Ești spațiul

Ești spațiul în care sunt acasă,

Magnetul ce mă-atrage ne-ncetat,

Busola ce mă direcționează,

Ținta drumului ce l-am urmat.

Ești sursa bucuriei și tăriei,

Adevărul spre care-am râvnit,

Nădejdea necurmată-a mântuirii, 

Ești Viața mea – de Tine m-am lipit.

Unele principii ale generalului de brigadă Igor GORGAN – Șef al Marelui Stat Major, comandant al Armatei Naționale

Astăzi, 5 iulie, la Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate (CSSAS) din cadrul Academiei Militare a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun” (AMFA) a avut loc ședința de rămas bun a șefului Centrului, dl gen. de brigadă Igor GORGAN, cu membrii CSSAS. La ședință a participat conducerea AMFA. Vorbitorii l-au felicitat cordial pe dl gen. de brigadă cu numirea în funcția de Șef al Marelui Stat Major, comandant al Armatei Naționale, pe care a mai deținut-o în perioada în perioada 2013 – 2016.

De circa jumătate de an dl general de brigadă I. GORGAN s-a aflat în fruntea CSSAS. În această perioadă scurtă de timp domnia sa a reușit să consolideze baza material-tehnică a unității de cercetare (birouri renovate, calculatoare ș.a.) în condițiile finanțării precare a AMFA din bugetul de stat.

Moștenirea lăsată în cadrul CSSAS de dl general nu se limitează însă numai la realizările de ordin material. O contribuție de ordin intelectual o reprezintă principiile de care se conduce și care pot fi utile pentru cei care acordă atenție dezvoltării personale.  

Așadar, încă la prima întâlnire pe care am avut-o cu dl general, dânsul a enunțat unul dintre principiile de care se conduce: „Mai întâi creezi condiții de muncă subalternilor, apoi ceri de la ei”. Manifestându-se ca un izvor nesecat de energie și mobilizare, șeful CSSAS a reușit să lase după promovarea sa la Marele Stat Major o imagine cum nu a mai fost la unitatea de cercetare din cadrul AMFA. O altă problemă cu care s-a confruntat dl general a fost cea a lipsei de notorietate a CSSAS, în ciuda faptului că membrii Centrului desfășoară o activitate prodigioasă de cercetare, concretizată în multiple publicații științifice în reviste din țară și de peste hotare, în participări la conferințe internaționale în domeniul Securității și Apărării, în țară și peste hotare – realizând o adevărată diplomație științifică, reprezentând cu cinste Republica Moldova în spațiile de confruntare a ideilor și viziunilor științifice. Așadar, principiul dlui general este: „Realizările trebuie făcute cunoscute”. Aș adăuga: mai ales cele din domeniul științific, care trebuie diseminate, despre care trebuie să se știe. Un alt principiu al dlui general este: „Când cineva îți solicită o informație, află mai întâi pentru ce o vrea”. Este, de altfel, parafrazarea celebrului proverb: „Unii vorbesc ce știu, alții știu ce vorbesc” (o altă versiune este cea a proverbului turcesc: „Înțeleptul nu spune ce știe, iar prostul nu știe ce spune”). Încă un principiu, este acela referitor la demnitatea umană a militarului, dar și a oricărei persoane umane: „Nu permite să fii tratat ca o cârpă”. Un principiu de bază al dlui general este: „Lucrul trebuie bine făcut, în toate”.

Fiind o personalitate remarcabilă în domeniul militar, plecând în funcția de Șef al Marelui Stat Major, comandant al Armatei Naționale, generalul de brigadă Igor GORGAN lasă în urma sa o amintire de neuitat, o parte din sufletul său, după o muncă prodigioasă, care a dat roade ce vor dăinui atât timp cât va exista CSSAS.

ÎNSEMNĂTATEA DOMNITORULUI ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT PENTRU MOLDOVA

Capitolul IX (pp. 296-316, autor: Aurelian Lavric) din volumul „Ștefan cel Mare - făuritor al gloriei Moldovei”, semnat de: Alexandru Roman, Victor Stepaniuc, Aurelian Lavric, Chișinău, Tipografia Centrală, 2018, 336 p. 

Domnia voievodului Ștefan al III-lea cel Mare și Sfânt (în perioada 1457-1504) constituie o pagină de o semnificație aparte în istoria poporului moldav, „perioada împlinirilor”[1]. Personalitatea complexă a domnitorului, faptele sale mărețe au lăsat o amintire de neuitat în memoria poporul său, în țara sa, dar și în lume. Activitatea sa prodigioasă pe mai multe planuri a determinat contribuții definitorii la evoluția Moldovei și a regiunii Europei răsăritene, ecoul cărora este viu până astăzi. Ștefan al III-lea este un ctitor (ziditor, făuritor, constructor) de Țară, așa cum a fost un ctitor de biserici și mănăstiri. Moștenirea marelui voievod este de actualitate în zilele noastre și va fi atâta timp cât vor exista moldovenii și statul moldovenesc. Există câteva dimensiuni ale activității asidue a marelui voievod.

I. Misiunea Moldovei (de apărare a Creștinătății). În pagini de o frumusețe stilistică inegalabilă, Mihail Sadoveanu a scris despre „explicațiile ascunse ale ivirii lui Ștefan-sin-Bogdan la tronul Moldovei”[2], despre „menirea” lui Ștefan și a Moldovei conduse de el. Arătând că după cucerirea Constantinopolului sultanul otoman își propusese ca obiectiv următor cucerirea Romei și a întregii Europei, în mod vădit turcul era un dușman al tuturor creștinilor. Sultanul era „arhanghelul negru, fiara despre care a vestit sfântul Ion”[3] în Apocalipsa. „Cînd rânduiala ascunsă l-a adus la domnia Moldovei, Ștefan-sin-Bogdan-Mușat era pătruns pînă în fundul sufletului și pînă în cel din urmă ascunziș al înțelegerii de primejdia care amenința biserica lui Hristos și de misiunea pe care o avea ca domn și ostaș al Adevărului”[4], scrie Sadoveanu. Scriitorul făcea cunoscut că „Bogdan-Vodă a închinat lui Dumnezeu pe fiul său Ștefan-Vodă, ca să fie oșteanul lui Hristos, împotriva lui Antihrist”[5]În cuvinte poetice, Sadoveanu descrie astfel misiunea lui Ștefan: „Dacă zimbrul n-ar fi oprit repetat, în cetățuia lui de codru și munte, pe marele vînător, El-Fatih și-ar fi putut lua timp ca să ajungă mai curînd acolo unde numai moartea l-a împiedicat să ajungă. Calul său vânăt ar fi mîncat orz din prestolul de la Roma. Dumnezeu nu a îngăduit; și ca să nu se plinească amenințarea celui mai semeț și mai tare dintre stăpânii de seminții, a pus ascuțime și tărie în mintea și brațul celui mai neînsemnat prințișor de la marginea creștinătății”[6].

