Abstract:
The phenomenon of hybrid war can be observed
in the nowadays confrontation between two international polls of power: Russia
and West. Syria and Ukraine became
a ground of that confrontation. The causes of conflict are not only the
different interests, but also different values, ideas, ideals, visions on the
world order and security architecture. Due to the proximity of the war in
Eastern Ukraine, hybrid war is a threat to the national security of Republic of Moldova.
Keywords: hybrid war, confrontation, Russian Federation, West (NATO, EU), Eastern Europe.
Introducere
Confruntarea
dintre Federația Rusă și Occident (UE și NATO) s-a accentuat mai ales după ce
Rusia a anexat Crimeea (2014) și susține separatiștii din regiunile Lugansk și
Donețk (Donbas) din Ucraina [1]. În urma acestor acțiuni Occidentul a impus
sancțiuni economice Federației Ruse (în primul rând a închis accesul Rusiei la
piețele financiare occidentale), care, la rândul său, a adoptat contra măsuri: a
impus restricții la importurile de produse alimentare din UE. Astfel, înrăutățirea
relațiilor Est – Vest este în strânsă legătură cu rolul jucat de Rusia în
conflictul din estul Ucrainei. Cu toate că Rusia și Ucraina nu se află în stare
de război (nici una dintre cele două țări nu a declarat război celeilalte),
Kievul acuză în mod constant implicarea Moscovei în conflictul din Estul
Ucrainei.
Situația
actuală din estul Ucrainei se înscrie într-un șir de momente tensionate în
relațiile Federației Ruse cu state vecine post-sovietice. Conflictul declanșat
în 2014 în estul Ucrainei a fost precedat de războiul din nordul Georgiei, din
2008, și de cel din estul Republicii Moldova, în 1992. Toate cele trei state
post-sovietice și-au exprimat intenția de ieșire din „vecinătatea apropiată” –
sfera de influență a Kremlinului, iar în ultima perioadă și-au exprimat voința de
a se integra în spațiul civilizațional european, toate trei semnând câte de
acord de asociere cu Uniunea Europeană. Din acel moment se poate vorbi de
acutizarea conflictului dintre Rusia și Ucraina, Georgia, Republica Moldova. În
mare măsură, conflictele din 1992, 2008 și 2014 s-au derulat după un scenariu
asemănător, cu toate că există și diferențe: în 1992 și 2008 Rusia a angajat în
mod deschis trupele sale împotriva Republicii Moldova și, respectiv, împotriva Georgiei,
în timp ce în 2014 (și până în prezent) Kremlinul refuză să recunoască
implicarea efectivelor sale militare în conflictul din estul Ucrainei. Oricum,
de fiecare dată, în desfășurarea celor trei conflicte, nu a fost vorba de un conflict
(război) interstatal tipic: în 1992 Republica Moldova nu a declarat război Federației
Ruse, nici Rusia nu a declarat război Moldovei (poate din această cauză Rusia este
până în prezent, în ciuda bunului simț, parte a formatului de negocieri 5+2 în
calitate de mediator și garant, cu toate că trupele sale au
participat în conflictul din 1992 de partea forțelor separatiste); în 2008 Rusia
nu a declarat război Georgiei, nici viceversa; în 2014 Rusia nu a declarat
război Ucrainei, nici viceversa. În același timp, observatorii înțeleg că de
fiecare dată a fost vorba de un conflict între Rusia – care a susținut
„republici autoproclamate” nerecunoscute (Republica Moldovenească Nistreană [RMN];
Republica Osetia de Sud; Republica Populară Lugansk și Republica Populară
Donețk) – și statele post-sovietice recunoscute: Republica Moldova, Georgia și
Ucraina. De fiecare dată a fost vorba de un
război hibrid purtat de Federația Rusă cu cele trei republici
post-sovietice, război care continuă până în prezent. Iar în condițiile declarării
intenției de integrare în spațiul civilizațional occidental a celor trei state
post-sovietice, se poate observa extinderea războiului hibrid inclusiv în relația
Est – Vest (Rusia – Occident), caracterizată, la etapa actuală, printr-o
tensionare. Practic, se poate admite că războiul hibrid este în prezent un
fenomen ce poate fi observat în confruntarea dintre Rusia și Occident, iar
instrumentele sale sunt utilizate în mod frecvent.
Partea
vizibilă a conflictului Est – Vest ține de divergența de interese geopolitice:
de eforturile Rusiei de a-și păstra sfera
de influență în spațiul post-sovietic, respectiv de acțiunile Republicii
Moldova, Georgiei și Ucrainei, susținute de Occident (SUA și UE), de a ieși din
sfera de influență a Rusiei și de a se integra în spațiul civilizațional european.
Totuși, o explicație mai profundă a evoluțiilor defectuoase ale relațiilor
dintre actorii din cele două spații geopolitice este legată de faptul că elitele politice
ale celor doi poli internaționali de putere gândesc, percep și acționează
pornind de la două paradigme diferite, împărtășesc valori diferite, au idealuri
și viziuni diferite cu privire la ordinea internațională și calea pe care
trebuie să evolueze lumea.
