Articol publicat în volumul
colectiv „Constituția și societatea contemporană”. Coordonator:
Mihai Apostolache. București: Editura Universitară, 2014. P. 386-397.
CONSTITUTIONAL PROVISION ON THE ELECTION OF THE PRESIDENT OF THE
REPUBLIC OF MOLDOVA – GENERATING POLITICAL INSECURITY
Aurelian LAVRIC, PhD in History, postdoctoral
in Political Sciences
Summary: In light of security studies in recent decades the concept of
security is not linked exclusively to military capabilities of states, but also
to economics, internal politics, strategic resources (oil, gas, water, etc.)
and population. Among the distinct sectors but interrelated with security, are
considered: military security, political, economic, societal and environmental.
Regarding security threats to states can be said that there are two categories:
internal and external. In connection with the tragic events in Eastern Ukraine
lately is giving increased attention to external threats, in spite the fact
that internal the always more important to preserve the sovereignty,
territorial integrity and state consolidation. Among internal threats can be
mentioned such as ineffective government, high degree of embezzlement and
corruption, electoral and post-electoral technologies using black or dirty technologies
(including the so-called colored
revolutions), frozen separatist conflicts, activities of extremist organizations
(right or left) etc.. A state facing with such problems can be described as a failed state. One of the internal problems
no less serious is the imperfect legislation, which may constitute a threat to
state security. It may be due to both the lack of professionalism of
legislators, as may be caused by attempts to manipulate the law by politicians
from parliament in narrow party interests, which may cause blockage of the
political system, which is destabilizing the political situation, causing political
instability. A relevant example in this context is the constitutional provision
on the election of President of Moldova, which generated political insecurity.
Keywords: Republic
of Moldova, Constitution,
President, security, failed state.
Introducere
Studiile de securitate din
ultimele decenii au impus o percepție mai largă asupra conceptului de securitate. Astfel, „Securitatea a
încetat să fie concepută în termeni universali și nu mai era legată exclusiv de
stat și de capacitățile sale militare, ci și de economie, politică internă,
resursele strategice (petrol, gaze, apă etc.) și de populație” [4, p.80]. În
prezent, cea mai larg acceptată definiție este cea a lui Barry Buzan, „potrivit
căreia există sectoare distincte, dar interdependente de securitate. Din acest
punct de vedere se poate vorbi de securitate militară, politică, economică,
societală și de mediu” [4, p.208]. În lumina elaborărilor din acest domeniu,
care acordă atenție și „politicii interne”, se poate afirma că amenințările la
adresa securității statelor sunt de două categorii: interne și externe. În
ultimul timp, în legătură cu evenimentele tragice din estul Ucrainei, se
vorbește tot mai mult despre amenințările de ordin extern, uitându-se cele
interne. Printre amenințările de ordin intern se înscriu guvernarea
ineficientă, gradul ridicat al delapidărilor și corupției, utilizarea unor
tehnologii electorale și postelectorale negre sau murdare (inclusiv așa-zisele revoluții colorate), conflictele
înghețate separatiste – etnopolitice, interconfesionale, geopolitice, existența
și activitatea unor organizații extremiste (de dreapta sau de stânga) ș.a..
Datorită confruntării cu asemenea probleme un stat poate ajunge să fie
calificat drept eșuat. Dar pe lângă
asemenea probleme grave un stat aflat în procesul tranziției de la sistemul
totalitar la cel democratic se poate confrunta cu problema legislației
imperfecte, care poate constitui o amenințare la adresa securității statului.
Această problemă poate apărea atât din cauza lipsei de profesionalism al
legislatorilor, cât și din cauza manipulării legislației de către parlamentari în
interes îngust de partid, ceea ce poate cauza blocaje ale sistemului politic,
respectiv destabilizarea situației politice, instabilitate politică. Un caz
relevant în acest context îl reprezintă prevederea constituțională privind
alegerea președintelui RM, care a generat insecuritate politică. Dar pentru a
examina cazul particular respectiv, se impune descrierea conceptului de stat eșuat, deoarece problema
legislației imperfecte se poate manifesta mai ales într-un asemenea stat.