Ștefan al III-lea Mușat s-a identificat cu spațiul creștin – Europa de atunci – angajând Moldova în marea operă de apărare și consolidare a Creștinătății (Moldova fiind „o poartă” a respectivului spațiu geopolitic). Într-un limbaj modern, se poate afirma că Ștefan cel Mare a jucat un rol important în securitatea Europei, pe granița sa estică. Voievodul a manifestat o conștiință religioasă paneuropeană. O formulare a misiunii Moldovei o găsim într-o epistolă a Domnitorului Ștefan cel Mare, către prinții Europei, din 25 ianuarie 1475, după strălucita victorie asupra turcilor la Vaslui: „Noi, Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora vă scriu și vă doresc tot binele și vă spun domniilor voastre, că necredinciosul împărat al turcilor a fost și este pierzătorul întregii creștinătăți. De aceea facem cunoscut domniilor voastre, că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Pașa, beglerbegul Rumeliei. Împreună cu acesta se aflau toți curtenii împăratului și toate popoarele din Romania [Rumelia – partea europeană a Imperiului otoman, notă A.L.], precum și domnul Țării Românești care a trimis toată puterea lui și Assan beg și Schender beg și Grana beg și Valtival beg și Serefaga beg, domnul din Sofia și Cunșera beg și Piri beg, fiul lui Isac pașa, cu toată puterea lor de ieniceri. Cei de mai sus erau toți căpitanii cei mari ai Împărăției Otomane cu oștile lor. Auzind și văzând noi aceasta, am luat  în mână și cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare și pe toți i-am trecut prin ascuțișul săbiilor noastre, drept pentru care aducem laude Domnului Dumnezeului nostru. Auzind despre aceasta, păgânul, împăratul turcilor, își puse în gând să se răzbune și să vie în luna mai, cu capul său și cu toată puterea sa împotriva noastră și să supună țara noastră, care e poarta creștinătății. Dacă această poartă a creștinătății va fi pierdută, Dumnezeu să ne ferească de așa ceva, atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea noi rugăm pe domniile voastre, să ne trimiteți pe căpitanii voștri într-ajutor împotriva dușmanilor creștinătății, până mai este vreme... Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credința noastră creștinească și cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat dușmanului mâna cea dreaptă. Deci fiți gata fără zăbavă”[7]. Din acest pasaj rezultă că Domnitorul Ștefan al III (cel Mare) și-a asumat, împreună cu poporul său, misiunea de a apăra Creștinătatea – Europa perioadei medievale – de pericolul ce emana de la Imperiul Otoman. El pornea de la moștenirea lăsată de întemeietorul Bisericii Creștine – Iisus Hristos – conform căreia toți cei care formează Biserica Sa sunt poporul Său – națiunea creștină. Este edificator în acest mesajul domnitorului Moldovei transmis de Ioan Țamblac, la 8 mai 1477, Dogelui Veneției (după înfrângerea de la Războieni): „ceea ce a urmat nu s-ar fi întâmplat dacă aș fi știut că principii creștini și cei vecini au să se comporte așa cum s-au comportat, fiindcă deși aveam înțelegeri și jurăminte cu dânșii, le-au încălcat. Dacă aș fi știut despre aceasta, m-aș fi împotrivit dușmanului la trecerea Dunării și nu-l lăsam să treacă, sau încercam să salvez locuitorii ca să nu sufere atâtea pierderi, însă ei m-au lăsat singur. Dacă Moldova ar fi fost atacată numai de turci, poate că nu ar fi fost așa de rău, dar se știe că, în același timp, a fost atacată de tătari și de Domnul Țării Românești, iar ostașii Moldovei au fost nevoiți să-și apere casele și familiile. Eu împreună cu Curtea mea am făcut tot ceea ce mi-a stat în putință, iar după alungarea dușmanului, cei care se arătaseră a fi prieteni Moldovei, ne-au lăsat în nenorocirea noastră și s-au bucurat de ea. De aceea vin la Domnia Voastră (Dogele Veneției) cerând ajutor creștinesc pentru a putea păstra această țară a mea, folositoare creștinilor și vă făgăduiesc că orice dar și ajutor îmi veți trimite, eu vă voi întoarce înzecit, de câte ori veți avea nevoie și veți cere, dar numai împotriva păgânilor”[8]. Alexandru V. Boldur preia un alt pasaj din acest mesaj: „Țărișoara mea, spunea Ștefan prin gura lui Țamblac, este straja țării ungurești și a Poloniei. Este sigur că turcii vor veni pentru acele două ținuturi, Chilia și Cetatea Albă, care sunt Moldova toată, iar ea este zid pentru Ungaria și Polonia”[9]. Așadar, Moldova lui Ștefan cel Mare a fost „o avangardă a lumii apusene”[10] – „poarta tuturor țărilor creștine”[11]. Este de admis, totuși, că în contextul spațiului creștin Ștefan cel Mare profila o „lume a credinței ortodoxe”[12]. Aceasta rezultă și din faptul că s-a însurat cu sora cneazului de Kiev, Evdochia (Avdotia), apoi s-a însurat cu Maria de Mangop, din familia împăraților bizantini, fără să mai stăruim asupra celei de-a treia soții – Maria Voichița, fiica voievodului valah Radu cel Frumos. De asemenea, și-a măritat fiica, Olena, cu fiul marelui cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea. Cu excepția căsătoriei cu Maria Voichița, celelalte mariaje au avut în vedere și stabilirea de alianțe politice. Din mesajul transmis de Țamblac dogelui Veneției transpare și dezamăgirea izvorâtă din lipsa ajutoarelor din partea regatelor catolice Polonia și Ungaria, la momentul oportun.

Nicolae Iorga l-a calificat pe Ștefan cel Mare „apărător al răsăritului creștin”: domnitorul „a simțit lupta creștină ca o datorie, și datoria aceasta, și în vremurile când stătea mai bine cu ambițiosul Mahomet, cu molâul Baiazid, n-a părăsit niciodat, ca linie hotărâtoare, îndată ce ținta politică se ridica mai sus de nevoile momentului”[13].        