Confruntarea
Rusia – Occident: cauze și consecințe
Lumea contemporană este marcată
de numeroase conflicte, care au diverse cauze și motivații. Cu regret,
diversitatea încă mai este speculată pentru instigarea la conflicte. Or, în
prezent, în lume există aproximativ 2870 religii și aproximativ 7000
de limbi (3000 dintre ele sunt pe cale de dispariție, deoarece nu dispun de
scriere). Această diversitate constituie o bogăție culturală a planetei, dar în
același timp, conține și un potențial de conflicte, mai ales în arii marcate de
sărăcie și de probleme sociale: șomaj, lipsa accesului la asistența medicală,
la educație ș.a.. Există mai multe conotații ale conflictelor din trecut și din
perioada contemporană: interrasiale, interreligioase, interconfesionale
(intersectare), interetnice (interculturale, implicând tradiții și obiceiuri
ale diverselor comunități, inclusiv ale unor minorități etnice aflate în
conflict cu etnii majoritare, ceea ce poate conduce la războaie de gherilă sau
la utilizarea actelor teroriste), lingvistice, ideologice, politice (inclusiv
între clase sociale – conform paradigmei marxiste: între săraci și bogați) ș.a.
Pe lângă acestea, la etapa contemporană se poate vorbi și de conflicte
intercivilizaționale [2], care mai pot fi denumite geopolitice. Confruntarea Rusia – Occident se poate înscrie în
această paradigmă. Toate aceste conflicte pot fi definite ca identitare, întrucât fiecare comunitate
implicată într-un conflict apără sau promovează (uneori: impune) anumite valori
ce definesc respectiva comunitate, apără și promovează anumite interese. O
excepție, care confirmă totuși regula, o constituie conflictele între, pe de o
parte, state – în persoana forțelor
de ordine – și, pe de alta, grupuri de
crimă organizată, care mai sunt denumite, în unele regiuni ale lumii, mafii. Grupările în cauză sunt entități
care dispută dreptul exclusiv (monopolul) la forță (violență) și control din
partea statului asupra unei regiuni sau asupra întregului teritoriu al unui stat,
fiind constituite din persoane având aceeași identitate culturală (religioasă,
etnică, lingvistică) cu guvernanții și majoritatea populației țării (eventual,
se poate vorbi de o identitate regională, ca în cazul mafiei siciliene din
Italia).
Confruntarea
Rusia – Occident s-a accentuat în 2014, din momentul anexării de către Rusia a
Crimeii și al declanșării războiului din estul Ucrainei (Lugansk și Donețk).
Atunci s-a produs a răcire a relațiilor, după o perioadă de 23 de ani de
cooperare între Moscova și Washington/Bruxelles. În prima parte a acestei
perioade Rusia a dat impresia unui stat care a preluat modelul occidental, deci
s-a angajat pe calea occidentală (a modernizării). Răceala intervenită în
relațiile Rusia – Occident poate fi pusă în legătură cu rolul pe care și l-a
asumat președintele Vladimir Putin, care și-a propus să pună în valoare
statutul de putere regională sau
chiar să restabilească statutul de putere
mondială al Rusiei. Confruntarea Rusia – Occident s-a agravat mai mult
odată cu implicarea Federației Ruse în conflictul din Siria, printr-o
intervenție militară începută pe 30 septembrie 2015, la solicitarea Guvernului
Republicii Arabe Siriene, forțele militare rusești sprijinind regimul lui
Bashar al-Assad, legitimitatea căruia este contestată de Occident. În esență, confruntarea
Rusia – Occident se manifestă în două planuri:
1.
al intereselor (cu referire la sfere de influență, control geopolitic);
2.
al ideilor, al idealurilor (al viziunii asupra lumii – asupra ordinii mondiale,
asupra arhitecturii securității regionale și internaționale).
Pe
de o parte, este vorba de o dispută legată de divergența de interese geopolitice, de reconfigurarea (reîmpărțirea),
de către polii de putere, Moscova și Washington, a sferelor de influență (în spațiul
post-sovietic – mai ales privind cele trei state menționate mai sus: Republica
Moldova, Georgia și Ucraina, care doresc ieșirea din sfera de influență a
Rusiei și integrarea în spațiul civilizațional european), în vederea stabilirii
unui sistem de securitate în spațiul disputat al Europei de Est. Ciocnirea
intereselor constituie cauza conflictului Est – Vest. Totuși, confruntarea
Rusia – Occident mai este și, sau înainte de toate, un conflict de valori, de idei (ideologii) care stau la baza sistemelor
politice, economice (sociale), culturale ș.a. ale statelor din cele două spații
civilizaționale, de idealuri, de viziuni privind ordinea mondială (implicit,
privind sistemul de securitate optim). Asumarea ideilor respective determină apartenența
civilizațională a statelor. În acest context, se poate vorbi despre un conflict
al ideologiilor (sistemelor de idei) care stau la baza celor două civilizații: occidentală și eurasiatică (civilizația rusă poate fi denumită, convențional, eurasiatică
[3]).