Statul eșuat: aspecte etico-politico-economice
Un stat eșuat este unul care
nu îndeplinește misiunea de bază pentru care a fost creat și pentru care trebuie
să funcționeze un organism statal: apărarea și promovarea intereselor unui
popor. Practic, un stat eșuat este unul captiv – structurile sau instituțiile
căruia au fost capturate de unul sau câteva clanuri oligarhice și care folosesc
respectivele instituții în scopul realizării intereselor proprii – în primul
rând pentru propria îmbogățire. Reprezentanții acelor clanuri, care se regăsesc
în funcții de stat, încurcă bugetul statului (banii publici) și buzunarul
propriu. Într-un stat eșuat sau captiv întreprinderile ce produc profit, atât
cele private, cât – mai ales – cele de stat, sunt taxate de reprezentanții structurilor
de stat prin estorcare de dări regulate – iar banii percepuți nu ajung în
bugetul de stat. Agenții economici cu un simț al demnității, dintr-un stat
captiv, își mută afacerile în străinătate. Iar cei care se lasă umiliți –
plătesc unor angajați ai organelor de control. Desigur, firmele aflate în
proprietatea oligarhilor sunt privilegiate, ele scăpând atenției celor din
organele de control. De asemenea, instanțele de Justiție sunt transformate în structuri care
storc bani de la cetățeni, fără să țină cont de adevăr și dreptate în luarea
deciziilor. Judecători din asemenea „instanțe” locuiesc în palate – exemple ale
transformării ocupației profesionale, în cadrul unei instituții de stat, într-o
afacere personală oneroasă. Dintr-un stat captiv pleacă mai ales cei săraci și
mulți, care speră că în străinătate vor găsi un loc de muncă bine plătit și
astfel își vor putea întreține familiile rămase acasă. Astfel, pleacă în
străinătate cetățenii cei mai activi, pleacă acolo unde există respectul pentru
omul care muncește, iar respectul se manifestă prin salariile obținute și prin
condițiile de viață asigurate. Or, salariile mici ale majorității covârșitoare
a cetățenilor dintr-un stat eșuat sunt expresia statului capturat și secătuit
de clanurile servite de organele de control, organele de menținere a ordinii de
drept, instanțele de judecată ș.a.. Este clar că un asemenea stat nu inspiră
încredere nici investitorilor din străinătate, nici propriilor cetățeni. Structura
unui stat captiv este pătrunsă de o boală, iar semnele sfârșitului unei
asemenea statalități – pentru observatorul atent – sunt vizibile încă înainte
de colaps. Eșuarea unui stat este un proces care durează o perioadă de timp,
iar rezultatul este dispariția statului respectiv.
În statul eșuat percepția
autorităților este că agenții economici sunt „victimele” ce trebuie să
plătească celor care au câștigat alegerile, dacă vor să activeze în statul
respectiv – și nu este vorba de plăți care să ajungă în bugetul de stat. În
plus, afacerile profitabile pot fi pur și simplu preluate prin atacuri raider. Astfel, se instituie un jaf al agenților
economici prin organele de control ale statului. În timp ce în statele normale
organele statului ajută agenții economici, sunt în serviciul lor, într-un stat
captiv respectivele organe împovărează – prin dările pe care le percep –
agenții economici care fie dau faliment, fie își transferă capitalurile și
activele peste hotare. Practic, într-un stat captiv organele statului sunt
principalul obstacol în calea dezvoltării economice a țării, deoarece ele
servesc regimul oligarhic care deține puterea și care și-o păstrează la alegeri
datorită unor campanii de manipulare prin resursele mediatice (posturi TV) pe
care le deține și le controlează. Un regim oligarhic într-un stat captiv va
gestiona bunurile publice după bunul plac, în interes propriu, fără să fie
preocupat de constituirea unui Fond Suveran sau Național al Avuției, care să
servească interesele poporului țării. Deposedarea ilegală a statului de activele
BEM sau modul fraudulos în care au fost concesionate activele Aeroportului
Internaţional Chişinău sunt exemple ale unei atitudini de acest fel. Tot mai
mult se conștientizează în spațiul post-sovietic faptul că oligarhia este
incompatibilă cu democraţia, cu toate că mulți alegători încă nu pot să scoată
la iveală agenda ascunsă a grupurilor de interese, adunate sub umbrela unor
partide, scopul cărora este jefuirea propriei țări.
De exemplu, în ceea ce
privește Banca de Economii a Moldovei (BEM), conducerea statului a cedat
proprietatea băncii unor grupurile oligarhice, statul neavând nici o încasare
în bugetul de stat din această tranzacţie dubioasă. Acele grupuri au preluat
banca, practic, gratis de la cetăţenii Republicii Moldova, care, de fapt erau
acţionarii majoritari la BEM.