În contextul balanței de forțe a puterilor lumii, din timpul domniei lui Ștefan cel Mare, este relevant mesajul sultanului turc Baiazid al II-lea către hanul tătarilor din Crimeea, la 12 mai 1502: „Dacă vei reține Moldova, noi vom avea câmp deschis să ieșim în toate părțile lumii”[14]. Din acesta rezultă că Principatul Moldovei nu a avut doar un rol regional, ci unul mai larg – global în arhitectura de securitate, rol recunoscut de însuși sultanul otoman.

Omagiul adus de marele domnitor bunului Dumnezeu sunt cele 44 biserici și mănăstiri edificate: „Au domnitu Ștefan vodă 47 de ani și 2 luni și trei săptămîni și au făcutu 44 de mănăstiri”[15], nota cronicarul Grigore Ureche. Acesta este un indiciu al mentalității izvorâtă dintr-o viziune religioasă asupra vieții, pe care a avut-o voievodul.

II. Apărarea libertății – independenței (neatârnării) și integrității Moldovei, propășirea statului. Marele Ștefan a conștientizat plenar un adevăr axiomatic: pentru viața fericită a unui popor, ca și a unei ființe umane, el/ea are nevoie de libertate – o însușire fundamentală pe care ne-a acordat-o bunul Dumnezeu. Domnitorul s-a identificat pe deplin cu Neamul său și cu Țara Moldovei, pe care a moștenit-o de la strămoșii săi, dăruindu-și toată energia și talentul cauzei apărării independenței – neatârnării sale, a propășirii și consolidării neamului și statului moldovenesc. Ion Lupu pe drept cuvânt menționa că Ștefan cel Mare „avea permanent în vedere întărirea capacității de apărare a Țării Moldovei”[16]. Iată de ce pe timpul domniei marelui Ștefan Țara Moldovei nu a fost subjugată și aservită, cu toate că s-a confruntat cu mari greutăți din partea diferiților invadatori. În acest sens, istoricul basarabean Alexandru V. Boldur menționează: „Ștefan cel Mare se călăuzea, în toată activitatea sa, în domeniul politicii externe, de un scop înalt de apărare a țării împotriva oricărui inamic prin toate mijloacele posibile”[17]. Istoricul citat a arătat că pe parcursul domniei sale, domnitorul, după expresia cronicarului Grigore Ureche, „în toate părțile se bătea cu toți” și „nicio domnie din istoria Moldovei (…) nu prezintă atâtea exemple de tensiune războinică ca cea a lui Ștefan”[18]. La rândul său, Nicolae Iorga menționa: „bătură de valurile tuturor furtunilor, țara avea nevoie de un paznic neadormit. Și el fu acela, omul viteaz, dar nu crunt, pe care-l cereau vremurile”[19]. Cu toate că Principatul Moldovei încă de la începuturile existenței sale s-a aflat consecutiv în relații de vasalitate fie față de Polonia, fie față de Ungaria, abia după trecerea în eternitate a marelui voievod se poate vorbi de pierderea independenței politice: „După moartea lui Ștefan cel Mare nu mai era posibil ca Moldova să-și păstreze independența politică. Ea cade sub suzeranitatea turcească și este nevoită să plătească Turcilor un tribut anual”[20]. Ștefan cel Mare a contribuit la înrădăcinarea în conștiința moldovenilor a importanței ideii de independență a țării, care este vie până în zilele noastre: „Cât de importantă a fost opera sa se vede din faptul că ideea independenței și integrității statului s-a menținut vie până în timpurile noastre”[21]. În ajunul morții sale, într-un discurs ținut boierilor care începuse să se certe pentru succesorul domnitorului la conducerea Țării, Ștefan cel Mare a accentuat dezideratul pe care l-a urmărit întreaga sa viață: el „ținu tuturor un discurs, declarând că știe că moare și nu-i împiedică pe dânșii de a alege la domnie pe orice vor dori dintre fiii săi, dar dorește să fie cel mai capabil de a apăra țara. Atunci toți au aclamat pe cel mai mare, cărui au jurat pe loc credință, însuși Ștefan urcându-l pe tron”[22].

Așadar, misiunea de apărare a libertății – independenței (neatârnării), respectiv de consolidare – întărire a statului moldovenesc a fost una prioritară în activitatea omului de stat Ștefan cel Mare. Dar ea, totuși, trebuie examinată în contextul misiunii regionale de apărare a Creștinătății, asumate de voievod, căreia i-a și fost subordonată. Cele două misiuni se întrepătrundeau. Mihail Sadoveanu menționa pe drept cuvânt despre Ștefan-Vodă: „ceea ce făptuiește este spre binele Țării și al creștinătății”[23].

III. Simbolistica marelui domnitor. Figura istorică a lui Ștefan cel Mare este de actualitate astăzi prin simbolistica sa. Există mai multe dimensiuni ale simbolisticii ștefaniene.

a) Ștefan cel Mare este simbolul statului moldovenesc, fiind una dintre personalitățile care au marcat evoluția Neamului și a Țării. Nu întâmplător, la sărbătorile naționale, guvernanții Republicii Moldova depun coroane de flori la statuia marelui voievod. Existenței cultului lui Ștefan cel Mare și Sfânt în RSSM s-a datorat renașterea noastră națională de la sfârșitul anilor ‘80 ai secolului XX – am avut la ce să ne raportăm, la ce să tindem și la ce să revenim. Ștefan a participat la respectiva mișcare, însuflețind-o. Același rol domnitorul l-a avut și în cadrul renașterii naționale din anii 1917-1918. Edificator este îndemnul din cântecul de jale de la moartea Voievodului, cântat de participanții la întruniri publice de la sfârșitul anilor ’80 ai secolului XX:

„S-arătăm prin fapta noastră

Tuturor necontenit,

Că prin neamul său în lume

Ștefan Vodă n-a murit”.