Cele două civilizații sunt opuse după ideile pe care fiecare
le împărtășește – în plan instituțional: Uniunea Eurasiatică/Organizația Tratatului Colectiv de Securitate versus UE și
NATO; în plan ideologic: eurasianism – versus occidentalism; în relațiile internaționale: un sistem mondial
unipolar (cu SUA – unică super-putere) versus un sistem multipolar; idealism
(securitate colectivă) versus realism (echilibrul puterii) [4]; în plan politic: un sistem politic autoritar (de
facto; formal, totuși, conform Constituției și legislației sale, Federația Rusă
este „un stat democratic”) versus un sistem democratic; în plan ideologic: conservatism (tradiționalism)
versus liberalism (respectarea drepturilor omului, inclusiv ale minorităților
sexuale: de exemplu, căsătorii între persoane de același gen ș.a.); în plan economic: un rol important al
proprietății de stat în economia națională versus economie de piață (accentul
se pune pe proprietatea privată); în plan societal:
un rol mai important al religiei în societate versus o societate preponderent
laică, cu o atitudine mai lejeră față de religie și biserică. De menționat că acestea
sunt tendințe în societățile respective (mainstreams),
lucrurile însă nu trebuie privite strict în alb și negru. În interiorul Rusiei există
un conflict între conservatori și liberali, tot așa cum în interiorul UE și al
SUA există un conflict între liberali și persoane cu o abordare ideologică mai
conservatoare (tradiționaliști).
Una
dintre problemele legate de identitatea civilizațională a Federației Ruse vizează
faptul că indiferent de ideologia împărtășită în diferitele perioade istorice,
statul rus a fost mânat de viziunea unui imperialism impetuos, fie că a fost
vorba de Imperiul Țarist sau de URSS (atât Imperiul Țarist, cât și URSS, au
ocupat și anexat Basarabia – în 1812, respectiv în 1940). În prezent, prin anexarea
Crimeii, Federația Rusă, condusă de președintele Vladimir Putin, pare să arate
că revine la abordarea imperialistă, manifestată de-a lungul ultimelor secole, a
politicii externe rusești. De altfel, confruntarea Est – Vest este una de
durată, ea manifestându-se atât în perioada Imperiului Rus (Țarist), de pildă, în
confruntarea sa cu Franța (Napoleon), ca și în perioada existenței URSS, în
confruntarea dintre lumea comunistă cu lumea liberă (democratică și
capitalistă). După al II-lea Război mondial această confruntare a căpătat
denumirea de Război Rece, încheiat prin destrămarea URSS în 1991. Henry Kissinger
a explicat în ce a constat conflictul Est – Vest după al II-lea Război Mondial,
prefigurat de Roosevelt și Stalin: „În timp ce Roosevelt vroia să implementeze conceptul
wilsonian al armoniei mondiale, ideile lui Stalin despre felul de a conduce
politica internațională erau strict cele promovate de conceptul Realpolitik, al Lumii Vechi. (…) Stalin
a definit cerințele păcii în felul în care oamenii de stat ruși o făcuseră de
secole – drept cea mai lată posibil centură de siguranță de jur împrejurul
vastelor frontiere ale Uniunii Sovietice” [4, p. 350]. Cu regret, și în prezent
conducerea de la Kremlin
vede problema asigurării securității Federației Ruse prin prisma organizării unei
centuri de siguranță, iar Republica Moldova, ca stat post-sovietic, face parte
din statele care, în viziunea Moscovei, trebuie să o constituie.
De
menționat că din perspectivă civilizațională, se poate vorbi și despre un
conflict între o parte din lumea islamică (în speță, organizația teroristă
„Statul Islamic” și alte organizații teroriste, însuflețite de radicalism
islamic, de ideologia jihadistă, în esență anti-occidentală,
care controlează părți din teritoriile Irakului, Siriei, Libiei ș.a.) atât
cu Occidentul, cât și cu Federația Rusă și aliați de-ai săi din Asia Mijlocie.
Consecințele
confruntării Rusia – Occident sunt negative, existând riscul ca lumea să se
scufunde într-un nou război rece sau chiar să treacă printr-un nou – al III-lea
– război mondial. Ținând cont de capacitățile nucleare ale Federației Ruse și
SUA (respectiv NATO), urmările trecerii confruntării din planul diplomației în cel
militar (sau din faza confruntării reci în cea fierbinte) nu pot fi decât
dezastruoase pentru întreaga lume, inclusiv sau mai ales pentru Republica
Moldova.
Întrucât
unul dintre perimetrele geografice în care se desfășoară confruntarea Rusia –
Occident este Europa de Est, mai exact, cele trei state post-sovietice
menționate mai sus (Republica Moldova, Georgia și Ucraina), acestea sunt expuse
pericolului manifestării pe teritoriile lor naționale a fenomenului războiului hibrid sau chiar a ostilităților
propriu-zise. Actualele ciocniri din estul Ucrainei oricând pot crește în intensitate
și se pot extinde geografic, dacă nu va fi găsită o soluție durabilă la
respectivul conflict. Pe de altă parte, conflictul înghețat, din 1992, de pe
Nistru – în estul Republicii Moldova – planează ca o sabie damoclesiană asupra
securității naționale a statului moldovenesc, constituind una dintre
vulnerabilitățile sale cele mai grave în fața diferitelor riscuri și amenințări
externe.
