FACTORUL POLITICII RUSEŞTI ÎN EVOLUŢIA ISTORICĂ ŞI CONTEMPORANĂ A MOLDOVEI

1.   Istoricul influenţei ruseşti în Moldova 

De la începuturile existenţei sale, din 1359, statul moldovenesc a fost marcat de relaţii cu state vecine mai puternice: Ungaria, Polonia, Hanatul Crimeei, Turcia, care au atentat la siguranţa tânărului stat. Dar cel mai nefast efect asupra destinului ţării noastre l-a avut relaţia cu vecinul de la răsărit – Rusia. Facem o distincţie clară între poporul rus, care a suferit, la rândul său, de pe urma conducătorilor care s-au perindat pe la Moscova (la Kremlin) şi la Sankt Petersburg, şi politica rusească (sau a Rusiei, sub diversele sale regimuri politice – Imperiu ţarist, Uniune Sovietică, Federaţie Rusă). Cu părere de rău, din 1792, când Rusia a ocupat teritoriul dintre Nistru şi Bug, ajungând la graniţa de atunci a Moldovei, şi până astăzi factorul politicii ruseşti este fundamental în determinarea stării Moldovei. De fapt, toată istoria ţării noastre este marcată de fluxurile şi refluxurile, altfel zis, expansiunile şi retragerile (retragerile impuse de puterile occidentale) Rusiei din spaţiul geopolitic din care face parte Moldova. Ultimul reflux al Rusiei a avut loc în 1991 (când a fost înfrântă în războiul rece), când s-a prăbuşit aşa-numita Uniune Sovietică, iar în fapt Rusia a pierdut teritoriile pe care le ocupase anterior şi pe care le menţinea sub stăpânire militară. Totuşi, regimul de la Moscova a păstrat sub ocupaţie o porţiune a regiunii central-estice din teritoriul Republicii Moldova: cea mai mare parte a teritoriului din stânga Nistrului (o parte din aşa-zisa Transnistrie, fără comunele: Cocieri, Molovata Nouă, Coşniţa, Doroţcaia, Pârâta, Pohrebea) şi o parte, mai mică, din teritoriul Cisnistriei, sau Basarabiei (oraşul Bender şi cinci sate: Chiţcani, Gâsca, Proteagailovca, Cremenciug şi o parte a satului Mereneşti). Istoria de până acum a relaţiilor din spaţiul în care se află Moldova ne învaţă că mai devreme sau mai târziu Rusia va reveni, va efectua o nouă expansiune. Evenimentele din august 2008 din Georgia au fost un semnal cu privire la începerea unei noi expansiuni ruseşti. În acest sens, prezenţa pe teritoriul ţării noastre a unei zone de ocupaţie rusească face ca statul moldovenesc să fie o victimă sigură şi neajutorată, o entitate vulnerabilă în faţa unei noi expansiuni a Rusiei.

Eforturile diplomaţiei moldoveneşti la etapa actuală trebuie îndreptate în primul rând spre asigurarea securităţii ţării noastre, reducerea vulnerabilităţii sale în faţa acestui pericol iminent. În acest context, se impune o abordare realistă a prevederii constituţionale vizând neutralitatea ţării noastre: câtă vreme zona central-estică a ţării se află sub ocupaţie militară rusească nu poate fi vorba despre neutralitate la modul serios. În astfel de condiţii, un asemenea statut nu poate fi decât o ficţiune. De fapt, în negocierile ruso-moldoveneşti autorităţile ar trebui să condiţioneze posibilitatea unei neutralităţi a Republicii Moldova exclusiv de reglementarea diferendului teritorial ruso-moldovenesc privind zona central-estică a Republicii Moldova. Iar statutul de neutralitate ar putea fi adoptat în urma retrocedării de către Rusia a zonei respective către Republica Moldova, aşa cum în 1856, în urma războiului Crimeei – când Rusia a fost învinsă – ea a retrocedat Moldovei districtele Bolgrad, Ismail şi Chilia. Retrocedarea s-a produs astfel: steagul rusesc a fost coborât de pe catarg în cazarmele armatei de ocupaţie rusească, armata şi persoanele din administraţie care au dorit au plecat în Rusia, iar în cazarme au intrat formaţiuni ale armatei moldoveneşti, a fost arborat drapelul Moldovei, a fost formată o administraţie din autohtoni.

Intervenţia Rusiei în spaţiul nostru a început în primăvara lui 1711, când armatele lui Petru cel Mare au trecut Nistrul, în urma convenţiei secrete semnate la Luţk de către domnitorul Dimitrie Cantemir şi ţar. Bătălia decisivă s-a dat pe Prut, pe cursul său inferior, la Stănileşti, iar armata ţarului (35 000 de ruşi), ajutată de un contingent militar moldovenesc (Cantemir nu a reuşit să strângă cei 10 000 de soldaţi promişi), a fost înfrântă de armata sultanului (200 000 turci). Petru cel Mare a scăpat de prizonierat datorită faptului că Marta Skavronskaia, viitoarea – a doua – sa soţie (în 1714, când devine împărăteasă Ecaterina I), i-a plătit pe turci cu bijuteriile sale, pentru ca ei să-l lase să se retragă. Campania de la Prut a fost „cea dintâi dintre multele războaie ruso-turce purtate mai apoi pe teritoriul Moldovei” [1]. În general, este recunoscut de majoritatea istoricilor, care s-au ocupat de aceste aspecte, faptul că anume „campania de la Prut a marcat începutul ofensivei expansioniste ruseşti către Constantinopol” [2]. Este clar că Moldova niciodată nu a reprezentat un obiectiv final al expansiunii ruseşti, ci doar o punte spre un alt obiectiv – Constantinopolul, dar şi spre regiunea din sud-estul Europei – peninsula Balcanică, acolo unde cei care promovau şi înfăptuiau politica externă rusească şi-au arogat prerogativa de „a-i elibera” pe „fraţii slavi şi ortodocşi” (bulgari, sârbi, dar şi greci) de dominaţia turcească. Iar „eliberare”, după cum se ştie, pentru conducerea rusească nu a însemnat şi, poate, nu mai înseamnă (luând în calcul expansiunea din 2008 în Osetia de Sud, care s-a soldat cu instalarea de baze militare ruseşti în Osetia de Sud şi Abhazia) nimic altceva decât ocupaţie militară rusească. Aşadar, întrucât se afla în imediata apropiere a Rusiei extinse până la Nistru, Moldova adesea a fost victima Rusiei, nimerind sub ocupaţia ei. Aceasta deoarece atunci când strategii ruşi de la Sankt Petersburg erau înfrânţi în drumul lor spre Constantinopol, ei „se mulţumeau” să îşi păstreze controlul militar asupra Moldovei, ca o compensaţie pentru eşecurile militare suferite în faţa turcilor peste Dunăre. De altfel, şi în prezent conducerea Federaţiei Ruse nu se sinchiseşte să declare că staţionarea trupelor sale în estul Republicii Moldova este în dependenţă de felul în care statele occidentale îşi vor îndeplini obligaţiunile prevăzute de Tratatul cu privire la forţele armate convenţionale în Europa (FACE). Reiese că Republica Moldova este ca şi cum o parte a Occidentului, iar Rusia se răzbună pe Occident refuzând să-şi retragă trupele de ocupaţie de pe teritoriul RM, întrucât Occidentul nu respectă anumite obligaţiuni asumate faţă de Rusia.

Mai multe războaie ruso-turce au afectat Moldova. Aceste războaie, care „s-au desfăşurat în spaţiul teritorial şi etnic al naţiunii române” [3], au constituit subiectul unei cărţi a lui A.D. Xenopol [4]. „Din 1711 – bătălia de la Stănileşti, pe Prut, unde ruşii erau înfrânţi de turci – până la 1877-1878, s-au purtat 9 asemenea războaie” [5], menţionează Apostol Stan în introducerea la lucrarea în cauză. „Acestea, ca timp de desfăşurare, cumulează câteva decenii. În atari împrejurări, Moldova şi Ţara Românească au fost folosite atât ca teatru de înfruntări militare, cât şi ca sursă de aprovizionare cu alimente, furaje, forţă de muncă şi ostaşi pentru diferiţi beligeranţi, îndeosebi pentru Rusia”, notează Apostol Stan [6]. Totuşi, cele mai dureroase pierderi suferite de Moldova au fost anexiunile teritoriale: a Bucovinei, acaparate în 1775 de Austria (în urma războiului din 1768-1774) şi a Basarabiei (după războiul din 1806-1812), anexate în 1812 la Rusia. Pe parcursul acestor războaie din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în care Rusia îşi învăluia expansionismul sub mantia ortodoxiei, Moldova în repetate rânduri, chiar şi după anexarea Basarabiei, a fost ocupată de Rusia: „Temerile românilor faţă de o efectivă încorporare de către Rusia se accentuau îndeosebi după 1829, când Moldova şi Ţara Românească erau supuse de către St. Petersburg unui control efectiv, în vederea anexării” [7].

Un important moment în această succesiune a fost Congresul de pace de la Paris din 1856, care a avut loc după încheierea, în 1855, a Războiului Crimeei, care a fost declanşat după o nouă ocupaţie a celor două principate (Moldova şi Valahia) de către Rusia. În acel război, alături de Turcia, împotriva Rusiei, pe care au învins-o, au luptat Franţa, Marea Britanie şi Sardinia. Una dintre hotărârile Congresului de la Paris a stipulat retrocedarea de către Rusia către Principatul Moldovenesc a districtelor Bolgrad, Ismail şi Chilia, teritoriu pe care Rusia îl răpise de la Moldova prima oară în 1812. Totuşi, la Congresul de la Berlin, din 1878, care a urmat războiului din 1877-1878, Rusia a recuperat acea parte din sudul Basarabiei. În cartea lui Xenopol poate fi observată o îngrijorare a istoricului: „căci, aflată la porţile României, Rusia putea deveni oricând un pericol prin dezlănţuirea demonului cuceritor ce o stăpânea, ori de câte ori nu avea în cale un obstacol de temut” [8]. Soluţia, în opinia lui Apostol Stan, este „anume de a se îndepărta politic şi militar cât mai mult de această mare putere, orientându-se hotărât spre Occident, „lipindu-se” chiar de acesta”, prin procesul de integrare euro-atlantică. România a reuşit. Republica Moldova pare că încă nici nu îşi dă seama de respectivul pericol şi de atitudinea pe care trebuie s-o adopte, deci şi de paşii pe care trebuie să-i întreprindă.

Din 1991-1992 Republica Moldova se confruntă cu Rusia pentru partea sa central-estică, de pe ambele maluri ale Nistrului, pe care Rusia nu doreşte să o retrocedeze statului moldovenesc după ce a ocupat-o în 1940, respectiv în 1944 (partea de pe malul stâng al Nistrului a fost ocupată de Rusia în 1792, respectiv în 1944). La ora actuală, principala cauză a nesoluţionării conflictului din zona nistreană o reprezintă formatul 5+2, care necesită o modificare urgentă, întrucât nu corespunde esenţei conflictului din estul Republicii Moldova.