Ștefan cel Mare este cel care a dat formă Țării Moldovei. Pe timpul domniei marelui voievod Țara a cunoscut „o stare de înălțare. (…) Voievodul Ștefan, zis cel Mare, a pus-o în hotarele pe care le avem astăzi”[24]. Autoritățile și societatea moldovenească întotdeauna vor trebui să se raporteze la spațiul Moldovei ștefaniene, inclusiv să aibă grijă de conaționalii de pe teritoriile istorice moldovenești din afara Republicii Moldova, trecute prin abuz de autoritățile sovietice de la Moscova Ucrainei, după 28.06.1940[25]. Această grijă trebuie să fie omagiul adevărat adus domnitorului. Ștefan este simbolul Țării Moldovei pentru că el a edificat țara, i-a dat forma, contururile care o reprezintă, consolidând cum a putut spațiul moldovenesc originar și etern.

b) Ștefan cel Mare a fost și este simbolul patriotismului moldovenesc. Nicolae Iorga a scris despre momentul apariției proiectului ridicării unei statui a Voievodului la Iași, în persoana „îndemnătorului, caimacamului de atunci al Moldovei, Toderiță Balș”. Teodor Balș (1805 – 1857), a fost caimacam (locțiitor) la conducerea Moldovei între 8/20 iulie 1856 și 17 februarie/1 martie 1857. Deoarece domnitorul Grigore Alexandru Ghica (1804/1807-1857) împlinise în 1856 termenul de 7 ani pentru care fusese numit la domnie, Balș l-a înlocuit cu titlul de caimacam. Teodor Balș a murit în mod neașteptat la 17 februarie/1 martie 1856. Iorga menționează: „Toderiță Balș era un dușman al Unirii, și el vorbea de Ștefan cel Mare pentru a înteți patriotismul moldovenesc al moldovenilor, în paguba patriotismului românesc”[26]. O statuie a lui Ștefan cel Mare s-a ridicat la Iași abia în 1883[27]. Proiectul de țară pentru care a luptat Ștefan a fost cel al unui stat moldovenesc puternic. Pentru cetățenii Republicii Moldova Ștefan cel Mare este simbolul statalității moldovenești, al statului Republica Moldova. Nu întâmplător renașterea națională de la sfârșitul anilor ’80 ai secolului XX este strâns legată de spațiul din fața statuii marelui voievod.

c) Ștefan cel Mare este un simbol al identității moldovenești. Cercetătorul american Robert Kaplan, scria că Republica Moldova este un stat mult prea slab, fără o identitate și o idee națională, ceea ce o face și mai vulnerabilă în fața pericolelor externe. În opinia sa, țara noastră este prada unui haos intern, deoarece are instituții slabe. „Moldova este o țară de graniță, iar în interiorul Moldovei sunt alte multe granițe. Prin urmare, are o slabă identitate națională”, scria Kaplan[28]. Prin valorificarea moștenirii lăsate de marele Ștefan se poate umple golul semnalat de cercetătorul american. Identitatea națională moldovenească se găsește în faptele marelui voievod, în Moldova sa. În unul dintre manuscrisele sale Mihai Eminescu nota: „Ideea comună, fie cea religioasă, fie cea politică, seamănă cu toarta pe care olarul o pune oricărei oale încât le poți înșira și aduna pe toate la un loc pe un fir de ață. Fără idei comune, nu există popor”[29]. Expresia eminesciană de idee comună (a unui popor) este ceea ce în prezent se numește idee națională. Efortul de formulare a identității naționale este strâns legat de căutarea ideii naționale, care îi unește pe toți cetățenii. Elementul care i-a unit pe moldovenii lui Ștefan cel Mare, indiferent de apartenența etnică, a fost Ortodoxia – baza pe care a edificat marele Ștefan Țara Moldovei. Acest element este unificator și în prezent. O idee națională, dezvoltată într-un proiect național, este un element indisolubil pentru buna dezvoltare a unui stat cu o identitate puternică. Formularea ideii naționale și elaborarea proiectului național este o responsabilitate a politicienilor și a intelectualilor oricărui stat contemporan. Pentru Republica Moldova, valorificarea modelului de stat al lui Ștefan cel Mare, valorificarea matricei lăsate nouă ca moștenire reprezintă un obiectiv național.

Ștefan cel Mare a fost un ctitor de neam, de identitate moldovenească.

d) Ștefan cel Mare este simbolul misiunii statului moldovenesc. Misiunea unei națiuni este obiectivul primordial pe care și-l asumă. O misiune a unui popor este legată de un ideal (vis) național, într-un context regional sau mondial. 

Istoria statului moldovenesc din perioada lui Ștefan cel Mare ne arată că Principatul Moldova a avut o misiune legată de securitatea regională. Aflându-se de-a lungul secolelor între regate puternice și imperii, Moldova a constituit un factor de stabilitate regională. Este de admis că una dintre cauzele principale ale perpetuării statalității moldovenești de-a lungul secolelor a fost rolul său regional în materie de securitate. În toată istoria sa Moldova a avut o misiune legată de securitatea regiunii din care a făcut parte. Într-un articol din 2 noiembrie 1879 Mihai Eminescu a consemnat misiunea statului moldovenesc la 1856. Se știe că în urma războiului Crimeii (1853-1856), puterile europene, care au învins Rusia, i-au impus să retrocedeze Moldovei, în 1856, regiunea gurilor Dunării – trei districte basarabene: Cahul, Bolgrad și Ismail. Din acel moment Moldova a primit o misiune legată de securitatea regiunii – „aceasta e singura misiune a statului”[30], scria Eminescu.

În prezent societatea moldovenească se află în căutarea unui sens sau rost (pierdut?). Sensul/rostul trebuie identificat, formulat și elaborat ca proiect național/de țară. Numai pentru un proiect național (pentru un sens, pentru un rost, pentru o cauză, pentru o idee comună) cetățenii unei țări se pot uni, se pot jertfi în caz de nevoie, își pot sluji țara. Într-un proiect de țară autorii trebuie să identifice elemente cu care Republica Moldova ar putea fi utilă vecinilor și întregii comunități internaționale. Ștefan cel Mare și oștenii săi – ai Țării Moldovei – au avut o asemenea misiune, un asemenea ideal. Ei au fost apărătorii Creștinătății, oșteni ai lui Hristos.  

