AGIRo s-a afirmat plenar ca o
asociație care promovează prin activitățile sale atât metode noi, performante, ale
interacțiunii cu elevii în vederea îmbunătățirii procesului de educație, cele
mai bune practici profesionale, cât și comunicarea și schimbul de experiență
între pedagogii aparținâd unei comunități etnice – unui Neam, despărțit de
frontierele diferitelor state. Prin aceasta AGIRo promovează unitatea de Neam –
din peninsula Istria din Croația, peninsula balcanică (Grecia, Albania,
Macedonia) până în Carpații păduroși din Transcarpatia sau regiunea Kirovograd
din Ucraina.
Fiecare comunitate umană are
valori și se perpetuiază în măsura în care este capabilă să le păstreze (după o
vorbă din vechime: ca ochii din cap). Una dintre cele mai importante valori este
conștiința apartenenței la
Neamul tău. În cazul poporului nostru poate fi observat un
specific: există comunități care se identifică în mod diferit. Dacă în România
cei care constituie etnia titulară și majoritară se identifică români (în
istoriografie mai sunt numiți daco-români),
în afara României comunitățile co-etnicilor noștri se mai identifică și cu alte
nume. De exemplu, conaționalii noștri din Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria
– armâni (armânji, rrămâni, fărșeroți, cuțovlahi, macedoromâni, macedo-români, macedo-armânji, vlasi, în
România mai sunt numiți: aromâni), de
asemenea, într-o regiune din Grecia și Macedonia – Meglenia: vlași (mai sunt numiți megleniți, megleno-români); în Republica Moldova, Ucraina ș.a.: moldoveni (în regiunea Kirovograd există
șase sate moldovenești străbunii locuitorilor cărora au plecat din Moldova și
s-au stabilit acolo în 1805, deci înainte de anexarea Basarabiei de către
Imperiul Rus, în 1812), unii dintre ei se mai numesc basarabeni, bucovineni, herțeni – în Ucraina (în istoriografie
mai sunt numiți rar: moldovlahi); în
peninsula Istria, în Croația: rumeri (în
România mai sunt numiți istro-români);
în Maramureșul istoric, în regiunea Transcarpatică, Ucraina: maramureșeni, dar și volohi – în Carpații păduroși; în Timoc
(Serbia și Bulgaria): rumâni, vlahi, valahi, latini dunăreni. Această
diversitate reprezintă o bogăție a poporului nostru din întreg spațiul său de
conviețuire. Este interesant că încă din epoca antică triburile traco-geto-dace
din spațiul carpato-balcanic nu au avut un singur nume. De asemenea, este
interesant că toate popoarele din jur ne-au numit în epoca medievală cu numele
comun de v(a)lahi (Ștefan cel Mare îi scria papei de la Roma „cealaltă Valahie” – cu
referire la Muntenia,
prin aceasta înțelegându-se că accepta numele de Valahia și pentru țara sa). În situații similare, grecii, armenii
ș.a. au acceptat în mod oficial numele folosit de celelalte popoare cu referire
la ei (în limba lor grecii își numesc țara Ellada, armenii – Hayastan, dar nu
au pretenția ca în lume țările lor să nu fie numite Grecia și Armenia).
La 8 mai 2013 Parlamentul
României a adoptat un amendament la
Legea nr. 299 din 13 noiembrie 2007 privind sprijinul acordat
românilor de pretutindeni. Prin acesta au fost precizate principalele etnonime
cu care sunt denumite persoanele de origine română, care locuiesc în afara
graniţelor ţării. În amendament, Articolul
1, alineatul (1) a), au fost menționate numele comunităților recunoscute de
statul român ca fiind de origine română: „drepturile persoanelor care își asumă
în mod liber identitatea culturală română – persoanele de origine română cele
aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, care locuiesc în afara
frontierelor României, indiferent de modul în care aceștia sunt apelaţi
(armâni, armânji, aromâni, basarabeni, bucovineni, cuțovlahi, daco-români,
fărșeroți, herțeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo-români,
maramureșeni, megleniți, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni,
rumâni, valahi, vlahi, vlasi, volohi, macedo-armânji, precum și toate celelalte
forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus), denumite în continuare
români de pretutindeni”. Este de menționat că legislatorii români nu le-au
impus conaționalilor de peste hotare să renunțe la identitățile tradiționale, istorice
pe care și le-au format. Legea consemnează comunitatea etnică a Neamului nostru
de pretutindeni. Întrucât România este entitatea politică ce cuprinde cea mai
mare parte a Neamului și pentru a putea acorda ajutor confraților de peste
hotare, autoritățile române îi denumesc români
pe conaționalii de peste hotare, care se identifică în conformitate cu
tradițile din regiunile lor istorice.
Înțelegerea, delicatețea și
toleranța autorităților române față de autoidentificarea într-un mod
tradițional, specific regiunii în care conviețuiesc, a comunităților din afara
României, este foarte importantă. Această atitudine ar trebui promovată în
toate comunitățile de peste hotare. Or, în Republica Moldova, în regiunile
Cernăuți (nordul Bucovinei, nordul Basarabiei și ținutul Herța) și Odesa (sudul
Basarabiei) ale Ucrainei pot fi observate situații regretabile în care persoane
aparținând aceluiași Neam se urăsc acerb numai pentru că își asumă identități
pe care ei le consideră diferite: unii se identifică români, iar alții moldoveni.
Incapacitatea acestora de a înțelege că cele două identități nu sunt diferite,
ci sunt comune (definesc un singur Neam) determină apariția și exacerbarea unor
conflicte între frați care își pot folosi energia în lupta pentru o cauză
adevărată (mai ales în comunitățile autohtone din regiunile Cernăuți și Odesa,
dar și în Republica Moldova).
În fața învățătorilor din
întreg spațiul pan-românesc stau diverse sarcini. Una dintre cele mai importante
este educarea în tânăra generație a conștiinței unității Neamului nostru,
indiferent în granițele cărui stat se află în prezent și indiferent de felul în
care se identifică: rumeri în Istria (Croația), vlași în Meglenia (Grecia și
Macedonia), armâni în Grecia, Albania și Macedonia, vlahi în Timoc (Serbia și
Bulgaria), volohi în Transcarpația, moldoveni în Transnistria și dincolo de Bug
– în regiunea Kirovograd (Ucraina). Numai un popor conștient de unitatea sa,
numai un popor solidar, poate supraviețui în istorie. Fie ca bunul Dumnezeu să
binecuvânteze poporul nostru și să ne dea înțelepciunea să fim uniți în pofida
micilor diferențe (graiuri, identități regionale) pe care le avem. Fie ca
aceste diferențe să fie văzute ca o bogăție, ca un tezaur, și nu ca un pretext
de ură între frați.
Articol publicat în nr. 8 al Buletinului Congresului și al Școlilor de Vară al Asociației Învățătorilor din România (AGIRo), iulie-august 2015, p. 26-27.