Or, 56% din acţiunile băncii reprezentau proprietatea
cetăţeanului, pe care statul trebuia doar să o administreze, nicidecum să o
înstrăineze. Veniturile încasate din activitatea Băncii de Economii, erau
transferate la bugetul de stat, pentru că statul era acţionar majoritar.
Veniturile generate de BEM erau utilizate pentru finanţarea unor proiecte
sociale, în interesul cetăţeanului. Acum, acele zeci de milioane de lei care se
vărsau lunar în bugetul de stat ajung într-un buzunar privat. În timp ce
„buzunarul privat” se îngroaşă, cel public rămâne gol. În ultimul timp au
apărut unele ştiri în care se comunică despre anumite intenții privind cedarea
Căilor Ferate, a Moldtelecom-ului ș.a. din nou unor investitori ruși. Există o
listă, aprobată de Guvern, în toamna lui 2013 cu alte 13 active ale statului,
care urmează să fie privatizate. Dacă cedările vor fi în favoarea anumitor
„investitori strategici” din Rusia, va fi vorba de expunerea unor sectoare
întregi la pericole şi riscuri dintr-o ţară care astăzi este văzută ca
sursă de amenințare la adresa securității regionale și împotriva căreia SUA,
Uniunea Europeană și alte state au adoptat sancțiuni. Guvernanții de la Chișinău au pus la dispoziţia
„partenerilor strategici” din Est pe gratis aeroportul, când în în regiune se
desfășoară un război. Or, aeroportul este un element important al
infrastructurii – element al sistemului de securitate statului. În aceste
condiții statul moldovenesc este total expus diferitelor pericole din partea
Rusiei. Statul Republica Moldova este la cheremul unor grupuri oligarhice, care
întrețin relații strânse cu agenți economici din Rusia, ce au interese și
obiective geopolitice contrare celor declarate de guvernarea de la Chișinău (Coaliția Pro Europeană).
Securitatea financiară în statele eșuate
Domeniul financiar-bancar este
de o importanță capitală pentru asigurarea securității uni stat. Republica
Moldova poate fi destabilizată de un pol geopolitic cum este Rusia prin
instituțiile financiar-bancare pe care le deține. Dacă, de exemplu, în Ucraina,
Rusia a sprijinit cu armament, muniții și luptători (voluntari) rezistența din
Donbas, în cazul Republicii Moldova ea poate folosi o tactică mai inteligentă. Dar
ca şi efect, Republica Moldova poate ajunge în aceeași situație ca și Ucraina:
să fie expusă unor riscuri majore şi să devină vulnerabilă. De exemplu, dacă se
va dori, se poate induce o paralizie financiară, când salariile
bugetarilor şi pensiile – achitate prin BEM – pot fi blocate printr-o intervenție
de la Moscova,
de exemplu pentru a pedepsi electoratul Republicii Moldova pentru opțiunea sa
pro-europeană.
Republica Moldova nu este
izolată şi ruptă de influenţa regională. Tot ce se întâmplă la vecinii noştri,
are impact şi aici. În condițiile aplicării sancţiunilor de către comunitatea
internaţională faţă de Rusia pentru acţiunile sale din Ucraina, în Rusia se înregistrează un deficit enorm de
capital. Instituțiile financiare din Occident (bănci, fonduri de investiții)
care finanţau şi bănci și corporații din Rusia, au încetat colaborarea cu
agenții economici respectivi. Astfel, corporaţiile ruseşti sunt limitate în a
găsi resurse pentru dezvoltare. Pe de altă parte, sistemul bugetar rusesc are o
insuficienţă financiară enormă. Costurile integrării Crimeei agravează
situația, banii disponibili fiind folosiţi pentru interesele militare. Având un
deficit enorm de mare de dolari şi euro, Rusia foloseşte orice pârghie ca să
stoarcă resursele de care are nevoie din ţările vecine, prin sistemul financiar-bancar
care îl administrează. Statistica Băncii Naţionale a RM arată clar că trei
bănci din Moldova, inclusiv BEM, storc şi cumpără valută de pe piaţa moldovenească
şi o „exportă” în Rusia, creând pe intern un deficit de euro și dolari. Sistemul
bancar naţional este folosit ca instrument prin care valuta ajunge în Rusia.