e) Ștefan cel Mare este simbolul conviețuirii interetnice armonioase, pașnice, în spirit creștin, între diferitele etnii conlocuitoare de pe teritoriul moldovenesc. Făcând o incursiune în istoria perioadei de domnie a lui Ștefan cel Mare, putem constata că preocuparea sa era sporirea populației țării, fără vreo discriminare etnică. În 1474, după cum scrie cronicarul Grigore Ureche, „Au luat Ștefan vodă cetatea Teleajenului [în Valahia, notă A.L.] și au tăiat capetele pârcălabilor și muierile lor le-au robitu și mulți țigani au luat [subl. A.L.] și cetatea au ars-o”[31]. Același Grigore Ureche, referindu-se la anul 1498, „când au prădat Ștefan vodă țara Leșască” notează: „Și mulți oameni, bărbați, muieri, copii, au scos în robie, mai mult de 100 000, mulți de aceia au așezatu Ștefan vodă în țara sa, de și până astăzi [anii de viață ai lui Ureche: 1602-1647, notă A.L.] trăiește limba rusască [ruteană, notă A.L.] în Moldova, ales pre unde i-au descălecatu, că mai a treia parte grăiescu rusește”[32]. Așadar, vedem că pentru Domnitor diversitatea etnică a țării sale nu constituia o problemă. Dimpotrivă, el promova diversitatea etnică și confesională a populației Principatului. Actele cancelariei domnești de la Suceava, se știe, erau scrise în limba slavă veche (după unele aprecieri: în limba ruteană). Prima soție a Domnitorului Evdochia (Avdotia), a fost sora lui Simion, cneazul de Kiev (din această căsătorie a rezultat fiica lui Ștefan, Olena, singura fiică a domnitorului, măritată cu Ivan cel Tânăr, fiul marelui cneaz Ivan al III al Moscovei, și este de presupus că în familia Domnitorului se vorbea în limba ruteană. În orice caz, N. Iorga nota că Olena „pentru aceasta putu să se și mărite în Moscova”[33], adică pentru că a crescut într-un mediu lingvistic slav, întreținut de mama sa. În Principatul Moldovei își găsise refugiu comunități de husiți veniți din Ungaria și bogomili (mai puțini), sosiți din Bulgaria.  

Modelul de conviețuire pașnică a diferitelor grupuri etnice, cu respect reciproc, din timpul Moldovei lui Ștefan, este de mare actualitate și în zilele noastre. De aceea Ștefan cel Mare aparține minorităților etnice din Republica Moldova tot atât de mult ca și populației majoritare. El a reușit să impună un proiect de țară, acceptat de toată populația țării sale, multe din elementele și valorile căruia trebuie apreciate și aplicate și astăzi. „Iată de ce Ștefan cel Mare este mai degrabă un simbol al multiculturalismului decât un simbol al naționalismului”[34].  

* * *

Ștefan cel Mare este un simbol al apartenenței Moldovei la spațiul creștin al Europei, un simbol al statului (medieval, dar nu numai) moldovenesc, un simbol religios – al unei vieți bazate pe principiile moralei creștine. De asemenea, Ștefan cel Mare a reușit să creeze pe timpul domniei sale de model atât de util nouă astăzi, de conviețuire interetnică armonioasă, căci el a reușit să unească laolaltă oameni vorbitori de limbi diferite, care i-au fost credincioși – devotați domnitorului și țării lor. Ștefan cel Mare este un părinte fondator și un simbol al proiectului de stat moldovenesc, cu o națiune moldovenească multietnică, cu toții, indiferent de limba lor maternă, fiind Moldoveni – cetățeni (oameni) ai Țării Moldovei. El este sursa ideii naționale a moldovenilor. Or, „o idee națională, dezvoltată într-un proiect național sau proiect de țară, este un element indisolubil pentru buna dezvoltare a unui stat la etapa contemporană”[35].

IV. Calități ale domnitorului. Istoricul Alexandru V. Boldur menționa: „Personalitatea lui Ștefan cel Mare e remarcabilă: un diplomat abil și fin, un perfect conducător al administrației statului, un mare strateg și tactician militar de o măiestrie inegalabilă, el provoca admirația contemporanilor”[36]. Mihail Sadoveanu l-a caracterizat cu calificativele: „Diplomat iscusit, strateg teribil și prudent”[37].

Izbânzile lui Ștefan cel Mare și ale oastei conduse de el s-au datorat moralității sale. Cu referire la profilul moral al domnitorului, Al. Boldur menționează: „Spre deosebire de multe alte personalități mari ale timpului său, el nu s-a dedat la abuzuri pentru interesele personale și pentru îmbogățire, ci s-a călăuzit de scopuri înalte de stat”[38]. Este exact exemplul opus al politicianului descris de Eminescu în Scrisoarea a III-ea: „Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă”. Poetul adăuga: „Prea v’ați arătat arama, sfâșiind această țară, Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară”. Dacă politicieni de astăzi s-ar pătrunde de spiritul ștefanian, dacă ar asimila iubirea sa față de Neam și Țară, Republica Moldova nu ar mai fi o țară de ocară… De asemenea, numeroasele biserici și mănăstiri edificate de Domnitor sunt o mărturie a conștiinței sale religioase, a moralității care era baza modului său de gândire. Dar cel mai important lucru este că Domnitorul era un practicant ortodox, având un duhovnic iscusit, „(...) cuviosul Daniil, cel care-i îndrumase pașii în viață, susținându-l cu binecuvântatul lui har în momente tragice”[39]. Din moralitatea sa rezulta atitudinea plină de smerenie a voievodului: „Reușind în luptă, Ștefan cel Mare invoca numele lui Dumnezeu, construia biserici, făcea donații mănăstirilor. Când în două cazuri a fost bătut, le considera ca o pedeapsă care i-a fost aplicată de Divinitatea Supremă pentru păcatele lui”[40]. Nu întâmplător menționa cronicarul Grigore Ureche despre domnitor: „Ce după moartea lui, pănă astăzi îi zicu lui sveti Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mîna lui Dumnezeu, că el încă au fost omu cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile nimenea din domni nici azi, nici mai nainte, nici după aceea l-au ajunsu”[41].

Ștefan cel Mare a vorbit câteva limbi. Alexandru V. Boldur a făcut referire Ion Bogdan, care a reprodus din corespondența lui Ștefan cu polonezii referitor la Pocuția, în care domnitorul spunea: „Să-mi spui mie pentru ce aș trebui să las țara pe care cu sabia am luat-o; vreau să-mi rămână”[42]. În originalul publicat de Ion Bogdan, într-un text în latină, este reprodusă fraza: „Wzyali esmi tu bucata zemlye, chochzu stobi my szya ney dostalo”[43]. Al. V. Boldur remarcă: „Ultima propoziție rusă, pusă alături de cealaltă [în latină] dovedește, după cum just remarcă Ion Bogdan, că domnitorul Ștefan vorbea rusește curent”[44]. Cu referire la bătălia de la Baia, din 1467, Alexandru V. Boldur citează din Cronica moldo-germană: „În ziua de 15 decembrie, într-o miercuri, se împrăștie oastea lui Ștefan Vodă, așa încât și ungurii omorâră pe mulți dintre moldoveni și domnul însuși a fost fugărit călare cu doi feciori și căzu în mâinile dușmanului; se răscumpără însă Ștefan. Căci se tălmăci cum putu și scăpă de ei”[45]. Boldur remarcă: „Aceasta înseamnă că domnul vorbea ungurește”[46]. Întrucât corespondența cu regii catolici a fost purtată în limba latină, se poate admite că Ștefan cel Mare a cunoscut și limba diplomației europene de atunci – latina. Importante sunt și referințe cu privire la cunoașterea limbilor statelor megieșe de către pârcălabii care slujeau în cetățile de margine, de către logofeți și alți funcționari ai statului moldovenesc. 