2. Aplicarea standardelor şi experienţei internaţionale în soluţionarea conflictului
din estul Republicii Moldova. Rolul ONU                                                                                                                                               

Atunci când purcedem la abordarea conflictului din estul Republicii Moldova, este foarte important să ne raportăm la standardele şi experienţa internaţionale în materie de soluţionare a conflictelor. Primul pas în soluţionarea conflictelor este înţelegerea factorilor şi mecanismelor care contribuie la declanşarea lor. În acest context, trebuie identificate unele „recurenţe şi similarităţi în datele istorice”, precum şi elaboraţi „indicatori care să permită prognoza crizelor şi a evoluţiei lor” [9]. Propriu-zis, este vorba despre necesitatea unei „cartografieri” a conflictului, care are drept scop identificarea elementelor constitutive şi a particulari­tăţilor acestuia. „Cartografierea”se realizează prin analiză de documente. Aşadar, „pentru a soluţiona un conflict, este necesară înţelegerea istoricului, contextului şi dinamicii de desfăşurare a acestuia, chestiunile discutate, precum şi cunoaşterea actorilor implicaţi” [10]. Într-un cuvânt, este necesar să stabilim esenţa conflictului. În 1992 ONU a emis un raport – „O agendă pentru pace” – în care, printre altele, se face referinţă la elementele prezentate mai sus. Adică, după cum notează autorii, „înainte de a decide ce acţiuni specifice trebuie întreprinse, sunt necesare identificarea contextului în care se desfăşoară respectivul conflict, precum şi natura, cauzele şi dinamica ce îl caracterizează. De asemenea, trebuie create mecanisme de monitorizare a indicatorilor de criză, astfel încât să poată fi identificate la timp orice modificări semnificative în situaţia conflictuală în cauză [11]. Cu părere de rău, autorităţile Republicii Moldova au dificultăţi „în a stabili însăşi natura conflictului” [12] din zona nistreană.

Aşadar, prima confuzie a autorităţilor de la Chişinău este legată de înţelegerea greşită – aşa cum transpare şi în formatul „5 + 2” (al unor negocieri quasiinexistente), agreat de autorităţile moldoveneşti – a actorilor implicaţi în conflictul din estul Republicii Moldova. Deşi Memorandumul privind reglementarea conflictului (care, de fapt, a fost un acord de încetare a focului), din 21 iulie 1992, a fost semnat exclusiv de preşedintele Moldovei M.Snegur şi al Rusiei B.Elţin (deci, acestea sunt cele două părţi în conflict, întrucât trupele armatei regulate ruse şi formaţiuni paramilitare de cazaci ruşi au luptat împotriva poliţiei, apoi nou-formatei armate a statului moldovenesc), astăzi Rusia figurează în formatul menţionat mai sus ca mediator (ce fel de „mediator neutru” [13], poate fi ea?) între Republica Moldova şi o parte a sa în care se află un regim de ocupaţie militară rusească, condus de cetăţeni ruşi: unul – I.Smirnov, născut la Habarovsk şi sosit la Tiraspol cu câţiva ani înainte de declanşarea conflictului (1987), iar un altul – V.Antiufeev, născut la Novosibirsk şi sosit pe Nistru în toamna lui 1991, după puciul nereuşit de la Riga din august al aceluiaşi an (înfrânt de forţele democratice!), în cadrul căruia el s-a manifestat, fiind o unealtă a puciştilor. Într-o emisiune din 21 septembrie 2007 de la postul de televiziune „NIT”, preşedintele V.Voronin a declarat că din 1997, în urma Memorandumului semnat de preşedintele P.Lucinschi şi de I.Smirnov, „Pridnestrovie” [Nistria] a fost recunoscută ca parte în conflict. Dar, după ultimul „referendum” (în 2006) din „Nistrenia” (aşa cum este denumită regiunea aflată sub ocupaţie militară rusească la postul oficial de radio din Tiraspol) cu privire la independenţă şi alipirea la Rusia, mass-media au informat că „Sovietul Suprem” de la Tiraspol a anulat toate înţelegerile (actele semnate) cu autorităţile de la Chişinău.

„Pacea poate fi stabilită dacă două sau mai multe părţi care îşi recunosc identitatea renunţă la unele pretenţii importante şi acceptă să se conformeze unor reguli comune, create împreună şi moral juste” [4]. În cazul în care autorităţile de la Chişinău se decid să respecte Constituţia Republicii Moldova, în care se stipulează că actele emise de organizaţiile internaţionale la care Republica Moldova este parte prevalează asupra oricărei legi interne, chiar asupra Constituţiei, Moldova trebuie să denunţe actualul format „5 + 2” şi să solicite ONU să medieze negocierile între Rusia şi Republica Moldova (cei doi actori reali, implicaţi în conflict), în virtutea deciziei CEDO în dosarul Ilaşcu (2004), decizie care a recunoscut Rusia ca parte în diferend. Conflictul din estul Republicii Moldova a fost rezultatul încălcării de către Rusia a punctului 4 din articolul 2 al Cartei ONU, document fundamental pentru dreptul internaţional public: „Toţii membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunul stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite” [15]. Este regretabil faptul că până astăzi nu există o implicare a ONU în gestionarea şi soluţionarea conflictului – care nu este nicidecum unul „moldo-transnistrean”, ci „ruso-moldovenesc”, în condiţiile în care „Consiliul de Securitate este cel care, actualmente, trebuie să identifice cazurile de ameninţare împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune, precum şi să decidă ce acţiuni se impun” (Carta ONU, articolul 39) [16].

Este într-adevăr o chestiune fundamentală pentru autorităţile de la Chişinău să se decidă (deşi, după cum am arătat, decizia CEDO nu le lasă posibilitatea unei alternative): este conflictul din estul Moldovei unul internaţional, între doi subiecţi, Rusia şi Republica Moldova, sau este unul intern, separatist? Şi atunci s-ar aplica punctul 7 din articolul 2 al Cartei ONU: „Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat, şi nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în Capitolul VII” [17]. Dacă Moldova ar avea curajul să recunoască şi să afirme adevărul, ea ar putea apela la Curtea Internaţională de Justiţie, principalul organism judiciar al ONU, care judecă dispute între state. În orice caz, „cel mai important actor în domeniul reglementării şi gestionării crizelor şi conflictelor internaţionale rămâne ONU” [18], care nu este angajată în soluţionarea conflictului din estul Moldovei numai pentru că autorităţile de la Chişinău nu înţeleg sau nu recunosc natura reală a conflictului.

Atunci când cetăţenii moldoveni din stânga Nistrului, din satul Corjova, nu au putut să-şi desfăşoare alegerile locale din 2007 şi toate scrutinele ulterioare, blocate de fiecare dată de miliţia regimului rusesc de ocupaţie, autorităţile de la Chişinău ar fi trebuit să facă apel la doctrina „responsabilităţii de a proteja”, potrivit căreia comunitatea internaţională are datoria morală de a interveni în cazurile în care statele nu sunt capabile să-şi protejeze cetăţenii de catastrofe evitabile [19, p.244, a se vedea International Commission on Intervention and State Sovereignty, 2001]: „Atunci când statele nu vor sau nu îşi pot proteja cetăţenii, comunitatea internaţională are datoria de a interveni” [20], ONU rămânând cel mai potrivit actor internaţional care poate autoriza anumite acţiuni în asemenea contexte. Printre instrumentele comunităţii internaţionale se numără sancţiuni economice, întreruperea relaţiilor diplomatice, sau măsuri mai radicale [21]. Chiar dacă Rusia este membru al Consiliului de Securitate, pentru ea este important să aibă o imagine bună în lume, să fie membru al grupului G 8, să fie admisă în Organizaţia Mondială a Comerţului şi să nu apară ca un stat agresor (aşa cum este, în virtutea deciziei CEDO, în cazul Ilaşcu). Este o greşeală strategică, dincolo de nesocotirea adevărului, plasarea de către autorităţile de la Chişinău a conflictului de pe Nistru pe lista conflictelor separatiste (care vizează conflictele din Abhazia, Osetia de Sud şi Karabahul de Munte), listă supusă înainte de 2007 discuţiei la ONU. După cum am arătat, conflictul din estul Republicii Moldova nu este unul separatist.

Unul dintre precedentele la care se poate raporta Moldova în tentativa de a soluţiona conflictul este criza algeriană din 1958, când, ordonând retragerea armatei şi a coloniştilor francezi din Algeria, preşedintele Charles de Gaulle declara: „Este vorba despre faptul de a determina, coincid oare interesele supreme ale Franţei cu interesele coloniştilor francezi din Algeria” [22]. Din 1792 Transnistria şi din 1812 Basarabia (din care Rusia mai deţine la ora actuală cinci localităţi: municipiul Bender şi satele Chiţcani, Gâsca, Proteagailovca, Cremenciug şi o parte a satului Mereneşti) au devenit colonii ruseşti. După destrămarea în 1991 a URSS, Rusia nu doreşte să restituie statului moldovenesc teritoriile respective: o parte din Cisnistria (malul drept) şi o parte din Transnistria (malul stâng). După cum se ştie, militarii francezi din Algeria au întreprins în 1958 aşa-numita „rebeliune a generalilor”, înfrântă de armata fidelă preşedintelui francez Charles de Gaulle. Totuşi, ar fi fost imposibil ca autorităţile algeriene să-i fi declarat pe generalii rebeli francezi drept separatişti algerieni. Într-un context similar, autorităţile de la Chişinău i-au etichetat, greşit, pe Smirnov, Antiufeev şi compania de la Tiraspol „separatişti”.

Un alt precedent pentru conflictul din Moldova îl reprezintă retragerea efectuată în 2005 de premierul israelian Ariel Sharon a coloniştilor evrei din sectorul Gaza. Desigur, autorităţile palestiniene nu i-ar fi declarat pe coloniştii evrei, care nu doreau să-şi părăsească casele, drept „separatişti”. Numai în Moldova, preşedinţii Snegur, Lucinschii, Voronin, Ghimpu, Lupu îi denumesc cu nonşalanţă pe liderii regimului de la Tiraspol drept „separatişti”, respectiv regimul impus în estul Moldovei drept unul „separatist”, aducând prin aceasta cel mai mare ajutor posibil regimului de ocupaţie rusească, întrucât prin aceasta – fiind denumit separatist – el este legitimat. Căci evenimentele recente din Timorul de Est (1999), Kosovo (2008) şi din Sudanul de Sud (2011) au arătat că, în anumite situaţii, comunitatea internaţională se sensibilizează şi susţine unele regiuni şi regimuri separatiste, recunoscându-le independenţa.