Războiul hibrid: fenomen vechi și nou
Războiul hibrid este un instrument folosit
în confruntarea Rusia – Occident. El se manifestă sub diverse forme, acoperind confruntarea
în mai multe dimensiuni: 1) politico-diplomatică, 2) economică
(prin presiuni economice, restricții comerciale, sancțiuni ș.a.), 3) informațională (ca război informațional, caracterizat prin recurgerea la propagandă, dezinformare,
manipulare, intoxicare ș.a.), 4) societală
– a relațiilor interetnice (prin folosirea unei sau unor minorități dintr-un
stat în vederea destabilizării situației; o modalitate vizează crearea de
republici autoproclamate, prin încălcarea dreptului internațional,
nerecunoscute de comunitatea internațională, cum a fost cazul în unele statele
post-sovietice, unde au fost create și forțe para-militare separatiste), 5) intelligence – a serviciilor de colectare
și analiză a informațiilor, dar care mai sunt abilitate cu funcția de a planifica
și efectua diverse diversiuni, 6) informatică
(cibernetică – recurgerea la atacuri cibernetice), 7) militară (angajarea forțelor armate) ș.a.. În opinia cercetătorului
rus stabilit la Praga,
Iurii Feodorov, războiul hibrid este:
„un complex de măsuri, care îmbină în sine acțiuni militare în înțelegerea lor
tradițională cu metode non-militare de destabilizare, distrugere și lichidare a
inamicului, incluzând exercitarea presiunii economice, instigarea la conflicte
politice și sociale, implementarea activității subversive și a unor campanii
propagandistice în masă, cunoscute drept «război psihologic» sau «război
informațional»” [5, p. 8]. Referindu-se la războiul
hibrid, cercetătorul american Joseph Jr. Nye nota: „Finalul unor astfel de
conflicte se stabilește rareori pe câmpuri de luptă convenționale, cu ajutorul
unor armate tradiționale” [6, p. 51]. Astfel,
războaiele hibride sunt „un amalgam de arme convenționale, tactici neregulate,
terorism și comportament infracțional în spațiul de desfășurare a conflictului”
[6, p. 51]. Utilizarea propagandei, a unor formațiuni paramilitare acționând din
și în zone cu populație civilă densă – deci nu mai este vorba de o linie clară
a frontului, care să separe părțile (armatele) beligerante, – toate acestea
reprezintă caracteristici ale fenomenului război
hibrid. Joseph Jr. Nye a specificat: „În războaiele hibride, forțele
convenționale și cele neregulate, combatanții și civilii, distrugerile fizice
și războiul informațional se întrepătrund” [6, p. 51].
De
notat că în literatura de specialitate a domeniului Studiilor de Securitate
noțiunea război hibrid este legată de
alți termeni, de exemplu, de cea de război
asimetric: „Unii teoreticieni fac referire la această formă de luptă
numind-o «război asimetric», dar această caracterizare este mai puțin utilă
decât ar putea să pară la prima vedere. Războaiele au fost întotdeauna
asimetrice” [6, p. 51]. Există, totuși, studii ample consacrate anume noțiunii (improprii,
după Nye) de conflicte asimetrice. Unul
dintre autorii care au folosit respectiva noțiune afirmă: „Privind problematica
asimetrismului din unghiul conflictelor non-clasice, putem afirma că aceste
riscuri constau în strategii și acțiuni armate și non-armate deliberate,
manifestate prin utilizarea unor procedee diferite de cele ale acțiunilor
militare clasice, cu forțe angajate în conflict de mică mărime, determinantă
fiind și amploarea efectului acțiunilor, având ca obiective afectarea
securității și siguranței naționale și paralizarea vieții economico-sociale a
statului aflat în conflict” [7, p. 90]. Opinia lui Joseph Jr. Nye în privința
faptului că sintagma război hibrid
este mult mai potrivită, decât cea de conflict
asimetric (sau război asimetric),
cu privire la fenomenul discutat, merită tot sprijinul.
După
anexarea de către Rusia a Crimeii în 2014 și după declanșarea războiului din Lugansk și Donețk (Donbas), în estul Ucrainei, în același an, noțiunea de război hibrid este folosită tot mai des cu referire la zonele respective [5]. Totuși, fenomenul în cauză nu este unul
nou. Referiri la elemente ale noțiunii de război
hibrid pot fi găsite încă la autorul chinez care a trăit acum 2000 de ani,
Sun Tzu, care afirma, de exemplu, că „cel mai bine este să câștigi [un război] fără
să fii nevoit să te lupți” [6, p. 52]; Citatul exact: „ Cel ce luptă pentru
victorie numai cu sabia nu este un general bun” [8, p. 23]. Sun Tzu mai scria:
„Așadar, cei ce sunt experți în arta războiului supun armata inamică fără luptă.