Aceasta creează o presiune pe curs, pe rata de schimb şi duce inevitabil la
deprecierea leului moldovenesc. După deprecierea leului urmează inflaţie şi
creşteri de preţuri. De exemplu, preţul carburanţilor de pe piaţa
internaţională este în descreştere ca preţ, iar în RM nu se întâmplă aşa, din
cauza deprecierii valutei, iar preţurile cresc. Această situație arată clar cum
din cauza unei guvernări ineficiente și corupte, factorul extern poate determina artificial degradarea
situației economice, din cauza expunerii excesive a sistemului financiar unei
influențe din Federația Rusă. Criza economică ce ia amploare în Rusia poate
avea un impact enorm asupra unor ţări din regiune, inclusiv sau mai ales asupra
Republicii Moldova, datorită faptului că este expusă influenței Rusiei în urma
acțiunilor guvernării de la Chișinău
şi, respectiv, este vulnerabilă din punct de vedere al securităţii financiare,
iar prin aceasta, din punctul de vedere al securității statului, al securității
naționale.
Prevederile legislative – generatoare ale
instabilității politice
Un
alt element ce se înscrie în șirul amenințărilor la adresa securității noilor
state democratice este reprezentat de blocajele din sistemul politic. Asemenea
probleme pot fi observate mai ales în statele ex-sovietice, aflate în procesul
de tranziție de la sistemul totalitar spre cel democratic. De regulă, blocajul
politic este consecința unor prevederi legislative deficitare. Exemplul Republicii
Moldova este elocvent în acest sens. După cum s-a apreciat în unele surse
mass-media, Republica Moldova ar putea intra in Cartea Recordurilor
(Guiness Book) pentru ca nu a avut un preşedinte ales timp de doi ani si
jumătate: din 11 septembrie 2009, atunci când fostul sef de stat, Vladimir Voronin,
si-a anuntat demisia, până pe 16 martie 2012, când Parlamentul l-a ales în
funcție pe Nicolae Timofti. Atât V. Voronin, cât și N. Timofti au fost aleși de
Parlament. În prezent Republica Moldova este o republică parlamentară. Conform
prevederii constituționale în vigoare, candidaţii sunt aleşi de către Parlament
și este nevoie de votul a 61 de parlamentari, din cei 101, pentru a desemna
preşedintele.
De ce în perioada 11
septembrie 2009 – 16 martie 2012 Parlamentul de la Chișinău nu a fost capabil să
aleagă șeful statului? Originile acestei probleme pot fi identificate în
reforma constituțională din 5.07.2000, când Legislativul a schimbat tipul de
sistem politic: din semiprezidențial în parlamentar. Până atunci președintele
republicii era ales prin vot direct de către electoratul țării, conform
prevederii articolului 78 din Constituție: (1) „Președintele Republicii Moldova
este ales prin vot universal, egal, direct și liber exprimat” (3) „Este
declarat ales candidatul care a întrunit cel puțin jumătate din voturile
alegătorilor ce au participat la alegeri”. (4) „În cazul în care nici unul
dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur
de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi
obținute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obținut cel mai
mare număr de voturi, cu condiția că numărul acestora e mai mare decît numărul
voturilor exprimate împotriva candidatului” [2, p.26]. Această prevedere a
făcut parte din textul inițial al Constituției, adoptată la 29 iulie 1994, și a
fost valabilă până la reforma constituțională din 2000, atunci când
amendamentele la Legea Fundamentală
nu au fost supuse votului popular în cadrul unui referendum. Conform noii
prevederi, adoptate la 5.07.2000, articolul 78 al Constituției a primit
următorul conținut: (1) „Președintele Republicii Moldova este ales de Parlament
prin vot secret”. (3) „Este ales candidatul care a obținut trei cincimi din
numărul deputaților aleși. Dacă nici un candidat nu a întrunit numărul necesar
de voturi, se organizează al doilea tur de scrutin între primii doi candidați
stabiliți în ordinea numărului descrescător de voturi obținite în primul tur”.
(4) „Dacă și în turul al doilea un candidat nu va întruni numărul necesar de
voturi, se organizează alegeri repetate. (5) „Dacă și după alegerile repetate
Președintele Republicii Moldova nu va fi ales, Președintele în exercițiu
dizolvă Parlamentul și stabilește data alegerilor în noul Parlament” [3,
p.19-20].