Un al treilea precedent ce poate fi utilizat în găsirea unei soluţii pentru conflictul ruso-moldovenesc de pe Nistru este conflictul ruso-chinez din Extremul Orient. Au fost două zone de conflict. Prima este cea din dreptul oraşului Vladivostok şi vizează insula Damansk (de 20000 metri pătraţi) de pe râul Ussuri. Deşi formal (de iure) era un teritoriu chinez, după încheierea războiului al doilea mondial armata şi autorităţile sovietice nu l-au părăsit. În 1964 conducerea chineză a ridicat problema, declarând că insula respectivă este teritoriu chinez. Iar în martie 1969 au avut loc ciocniri între armata chineză şi armata sovietică de ocupaţie. De menţionat faptul că autorităţile chineze nu i-au declarat pe militarii ruşi de pe insulă separatişti. În urma unor negocieri ruso-chineze, în 1991 Secretarul general al PCUS Mihail Gorbaciov a semnat un acord cu conducerea chineză, prin care a restituit/retrocedat teritoriul respectiv Chinei. De asemenea, ca urmare a unui acord semnat de preşedintele Elţin cu conducerea chineză, Rusia a retrocedat Chinei o peninsulă şi două insule în dreptul oraşului Habarovsk, pe râul Amur, la 1 ianuarie 2007, în timpul preşedinţiei lui Vladimir Putin. Într-un comentariu din emisiunea „Post Scriptum” pe postul rusesc de televiziune TVCI, de la Moscova, se menţiona că au fost părăsite cazarmele armatei ruseşti, iar numeroşi locuitori ai Habarovskului („habarovceane”) şi-au pierdut casele de vacanţă cu loturi agricole („dachnye uchastki”). Guvernul Chinei a declarat că va construi în teritoriile redobândite, vis-à-vis de Habarovsk, un oraş în care va locui un milion de cetăţeni chinezi. De menţionat că Guvernul de la Beijin nu i-a declarat pe militarii ruşi din zona de ocupaţie de pe râul Amur şi pe deţinătorii de case de vacanţă originari din oraşul Habarovsk drept separatişti, aşa cum astăzi oficialii de la Chişinău îl numesc pe originarul din Habarovsk („habarovceanin”) Igor Smirnov – „separatist”.

3. Separatism sau ocupaţie străină?

Scrisoarea din 12 noiembrie 2010 a Preşedintelui interimar din acel timp al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, în adresa Secretarului General al Alianţei Nord-Atlantice, Anders Rasmussen, în legătură cu subiectul „retragerii trupelor ruse de pe teritoriul statului nostru” [23] ridică unele semne de întrebare. „Trupele ruse pe teritoriul statului nostru nu sunt doar o sursă permanentă de pericol la adresa securităţii Republicii Moldova, dar şi de alimentare a separatismului transnistrean (s. A.L.), dat fiind faptul că liderii separatişti de la Tiraspol (s. A,L.) văd în prezenţa trupelor ruse, dislocate în regiune, un suport moral, politic şi material al acţiunilor lor”, nota Mihai Ghimpu. În primul rând, în ceea ce priveşte „separatismul”. Probabil, nu este un secret pentru nimeni faptul că Republica Moldova este un stat separatist, care s-a separat de Rusia, sub a cărei ocupaţie s-a aflat, ultima dată, din 1944 până la 27 august 1991. Ca stat separatist, Republica Moldova ar trebui să sprijine separatismul din simplul motiv că, datorită separatismului, noi am obţinut libertatea. Totuşi, să fie oare Igor Smirnov, născut la Habarovsk şi sosit la Tiraspol în 1987, sau Vladimir Antiufeev, născut la Novosibirsk şi sosit aici după puciul din august 1991 de la Riga, „lideri separaţi”? Cunosc numeroşi localnici din zona respectivă care abia aşteaptă să scape de regimul rusesc al lui Smirnov şi Antiufeev. Dacă autorităţile de la Chişinău vor stărui, inclusiv pe plan internaţional, în ideea că există un „separatism” transnistrean în Moldova, aceasta nu va face decât să atragă simpatia opiniei publice internaţionale pentru regimul de la Tiraspol, care, rezultă, luptă pentru libertate, aşa cum Republica Moldova a luptat pentru libertatea sa în 1989-1991, atunci când şi-a atras, de rând cu republicile baltice, Gruzia şi alte republici sovietice, simpatia statelor lumii. Să ne înţelegem totuşi: dacă cele şase milioane de turci din Germania, cu sprijinul armatei turce, vor declara la un moment dat că au constituit, de exemplu, o republică germană riniană – de la denumirea râului Rin – cu limba turcă utilizată de administraţie şi în spaţiul public, nimeni nu-i va numi separatişti. Dacă cele opt milioane de imigranţi din Magreb de pe teritoriul Franţei, cu sprijinul armatei algeriene, vor declara republica franceza luareză (de la râul Luara), cu limba arabă drept limbă oficială, nimeni nu-i va numi separatişti. Regret faptul că dl Ghimpu l-a indus în eroare pe Secretarul General al NATO privind existenţa unui separatism în Moldova, acolo unde nu este vorba decât despre o zonă de ocupaţie rusească în care acţionează un regim rusesc de ocupaţie şi o armată de ocupaţie.

În al doilea rând, ce înseamnă separatism „transnistrean”? Zona Republicii Moldova necontrolată de autorităţile de la Chişinău cuprinde cea mai mare parte a regiunii din stânga Nistrului (fără comunele Cocieri, Molovata Nouă, Coşniţa, Pohrebea, Doroţcaia, Pârâta) şi o parte din Cisnistria sau Basarabia (oraşul Bender, satele Gâsca, Proteagailovca, Chiţcani, Cuciurgan şi o parte a satului Mereneşti). Atunci de ce doar „transnistrean”? Cineva care scrie în limba română ar trebui să folosească acele cuvinte care exprimă realitatea din teren. M.Ghimpu a mai scris despre „aflarea lor (trupelor, n. A.L.) în Transnistria”. Pentru cine nu ştie, trupe ruseşti se află şi pe teritoriul Basarabiei (Cisnistriei), la Bender, unde pot fi văzute cazarme cu drapelul Rusiei arborat. Este o deosebire importantă între conflictul de pe teritoriul Republicii Moldova şi alte conflicte cu adevărat separatiste din lume (Kosovo, Abhazia, Osetia de Sud): zona de conflict de la noi nu are o denumire. Zona de conflict de la noi este o parte din aşa-zisa Transnistrie şi o parte din Cisnistria (Basarabia). De fapt, este o parte a Republicii Moldova – partea sa estică – aflată sub ocupaţie militară rusească.

În al treilea rând, în legătură cu o altă idee a lui M. Ghimpu din scrisoarea către Anders Rasmussen: „Îmi exprim speranţa că în cadrul negocierilor actuale privind regimul de control al armamentelor, poziţia Republicii Moldova privind prezenţa ilegală a trupelor ruse pe teritoriul său, şi anume – retragerea imediată, ordonată şi completă a trupelor ruse (s. A.L.) de pe teritoriul Republicii Moldova – va fi auzită şi luată în samă”... Cred că retragerea trupelor ruse ar putea însemna blocarea definitivă a problemei. Medvedev ar fi putut să-l telefoneze pe dl Ghimpu şi să-i spună că în cinci minute, în care cei doi vorbesc la telefon, trupele ruseşti se retrag. La sfârşitul convorbirii ar fi putut să-l îndemne să meargă să verifice dacă mai găseşte în zona respectivă vreo unitate cu drapelul rus arborat. Desigur, nu i-ar fi permis să pătrundă pe teritoriul respectiv serviciile care efectuează controlul la intrarea în zonă (în primul rând grănicerii). Dar Medvedev ar fi putut să-l ajute şi cu aceasta – să intervină ca să i se permită lui Ghimpu să inspecteze unităţile militare şi să constate că nu mai există nici un drapel rus arborat sau militari cu epoleţi ruseşti. În cele cinci minute ale discuţiei telefonice militarii ruşi îşi vor fi înlocuit epoleţii ruseşti cu cei ai „republicii” de pe Nistru. Deci, este posibilă o situaţie în care în zona de ocupaţie rusească militarii ruşi să-şi înlocuiască epoleţii, totul rămânând însă pe vechi, adică trupele ruseşti rămânând în continuare acolo, sub comanda Moscovei, dar, chipurile, ca armată a „republicii moldoveneşti nistrene”. Deşi M. Ghimpu se arăta „ferm convins că retragerea completă a trupelor ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova va crea premisele necesare pentru reglementarea conflictului transnistrean pe cale paşnică şi va contribui, inclusiv, la consolidarea stabilităţii şi securităţii în regiune”, cred că singura soluţie a acestui conflict este cererea exprimată de Republica Moldova ca Rusia să retrocedeze zona sa de ocupaţie de pe teritoriul ţării noastre. Retrocedare înseamnă înlocuirea armatei de ocupaţie cu armata ţării noastre (sau cu trupe internaţionale), preluarea teritoriului de către organele de menţinere a ordinii publice (poate fi şi o poliţie internaţională), de către serviciile de securitate şi înlocuirea regimului de ocupaţie – a administraţiei. Organizarea unor alegeri libere. Locuitorii din Corjova şi din celelalte sate, care, în majoritatea lor, sunt locuite de etnici moldoveni, să aibă dreptul şi posibilitatea de a-şi alege autorităţile locale, iar aleşii lor să fie la adăpost de orice ameninţări, intimidări şi persecuţii din partea unor forţe paramilitare – cazaci sau colonişti. Fără acestea, problema asigurării securităţii Republicii Moldova pe întreg teritoriul său, desigur, nu va fi rezolvată.