Ei cuceresc orașele fără a le asedia și doboară un stat fără operațiuni
prelungite” [8, p. 24]. În acest sens, gânditorul chinez a notat că „Războiul
este o chestiune de șiretenie” [8, p. 38], respectiv este preferabil ca disputa
să fie tranșată doar în extremis pe câmpul de luptă, deci într-un război
convențional. Sun Tzu a accentuat importanța diversiunii pentru a dezbina
armata dușmanului – prin diversiune să se „acționeze asupra inamicului, spre
a-i dezbina forțele” [8, p. 25]. Cu referire la metodele de influențare asupra
inamicului, Sun Tzu nota: „Planurile și proiectele destinate să facă rău
inamicului nu sunt cantonate în cadrul unei metode deosebite. Ori îndepărtați
din anturajul lui înțelepții și virtuoșii, cu scopul de a nu mai avea consilieri,
ori trimiteți trădătorii în țara lui pentru a-i săpa administrația. Sau
datorită unei înșelăciuni viclene, îndepărtați miniștrii de suveranul lor. Sau
trimiteți agitatori îndemânatici pentru a incita populația și a-i delapida
bogățiile. Sau oferiți-le muzicieni și dansatori imorali pentru a le schimba
obiceiurile. Sau dați-le femei frumoase pentru a-i face să-și piardă capul” [8,
p. 58]. Nu în ultimul rând, Sun Tzu a arătat importanța folosirii agenților
secreți [8, p. 89], a spionajului, respectiv a dezinformării și a manipulării.
De altfel, Sun Tzu a enunțat foarte clar, că „Întreaga artă a războiului este
bazată pe înșelătorie” [8, p. 10], arătând că victoria în fața unui inamic
trebuie asigurată nu numai sau nu atât prin mijloace militare.
Este
interesant de remarcat că Sun Tzu s-a referit și la aspectul asimetriei într-un război sau conflict. Domnitorul
Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei a urmat cu precizie această abordare a
strategului chinez, poate fără să o știe: „Dacă inamicul este puternic și eu
slab, mă retrag pentru moment și mă feresc de orice angajare – aceasta până
când competența generalilor și eficiența trupelor vor fi la egalitate. Dacă
sunt stăpân pe toate mijloacele mele și inamicul este în stare de derută, dacă
trupele mele sunt pline de avânt, iar ale lui apatice, atunci pot da bătălia
chiar dacă el are superioritate numerică” [8, p. 25].
Ideea
că războiul hibrid nu este ceva nou a
fost expusă și de secretarul general al NATO Jens Stoltenberg, citat de Iurii
Feodorov, care menționa: „primul procedeu cunoscut nouă de război hibrid a fost
calul troian, deci cu acest fenomen ne-am mai ciocnit și în trecut, cu acea
diferență că acum este aplicat la scară mai mare” [5, p. 9].
Revenind
la perioada modernă, se poate constata că pe durata Războiului Rece elemente
ale războiului hibrid au fost folosite
în diverse conflicte de pe mapamond: în Vietnam, Angola, Nicaragua ș.a.. Peste
tot unde s-a desfășurat un război de gherilă se poate admite că au fost
utilizate elemente ale războiului hibrid. Henry Kissinger nota: „Într-un război
convențional, cu linii ale frontului bine stabilite, puterea de foc superioară
o scoate de obicei la capăt. Prin contrast, un război de gherilă nu este
purtat, în general, de pe poziții fixe, iar armata de gherilă se ascunde în
mijlocul populației. Într-un război convențional se află în joc controlul
asupra teritoriului; într-un război de gherilă, securitatea populației.
Deoarece armata de gherilă nu este legată de apărarea unui teritoriu anume, ea
este liberă, în mare măsură, să aleagă câmpul de luptă și să controleze
pierderile de ambele părți” [4, p.
548].
Războiul
din 1992 de pe Nistru, în estul Republicii Moldova, a fost și el unul hibrid, în care s-a desfășurat și un
război informațional (principala manipulare a fost legată de intenția
conducerii de la Chișinău
de a proceda la unirea Republicii Moldova cu România – scenariu respins de
mulți dintre cei care constituiau populația regiunii nistrene), a fost folosită
prin manipulare minoritatea rusofonă din regiune în procesul de destabilizare a
statului moldovenesc, conducerea căruia cu greu se lăsa convinsă să rămână în
sfera de influență rusească, liderii moldoveni orientându-se la republicile
baltice și optând mai degrabă pentru parcursul de apropiere de Comunitatea
Europeană.
Un
element esențial al fenomenului războiului
hibrid la etapa contemporană îl constituie Internetul. Cu apariția și
proliferarea sa, la celelalte elemente ale războiului hibrid s-au mai adăugat
atacurile cibernetice asupra site-urilor instituțiilor statului, inclusiv ale
armatei statului supus agresiunii.