De ce Parlamentul RM de
legislatura a III (1998-2000) a simțit nevoia să opereze aceste modificări, să
transforme sistemul politic din Republica Moldova: din semiprezidențial în
parlamentar? Răspunsul îl găsim în situația politică din acei ani, respectiv în
relațiile dintre actorii sistemului politic. Se știe că președintele de atunci,
Petru Lucinschi, a promovat o inițiativă de amendare a Constituției, prin care
urmărea modificarea sistemului semiprezidențial în unul prezidențial, șeful
statului urmând să obțină prerogative mai largi, inspirat probabil de
prerogativele pe care le aveau pe atunci președintele rus Boris Elțîn sau
președintele belarus Aleksandr Lukașenko. Drept răspuns la inițiativa
președintelui P. Lucinschi, majoritatea parlamentară, Alianţa pentru
Democraţie şi Reforme (ADR), care nu agrea ideea unei republici prezidențiale,
a modificat prin vot sistemul politic, instituind republica parlamentară. De
asemenea, în lupta politică de atunci, majoritatea parlamentară (ADR), fiind
conștientă de sprijinul popular în creștere pentru Partidului Comuniștilor și
liderului său, Vladimir Voronin, a încercat să împiedice accederea aceluia în
funcția de șef al statului, sperând să devanseze comuniștii în viitorul
Parlament. Alianţa pentru Democraţie şi Reforme (ADR), a fost o coaliție
de guvernare din RM, formată de către mai multe partide non-comuniste. Aceasta
a obținut majoritatea necesară în Parlament după alegerile din 1998, dar
pentru scurt timp. ADR a avut trei guverne: Ion Ciubuc (22 mai 1998 - 1
februarie 1999), guvernul interimar al lui Serafim Urechean (5 – 17
februarie 1999) și guvernul lui Ion Sturza (19 februarie – 9 noiembrie
1999). Toate au fost marcate de instabilitate politică cronică, ceea ce a
împiedicat un program coerent de reformă. Politica externă a fost marcată
de o dualitate de apartenență către CSI și pași spre o apropiere de Europa.
Partidul Popular Creștin Democrat a votat cu Partidul Comuniștilor pentru
demiterea guvernului Alianței la 9 noiembrie 1999, invocând acuzații de
corupție. Dezacordurile din cadrul ADR, cauzate de un anumit grad de
nemulțumire privind distribuția portofoliilor, au condus la dezintegrarea
acesteia și la victoria copleșitoare a comuniștilor în alegerile parlamentare
din 2001. Obținând majoritatea constituțională, deputații Partidului
Comuniștilor l-au votat fără probleme în funcția de președinte (șef al
statului), la 4 aprilie 2001, pe șeful lor de partid, V. Voronin. Așadar,
încercarea formațiunilor politice din ADR de a se folosi de Constituție,
croind-o după interesele de moment, în lupta cu adversarul politic – Partidul
Comuniștilor – nu a avut succesul scontat.
Primul semnal al faptului că
amendamentele la articolul 78 din Constituție, cu privire la alegerea șefului
statului, au creat o problemă s-a văzut pe 4 aprilie 2005, când V. Voronin a
fost votat pentru funcția de șef al statului pentru a doua oară. V. Voronin a
fost reales în funcţia de şef al statului de deputaţii comunişti, cu
sprijinul celor din partea Partidului Popular Creștin Democrat (PPCD), Partidului
democrat din Moldova (PDM) şi Partidului Social Liberal (PSL). De menționat că
în legislatura a V-a
(2005-2008) a Parlamentului RM, Partidul Comuniștilor din Republica Moldova
(PCRM-ul) nu mai deținea majoritatea constituțională (3/4 de mandate) – 71
mandate, câte a avut în 2001 – 2005, dar deținea majoritatea simplă (56
mandate). La procedura de
alegere a şefului statului au participat 56 de deputaţi ai fracţiunii PCRM, 8
deputaţi ai fracţiunii PDM, 11 deputaţi ai fracţiunii PPCD, precum şi 3 deputaţi
ai PSL. În consecinţă, din cei 78 de deputaţi care au participat la alegerea
şefului statului 75 au votat pentru Vladimir Voronin. Cele
75 de sufragii, cate a „cules” în cele din urmă Vladimir Voronin erau cu 4 mai
multe decât în 2001, deși PCRM detinea în Parlament cu 15 mandate mai putin decât
în 2001. Liderul comunist a reușit să-i convingă
pe deputații din celelalte partide decât PCRM, promițând îndeplinirea unui șir
de cerințe înaintate de respectivele partide, calificate drept „opoziţie
constructivă”, în raport cu cea „obstrucționistă” – a celor care nu au votat
pentru candidatul comunist. Opoziția constructivă i-a înaintat lui V. Voronin zece
condiții. Nu era un document scris, parafat, semnat între formațiuni politice,
ci o înțelegere între lideri ai PPCD (Iurie Roșca), PSL (Oleg Serebrian) și V. Voronin.