Din păcate, fostul preşedintele Ghimpu a reuşit să menţină o stare de confuzie în ceea ce priveşte datele conflictului ruso-moldovenesc din partea estică a Republicii Moldova. Într-o ştire din 9 decembrie 2010 („Secretarul General al NATO i-a răspuns lui Ghimpu”), publicată de portalul de ştiri „Moldova azi” [24], dar şi de alte portaluri de ştiri [25], este citat un comunicat de presă al Preşedinţiei, în care se arată că Secretarul General al NATO Anders Fogs Rasmussen, în răspunsul său adresat preşedintelui Ghimpu, men­ţionează că NATO acordă atenţie „conflictului prelungit din regiunea transnistreană a Republicii Moldova”. În al doilea rând, întrucât Ghimpu recunoştea, ca şi ceilalţi predecesori ai săi, „Pridnestrovie”/Nistria ca entitate şi, respectiv, ca subiect în conflict şi în negocieri, dl Rasmussen salută angajamentul consistent şi plenar al autorităţilor de la Chişinău de a soluţiona pe cale paşnică „diferendul transnistrean”, precizând că negocierile internaţionale în formatul 5+2, purtate cu asistenţa OSCE, sunt un cadru legal şi corect pentru continuarea discuţiilor. Ghimpu a repetat aceleaşi neadevăruri, rostite şi de ceilalţi conducători ai ţării, în loc să explice Secretarului General al NATO că este vorba despre un conflict internaţional ruso-moldovenesc, că Moldova, care s-a aflat sub ocupaţie sovietică (aşa cum este stipulat în decretul prezidenţial din 24 iunie 2010 privind comemorarea zilei de 28 iunie 1940 ca zi a ocupaţiei sovietice) în 1991 s-a separat de Rusia, însă armatele ocupante nu au părăsit întreg teritoriul ţării noastre, ci au menţinut şi menţin o parte a sa sub ocupaţie militară până în prezent. Noi, Republica Moldova, suntem separatişti pentru că am fost ocupaţi cu forţa în 1944, iar în 1992 am luptat pentru libertate (veteranii războiului de pe Nistru sunt numiţi oficial participanţi la „războiul pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale”). Suntem singura republică fost sovietică ce a luptat pentru independenţa şi suveranitatea întregului său teritoriu. De aceea, declaraţia făcută în două rânduri de fostul preşedinte al Republicii Moldova V.Voronin (la şedinţa festivă de la Palatul Naţional, în 2006, privind sărbătorirea aniversării a 15-a a proclamării independenţei şi într-o ediţie a emisiunii „Rezonans” din acelaşi an de pe postul de televiziune NIT), cum că noi am fi primit independenţa „ca şi cadou”, este cel puţin ciudată. Am luptat pentru separarea de Rusia şi, în fapt, noi şi acum suntem separatişti: vrem să ne separăm de Rusia cu teritoriul din estul ţării, rămas sub ocupaţie rusească. Culmea este ca guvernanţii noştri (atât foştii, aflaţi acum în opoziţie, cât şi actualii) îi numesc „separatişti” pe ocupanţi. Este timpul ca cei de la conducerea Republicii Moldova să conştientizeze şi să promoveze adevărul, să nu mai fie ostatecii stereotipurilor impuse prin manipulare de către propagandiştii de la Moscova, care au fost preluate şi tirajate de politicieni şi formatori ai opiniei publice din Moldova, fie din trădare (corupţie), fie din incompetenţă/inconştienţă. Cred că fără recunoaşterea şi promovarea adevărului nu există şanse pentru recuperarea teritoriului din estul Republicii Moldova. Este important să fie pusă corect problema, căci numai cu condiţia formulării corecte ea poate fi soluţionată.

Până când chestiunile fundamentale privind conflictul nu vor fi înţelese şi afirmate – cine sunt actorii, care este natura/esenţa conflictului, ce precedente internaţionale pot fi aplicate – măsuri (de încredere) ca cele transmise la 13 decembrie 2007 de către autorităţile moldoveneşti regimului de la Tiraspol, cu privire la construcţia de poduri şi şosele, gestionarea în comun a căii ferate şi înfiinţarea unui post de televiziune comun etc., evident că nu au nici un rost, nu vor avea sorţi de izbândă, întrucât asemenea măsuri de reconstrucţie socioeconomică şi dezvoltare se referă la „consolidarea procesului de pace” [26]. Or, încă nu a avut loc o reconciliere în conflictul ruso-moldovenesc, de aceea măsurile respective sunt premature şi sunt expresia lipsei unei capacităţi de înţelegere şi a unei viziuni a autorităţilor de la Chişinău asupra a ceea ce trebuie întreprins. Deoarece asemenea acţiuni nu fac decât să întărească regimul de la Tiraspol. De exemplu, reinstituirea în toamna lui 2010 a cursei de tren personal pe ruta Chişinău – Odesa, via Bender şi Tiraspol, cu care s-a lăudat guvernul primei Alianţe pentru Integrare Europeană, formată în urma alegerilor parlamentare din 29 iulie 2009, nu face decât să întărească regimul rusesc de ocupaţie din estul Republicii Moldova şi nu a contribuit cu nimic la o eventuală reglementare a conflictului.

Referinţe:

1.    Van Meurs, Wilhelm Petrus. Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. – Chişinău: ARC, 1996, p.350.

2.    Ibidem, p.351.

3.    Iorga Nicolae. Dezvoltarea imperialismului contemporan. - Bucureşti: Albatros, 1997, p.VII.

4.    Ibidem.

5.    Ibidem.

6.    Ibidem, p.VIII.

7.    Ibidem, p.XIV.

8.    Ibidem, p.XVI.

9.    Ghica L., Zulean M. (coordonatori). Politica de securitate naţională. Concepte, instituţii, procese. - Iaşi: Polirom, 2007, p.213.

10.  Ibidem, p.214.

11.  Ibidem, p.222.

12.  Ibidem, p.253.

13.  Ibidem, p.252.

14.  Ibidem, p.228.

15.  Ibidem, p.227.

16.  Ibidem, p.228.

17.  Ibidem, p.227.

18.  Ibidem, p.244.

19.  Ibidem. A se vedea International Commission on Intervention and State Sovereignty, 2001.

20.  Ibidem, p.243.

21.  Ibidem, p.228.

22.  Мальро А. Зеркало лимба. - Москва: Прогресс, 1989, p.376.

23.  Textul integral al scrisorii a fost publicat pe mai multe portaluri de ştiri: http://www.azi.md/ro/story/14666, http://unimedia.md/?mod=news&id=25989, http://www.arena.md/?go=news&n=1513&t=Mihai_Ghimpu_cere_ajutorul_NATO, 12.11.2010.

24.  http://www.azi.md/ro/story/15258, 9.12.2010.

25.  http://unimedia.md/?mod=news&id=27168, http://www.arena.md/?go=news&n=2067&t=Răspunsul_NATO_la_scrisoarea_lui_Mihai_Ghimpu, 9.12.2010.

26.  Мальро А. Зеркало лимба. - Москва: Прогресс, 1989, p.244.

Modificarea art. 13 (privind denumirea limbii de stat) din Constituţie: din perspectiva intereselor conaţionalilor din teritoriile istorice moldoveneşti din Ucraina

            În ultima perioadă de timp atenţia societăţii moldoveneşti a fost concentrată asupra problemei nealegerii de către Parlament a şefului statului. Tot mai hotărât este exprimată opinia că este necesară modificarea art. 78 din Constituţie, care prevede că preşedintele este ales cu 3/5 din voturi, iar dacă nici în turul al doilea, nici în cadrul alegerilor repetate nu este ales şeful statului, preşedintele Parlamentului dizolvă legislativul şi stabileşte data alegerilor în noul Parlament. Aceste prevederi (amendament din 5.07.2000) au însemnat introducerea în sistemul de stat a unei surse de blocaj ce pare insurmontabil.

            Totuşi, nu doar articolul 78, prin forma sa inadecvată, constituie un factor de instabilitate şi tensiune. Articolul 13, cu privire la „Limba de stat”, dar de fapt, cu privire la denumirea limbii de stat din Republica Moldova, constituie un alt factor de instabilitate şi turlburare. Oricât ar părea de ciudat, articolul 13 afectează negativ nu atât situaţia din Republica Moldova, cât pe cea din afara graniţelor statului moldovenesc. În şcolile de pe teritoriul ţării se studiază disciplina „Limba română”, în spaţiul public (inclusiv în mass-media) în mod curent se utilizează acest glotonim. Unele încercări ale PCRM (2001-2009) de a introduce glotonimul „limbă moldovenească” în învăţământ au suferit eşec, comuniştii recunoscând de altfel identitatea dintre glotonimele „limbă moldovenească” şi „limbă română”. De aceea, în principiu, formularea din art. 13 e o formalitate, care nu dăunează dezvoltării, în condiţii normale, a culturii naţionale a populaţiei majoritare a RM. Alta este însă situaţia pe teritoriile istorice moldoveneşti care aparţin în prezent Ucrainei: reg. Cernăuţi şi sudul Basarabiei – din reg. Odesa.

            În unul din atricolele sale din Glasul Bucovinei, Alexandrina Cernov a reprodus o scrisoare (din 22.07.2010) a Asociaţiei Naţional-Culturale a Moldovenilor din Ucraina, semnată de preşedintele Asociaţiei, A.S. Fetescu şi adresată prim-ministrului Ucrainei M. Azarov, despre care a comentat: „Îngrijorează mai ales faptul că acset document încearcă să argumenteze şi deosebirile culturale, folclorice şi istorice dintre români şi moldoveni, inclusiv cele literare, adică se face o încercare de a ne dezbina şi pe această cale” [1]. Pentru cine nu ştie, menţionez că în regiunile Cernăuţi şi Odesa conaţionalii noştri sunt în egală măsură moldoveni (ei sunt descendenţii neamului din fostul Principat al Moldovei) şi români (etnonimul poporului din spaţiul carpato-danubiano-nistreano-pontic). Totuşi, locuitorii din raioanele Herţa, Adâncata şi Storojineţ nu se identifică drept „moldoveni”, respingând această denumire (în discuţiile cu câţiva dintre ei, la argumentul meu că în România nu există români abstracţi, ci români munteni, români transilvăneni, români maramureşeni, români bănăţeni etc. au rămas impasibili, ca şi cum ar fi români veniţi din cosmos, fără rădăcini moldoveneşti), iar locuitorii din raioanele Noua Suliţă, Reni, Ismail, Tatarbunar, Chilia, Sărata, ca să nu mai stăruim asupra celor din satele transnistrene ale reg. Odesa – Handrabura, Valea Hoţului sau Tocila – se identifică drept moldoveni, respingând etnonimul român. L-am întrebat pe un conaţional de-al nostru din Noua Suliţă: „Întrucât cu toţii vorbiţi acelaşi grai moldovenesc al limbii române, aveţi un trecut istoric comun, care este diferenţa între moldovenii şi românii din regiunea Cernăuţi?” Mi-a răspuns: „Uite la casele noastre, din raionul Noua Suliţă [unde majoritatea caselor sunt cu câteva nivele] şi uite la casele celor de peste Prut, din raionul Herţa [unde sunt multe case cu un singur nivel şi modeste], şi o să vezi diferenţa: noi, moldovenii, suntem gospodari”. Era un argument, recunosc, neaşteptat, dar care denota că, de fapt, nu există argumente pentru ideea existenţei a două etnii – moldoveni şi români – pe teritoriile istorice moldoveneşti din actuala Ucraină.

Aşadar, în scrisoarea Asociaţiei Moldovenilor se menţionează: „Comunitatea moldovenilor (...) ocupă al treilea loc după numărul de locuitori, 258,6 mii [inclusiv „67 de mii de moldoveni” în reg. Cernăuţi şi 123,7 mii locuiesc în regiunea Odesa], după ruşi şi beloruşi, între minorităţile naţionale [în regiunea Cernăuţi locuiesc „120 de mii de români”. Suma celor ce se identifică moldoveni şi a celor ce se identifică români plasează conaţionalii noştri pe locul al doilea, după ruşi] (...). Fără a se sfătui nici cu părinţii, nici cu elevii [?], şcolile cu limba moldovenească de predare au început să fie numite şcoli cu limba română de predare. (...) Datorită unor eforturi uriaşe ale Asociaţiei noastre, în regiunea Odesa au fost redeschise şcolile tradiţionale cu contingentul de elevi moldoveni cu denumirea tradiţională «şcoli cu limba moldovenească de predare» şi doar din anul 2005 în Ucraina au început să se editeze manuale de «limba şi literatura moldovenească» (subl. A.L.)” [2]. Deşi A. Fetescu nu menţionează în scrisoarea pe care a semnat-o că temelia demersului Asociaţiei pe care o conduce este art. 13 din Constituţia RM, cei care au luat poziţie faţă de această iniţiativă au considerat că anume acel articol este temelia respectivei acţiuni.