Ștefan cel Mare a fost un om politic înțelept. A.D. Xenopol a făcut o observație, stabilind maxima (principiul) de conduită a politică a lui Ștefan cel Mare: „Niciodată doi dușmani, ci totdeauna împăcarea cu unul, când era în ceartă cu celălalt”[47]. Această abordare este actuală și astăzi pentru statul Republica Moldova.

Domnitorul a rămas în istorie ca un iscusit strateg militar. Este cunoscută abordarea pe care o avea față de război: arderea localităților și otrăvirea fântânilor pe traseul pe care înaintau trupele străine în Țară și atacurile permanente de hărțuire a inamicului. „Aplicând strategia și tactica cea mai potrivită [arderea satelor, otrăvirea fântânilor și hărțuirea invadatorilor], care izvora din necesitatea apărării ființei statului și a poporului său și folosind cu genială măiestrie aceste elemente, Ștefan a făcut ca un popor mic să devină puternic și să se opună cu succes în fața celui mare, apărându-și propria ființă”[48], notează Ion Lupu. Iar Alexandru V. Boldur remarcă un detaliu semnificativ: „După izbânzi mai importante făcea ospăț ostașilor și fețelor bisericești”[49] – ostașilor pentru jertfire în luptă, preoților și călugărilor pentru rugăciunile care contribuiau la victorii. Cel mai important element al purtării unui război victorios a fost și este mobilizarea eficientă a efectivelor militare: „În arta militară a lui Ștefan cel Mare trebuie subliniată o calitate personală a domnitorului moldovean: cunoașterea secretului însuflețirii maselor de luptători. Magia cuvântului și a pildei domnului îi făcea să uite de posibilitatea morții, încrederea ostașilor în conducătorul lor era atât de mare, încât toți ostașii moldoveni erau gata să înfrunte orice primejdie, plini de abnegație și de spiritul de sacrificiu. Datorită lui, ei se puteau înălța la acte de eroism”[50].     

V. Caracterizări și aprecieri la adresa marelui voievod. Există o multitudine de aprecieri făcute atât de contemporani, cât și de istoricii care s-au aplecat, prin studiu, asupra vieții, faptelor și personalității marelui voievod.

Mihai Eminescu l-a caracterizat pe marele voievod după un portret: „La Putna, un călugăr bătrân mi-a arătat locul înlăuntrul bisericii, în care stătea odată aninat portretul adevărat al lui Ștefan-Vodă. După acest portret (original) el a fost mic de stat, cu umeri largi, cu fața mare și lunguiață, cu fruntea lată și ochi mari, plecați în jos. Smad și îngălbenit la față, părul capului lung și negru acoperea umerii și cădea pe spate... Coroana lui avea de-asupra, în mijloc, crucea toată de aur, împodobită cu 5 pietre nestemate. Supt crucea coroane urmau Duhul Sfânt, Apoi Dumnezeu Tatăl, cu dreapta binecuvântând, cu stânga ținând pământul; pe cercul de margine al coroanei un rând de pietre scumpe de jur împrejur. Îmbrăcat era Vodă într’un strai mohorât cu guler de aur, iar pe gât îi atârna un engolpion din pietre scumpe și mărgăritare. Câmpul portretului era albastru, în dreapta și în stânga chipului perdele roșii”[51]. De altfel, drapelul Ducatului Bucovinei, în cadrul Imperiului Habsburgic, după 1774, fusese bicolorul roș-albastru. 

Este bine cunoscută caracterizarea făcută de Grigore Ureche: „Fostu-au acest Ștefan vodă om nu mare de statu, mînios și de grabu vărsătoriu de sînge nevinovat; de multe ori la ospețe omorîia fără județu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știia a-l acoperi și unde nu gîndiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde ra nevoie însuși să vârîia, ca văzîndu-l ai săi, să nu să îndărăptează și pentru aceea raru războiu de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, să rădica de asupra biruitorilor”[52].

Cronicarul polonez Jan Dlugosz l-a înfățișat astfel: „Bun gospodar, știa să orânduiască cu multă chibzuință și pricepere: mânios fiind, era drept și știa să ierte, nu era numai darnic, dar știa și cum să dea. Simplu, modest și fără trufie, neobosit și bun întreprinzător, nu-și pierdea nădejdea nici în cele mai grele clipe de primejdie, știind să dea pildă de hărnicie și vitejie. Sacrifica bucuros sentimentele sale naturale, pentru moldovenii săi, pe care i-a legat de persoana sa și s-a impus tuturor contemporanilor său”[53].

După victoria de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, papa de la Roma l-a numit pe Voievodul Moldovei „atlet al lui Hristos”, iar cronicarul polonez Jan Dlugosz „cel mai viteaz dintre regi, care ar trebui pus în fruntea oștirii creștine, în lupta contra păgânilor”[54].

Medicul italian Muriano, din Veneția, a stat de vorbă cu domnitorul la sfârșitul vieții sale. El a aflat de la domnitor că „în anii săi de domnie purtase 36 de lupte, și că fusese învins doar de două ori. Pentru medicul venețian Ștefan cel Mare se prezenta ca «un om foarte înțelept, vrednic de laudă, iubit mult de supușii săi, pentru că era îndurător și drept, veșnic treaz și darnic»”[55].