Printre ele se numărau garanţii privind libertatea presei, noul statut al companiei
de stat Teleradio-Moldova, independența puterii judecătoreşti, reforma
Procuraturii Generale, reforma Guvernului și adoptarea unei legi privind responsabilitatea
guvernamentală, orientarea pro-europeană, renunţarea la ideea de federalizare a
țării și promovarea unui format de negocieri cu administrația de la Tiraspol („partea
transnistreană”) s.a.. Aceste angajamente au fost foarte apreciate de comunitatea occidentală a corpului diplomatic acreditat
la Chișinău și
acceptate de președintele Voronin în public. Condiții destul de asemănătoare cu
cele lansate de PPCD și PSL au fost înaintate separat și de PDM (Dumitru Diacov),
care a mai cerut părăsirea de către șeful statului a partidului din care a
făcut parte, adică „depolitizarea” funcţiei sefului statului, inclusiv introducerea
în noua Constituţie a unei prevederi care ar interzice șefului statului să fie
lider sau membru al vreunui partid politic. Cu toate că V. Voronin nu a părăsit
partidul său (PCRM) și nu a îndeplinit și alte condiții – angajamente asumate, prin acel vot s-a reușit evitarea destabilizării situaţiei politice de atunci.
Problema legată de prevederea
constituțională privind alegerea șefului statului a ieșit cu adevărat la iveală
după alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009, când PCRM-ul a obținut 49,5%,
respectiv 60 de mandate, dar nu a reușit să obțină un vot din partea opoziției,
vot necesar pentru a putea vota candidatul la funcția de Președinte al
Republicii Moldova – un reprezentant al PCRM (Zinaida Greceanâi). În urma
acelui eșec Legislativul a fost dizolvat la 29 iulie 2009, iar scrutinul
anticipat al alegerilor parlamentare a avut loc la 28 noiembrie 2010. În cadrul
alegerilor a fost desemnată noua componenţă a Parlamentului. La scrutin au
participat 40 concurenţi electorali (la finele campaniei au rămas 39
concurenţi). Rata de participare a constituit 63.37%, iar mandatele de deputat
au fost distribuite în felul următor: PCRM – 42 mandate, PLDM – 32, PDM – 15 şi
PL – 12. PLDM, PDM şi PL au constituit Alianța pentru Integrare Europeană
(AIE). În urma scrutinului în cauză președintele Parlamentului a deținut interimatul
funcției de șef de stat până la 16
martie 2012, când Adunarea parlamentară a reușit alegerea unui candidat –
Nicolae Timofti. În tată această perioadă sistemul politic s-a aflat într-un
blocaj. Imaginea țării a avut de suferit atât în plan extern, cât și în plan
intern, formațiunile politice pro-europene erodându-și sprijinul obținut la
ultimul scrutin. Deputații PCRM au acuzat AIE, până la alegerea lui Timofti, de
încălcarea legislației, invocând prevederea privind dizolvarea Parlamentului în
condițiile incapacității alegerii șefului statului. În perioada iunie (după ce
au fost anunţate rezultatele alegerilor locale 5 iunie 2011) – 23 august 2011
PCRM a boicotat şedinţele Parlamentului. Pentru ieșirea din impasul politic, în
care Republica Moldova s-a aflat mai bine de 2 ani și jumătate, a fost
luată decizia de a vota un candidat apartinic la funcția de șef al statului.
Această idee a luat viață atunci când 3 membri ai Partidului Comunist în frunte
cu Igor Dodon au părăsit PCRM-ul și s-au înscris în Partidul Socialiștilor
din Republica Moldova (PSRM), ocupând funcții de conducere (I. Dodon a devenit
președintele partidului). Așa cum Alianța pentru Integrare Europeană (AIE)
totaliza doar 58 de mandate, iar pentru alegerea președintelui era nevoie de 61
voturi, cei trei parlamentari deveniți membri ai PSRM aveau să joace un rol
decisiv în respectivele alegeri din Legislativ. Președintele PSRM, Igor Dodon,
a acceptat participarea grupului său de deputați la alegerea șefului statului.