Ca reacţie la apelul lui A. Fetescu, reprezentanţii intelectualităţii româneşti din Ucraina au adresat o scrisoare preşedintelui Parlamentului RM, preşedintelui interimar de atunci Mihai Ghimpu şi prim-ministrului RM Vladimir Filat, în care se propune „soluţia unică de a evita această neconcordanţă – cea de a schimba textul «din articolul 13 al Constituţiei în care să se specifice că limba oficială a Republicii Moldova este limba română», ceea ce ar face imposibilă manipularea pe cale politică a acestei neconcordanţe lingvistice şi în Ucraina” [3].

Văzând că domnii Ghimpu şi Filat ignoră comunitatea moldo-română din Ucraina, întrucât nu au întreprins nimic, preşedintele Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina”, deputatul Radei Supreme de la Kiev, Ion Popescu, i-a adresat o scrisoare directorului Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a RM, Vasile Bahnaru. În scrisoare se menţiona: „Dat fiind faptul că în ultimul timp Asociaţia Moldovenilor din Ucraina, inclusiv filiala ei din regiunea Cernăuţi, fac diverse demersuri către insituţiile de resort ale statului ucrainean prin care solicită instituţionalizarea «limbii moldoveneşti» în aşezămintele de învăţământ şi în instituţiile mass-media cu limba română de funcţionare prin deschiderea de clase cu predarea obiectelor în «limba moldovenească» în şcolile cu predarea obiectelor în limba română şi prin instituirea unei redacţii de emisiuni radio şi TV în «limba moldovenească» în cadrul radacţiilor emisiunilor radio şi TV în limba română din regiunea Cernăuţi avem nevoie de opinia clară a Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova şi, în mod special, a savanţilor Institutului de Filologie al Academiei cu privire la numele adevărat al limbii în care se predă şi se studiază în instituţiile de învăţământ mediu şi superior din Republica Moldova şi cu privire la denumirea corectă a limbii vorbite de etnicii români/moldoveni din regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia pentru a demonstra lipsa de temei a demersurilor celor care fac jocul unor forţe oculte străine adevărului ştiinţific şi orientării proeuropene a Ucrainei şi Republicii Moldova”. Popescu îşi exprima în încheiere credinţa în faptul că„adevărul privind denumirea corectă a limbii vorbite în toate teritoriile noastre strămoşeşti (subl. A.L.), afirmat de Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, trebuie să învingă pretutindeni”.

În răspunsul său (din 4.08.2011), în care a arătat poziţia savanţilor moldoveni, Vasile Bahnaru nota că „utilizarea sintagmei «limbă moldovenească» are, pe de o parte, o tradiţie populară, iar pe de altă parte a fost impusă ca termen oficial de autorităţile sovietice în scopul deznaţionalizării şi îndepărtării de origini a populaţiei româneşti din aceste zone. (...) denumirea corectă, ştiinţifică a limbii vorbite de românii din Basarabia istorică (inclusiv nordul şi sudul acesteia), din regiunea Cernăuţi şi cea Transcarpatică este LIMBA ROMÂNĂ, fapt arhicunoscut de lingviştii contemporani şi confirmat în cadrul mai multor întruniri ştiinţifice, susţinut de altfel şi de lingviştii ucraineni, fiind suficient să amintim aici numele regretatului profesor Stanislav Semcinschi. Mai mult decât atât, savanţii Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi-au expus opinia în problema denumirii corecte a limbi de nenumărate ori. Astfel, în „Răspunsul la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului «limbă moldovenească», adoptat în şedinţa lărgită a Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 9 septembrie 1994 se subliniază: „Convingerea noastră este aceea că articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: «LIMBA DE STAT (OFICIALĂ) A REPUBLICII MOLDOVA ESTE LIMBA ROMÂNĂ»”. Ulterior, la 28 februarie 1996, Adunarea Generală Anuală a Academiei de Ştiinţe a Moldovei a adoptat o declaraţie prin care a fost confirmată opinia ştiinţifică a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare, potrivit căreia limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ. Din 1996 şi până în prezent, opinia savanţilor de la Academie în problema glotonimului «limbă română» a rămas aceeaşi, în pofida faptului că unii politicieni au ajuns să declare că sintagma «limbă română» este un termen ştiinţific, în timp ce sintagma «limbă moldovenească» ar fi un termen politic, acesta, în realitate, fiind un termen ideologic şi geopolitic. În fine, amintim că Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991, documentul fundamental al noului stat care urma să stea la baza viitoarei Constituţii, denumeşte limba respectivă limbă română. În baza celor menţionate anterior, propunem ca sintagma «limbă română» să fie utilizată fără teama de a falsifica adevărul ştiinţific şi fără intenţia de camufla originea istorică a românilor şi în şcolile din Ucraina din localităţile populate de români sau moldoveni, cum mai sunt denumiţi românii (în virtutea unei tradiţii istorice şi din considerente geopolitice) în unele localităţi din teritoriile respective”.

În urma răspunsului Academiei de Ştiinţe a RM, pe 8 septembrie 2011 Ion Popescu,  vice-preşedinte al Comisiei în problemele drepturilor omului, minorităţilor naţionale şi relaţiilor interetnice, a remis un comunicat de presă în care se menţiona că, în cadrul lucrărilor plenare ale Radei Supreme, deputatul poporului din Ucraina, Ion Popescu, a adus la cunoştinţa preşedintelui Comitetului de stat al Ucrainei în problemele radioului şi televiziunii, Alexandr Curdinovici („ales pe cota Partidului regiunilor, de altfel, născut în or. Soroca, Republica Moldova”), poziţia savanţilor din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei privind denumirea corectă a limbii folosite de către etnicii români/moldoveni din Ucraina. Cei doi au discutat, printre altele, şi „apariţiea problemei create artificial în urma unor demersuri în diferite instanţe de către Asociaţia Moldovenilor din Ucraina (AMU) privind „instituirea unei redacţii de emisiuni radio şi TV «în limba moldovenească» în cadrul redacţiilor emisiunilor de radio şi TV în limba română din regiunea Cernăuţi”. În cominucat se accentua că în conformitate cu poziţia Academiei RM „denumirea corectă, ştiinţifică a limbii vorbite de românii/moldovenii din Basarabia istorică (inclusiv în Republica Moldova, nordul şi sudul Basarabiei), din regiunea Cernăuţi şi cea Transcarpatică este LIMBA ROMÂNĂ”. Comunicatul se încheia cu precizarea că „În urma discuţiilor s-a convenit că redacţiile emisiunilor de radio şi TV în limba maternă a autohtonilor din regiunea Cernăuţi vor funcţiona şi în continuare în limba română, lasând fără nici o reacţie adresările politice şi provocatoare ale AMU”.

Poziţiile celor două comunităţi din teritoriile istorice moldoveneşti din Ucraina par ireconciliabile şi totuşi trebuie să contribuim pe cât putem la apropierea dintre ele şi unirea lor. Cred că printr-un amendament la Constituţie am putea clarifica situaţia cu privire la denimirea limbii pentru comunitatea moldovenilor din regiunile Odesa şi Cernăuţi. Întrucât este o chestiune delicată, trebuie să evităm lezarea demnităţii unei comunităţi care, în virtutea diferitor factori istorici (la fel ca şi mulţi dintre transnistrenii din RM) cred cu tărie că sunt moldoveni. Iată de ce propun ca variantă această formulare:

„Art. 13 Limba de stat, funcţionarea celorlalte limbi"

(1) Limba de stat a Republicii Moldova este limba care, conform tradiţiei din spaţiul moldovenesc, inclusiv în stânga Nistrului, se numeşte „limbă moldovenească”; ea este identică cu limba numită în România „limbă română” şi cu limba numită în Serbia şi Bulgaria „limbă vlahă”. Toate cele trei denumiri se referă la limba formată în baza dialectului comun daco-roman. Denumirea formei literare (utilizate în învăţământ, mass-media ş.a.) a acestei limbi comune este „limba română”.

Poate fi și o variantă mai simplă:

„Limba de stat în Republica Moldova se numește, conform tradiției, limbă moldovenească - denumire identică cu cea de limbă română”.

            Note:

1. Cernov Alexandrina, Limba română în capcanele politice din Ucraina, în Glasul Bucovinei, nr. 3/2010, Cernăuţi-Bucureşti, p. 91.
2. Ibidem, p. 92.
3. Ibidem, p. 91.

ORIENTAREA GEOPOLITICĂ A REPUBLICII MOLDOVA ŞI IMPORTANŢA FACTORULUI EXTERN

Din 1812, de când Imperiul Rus a ajuns pe Prut, a început bătălia pentru Basarabia – spaţiul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, pe care ocupanţii ruşi l-au numit „Basarabia”, extinzând asupra întregului teritoriu denumirea veche a sudului regiunii. Statul Moldova nu s-a resemnat cu pierderea acelei părţi din trupul ţării. Iar din 1859, când Moldova s-a unit cu Valahia, nou-înfiinţatul stat România, în calitate de succesor al Moldovei, a preluat iniţiativa în revendicarea de la Rusia a moşiei strămoşeşti a Basarabiei. Concomitent, în Basarabia s-a purtat şi se poartă, cam de la jumătatea secolului XIX – când s-a format o primă generaţie de basarabeni în mediul ocupaţiei ruseşti – şi până în prezent, o bătălie aprigă pentru orientarea geopolitică a provinciei, iar în prezent, a statului Republica Moldova. Războiul pentru Basarabia a început în urmă cu aproape 200 de ani şi s-a purtat de Imperiul Rus atât cu Moldova, Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar şi alte state occidentale, cât şi cu moldo-români dintre Prut şi Nistru, care nu s-au resemnat cu ocupaţia rusească – cu starea de a ajunge deznaţionalizaţi şi rusificaţi, pe care le-au pregătit-o ocupanţii. Ca rezultat, la 27 august 1991, RSSM a devenit stat independent. În prezent, când cea mai mare parte a Republicii Moldova este liberă (sub ocupaţie au mai rămas 11% din teritoriul fostei republici sovietice moldoveneşti – zona sa estică), lupta se dă între orientarea Republicii Moldova către structurile occidentale sau rămânerea ei în sfera de influenţă a Federaţiei Ruse. Practic, partidele politice din Republica Moldova sunt, după o expresia intrată în uz, “partide geopolitice”. Cele două tabere se prezintă astfel:

1. Partidele care împărtăşesc şi promovează ideea identităţii etnice moldoveneaşti a populaţiei majoritare a republicii – aşa-numitele partide “stataliste”, cu o consideraţie deosebită faţă de Rusia. Partidele “stataliste” şi “identitar - moldoveneşti” se poziţionează ca pro-ruseşti probabil pentru că liderii şi membrii acestora înţeleg că dacă nu era crima comisă de Rusia împotriva Principatului Moldovei în 1812, iar apoi crima din 1940, reluată 1944 – când trupele sovietice de ocupaţie au rămas aici pentru peste patru decenii, nu exista nici Republica Moldova, ci întreg teritoriul Principatului Moldova – de la Carpaţi până la Nistru – era în graniţele unui stat, împreună cu fraţii din Maramureş (locul de origine al celor care apoi aveau să-şi zică moldoveni), Transilvania, Muntenia etc. Partidul Comuniştilor – exponentul acestui curent, în perioada de 8 ani cât s-a aflat la guvernare (2001-2009), deşi din 2005 a practicat un discurs pro-european, în fapt dădea dovadă de o lipsă de voinţă privind integrarea în UE. Poziţia PCRM rezultă clar din ideea pe care V. Voronin a exprimat-o de mai multe ori: întâi să construim Europa [UE] la noi şi apoi ne vom integra. Evident, construirea Europei, a standardelor de viaţă ale UE în RM este foarte grea fără să te afli acolo şi fără să beneficiezi de ajutorul UE. Statele aderă şi se integrează în UE pentru ca să realizeze standardele de viaţă din UE, integrarea în UE se desfăşoară stricto sensu după aderarea la structurile respective.