Războiul hibrid în estul Ucrainei: studiu de caz
În
ultima perioadă de timp fenomenul războiului
hibrid poate fi observat în Ucraina și Siria, state care au devenit
platforme de confruntare între Rusia și Occident. Conflictul din estul Ucrainei
se află mai aproape de frontiera Republicii Moldova, de aceea este urmărit cu
mare atenție de specialiștii moldoveni din domeniul Studiilor de Securitate. Ceea
se s-a putut constata este faptul că respectivul conflict, între puterea de la Kiev și cele două republici
autoproclamate (Republica Populară Lugansk – RPL și Republica Populară Donețk –
RPD), se desfășoară în mare parte după scenariul conflictului transnistrean din
1990-1992, din estul Republicii Moldova (experți în domeniul Studiilor de Securitate
au vorbit despre „transnistrizarea” conflictului din estul Ucrainei, prin
aceasta înțelegându-se înghețarea sa,
care, deocamdată nu s-a produs). Atât în 1991-1992 în Republica Moldova, cât și
în 2014 – prezent în Ucraina, este vorba de utilizarea războiului hibrid. Printre
deosebiri se numără faptul că Rusia nu a recunoscut deschis că forțele sale
armate regulate au fost angajate de partea RPL și RPD în Ucraina, așa cum este
incontestabil dovedit faptul că trupele rusești au fost angajate în lupte
împotriva forțelor de ordine ale Republicii Moldova, de partea formațiunilor
paramilitare nistrene, pe ambele maluri ale Nistrului (atât în Bender cât și în
Coșnița și Cocieri – Dubăsari).
Autoritățile
Federației Ruse au acordat o importanță deosebită Ucrainei din perspectivă
strategică: „Nici Gorbaciov și nici Elțin nu își imaginau o uniune a
republicilor fără Ucraina. (…) De fapt întreaga politică rusă referitor la Ucraina se baza pe o veche
idee pe care o lansase încă Lenin care spunea: «Uniunea Sovietică nu va putea
supraviețui fără cărbunele ucrainean»” [1, p. 72].
Printre
cauzele conflictului din regiunile Lugansk și Donețk, în care Federația Rusă
sprijină forțele separatiste, pot fi menționate [5, p. 14-15]:
1.
Ambițiile personale ale președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin, de a
reda țării sale statutul de mare putere;
2.
Temerile conducerii de la
Kremlin că maidanul din Kiev va provoca proteste similare în
Rusia;
3.
Președintele rus a recurs la anexarea Crimeii și la declanșarea conflictului în
Lugansk și Donețk și la sprijinirea separatiștilor pentru a distrage atenția
cetățenilor Federației Ruse de la problemele interne;
4.
Prin conflictul din Ucraina, Putin a dorit să suprime dorința ucrainenilor de a
deveni parte a comunității europene;
5.
Agresivitatea și expansionismul Rusiei se bazează pe o mentalitate care
operează cu mituri de genul: Rusia – a treia Romă, poporul rus triunitar (format
din ruși, ucraineni și belaruși) ș.a..
În
afară de acestea, Iurii Feodorov menționează că: „Totuși, sunt și alți factori
determinanți. Politica Rusiei de asemenea este un element al unui complex de
diferite eforturi, îndreptate spre realizarea «marii strategii» a Kremlinului,
care, parafrazând cunoscuta afirmație a lordului Ismay (generalul britanic Hastings
Lionel Ismay: primul secretar general al NATO – în 1952-1957, notă, A.L.),
poate fi formulată astfel: «Americanii să fie ținuți în afara Europei, dreptul
de veto al Rusiei – în Europa, iar țările fostei Uniuni Sovietice – sub Rusia».
În particular, prin anexarea Crimeii, incitării și menținerii dispozițiilor
separatiste și teroriste în Donbas, Moscova vrea, în primul rând, să oprească mersul
Ucrainei spre Europa și să treacă Ucraina sau, cel puțin, regiunile sale
sud-estice, sub protectoratul de facto al Rusiei. În al doilea rând, Rusia
caută să impună Occidentul să accepte noua arhitectură a lumii, în care sferele
de influență ale Moscovei vor cuprinde teritoriul extins, situat între Rusia și
așa-numita «vechea Europă»” [5, p. 24]. După opinia politologului rus Stanislav
Belkovski, citat de Feodorov, gândirea strategică a lui Putin vizează
următoarele: „Scopul primordial al lui Putin este să devină în politica
internațională un nou Stalin. Nu în politica internă, în cea internațională.
Adică, să iasă spre Ialta-2, să se revină la pacea Ialta-Potsdam, să ajungă la
un acord cu SUA și UE – în primul rând cu Germania, privind împărțirea lumii,
unde sunt zone fixate de influență” [5, p. 25-26]. Reieșind din acestea, Iurii
Feodorov conchide: „Un nou acord Ialta este un scop important, dacă nu
singurul, pe care Kremlinul vrea să-l atingă, dezlănțuind războiul hibrid în
Ucraina. Un alt scop ține de crearea așa-numitei «lumi ruse» [«русский мир»,
notă, A.L.], un gen de comunitate politică, care să unească sub egida Moscovei
toate popoarele culturii ruse” [5, p. 26]. Mai mult, „O dată cu revenirea lui
Putin în Kremlin în mai 2012 strategia internațională a Moscovei în sfârșit a
căpătat forma finală și acum presupune construirea unui nou imperiu sub forma
unei centuri din teritorii aflate sub tutelă și din state dependente, care
trebuie să se situeze de-a lungul granițelor rusești și să îndeplinească rolul
de tampon strategic între Rusia și puterile occidentale și de trambulină pentru
expansiunea militaro-politică și economică ulterioară, sursă de resurse
economice și piețe țintă pentru mărfurile rusești non-competitive. Pentru Putin
și anturajul său, acesta a fost nu numai un proiect geopolitic de actualitate,
dar și misiunea lor istorică cea mai importantă” [5, p. 28].