Una dintre condițiile înaintate era că respectivul candidat, înaintat de AIE,
trebuie să nu reprezinte interesele niciunui partid din Parlament. Astfel, judecătorul
Nicolae Timofti, președintele Consiliului Superior al Magistraturii, a fost
soluția de compromis care a împăcat toate părțile. Candidatura sa a obținut 62 voturi: toate cele 59 de voturi ale AIE, plus
cele trei voturi ale socialiștilor (un deputat din PLDM părărise grupul
parlamentar respectiv, dar a votat pentru candidatura AIE). Partidul Comunist a
refuzat să participe la vot.
În urma alegerilor din 16
martie 2010, din Parlament, a șefului statului, deputații comuniști, din
opoziție, au adus acuzații celor trei ex-comuniști – proaspăt deveniți
socialiști, că voturile lor pentru candidatura lui N. Timofti ar fi fost
cumpărate cu bani grei de către partidele de la putere (au fost vehiculate sume
de ordinul milioanelor de dolari). Deși până în prezent în sprijinul acestor
acuzații nu au fost aduse dovezi, imaginea PSRM-ului a fost întrucâtva afectată
în rândurile alegătorilor. Trebuie precizat în perioada posterioară votului
respectiv, PSRM-ul a adus critici dure președintelui N. Timofti pentru că
acesta a demonstrat prin declarațiile și acțiunile sale că este omul partidelor
din AIE și nu un mediator credibil și un arbitru al relațiilor politice între
putere și opoziție.
Soluții la problema insecurității politice generate de prevederea
constituțională privind alegerea președintelui RM
Este indubitabil că actuala
prevedere constituțională privind
alegerea președintelui RM este de natură să creeze blocaje politice, respectiv
să tensioneze situația politică din țară. Pentru rezolvarea acestei probleme
pot fi examinate câteva soluții:
1. Păstrarea sistemului
politic al democrației parlamentare, în care șeful statului este ales de
Parlament, dar reducerea numărului de voturi necesare pentru alegerea sa – de
la 61 (majoritatea constituțională), la 51 (majoritatea simplă). Astfel s-ar
reuși alegerea Președintelui în termenul stabilit de legea supremă, căci
coaliția de guvernământ va putea să-l aleagă la fel cum investește componența
Guvernului. Criticile care sunt aduse acestei variante de soluționare a
problemei vizează faptul că șeful statului ar trebui să reprezinte interesele
tuturor partidelor, nu numai pe cele ale partidelor de la putere, ci și interesele
partidelor din opoziție. Majoritatea constituțională (3/4) teoretic ar garanta
realizarea acestui deziderat. Numai că realitatea politică din Republica
Moldova a arătat că, din păcate, lipsa unei culturi politice adecvate nu
permite ajungerea la un numitor comun a formațiunilor care acced în Parlament,
iar drept consecință se instituie o instabilitate politică, se proferează
acuzații de corupție politică (cumpărarea voturilor unor deputați prin părăsirea
de către aceștia a partidului pe listele căruia au fost votați, respectiv au ajuns
în Parlament) ș.a..
2. Revenirea la prevederea
constituțională prin care șeful statului este ales prin vot popular, de către
electoratul țării. La 5 septembrie 2010 pentru prima dată în Republica Moldova
a avut loc un referendum constituţional, în cadrul căruia alegătorii s-au expus
în problema alegerii directe a şefului statului. Alegătorilor li s-a propus să
răspundă la întrebarea “Sînteţi pentru modificarea Constituţiei care să
permită alegerea Preşedintelui Republicii Moldova de către întreg poporul?”,
votând pentru una din opţiunile: „Pentru” sau „Contra”. Referendumul
însă nu a fost validat din cauza prezenţei scăzute a alegătorilor. Doar
30.29% de cetăţeni cu drept de vot s-au prezentat la urnele de vot din minimul
necesar de 1/3 de persoane înscrise în listele electorale. PCRM-ul și-a chemat
susținătorii să boicoteze acel referendum întrucât, în opinia sa, decizia
guvernării de a desfăşura acest referendum nu reprezenta altceva decât o
tentativă a Alianţei de guvernământ de a-şi păstra mandatele de deputat, în
condițiile în care președintele Parlamentului, alisa președintele interimar al
republicii, M. Ghimpu își declarase nedorinţa de a dizolva Parlamentul şi de a
organiza alegeri parlamentare anticipate, după cum cere Constituţia Moldovei.