2. partidele pro-europene, care promovează identitatea românească a populaţiei majoritare a RM (doar PD-ul susţine libertatea cetăţenilor de a se identifica fie moldoveni, fie români şi de a-şi denumi limba fie română, fie moldovenească; PD-ul se pronuţă pentru integrarea RM în UE, dar întreţine relaţii frăţeşti şi cu Partidul de guvernământ “Edinaia Rossia”). Din perspectiva componentelor AIE, lupta pe care aceste partide o poartă cu opoziţia comunistă, se dă între orientarea pro-occidentală şi orientarea pro-rusă. (Din perspectiva PCRM, lupta se dă între românism şi moldovenism. Cu toate că PCRM-ul la nivel de declaraţii se pronunţa pînă nu demult pentru integrarea europeană).

PCRM-ul reprezintă un fenomen interesant. Deşi de la începutul înfiinţării sale (în 1993) liderul acestui partid, Vladimir Voronin, şi-a declarat în mai multe rânduri regretul cu privire la dispariţia URSS şi dorinţa de a vedea Republica Moldova în calitate de stat membru al Uniunii Rusia – Belarus (pe care o vedea extinsă cu alte state), ajuns la guvernare în 2001, dar mai ales după incidentul legat de Planul Kozak de soluţionare a conflictului privind zona nistreană, respins de el în 2003 după ce l-a parafat, comuniştii s-au orientat – mai ales după ce au obţinut din nou majoritatea la alegerile din 2005 – spre UE. Cum a fost posibil ca UE şi SUA să susţină guvernul comunist de la Chişinău? Paradoxala susţinere acordată de SUA lui Vladimir Voronin trebuie văzută prin prisma presiunilor exercitate de Rusia, în persoana lui V. Putin, asupra Republicii Moldova în vederea reglementării conflictului privind zona nistreană într-o formulă care ar fi permis staţionarea trupelor ruse în zonă vreme de 20 de ani şi posibilitarea influențării de către administrația de la Tiraspol a treburilor din spaţiul dintre Prut şi Nistru. Planul american de instalare a bazelor militare din Bulgaria şi România nu s-a împăcat niciodată cu menţinerea prezenţei militare ruse în zona nistreană. Gestul lui Vladimir Voronin din 2003 de respingere a Memorandumului Kozak (inspirat de puterile occidentale) a fost considerat de Vladimir Putin drept un afront personal, iar liderul comuniştilor de la Chişinău a intrat în disgrația Kremlinului. Voronin a fost silit să se îndrepte spre Uniunea Europeană cu care a semnat Planul de acţiuni Moldova-UE. Voronin a rămas mereu un personaj neagreat de Kremlin şi o Cenuşăreasă a reuniunilor CSI. Configuraţia Parlamentului de la Chişinău din 2005 indica faptul că trebuie menţinuţi comuniştii la guvernare – ceea ce s-a şi întâmplat cu ajutorul Occidentului prin intermediul lui Traian Băsescu, Viktor Iuşcenko şi Mihail Saakaşvili. Deşi nu îl agrează, Rusia l-a susţinut şi îl susţine pe Voronin şi PCRM-ul, înţelegând că este singura forţă politică mai influentă care se orientează spre Rusia şi care este susţinută de electoratul pro-rus din Moldova. Vladimir Voronin şi-a dat arama pe faţă pe 5 octombrie 2011, când a declarat că PCRM-ul se pronunţă pentru aderarea RM la Uniunea vamală Eurasiatică [1].

De cealaltă parte, asistăm la un discurs pro-occidental al PLDM, PD şi PL, care, ajunse la guvernare în 2009, au format Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE). Cu regret, AIE, din cauza unor disensiuni între partidele componente, nu reuşeşte să acţioneze hotărât în vederea realizării obiectivului formulat. PL-ul, care promovează identitatea românească în RM, a înlocuit totuşi formulele pro-unioniste cu sintagma „ne întâlnim în Uniunea Europeană” care a atenuat temerile mult speculate de comunişti. Războiul PL-ului cu comuniştii este notoriu. Parte a acestui război a fost Raportul privind studierea crimelor comunismului în Republica Moldova, a Comisiei prezidenţiale instituite printr-un decret al şefului interimar al statului Mihai Ghimpu, din 14 ianuarie 2010. Textul raportului a apărut de sub tipar în septembrie 2011 cu titlul “Fără termen de prescripţie” (800 pagini). Devenit preşedinte interimar în urma evenimentelor politice din anul 2009, Mihai Ghimpu a avut iniţiativa alcătuirii unui raport elaborat de istorici pentru condamnarea regimului comunist. În perioada cercetării necesare pentru acest raport au fost deschise arhivele secrete de la Chişinău care au scos la iveală confirmarea crimelor săvărşite în timpul ocupaţiei sovietice. “Simpla scoatere la lumină a crimelor şi criminalilor sovietici ar fi fost în sine o lovitură grea pentru Partidul Comuniştilor – în cazul în care ar fi fost preluată de mass-media şi adusă la cunoştinţa publicului. Însă Partidul Liberal nu deţine şi nu controlează mijloace mass-media proprii care să-i fi permis o publicitate mai mare asupra crimelor comunismului (mai multe articole au apărut în ziarele Timpul şi Jurnal de Chişinău, fără a avea însă un efect deosebit, iar subiectul crimelor comunismului a fost oarecum abandonat)” [2]. De notat totuşi că în timpul preşedinţiei lui Ghimpu a fost numită o nouă conducere a Companiei Publice Teleradio-Moldova, fidelă PL-ului, iar din augist 2010 PL-ul şi-a creat propriile instituţii mass-media – portalul de ştiri Arena.md şi postul de radio Arena FM (redenumit între timp Radio Chişinău) – însă eficienţa acestora, datorită gestionării proaste şi, respectiv, calităţii produselor jurnalistice, lasă de dorit. În orice caz, nu se compară cu impactul programelor realizate de jurnaliştii de la posturile de televiziune pro-comuniste NIT şi N4. “Ideea lui Mihai Ghimpu a fost ca în baza raportului istoricilor privind crimele comunismului să fie adoptată o lege care să aplice comunismului un tratament egal cu nazismul. Suspendarea prin lege a denumirii de comunism şi a simbolurilor comuniste ar fi fost o lovitură de succes şi proiectul ar fi putut fi dus la îndeplinire, Alianţa pentru Integrare Europeană având numărul necesar de voturi în Parlament. Însă proiectul liberalilor a fost abandonat de partenerii de guvernare Partidul Liberal Democrat, Partidul Democrat şi Alianţa Moldova Noastră (dispărută între timp de pe scena politică, notă A.L.) – ridicându-se astfel semne de întrebare cu privire la adevăratele intenţii ale acestor partide (respectiv dacă chiar îşi doresc să îi învingă pe comunişti)”. De asemenea, un alt instrument de luptă l-a constituit ameninţarea cu intentarea unor dosare de corupţie foştilor guvernanţi comunişti. “Mult anunţatele dezvăluiri în dosarele de corupţie ale comuniştilor de la Chişinău au rămas doar vorbe de campanie electorală (probabil o altă înţelegere a unor membri AIE cu structurile de forţă)”[3].

La fiecare scrutin electoral populaţia Republicii Moldova are din nou de ales între Orient şi Occident, ca de fiecare dată în ultimii 20 de ani. Cheia unei victorii pro-occidentale stă în păstrarea unităţii AIE – desfacerea acestui bloc politic are un singur rezultat: venirea la putere a comuniştilor, cu tot cortegiul de consecinţe ale unui astfel de rezultat. „Venirea la puterea a comuniştilor poate duce la o nouă izolare a Republicii Moldova pe scena internaţională în condiţiile în care comuniştii rămaşi sub conducerea lui Vladimir Voronin nu vor fi bine primiţi nici la Bruxelles, nici la Moscova”, consideră George Damian, în articolul „Basarabia, la răscruce de vânturi”, publicat în Ziua Veche [4]. Cred totuşi că analistul român greşeşte când formulează atât de categoric aceste presupuneri: Moscova îl va susţine pe Voronin şi PCRM-ul, ca o alternativă la integrarea rapidă a RM în UE. Faptul că Rusia se pronuţă împotriva integrării europene a republicilor fost-sovietice transpare din unele acţiuni ale sale. Pe 2 septembrie 2011, agenţia Rador a difuzat ştirea „Rusia a pierdut lupta pentru Ucraina în faţa UE”, în care se menţionează: „Deputatul ucrainean Oleksi Plotnikov, membru al Partidului Regiunilor, aflat la guvernare, susţine că Federaţia Rusă a pierdut lupta pentru Ucraina în faţa Uniunii Europene şi că materialele difuzate de posturile de televiziune ruseşti şi articolele din ziare care dezaprobă politica externă a Ucrainei confirmă înfrângerea Moscovei”. "Rusia a pierdut lupta pentru Ucraina în faţa UE în luna martie a acestui an, atunci când Înaltul reprezentant al UE pentru afaceri externe, Catherine Ashton, a declarat că partea ucraineană are toate motivele ca, până la sfârşitul anului în curs, să semneze Acordul privind zona de liber schimb. După această declaraţie, în Ucraina au început să vină emisari (ruşi, n. red), care ne-au spus: Uniunea Vamală formată între Rusia, Belarus şi Kazahstan este mai convenabilă, renunţaţi la Europa, veniţi în cadrul Uniunii Vamale", a subliniat Plotnikov. "Ceea ce vedem în materialele prezentate la televiziunile din Rusia dovedeşte că Moscova îşi recunoaşte înfrângerea" - a adăugat deputatul ucrainean.