Tensiunile
dintre Ucraina și Rusia se bazează și pe politica dusă de Imperiul Rus (Țarist)
și de URSS în teritoriul Ucrainei, caracterizată prin colonizare [5, p. 17], rusificare
[5, p. 18], asimilare [5, p. 21]
ș.a.. Toate aceste elemente au fost utilizate și pe teritoriul moldovenesc (al
Basarabiei, respectiv al RSSM) în perioada de ocupație țaristă (1812-1918) și
sovietică (1940-1941, 1944-1991). Încă un element comun între Ucraina și
Republica Moldova, în perioada sovietică, a constat în faptul că autoritățile
de la Moscova
au amputat părți din teritoriile istorice ucrainean și moldovenesc, trecându-le
de la o republică la alta: teritoriul ucrainean al Transnistriei a fost
încorporat republicii moldovenești, în timp ce nordul și sudul Basarabiei, care niciodată în istorie nu au făcut
parte din vreun stat ucrainean, au fost incluse, nelegitim, în republica
ucraineană. Problema în cauză, care este și una dintre cauzele conflictului
transnistrean din 1990-1992, încă urmează să fie abordată în relațiile
bilaterale moldo-ucrainene.
Cercetătorul
român Alex Berca, autor al unui volum consacrat conflictului din Ucraina, a
arătat că acțiunile Rusiei cad sub incidența definiției imperialismului, care este „politica unui stat și a conducătorilor
lui menită să sporească controlul asupra unor entități străine, cu scopul
extinderii sau menținerii unor imperii, atât prin cuceriri teritoriale, precum
și prin metode indirecte vizând dominarea economică și politică a unor state”
[1, p. 67]. În opinia lui Berca, „Rusia a fost și este un imperiu și politica
ei se apropie într-un mod deosebit de clar de filosofia unui imperiu ce nu mai
poate fi socotită ca fiind ceva normal și comun pentru secolul 21. Politica
președintelui Vladimir Putin este o politică agresivă, folosind ca instrument
de intimidare armata, chiar dacă în cazul Crimeii nu s-a tras nici un glonț.
Aceasta este o politică pe care politologii o consideră ca fiind realmente o
politică imperialistă sau neo-imperialistă” [1, p. 69].
Printre
elementele războiului hibrid,
utilizate de Federația Rusă în conflictul din estul Ucrainei, Iurii Feodorov
menționează: 1) desfășurarea unui război
informațional (de exemplu, utilizarea propagandei prin mass-media rusească,
crearea și utilizarea unor centre de troli, care postează comentarii în diverse
comunități de pe Internet – în rețele de socializare – în care îl laudă pe
Putin, ofensează guvernul ucrainean și acuză SUA de criza ucraineană) [5, p.
152], 2) utilizarea Serviciului de Informații Externe (Cлужба Bнешней Pазведки)
[5, p. 114], 3) destabilizarea situației din regiunile sud-estice [5, p. 69],
4) acordarea de ajutor în formarea organelor politice separatiste [5, p. 73] și
a forțelor paramilitare ale acestora [5, p. 71], inclusiv cu voluntari –
cazaci, militari în rezervă ș.a. [5, p. 55], 5) angajarea militarilor ruși, fără
semne de identificare, în confruntări militare [5, p. 75] ș.a.
De
remarcat faptul că în cartea sa cercetătorul rus Iurii Feodorov a acordat
atenție proiectului „Novorossia” [5, p. 46]. Conform autorului citat, scopul
proiectului era separarea părții sud-estice a Ucrainei, care cuprinde regiunile
Dnepropetrovsk, Harkov, Lugansk, Donețk, Zaporojie, Herson, Nicolaev și Odesa.
În condițiile unui suport redus din partea populației celorlalte regiuni decât
Lugansk și Donețk, proiectul a fost sistat. Feodorov l-a citat pe președintele
Putin, care a declarat că regiunile sud-estice „au fost transmise Ucrainei în
anii 1920 de către guvernul sovietic. … Ele au fost cucerite de Poteomkin și
Ecaterina cea Mare în cursul unei serii de războaie binecunoscute” [5, p. 47].
Iurii Feodorov conchide: „Dacă acest plan ar fi fost pus în aplicare,
principalele centre industriale ucrainene, inclusiv, câteva obiecte
militar-industriale cheie, porturi de importanță strategică și rute de
transport, ar fi trecut sub controlul Rusiei. Partea cealaltă a Ucrainei s-ar
fi transformat într-o formațiune economic falimentară și politic instabilă, la
frontiera cu Moldova ar fi apărut trupe rusești, iar situația strategică în
Europa de Sud-Est s-ar fi schimbat brusc, în favoarea Rusiei” [5, p. 47-48].
