O țară este un copac

O țară, un Neam este un copac,

Ce, în primăvară, dă în floare, 

Apoi petalele sale se scutură, 

La fel și frunzele toamna: 

Astfel o generație se trece,

Iar alta vine,

Și copacul mereu se regenerează, 

Și crește,

Devine tot mai puternic, 

Mai înrădăcinat,

Mai rezistent,

Iar fructele sale 

Devin tot mai dulci și mai aromate.

Și în acest copac totul e important: 

Și fructele, și florile, și frunzele,

Și crengile, și tulpina, și rădăcinile.

Iar rădăcinile copacului sunt 

MAMELE. 

Psalmul 3

Domnul este nădejdea mea,

Numai în El îmi găsesc sprijinul,

În nimic din cele

Ale lumii acesteia.

El îmi risipește tristețile, 

Transformându-le în veselie. 

El dă sens celor 

Ce mi se întâmplă.

Și înțeleg: 

Cele ce s-au întâmplat 

Au trebuit să se întâmple, 

Pentru că au fost îngăduite de Domnul. 

Și de au fost necazuri și griji, 

Au fost spre îndreptare, 

Curățire de păcate și înțelepțire. 

Iar creștinul care deslușește sensurile Domnului 

Gustă din pacea inimii.

Psalmul 2

Cînd Domnul trăiește prin mine 
Sînt în pace, veselie și bucurie.
Cînd nu sînt în Domnul 
O prăpastie, un hău se deschide -
Al unei tristeți adînci, 
Ca marea, ca oceanul.

Iar frica de Domnul este 
Să nu cad, dezorientat,
În hăul suferinței,
Durerii sufletești nemărginite,
Al deznădejdii celui 
Care s-a îndepărtat 
De bunul Dumnezeu,
De Viață. 

Psalmul 1

Domnul mă odihnește. 

Voi împlini poruncile Sale,

Ca pururea să fiu unit cu El, 

Ca să se odihnească în sufletul meu. 

Gândul să-mi fie la Domnul,

Să nu uit nicicând darurile Sale

Pentru mine, nevrednicul. 

Și devotat, credincios 

Și recunoscător, 

Să merg pe calea vieții 

În Duhul Său, 

Până în clipa 

Când sufletul meu va trece 

Dincolo, la El,  

La odihna veșnică. 

Ca un pui de căprioară

Ca să fiu mai aproape 

de mama,

vin la locul 

de unde sufletul ei a trecut 

la Domnul.

Ca un pui de căprioară - 

mama căreia a fost devorată de fiare -

și, găsindu-i după miros rămășițe,

se așază lângă ele 

pentru că sunt tot ceea ce are,

așa, venind în casa mamei,

unde toate obiectele sunt impregnate 

de prezența sa, 

mă reculeg în golul rămas 

după plecarea sa.

Și învăț să trăiesc 

cu dorul și durerea

netrecătoare.