurarea securității statului moldovenesc.


Problema identitară în relațiile moldo-române


Priorități în relațiile bilaterale
Pentru asigurarea stabilității în spațiul În condițiile manifestării unei voințe politice, de către guvernarea de la Chișinău, pentru relații cu adevărat frățești și strânse, este posibilă elaborarea și implementarea unei agende comune, care ar putea cuprinde, printre altele, următoarele puncte:


1. Preluarea experienței instituțiilor sistemului de justiție din România de către instituțiile omoloage de la Chișinău;
2. Conexiunea RM la rețelele de gaz și energie electrică ale României – ceea ce semnifică dobândirea independenței reale (față de Federația Rusă);
3. Leul moldovenesc să fie convertibil în băncile și oficiile de schimb valutar din România, așa cum este leul românesc în Republica Moldova;
4. Programe de schimburi între studenți, profesori, cercetători;
5. Competiții sportive comune;
6. Programe artistice (folclor, muzică ușoară)/ festivaluri comune.




Concluzii


Bibliografie:
1. Boari Vasile, Gherghina Sergiu, Murea Radu (editori). Regăsirea identității naționale. Iași: Polirom, 2010.
2. King Charles. Moldovenii. România, Rusia și politica culturală. Chișinău: Arc, 2005.
3. Fruntașu Iulian. O istorie etnopolitică a Basarabiei. 1812-2002. Chișinău: Cartier, 2002. 
4. Negru Elena. Politica etnoculturală în R.A.S.S. Moldovenească (1924-1940). Chișinău: Prut Intenațional, 2003.  

Teze ale comunicării susținute în cadrul conferinței științifice internaționale „Republica Moldova și România: proiecte, interacțiuni, reprezentări (1991-2016)”, desfășurată la Universitatea „Ion Creangă”, Chișinău, la 15-16 septembrie 2016.

Cu Tine în inimă

Te-am simțit în inima mea

și de-atunci am înțeles

ce înseamnă bucuria.

Ca și cum 

de dor sfâșietor

și-a găsit alinarea.

Și astfel un sens

a străfulgerat:

cu Tine în inimă

sunt.

Dintre fetele din lume

Dintre fetele din lume,

Una mi-e pe plac anume:

Grijulie, gospodină,

Rază lină de lumină.

Tare-i scumpă, frumușica,

Și o cheamă Lavinica. 

Sloganul de partid: plagiat sau aranjament cu puternicii lumii?

Sloganul lui Hillary Clinton

Sloganul Partidului Democrat din RM

Dacă este un plagiat, cineva trebuie taxat. Pentru că este un furt intelectual. Este mai grav decât furtul de un miliard de dolari SUA din rezerva valutară a Băncii Naționale a RM (în SUA, în campanii electorale prezidențiale, se operează cu alte sume, mult – mult mai mari).  

Dacă partidul din RM a plătit pentru sloganul doamnei Hillary Clinton, deci dacă partidul din RM nu este capabil să elaboreze un slogan propriu, original, care este garanția că candidatul respectivului partid, cu echipa sa, va fi capabil să elaboreze programe de dezvoltare de genul unui proiect de țară, a unei misiuni a țării, propuneri privind arhitectura securității regionale ș.a..

În orice caz, cineva datorează: 1) fie scuze Ambasadorului SUA în Republica Moldova, 2) fie explicații societății moldovenești.

Și cum încă nu este târziu, poate va fi oferit un slogan original, dacă totuși sunt capabili…  

Moldovei

În manieră eminesciană

Ce-ți doresc eu ție, scumpa mea Moldovă?

Țară de legendă, de dor mistuitor.

Neamul să-ți prospere, împlinind menirea

Cea de sus lăsată și-a strămoșilor.

Să fii oază de lumină, un dumnezeiesc popor.

Să fii nație creștină, să fii far luminător.   

Ești lumina

Ești lumina care mi-a intrat în viață,

Cu tine un tărâm misterios mi s-a deschis.

Ești farul către care-am mers prin ceață,

Ești împlinirea unui tainic vis.

Ești limanul cel din depărtate

Al oceanului brăzdat în lung și-n lat.

Peste tot, urmând a inimii chemare,

Eu pe tine doar te-am căutat.