Dan Lucinescu a citat caracteristica cronicarului polonez Miechowschi: „Bărbat glorios și plin de victorii, care a biruit pe toți vecinii... Om fericit, căruia soarta i-a hărăzit cu multă generozitate toate darurile. Pe cînd altora le-a dat numai unele însușiri, lui i-a hărăzit pe toate la un loc. Tu ești drept, prevăzător și isteț, biruitor contra tuturor dușmanilor. Nu în zadar ești socotit printre eroii secolului nostru”[56]. Este notorie aprecierea dată marelui domnitor de istoricul rus N.M. Karamzin: „Hotărât în primejdii, puternic în nenorociri, modest în fericire, pe care o atribuia numai lui Dumnezeu, ocrotitorul virtuții, el era mirarea regilor popoarelor, cu puține mijloace creând acte de măreție”[57]. Principiul: „a face fapte mari cu mijloace mici” este unul care întotdeauna va trebui pus în aplicare de guvernanții statului moldovenesc, dacă vor avea vocație și chemare.  

În volumul închinat marelui voievod, Nicolae Iorga scria: „la 2 iulie 1504, Ștefan murea, după ce domnise «47 de ani, două luni și trei săptămâni», domn adevărat, viteaz, cuminte și iubitor de țară și de neam din clipa întâia pînă în cea din urmă. El fu îngropat la Putna, sub piatra de marmură ce-și pregătise și care se vede pînă astăzi[58]. Iorga a subliniat că poporul a găsit în el „cea mai deplină și mai curată icoană a sufletului său: cinstit și harnic, răbdător fără să uite și viteaz fără cruzime, strașnic în mînie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în grai, gospodar și iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea și de mai sus. Și cu cât se vedea această icoană mai limpede, cu cît se înțelege mai desăvârșit și se iubește mai mult, cu atîta și viitorul se vestește mai bun, căci atunci neamul merge pe drumul strămoșului său cuminte”[59].

Petre P. Panaitescu nota: „Ștefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II, este fără îndoială una din acele figuri, care dă generațiilor următoare curaj și încredere în soarta unui neam și care îl călăuzesc în mersul istoriei sale. Înconjurat de dușmani mari și puternici a știut, nu numai să-și păstreze țara, dar chiar să apere singur cu boierii și țăranii lui din Moldova, porțile Europei de cotropirea barbarilor, fără să se odihnească o clipă”[60]. De asemenea, istoricul menționa: „Marele domn închise ochii la 2 iulie 1504. Moldova întreagă simțise că pierduse pe părintele ei, iar creștinătatea pe unul din luptătorii ei mai de frunte. Poporul îl numi Ștefan cel Mare și Sfânt”[61].          

Ion Lupu s-a referit la calitățile de conducător politic și militar ale domnitorului: „Voievodul Ștefan era peste tot, suflet și ochi, poruncă și pildă. Unde era mai greu, calul lui alb își purta stăpânul”[62].

În opinia lui Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj-Napoca, președinte al Academiei Române, Ștefan cel Mare a fost cel mai important domnitor din spațiul valah din perioada Evului Mediu. Ioan Aurel Pop a menționat: „În urmă cu 500 de ani Ștefan cel Mare a fost numit de către Sfântul Scaun rege al Daciei. Ștefan cel Mare era Domnul Țării Moldovei, voievod al Țării Românești și guvernator al Transilvaniei. Era în alianță cu împăratul Habsburg, pentru a transforma Europa. Ștefan cel Mare a fost Fortissimus Athleta Christi – atlet al Crucii pentru apărarea continentului european”[63].

VI. Concluzii. În Teologia Creștin-Ortodoxă există o temă pasionată – îngerii neamurilor. Conform învățăturii creștine, la întemeierea lumii Dumnezeu a dat fiecărui neam un înger, care să călăuzească neamul către Dumnezeu. Îngerul neamului este sfetnicul conducătorului în trup al poporului. Din această perspectivă este evident că Ștefan cel Mare a fost în legătură cu îngerul Neamului Moldovenesc, contopindu-se în duh cu el. A fost ca și cum îngerul Neamului Moldovenesc s-a întrupat – în persoana domnitorului Ștefan al III-lea. Și astfel îngerul – duhul Neamului Moldovenesc – a căpătat o formă și un nume.

Dan Lucinescu l-a numit pe domnitor „părinte al Moldovei”[64]. Referindu-se la trecerea în veșnicie a domnitorului, Mihail Sadoveanu nota: „Spiritul rămâne în lucruri, în întocmiri, și în suflete și încă încearcă a ne călăuzi pe căile viitorimii”[65]. Pătrunzându-ne de duhul ștefanian, noi, moldovenii, putem construi un stat cu care să ne mândrim, cu care să se mândrească și copiii noștri, și urmașii urmașilor lor (vorba scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, din piesa „Apus de soare”). Efortul merită, iar Ștefan cel Mare și Sfânt pune umărul la această lucrare din Ceruri, acolo unde se roagă la prestolul Domnului Nostru pentru Neamul său și Țara sa. Moldovenii pot fi uniți în cuget și simțire numai raportându-se va valorile incontestabile, care îi unesc. Ștefan cel Mare și Sfânt este o valoare care poate consolida societatea moldovenească.

Exegetul Ion Lupu scria despre marele domnitor: „Ștefan cel Mare a fost omul de stat și comandantul de oști care a trăit pentru Țara sa, pentru oștirea ei, s-a topit în viața acesteia și niciodată nu s-a considerat altceva decât Fiul Moldovei, pe care a apărat-o de toate furtunile care se abăteau asupra ei, fiind în același timp oșteanul cel mai de nădejde pe care s-a sprijinit Țara și părintele cel mai apropiat pentru poporul său. În galeria domnitorilor și voievozilor noștri, Ștefan cel Mare ocupă locul cel mai înalt (…). A fost un mare organizator și un iscusit diplomat, un neîntrecut comandant de oști și un desăvârșit strateg militar, un neobosit apărător al credinței ortodoxe strămoșești și al întregii creștinătăți, având conștiința unui zid în calea năvălirilor otomane spre lumea creștină, la adăpostul căruia s-au dezvoltat, în liniște și pace, vecinii săi”[66].

Bazându-se pe exegezele din trecut și din prezent, generațiile de azi și de mâine cu siguranță vor descoperi noi sensuri în viața eroică și plină de jertfă, dar și de izbânzi întru slava lui Hristos și a Țării sale mult-iubite – Moldova, ale marelui domnitor Ștefan al III-lea Mușat. Pentru că semnificația și actualitatea activității de om de stat și conducător militar, ctitor de țară și de numeroase biserici, ale lui Ștefan cel Mare, sunt inepuizabile. Voievodul este un exemplu de slujire a Moldovei, indiferent de secolul în care ne naștem și trăim, întru  slava lui Dumnezeu și întru binele Neamului.