Reprezentanți ai PCRM-ului au opinat că decizia alianței de la guvernare de a
organiza un referendum urmărea scopul de a păstra puterea în mâinile sale pe un
termen nedeterminat. Este interesant că deputații comuniști nu erau împotriva
modificării prevederii constituționale privind alegerea președintelui, dar se
pronunțau pentru modificarea Constituţiei în Parlament, în urma unui acord
între partidele de la putere cu opoziția. Ei au cerut Preşedintelui interimar, M.
Ghimpu, să introducă pe ordinea de zi a şedinţei Parlamentului modificările
necesare de modificare a Constituţiei la capitolul alegerii preşedintelui prin
vot direct, iar apoi să dizolve Parlamentul. M. Ghimpu nu s-a conformat
cerinței opoziției, astfel referendumul, care a costat circa 40-50 mln lei, a
eșuat. Astfel a fost irosită o bună șansă de a rezolva problema în cauză.
Concluzii
Prevederea
constituțională privind alegerea președintelui ameninţă stabilitatea politică,
respectiv securitatea Republicii Moldova. Legislația imperfectă este una dintre
sursele amenințărilor de ordin intern la adresa securității statului. Problema
în cauză poate fi și trebuie rezolvată prin amendamente la Legea Fundamentală
a Republicii Moldova, care, prin formularea lor, să contribuie la detensionarea
situației și la deblocarea mecanismului de alegere a Președintelui. În
condițiile accederii în Parlament a unui număr mai mare de partide și a
constituirii unor coaliții de guvernământ există riscul real ca acestea să nu
poată ajunge la un numitor comun privind alegerea șefului statului cu
majoritatea constituțională: 61 voturi (sau 3/4) din cele 101. În acest context
se impune modificarea articolului 78 al Constituției, fie prin scăderea
numărului voturilor necesare în parlament de la 61 (majoritatea
constituțională) la 51 (majoritatea simplă), prin păstrarea sistemului politic
caracteristic unei republici parlamentare, fie revenirea la alegerea șefului
statului prin vot universal direct, ceea ce poate impune și revenirea la sistemul
politic caracteristic republicii semiprezidențiale – Președintele urmând să
obțină mai multe atribuții. În Uniunea Europeană state cu democrații avansate
au adoptat și folosesc cu succes sistemul republicii parlamentare: de exemplu
Germania, Austria ș.a. În același timp, state cum sunt Franța, România ș.a.
utilizează cu succes sistemul republicii semiprezidențiale – Președintele având
prerogative mai largi, respectiv un rol mai activ în viața politică a țării. În
toate cazurile invocate sistemul politic se bazează pe evoluția istorică
specifică a statelor respective. Un sistem politic bun este unul care
corespunde culturii politice și tradițiilor politice dintr-un stat.
Republica
Moldova, ca stat tânăr (și-a obținut independența la 27 august 1991) se află la
început de cale în ceea ce priveşte identificarea sistemului politic potrivit.
Întrucât se confruntă cu o lipsă cronică a unei culturi politice democratice,
atât în rândul politicienilor, cât și în rândul masei de alegători, adoptarea
sistemului politic al republicii semiprezidențiale, respectiv revenirea la
alegerea șefului statului prin vot universal, ar putea constitui o soluție bună
la problema formulată. Iar exemplul statelor vecine – România și Ucraina, în
care Președintele este ales prin vot popular, constituie un argument în
privința unui specific regional, în care se înscrie și statul moldovean, cu
privire la necesitatea uni mediator și arbitru credibil și legitim. Iar
legitimitatea obținută printr-un vot popular este, fără îndoială, legitimitatea
supremă în domeniul politic, într-un stat democratic.
Bibliografie:
1. Buzan B., Wæver O., de Wilde J.
Securitatea. Un nou cadru de analiză. – Cluj-Napoca: CA Publishing, 2011. 330
p.
2. Constituția Republicii Moldova. –
Chișinău: Moldpres, 1994. 48 p.
3. Constituția Republicii Moldova. – Chișinău:
Tipografia Centrală, 2009. 34 p.
4. Ghica L.A., Zulean M. Politica de
securitate. Concepte, instituții, procese. – Iași: Polirom. 2007. 326 p.
5. Huntington S.P. Ordinea politică a
societăților în schimbare. – Iași: Polirom, 1999. 428 p.
