Fără Tine

Fără Tine, Doamne, mă sufoc, 

Ești oxigenul ce mă ține-n viață. 

La bine și la rău, pe Tine Te invoc, 

Tăria mea și unica speranță. 

De ziua ta, Moldovă

De ziua ta, Moldovă,

Vin cu acest îndemn:

Ești o supernovă,

Fii un stat peren!

Neamul să-ți prospere, 

Să scapi de nevoi.  

Să aduni putere,

Să fii neam de soi. 

Demnitate

Înrădăcinat în Dumnezeu, 

Fii devotat Lui - în fiece clipă. 

Fii demn de-asemănarea ta cu El,

De a-I purta cu vrednicie chipul. 

Sus fruntea, moldoveni!

                          Poezie dedicată maestrului                                                             Ion Druță.

 

Biruitori din neam în neam,

Cu istorie în cronici consemnată, 

Noi răspundem oricărui dușman

Cu puterea ce de sus ne este dată.

Oricâte greutăți mai sînt pe drum

De înfruntat în dificile vremi,

Să păstrăm îndemnul din străbuni:

Sus fruntea, neam de moldoveni!

Moldova – țară nouă

Moldovă – țară nouă,

De oameni inimoși,

Grădină-n zori, în rouă,

Lucrată din strămoși.

Doldora de soare,

De flori, bogate roade,

Neam care nu moare,

Unu-ntre noroade.

Știi gustul biruinței –

Neam al lui Hristos

Și al străduinței

De a fi virtuos. 

Moldovă, fii păzită

De Duhul vitejesc

Și blagoslovită

De Domnul cel Ceresc.

Trecut deja de jumătatea vieții

Trecut deja de jumătatea vieții,

Mă îndrept înspre al ei sfârșit.

Iar gândul morții trupești mi-este

Învățător, îndrumător neprețuit.

 

„E timpul să-ți faci ordine în viață”,

Îmi zice gândul ce a încolțit,

„Celor ce le-ai greșit să ceri iertare,

Să spovedești ce e nespovedit”.

 

„Măcar acuma – la sfârșitul vieții,

Să trăiești făr’ să regreți apoi.

Ca să treci la Domnul tău în pace,

Neînfruntat, fără durere și vioi”.

 

Mai dă-mi Doamne timp de pocăință.

Smerit, să aduc roade de creștin.

Prin osteneli, strădanii, nevoințe,

Să mă lipesc de Tine pe deplin.

 

Și mergând pe calea cea îngustă,

Purtându-Te mereu în sinea mea,

La înfricoșătoarea judecată

Să nădăjduiesc în mila Ta.

La aniversarea zilei de

naștere – la 55 de ani

(31.03.2025)

                                                                                                                                                                                   

O țară este un copac

O țară, un Neam este un copac,

Ce, în primăvară, dă în floare, 

Apoi petalele sale se scutură, 

La fel și frunzele toamna: 

Astfel o generație se trece,

Iar alta vine,

Și copacul mereu se regenerează, 

Și crește,

Devine tot mai puternic, 

Mai înrădăcinat,

Mai rezistent,

Iar fructele sale 

Devin tot mai dulci și mai aromate.

Și în acest copac totul e important: 

Și fructele, și florile, și frunzele,

Și crengile, și tulpina, și rădăcinile.

Iar rădăcinile copacului sunt 

MAMELE. 

Psalmul 3

Domnul este nădejdea mea,

Numai în El îmi găsesc sprijinul,

În nimic din cele

Ale lumii acesteia.

El îmi risipește tristețile, 

Transformându-le în veselie. 

El dă sens celor 

Ce mi se întâmplă.

Și înțeleg: 

Cele ce s-au întâmplat 

Au trebuit să se întâmple, 

Pentru că au fost îngăduite de Domnul. 

Și de au fost necazuri și griji, 

Au fost spre îndreptare, 

Curățire de păcate și înțelepțire. 

Iar creștinul care deslușește sensurile Domnului 

Gustă din pacea inimii.

Psalmul 2

Cînd Domnul trăiește prin mine 
Sînt în pace, veselie și bucurie.
Cînd nu sînt în Domnul 
O prăpastie, un hău se deschide -
Al unei tristeți adînci, 
Ca marea, ca oceanul.

Iar frica de Domnul este 
Să nu cad, dezorientat,
În hăul suferinței,
Durerii sufletești nemărginite,
Al deznădejdii celui 
Care s-a îndepărtat 
De bunul Dumnezeu,
De Viață. 

Psalmul 1

Domnul mă odihnește. 

Voi împlini poruncile Sale,

Ca pururea să fiu unit cu El, 

Ca să se odihnească în sufletul meu. 

Gândul să-mi fie la Domnul,

Să nu uit nicicând darurile Sale

Pentru mine, nevrednicul. 

Și devotat, credincios 

Și recunoscător, 

Să merg pe calea vieții 

În Duhul Său, 

Până în clipa 

Când sufletul meu va trece 

Dincolo, la El,  

La odihna veșnică. 

Ca un pui de căprioară

Ca să fiu mai aproape 

de mama,

vin la locul 

de unde sufletul ei a trecut 

la Domnul.

Ca un pui de căprioară - 

mama căreia a fost devorată de fiare -

și, găsindu-i după miros rămășițe,

se așază lângă ele 

pentru că sunt tot ceea ce are,

așa, venind în casa mamei,

unde toate obiectele sunt impregnate 

de prezența sa, 

mă reculeg în golul rămas 

după plecarea sa.

Și învăț să trăiesc 

cu dorul și durerea

netrecătoare.