 Rusia va mai susţine PCRM-ul ca promotor al statutului de neutralitate şi al unei atitudini rezervate a RM faţă de NATO. PCRM-ul a declarat tranşant că este împotriva NATO. Pe 19 aprilie 2011 „PCRM propune ca neutralitatea Republicii Moldova să fie reflectată și într-o lege” [5], şi a prezentat un proiect de lege privind statutul de neutralitate permanentă a Republicii Moldova. În acelaşi timp, Moscova mizează şi pe PD, care este un partid din interiorul AIE, dar care este contra unei apropieri de NATO şi promovează astfel interesele Moscovei în spaţiul geopolitic din care face parte RM.

            În ciuda unor eforturi ale societăţii şi conducerii moldoveneşti privind integrarea europeană, imediat din 2009, în exterior RM încă mai este văzută ca făcând parte din spaţiul geopolitic al Rusiei. Într-un articol din revista Newsweek, intitulat „Noua Ordine Mondială: Moldova, plasată în Noul Imperiu Rus” [6], profesorul Joel Kotkin plasează Republica Moldova în zona Noului Imperiu Rus, alături de Armenia, Belarus şi Ucraina. „Rusia dispune de resurse naturale enorme, o capacitate tehnico-ştiinţifică considerabilă şi militară puternică. Ca ceara chineză, Rusia încearcă să se afirme în Ucraina, Georgia, şi Asia Centrală. La fel ca şi versiunea vechiului Imperiu ţarist, Noul Imperiu Rus se bazează pe legăturile strânse ale identităţii sale, un grup etnic care reprezintă aproximativ patru cincimi din cele 140 de milioane de oameni din Rusia". Newsweek afirmă că a venit timpul să renunţăm la multe dintre noţiunile pe care le aveam despre felul in care se organizează umanitatea. „Peste tot în lume, o renaştere a legăturilor tribale creează alianţe globale mult mai complexe. Acolo unde, în trecut, diplomaţia definea frontierele, astăzi istoria, rasa, etnia, religia și cultura împart oamenii în grupări noi, dinamice", scrie Newsweek. Potrivit profesorului Kotkin, Noua Ordine Mondială va cuprinde 19 grupuri de ţări. Viziunea sa este apropiată de cea a lui Samuel P. Huntington, care împărţea lumea în 9 civilizaţii – grupuri de state.

            În opinia general-maiorului (rt.) Corneliu Pivariu, autor al volumui “Geopolitica actuală, descoperită în 200 de episoade”, “Situaţia din Republica Moldova, deşi marcată de un oarecare succes al forţelor democratice, este puternic influenţată de interesele Rusiei, problema transnistreană fiind doar un pretext pentru ca Moscova să menţină această zonă sub influenţa sa, în condiţiile extinderii NATO spre est. Zvonurile conform cărora Kremlinul i-ar cere lui Igor Smirnov să nu mai candideze pentru un nou mandat de preşedinte nu trebuie interpretate ca o decizie a Rusiei de a nu mai sprijini separatismul transnistrean, ci de a căuta să dea o nouă faţă acestuia. Amânarea preconizatelor discuţii în formatul 5+2 din 20 iunie [2011], chiar dacă Germania venea în întâmpinarea ideii de federalizare susţinută de Rusia, demonstrează dificultăţile soluţionării acestui conflict” [7].

            Despre dependenţa sporită a RM de factorii externi vorbesc şi analiştii de la Agenţia privată americană de analiză STRATFOR (“a global intelligence company”) fondată în 1996. „Republica Moldova, o ţară mică însă importantă din punct de vedere strategic, se confruntă cu blocaje la mai multe niveluri. Viitorul Republicii Moldova şi modul în care aceste probleme vor fi soluționate va depinde de acțiunile forţelor externe în această regiune”[8]. Aceasta este concluzia ultimei analize, publicată de STRATFOR. “Fosta republică sovietică a devenit un câmp de luptă strategică între Occident şi Federația Rusă. Ţara este divizată în mai multe domenii, Parlamentul nu reușește să soluţioneze disputa teritorială cu regiunea transnistreană, iar Chişinăul nu poate decide dacă ar trebui să se orienteze spre Europa sau Rusia. „Această stare de lucruri înseamnă că forţele externe vor juca un rol important în regiune (subl. A.L.), fapt ce va afecta viitorul Republicii Moldova”, constată experții. Situația politică în care s-a pomenit Republica Moldova ilustrează modul în care ţara este sfâşiată între Occident şi Rusia. Parlamentul ţării este divizat între Partidul Comuniștilor, susţinut de Rusia şi Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE), al cărei scop este apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană. AIE, însă, este împărţită între trei partide, fiecare având interese proprii. „Au existat discuţii privind posibile compromisuri în Parlament, care ar putea permite alegerea unui preşedinte. Planul cel mai realist implică o alianţă informală între prim-ministrul moldovean, Vlad Filat şi comuniştii. Cu toate acestea, toate partidele sunt îngrijorate că în cazul acestei alianțe ar putea pierde sprijinul electoratului, astfel impasul rămâne de nerezolvat”, se spune în analiză. Una dintre principalele probleme este Transnistria, un teritoriu separatist pe care Rusia îl sprijină politic şi militar. Progrese cu privire la rezolvarea problemei teritoriale păreau posibile în ultimele luni, după ce Germania a calificat Transnistria – o problemă cheie de securitate în discuțiile cu Rusia. Moscova chiar s-a arătat dispusă să permită reprezentaților UE sau OSCE să monitorizeze teritoriul. Cu toate acestea, este puţin probabil ca Rusia îşi va retrage forţele din Transnistria, deoarece este în interesul Moscovei să-și mențină prezenţă militară în regiune, din cauza amplasării strategice a Republicii Moldova. Rusia vrea să blocheze procesele de integrare a Moldovei în structurile occidentale. Uniunea Europeană este, de asemenea, interesată de Republica Moldova, deşi se simte incertă de a acţiona mai ferm. România şi-a folosit de multe ori de legăturile etnice şi culturale strânse cu Moldova pentru a încerca să atragă ţara în instituţiile occidentale, cum ar fi Uniunea Europeană. Polonia, un lider în Europa Centrală şi de Est, ar dori, de asemenea, să vadă Moldova ieşind din sfera de influenţă a Rusiei. Totuși puterile occidentale sunt foarte prudente, ceea ce [re]ține integrarea în Uniunea Europeană a unei țări sărace şi divizate politic, cum este Republica Moldova. “Deoarece Republica Moldova este prea mică şi divizată pe plan intern ca să aleagă de sine stătător o cale, viitorul său va fi determinat de puterile din afara ţării (subl. A.L.). În cele din urmă, Rusia va soluționa problema Transnistriei, iar integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană va depinde de capacitatea oficialilor de la Chișinău să se concentreze în această direcție, precum și de cooperarea cu statele membre ale UE”, conchid experții de la STRATFOR.

Chiar dacă în ansamblu au făcut o analiză apropiată de realităţile din zonă, există şi unele imprecizii în ideile exprimate de experţii de la STRATFOR, imprecizii care arată că ei nu cunosc toate datele situaţiei din RM, în special pe cele legate de conflictul din zona nistreană a RM. Experţii citaţi scriu că “Parlamentul nu reușește să soluţioneze disputa teritorială cu regiunea transnistreană”. Se ştie că Republica Moldova s-a desprins la 27 august 1991 de la URSS, dar trupele sovietice de ocupaţie şi-au păstrat controlul asupra a 11% din teritoriul fostei RSSM (Dulă 1991 aceste trupe, subordonate Moscovei, au devenit ruseşti). Disputa nu este cu “regiunea transnistreană”, ci cu succesoarea URSS – Federaţia Rusă, care a instituit un regim de ocupaţie în zonă: o administraţie din cetăţeni ruşi (din “guvernul” de la Tiraspol nu face parte nici un etnic moldovean din zona respectivă) şi o armată. În plus, nu este vorba de “o regiune transnistreană”, deoarece zona de ocupaţie a Federaţiei Ruse cuprinde o parte din teritoriul de pe malul stâng al Nistrului (aşa-zisa Transnistria, fără satele Corjova, Pohrebea, Pârâta, Doroţcaia, Cocieri şi Molovata Nouă) şi o parte din teritoriul de pe malul drept al Nistrului (din Cisnistria sau Basarabia: oraşul Bender şi satele Gâsca, Proteagailovca, Chiţcani, Cremenciug, Mereneşti şi Zahorna). În principiu, zona poate fi numită – “zona central-estică a RM”. Disputa este cu Federaţia Rusă, pentru partea central-estică a RM.

Experţii mai scriu: “Transnistria, un teritoriu separatist pe care Rusia îl sprijină politic şi militar”. Zona central-estică a RM nu este un teritoriu separatist, care să vrea să se separe de Republica Moldova, din simplul motiv că el nu a aparţinut niciodată Republicii Moldova (devenită independentă din 27 august 1991). RSSM, care se afla sub ocupaţia regimului de la Moscova, a devenit separatistă în 1989-1990 şi s-a separat de Rusia la 27 august 1991. Rusia nu şi-a retras însă trupele de ocupaţie de pe întreg teritoriul RSSM, astfel nu se poate spune că Rusia sprijină politic şi militar teritoriul respectiv: Rusia îl controlează, îl menţine sub ocupaţie (din 1944). De asemenea, experţii scriu că “Rusia va soluționa problema Transnistriei”. Cred că cel mai bun răspuns la o asemenea afirmaţie l-a dat primul ambasador al SUA la Chişinău, doamna Mary Pendleton. Într-o ştire intitulată “Oficial american: Să trimiți pacificatori ruși în Moldova e ca și cum ai pune vulpea să păzească găinăria”, din 2 septembrie 2011, este reprodusă o declaraţie a ambasadoarei: „Problema transnistreană rămâne cel mai mare obstacol în calea dezvoltării Republicii Moldova. În 1992, Moldova a solicitat ONU să trimită forțele internaţionale de menţinere a păcii în regiune, însă nu a primit un răspuns prompt din partea ONU. Din această cauză, Moldova a fost forţată să accepte pacificatorii ruşi. Acest pas a fost ca și cum ai pune vulpea să păzească găinăria” [9]. Primul ambasador al SUA în RM, Mary Pendleton, a făcut această declaraţie în cadrul unui interviu pentru postul de radio Vocea Americii. Aşadar, Rusia nu va soluţiona problema nistreană pentru că ea este parte a conflictului.

În pofida unor erori comise, sunt de acord cu experţii americani în privinţa faptului că diferendul de pe malurile Nistrului va fi soluţionat numai cu sprijin din afară, dar cu sprijinul UE şi SUA, care pot determina Rusia să părăsească cele 11% din estul teritoriului Moldovei, eventual cu repatrierea etnicilor ruşi sau rusofonilor sub demnitatea cărora este să trăiască în calitate de cetăţeni moldoveni în Republica Moldova sau în calitate de cetăţeni străini, dar care să şi respecte legile RM. În acelaşi timp, RM nu va putea să-şi redreseze situaţia economică (deci nu va putea să ridice nivelul de trai al populaţiei) fără sprijin din afară: fără investiţii şi fără accesul pe pieţe de desfacere. Cu părere de rău, Rusia, oferind piaţa sa producărorilor moldoveni, încearcă să determine orinetarea (geo)politică a guvernului de la Chişinău – inclusiv prin embargouri la vinuri şi la alte produse moldoveneşti.