 Ștefan al III-lea nu a fost Mare prin titlul său – de Gospodar (Domnitor, Stăpânitor) și Voievod (comandant al Oștirii) al Țării Moldovei. În timpul domniei sale el a învins un împărat și pe doi regi – personalități politice mult mai sus plasate în ierarhia timpului, în ordinea geopolitică a spațiului Creștinătății și al lumii musulmane – care atenta la ființa statală a moldovenilor. Ștefan a fost însă MARE prin starea sa interioară: prin sufletul său dăruit lui Dumnezeu și poporului Țării sale, prin mintea sa vizionară și lucidă, prin voința sa fermă de a sluji Binele, prin curajul izvorât din credință. Prin toate calitățile sale, prin caracterul său, el a fost și rămâne MARE nu numai pentru poporul său – al Moldovei, ci pentru întreaga Creștinătate: pentru întreg poporul lui Dumnezeu, indiferent de apartenența etnică ori statală a celora care îl constituie, popor pentru care a luptat și în unitatea căruia a crezut cu desăvârșire, fără vreo rezervă, după cuvintele Mântuitorului din Evanghelii.     

---

[1] Stepaniuc Victor, Statalitatea poporului moldovenesc, Chișinău, 2005, p. 61.

[2] Sadoveanu Mihail, Viața lui Ștefan cel Mare, Editura Cartea moldovenească, Chișinău, 1989, p. 12.

[3] Ibidem, p. 23.

[4] Ibidem, p. 26.

[5] Ibidem, p. 52.

[6] Ibidem, p. 27.

[7] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 119-120; Vezi și: Boldur Alexandru, Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 155.  

[8] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 152. Vezi și Grigoraș Nicolae, Moldova lui Ștefan cel Mare, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 182-183. 

[9] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 162; Boldur Alexandru V., Basarabia românească, Editura Vicovia, Bacău, 2014, p. 28.

[10] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 166.

[11] Ibidem, p. 217.

[12] Ibidem, p. 108.

[13] Iorga Nicolae, Istoria românilor, v. IV, p. 251, apud ibidem, p. 248.

[14] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 224.

[15] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Chișinău, Literatura Artistică, 1988, p. 121.

[16] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 163.

[17] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 106.

[18] Ibidem, p. 98. 

[19] Iorga Nicolae, Istoria lui Ștefan cel Mare, Editura pentru literatură, București, 1966, p. 64.

[20] Boldur Alexandru V., Basarabia românească, Editura Vicovia, Bacău, 2014, p. 29.

[21] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 243.

[22] Ibidem, p. 240.

[23] Sadoveanu Mihail, Viața lui Ștefan cel Mare, Editura Cartea moldovenească, Chișinău, 1989, p. 77.

[24] Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, citat în: Moraru Sergiu (coordonator), Ștefan cel Mare. Legende, balade, portrete literare, Editura Literatura artistică, Chișinău, 1989, p. 129.

[25] Lavric Aurelian, Teritoriile istorice moldovenești înstrăinate: o perspectivă geopolitică, Editura Labirint, Chișinău, 2012, p. 3.

[26] Iorga Nicolae, Istoria lui Ștefan cel Mare, Editura pentru literatură, București, 1966, p. 249.

[27] Ibidem, p. 250.

[28] Kaplan Robert: Mă tem că Moldova va fi în curând un subiect fierbinte la știri,

 http://unimedia.info/stiri/robert-kaplan-ma-tem-ca-moldova-va-fi-in-curand-un-subiect-fierbinte-la-stiri-115326.html#.V3In_cuVkoI.facebook .

[29] Eminescu Mihai, Fragmentarium, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p.146.

[30] Eminescu Mihai, Publicistică. Referiri istorice și istoriografice, Editura Cartea Moldovenească, Chișinău, 1990, p. 213.

[31] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Literatura Artistică, Chișinău, 1988, p. 97.

[32] Ibidem, p. 116.

[33] Iorga Nicolae, Istoria poporului român, Editura pentru literatură, București, p. 89. 

[34] Lavric Aurelian, Ștefan cel Mare – simbol naționalist?, în Analele științifice al USM, Seria Științe Socioumanistice, CEP USM, Chișinău, 2004, p. 46.

[35] Lavric Aurelian, Misiunea Statului Moldovenesc: de la origini până în prezent, în Statalitatea Moldovei: continuitatea istorică și perspectiva dezvoltării, Chișinău, 2007, p. 130.

[36] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p.243.

[37] Sadoveanu Mihail, Viața lui Ștefan cel Mare, Editura Cartea moldovenească, Chișinău, 1989, p. 189.

[38] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 106.

[39] Lucinescu Dan, Ștefan cel Mare și Sfînt, Editura Fides, Iași, 1999, p. 246. 

[40] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p.238.

[41] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Literatura Artistică, Chișinău, 1988, p. 120-121.

[42] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 231.

[43] Ibidem, p. 279.

[44] Idem.

[45] Ibidem, p. 142.

[46] Ibidem, p. 270.

[47] Xenopol A. D., apud ibidem, p. 246. 

[48] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 54.

[49] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 238. 

[50] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 243.

[51] Moraru Sergiu (coordonator), Ștefan cel Mare. Legende, balade, portrete literare, Editura Literatura artistică, Chișinău, 1989, p. 198. 

[52] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Chișinău, Literatura Artistică, 1988, p. 120.

[53] Dlugosz Jan apud Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 54-55. 

[54] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 118.

[55] Grigoraș Nicolae, Moldova lui Ștefan cel Mare, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 374.

[56] Lucinescu Dan, Ștefan cel Mare și Sfînt, Editura Fides, Iași, 1999, p. 276.

[57] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 244.

[58] Iorga Nicolae, Istoria lui Ștefan cel Mare, Editura pentru Literatură, București, p. 215.

[59] Idem.  

[60] Panaitescu Petre P., Istoria românilor, Editura Logos, Chișinău, 1991, p. 98.

[61] Ibidem, p. 111.

[62] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 76.

[63] Emisiunea televizată „Jocuri de putere”, Realitatea TV, București, 10 iulie 2017.  

[64] Lucinescu Dan, Ștefan cel Mare și Sfînt, Editura Fides, Iași, 1999, p. 268.

[65] Sadoveanu Mihail, Viața lui Ștefan cel Mare, Editura Cartea moldovenească, Chișinău, 1989, p. 189.

[66] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 227.