Desigur, trupele rusești se află deja nu numai la frontiera Republicii Moldova,
ci chiar în interiorul teritoriului moldovenesc, în zona sa nistreană. Dar cu
siguranță, implementarea planului Novorossia
ar fi agravat situația securitară a Republicii Moldova, ținând cont de
faptul că este de presupus că Rusia, prin administrația de la Tiraspol, ar fi integrat
zona nistreană în formațiunea teritorială nerecunoscută „Noua Rusie”.
În
lumina celor evocate, se poate concluziona că războiul hibrid este utilizat în conflictul din estul Ucrainei. Datorită
proximității față de frontiera RM, el reprezintă un grav pericol și la adresa
securității statului moldovenesc.
Concluzii
Războiul hibrid constituie un fenomen
care vizează o sumă de instrumente utilizate în confruntarea atât între două
sau mai multe state, cât și între poli internaționali de putere, în speță, între
Rusia și Occident (NATO și UE). Fenomenul respectiv vizează interacțiunea în
mai multe dimensiuni: 1) politico-diplomatică,
2) economică, 3) informațională (propagandă, dezinformare, manipulare, intoxicare), 4)
ideologică, 5) cibernetică (informatică: vizând spațiul virtual), 6) societală (instigarea minorităților
etnice sau folosirea lor drept instrumente de destabilizare a situației), 7) intelligence – a serviciilor de colectare
și analiză a informațiilor, dar care mai sunt abilitate cu funcția de planificare
și efectuare a unor diversiuni, 8) militară
(angajarea forțelor armate regulate, sprijinirea unor forțe paramilitare) ș.a..
Cu toate că nu este un fenomen nou, în prezent el a căpătat formei noi, în
parte datorită capacităților pe care le oferă Internetul și tehnologiile înalte
moderne (high tech).
Războiul hibrid este folosit în prezent
în confruntarea Rusia – Occident. Agravarea relațiilor Est-Vest se datorează
divergenței de interese, dar și divergenței de valori, idei, idealuri, viziuni
asupra ordinii mondiale (asupra arhitecturii securității regionale – pe
continentul eurasiatic, asupra securității globale). În timp ce Federația Rusă
promovează insistent ideea unui sistem multipolar, Occidentul agreează un
sistem de securitate colectivă. Nu trebuie exclus din calcul nici rolul
personal al președintelui rus Vladimir Putin, care este hotărât să restituie
țării sale statutul de super-putere, pierdut după înfrângerea URSS în Războiul
Rece. După toate acțiunile Federației Ruse se vede că Moscova depune eforturi
de constituire a unei sfere de influență, formată din statele post-sovietice,
care să constituie o centură de siguranță pentru Kremlin.
La
războiul hibrid se recurge atât în
conflictul din estul Ucrainei cât și în cel din Siria – state care au devenit terenuri
de confruntare nu numai între forțe interne ostile, ci și între actori
geopolitici internaționali (Rusia – Occident). Deși pe teritoriul Republicii Moldova
avem un conflict înghețat (în zona nistreană), elemente ale fenomenului
războiului hibrid pot fi observate și în legătură cu acesta, în relația Moscova
– Chișinău (restricții comerciale pentru mărfuri moldovenești pe piața Rusiei,
aplicații militare ale forțelor armatei ruse staționate în Transnistria,
propagandă în mass-media rusească ș.a.).
Întrucât
fenomenul războiului hibrid, cu toate
instrumentele (elementele) sale, este utilizat pe larg în conflicte
contemporane, din proximitatea frontierelor RM, utilizarea sa de către state cu
intenții agresive reprezintă un pericol la dresa securității naționale a
Republicii Moldova. Fenomenul în cauză trebuie examinat și evaluat cu cea mai
mare atenție de către specialiștii moldoveni în domeniul Securității, așa încât
instituțiile de stat, abilitate cu atribuții de apărare, să fie capabile să ofere
răspunsuri adecvate și eficiente tuturor forțelor care ar recurge sau recurg la
războiul hibrid împotriva Republicii Moldova.
Referințe bibliografice:
1.
Berca, A. – Ucraina din punct de vedere geopolitic. 2014. București, Editura
Top Form.
2.
Huntington, S. – Ciocnirea civilizațiilor. 1997, București, Editura Antet.
3.
Гумилёв Л. – От Руси к России. 2008, Москва, Издательство „АСТ МОСКВА”.
4.
Kissinger, H. – Diplomația. 2013, București, Editura All.
5.
Фёдоров Ю. – «Гибридная» война по-русски. 2016, [Киев], Центр
исследований армии, конверсии и разоружения.
6.
Nye, J. Jr. – Viitorul puterii. 2012. Iași. Polirom.
7 Simileanu V. – Conflicte
asimetrice. 2011, București, Editura Top Form.
8.
Tzu S. – Arta războiului. F.a., București, Editura Antet.
Articolul a fost publicat în revista „Studii Europene”, nr. 9, Chișinău, 2017: http://www.studiieu.org/files/publications/SE-9-2017-47758.pdf