Interesele actorilor influenţi din zonă sunt cunoscute: UE şi SUA doresc securizarea regiunii şi a frontierelor, ridicarea nivelului de trai al cetăţenilor moldoveni, pentru a se evita o emigrare masivă a acestora în ţările UE, doresc cel puţin un stat prieten, democratic, şi stabil în vecinătatea UE dacă nu un stat membru al UE.

Interesele Rusiei se desprind dintr-un document publicat de Wikileaks, referitor la o vizită a lui Marian Lupu la Moscova în august 2009. Într-o ştire intitulată “(doc) Wikileaks, UNIMEDIA şi secretul lui Marian Lupu din 2009” [10], este reprodusă o declaraţie a lui M. Lupu privind o întâlnire secretă cu oficiali ruşi: “Potrivit spuselor lui Lupu către Ambasadorul SUA, întâlnirea a semănat cu un examen psihologic detaliat. I-au fost puse o serie de întrebări despre relaţiile cu România, declaraţiile despre neutralitate, despre partenerii de coaliţie, dacă va oferi imunitate familiei Voronin, fapt confirmat de acesta”. Aşadar, Rusia doreşte ca Moldova să nu se reunească cu România, să-şi păstreze statutul său de neutralitate – care pentru Rusia înseamnă că Moldova nu aderă la NATO, dar trupele ruseşti de ocupaţie rămân pe teritoriul său; Rusia mai doreşte o guvernare loială ei şi se implică pentru a asigura protecţie protejatului său – comunistul V. Voronin.

Interesele Rusiei coincid cu interesele vecinului RM din est – Ucraina. Pe 28 martie 2011 portalul de ştiri Unimedia, cu referire la Hotnews.ro, a publicat ştirea intitulată “Wikileaks: România şi Moldova - unite sub numele „Romanova””[11]. "Ucrainenii au constatat că politicienii din Republica Moldova, promovând o politica pro-europeană, susțineau tacit intrarea Moldovei în UE prin România, cu posibilitatea ca Moldova de la dreapta Nistrului să se unească, eventual, cu România, iar stânga Nistrului (Transnistria) să revină la Ucraina", se arată într-o telegramă a Ambasadei de la Kiev datând din 2007, clasificată confidențial. Subiectul telegramei: "Ucraina/Moldova: Transnistria și cauze de iritare bilaterală". Potrivit hotnews.ro, "în loc să fie absorbită de România, Moldova de la dreapta Nistrului s-ar putea uni cu România într-o structură supra-națională, «Romanova»". În telegramă se notează că Andrei Veselovsky, adjunct al ministrului de Externe din Ucraina, "și-a exprimat îngrijorările față de relațiile Moldovei cu România, o preocupare care, a notat el, era împărtășită de adjunctul sefului Secretariatului Prezidențial, Oleksandr Cealîi (pe atunci, un candidat important pentru funcția de ministru de Externe), care fusese Ambasadorul Ucrainei în România". Telegrama continuă cu suspiciunile ucrainene privind formarea structurii "Romanova". Într-o altă telegramă a Ambasadei de la Kiev, clasificată „confidențial” și intitulată "Relațiile România-Ucraina: summituri anulate și expulzări de atașați", datând din 2009 [12], se arată ca Bogdan Iaremenko, adjunctul șefului secției de politică externă a Secretariatului Prezidențial, "ne-a spus că Guvernul Ucrainei este preocupat că actualul guvern din România încearcă să promoveze o politică a „României Mari” care ar include părți din Ucraina, Ungaria (sic?, n. A.L.) și Moldova. El a concluzionat că relațiile încordate cu România reprezentau o problemă serioasă și a spus că Guvernul Ucrainei «analiza opțiunile» avute pentru a aborda înrăutățirea relațiilor". O altă telegramă clasificată „confidențial”, datând din 2010 și intitulată "<> amenințare de securitate a Ucrainei - România" [13], arată că una din probleme este "nevralgia ucraineană față de intențiile României în privința Moldovei. Orice mișcare spre absorbția Moldovei sau reunificarea acesteia cu România ar fi primită rău la Kiev, unde ar fi văzută, între altele, drept o deschidere a apetitului României pentru pretenții teritoriale conexe împotriva Ucrainei. Candidatul prezidențial ucrainean Tihipko a declarat în timpul campaniei sale că «menținerea Moldovei ca stat independent este un interes strategic al Ucrainei (subl. A.L.). Nimeni nu este interesat mai mult decât noi de acest lucru». Nu este, probabil, o exagerare prea mare sugestia că ucrainenii percep o analogie între atitudinea României față de Moldova și atitudinea Rusiei față de Ucraina", se arată în ştirea citată.

Într-o altă ştire a Unimedia, intitulată „Wikileaks 2010: Ucraina îi separă intenționat pe «moldoveni și «români»” [15],  se spune: „Din punctul de vedere al Kievului, relaţiile bilaterale româno-ucrainene sunt surprinzător de tensionate, având o varietate largă de factori iritanți, atât mari cât şi mici. Una din problemele nevralgice ale oficialilor ucraineni sunt intenţiile României faţă de Republica Moldova. Despre aceasta se vorbește într-un document din 2010 desecretizat de Wikileaks. Potrivit unei note diplomatice a Ambasadei americane de la Kiev, orice acțiune a oficialilor de la București legată de Republica Moldova [privind absorbţia sau reunificarea acesteia] cu România va fi văzută cu ochi răi la Kiev. Astfel de acțiuni vor fi calificate drept pretenții teritoriale și faţă de Ucraina. Un politician ucrainean, Tihipko a declarat că «interesul strategic al Ucrainei constă în menţinerea Republicii Moldova în calitate de stat independent». În mințile ucrainenilor s-a înrădăcinat o analogie potrivit căreia «pretențiile României faţă de Republica Moldova sunt asemănătoare cu atitudinea Rusiei faţă de Ucraina». În aceeași ordine de idei, trebuie de remarcat faptul că Ucraina, în diferențierea minorităţilor sale naţionale, menţine o distincţie strictă între «români» şi «moldoveni». Potrivit unui oficial de la Ministerul Afacerilor Externe al Ucrainei, Sirenko, oficialii de la Kiev deliberat resping eforturile României de a califica aceste două grupuri etnice drept aceleași [unul şi acelaşi, notă, A.L.]. Potrivit unui alt document desecretizat de Wikileaks, care atinge aceeași temă, la nivel politic şi academic, România insistă ca Ucraina să reclasifice grupurile minoritare român și moldovean în unul singur și anume cel «vorbitor de limbă română». Potrivit analistului Natalia Bilostir, acum în Ucraina locuiesc circa 250 de mii de moldoveni şi doar 100 de mii de români. Combinând cele două grupuri etnice în cel românesc, minoritatea nou formată ar deveni a doua cea mai numeroasă din Ucraina după ruşi. Potrivit şefului adjunct al Secretariatului prezidenţial, Bohdan Iaremenko, guvernul ucrainean consideră că oficialii români încearcă să urmeze politica de refacere a «României Mari», care ar include părţi din Ucraina, Ungaria (?) şi Republica Moldova. El a mai spus că relaţiile tensionate între Ucraina și România sunt o problemă gravă”, se arată în ştirea citată.

Rusia este pe aceeaşi poziţie cu Ucraina în ceea ce priveşte interesul privind existenţa statului Republica Moldova: ambele sunt împotriva unei apropieri, cu atât mai mult, împotriva unei asocieri între Moldova şi România. De notat că deşi Ucraina se pronunţă pentru statalitatea moldovenească, din timpul războiului ruso-moldovenesc din 1992 şi până în prezent ea suţine regimul de ocupaţie rusească din zona central-estică a RM.

Pe de altă parte, interesele României sunt inserate intereselor UE, statul vecin de peste Prut fiind obligat să desfăşoare politici care se înscriu în acţiunile Bruxelles-ului.

Referindu-ne la orientarea geopolitică a RM, credem că locul tânărului stat este în cadrul familiei europene (UE), cu toate problemele ce există acolo – percepute ca atare prin prisma valorilor tradiţionale ale societăţii moldoveneşti: educaţia sexuală în grădiniţe şi în şcoală și homosexualitatea, justiţia juvenilă, organismele modificate genetic şi ingineria genetică inclusiv pe fiinţe umane, pornografia şi violenţa pe Internet, în mass-media şi în cinema ş.a..  

Suntem de acord cu estimările analiştilor citaţi mai sus conform cărora factorul extern va fi unul determinant pentru evoluţiile din această zonă. Totuşi, Republica Moldova trebuie să-şi fructifice poziţia sa geopolitică şi printr-o politică externă deosebit de bine articulată să-şi asigure securitatea şi dezvoltarea economică, folosind interesele geopolitice în regiunea Eupopei de Sud-Est ale UE, SUA, Rusiei şi, de ce nu, ale Chinei (ca investitor internaţional notoriu la etapa actuală). Moldova trebuie să-şi găsească vocaţia şi să devină un jucător geopolitic inconturnabil în viitorul apropiat. Desigur, statutul unei ţări este determinat de potenţialul său economic. Dar cred că o politică externă inteligentă, capabilă să armonizeze interesele geopolitice ale actorilor internaţionali importanţi, poate să aducă rezultatele dezirabile în ceea ce priveşte asigurarea securităţii şi dezvoltării economice.
                                                                                                                                                                                                                                                                   

Note:

1.                         http://www.arena.md/?go=news&n=8588&t=Voronin_pe_urmele_lui_Putin__,,Uniunea_economică_Eurasiatică_ne_va_scoate_din_criză”_(video), 10.10.2011.

2.                          Idem.

3.                          Idem.

4.                          Idem.

5.                         http://www.arena.md/?go=news&n=4671&t=PCRM_propune_ca_neutralitatea_Republicii_Moldova_să_fie_reflectată_și_într_o_lege_(video), 2.09.2011. 

6.                          http://www.azi.md/ro/print-story/13631, 1.09.2011.

7.                          Renașterea unei geopolitici dure, Interviu consemnat de Ion Petrescu, Arena.md,29Iunie2011, http://www.arena.md/?go=news&n=6566&t=Renașterea_unei_geopolitici_dure, 2.09.2011.

8.                          STRATFOR: Moldova nu e în stare să decidă, viitorul ei este în mâinile marilor puteri, http://unimedia.md/?mod=news&id=38406, 31.08.2011.

9.                      http://unimedia.md/?mod=news&id=38501, 2.09.2011.

10.                      http://unimedia.md/?mod=news&id=38532, 3.09.2011.

11.                      http://unimedia.md/?mod=news&id=31775, 3.09.2011.

12.                      Idem.

13.                      Idem.

14.                      http://unimedia.md/?mod=news&id=38612, 7.09.2011.


Articolul a fost publicat în revista „GeoPolitica” (București), anul X, nr. 44-45 (1/2012), p. 208-214.