Rezumat: Anexarea
Crimeei de către Rusia, escaladarea conflictului militar în Estul Ucrainei, au
produs o schimbare în regiune. În acest context geopolitic nou influența
Transnistriei asupra securității RM vizează posibilitatea declanșării unui nou
război pe Nistru, ca răspuns la declarațiile unor oficiali de la Chi șinău privind necesitatea
retragerii armatei ruse și a înlocuirii ei cu observatori civili. În
eventualitatea unor vărsări de sânge, Moscova ar putea arăta că menținerea
pacificatorilor ruși pe teritoriul RM este necesară și în continuare.
Transnistria
influențează Estul Ucrainei prin exemplul său, prin unele cadre din structurile
de conducere din Donețk și Lugans. Sunt posibile provocări ale militarilor ruși
din zona nistreană în vederea destabilizării situației din regiunea Odesa. În
vederea reducerii posibilității acestora, Kievul a procedat la săparea unui
șanț pe frontiera moldo-ucraineană (450 km).
Influența
Transnistriei asupra securității României este mai puțin pronunțată, ținând
cont de faptul că România se află sub protecția umbrelei NATO.
Cuvinte cheie: Securitate,
conflict înghețat, Transnistria, Rusia, Ucraina, Republica Moldova, România.
Introducere
Transnistria, o regiune care face parte
formal (de jure) din teritoriul
Republicii Moldova, dar necontrolată (de facto) de autoritățile de la Chi șinău, 2/3 din populația
căreia o constituie rusofonii, apare „în tot mai multe analize politice și de
securitate ca unul din «focarele de conflict grave și periculoase» în
proximitatea NATO și UE”[1].
De facto, Republica
Moldovenească Nistreană (Transnistria) funcţionează ca un stat de
sine-stătător: are un teritoriu de circa 4.100 kmp (cat un judeţ din România),
iar populaţia este de jumătate de milion de oameni. Este o regiune situată între
Basarabia și Ucraina, fără ieșire la Marea
Neagrăla Tiraspol. Transnistria
are propria monedă, propriile paşapoarte și plăcuțe auto de înmatriculare
specifice, chiar dacă nu este recunoscută de comunitatea internaţională. Iată
de ce „importanța sa actuală (…), în realitate, este dată nu atât de valoarea
sa intrinsecă, cât de noua situație geopolitică creată în regiunea sud-est
europeană”[2].
Importanța actuală a Transnistriei pentru
Federația Rusă ține de faptul că Moscova o folosește ca pe un instrument al
politicii sale externe în Europa de Est – atât în spațiul post-sovietic (vecinătatea
apropiată), pentru a influența, exercita presiuni asupra Republicii Moldova și
pentru a ține în șah Ucraina, dar și în raport cu spațiul euro-atlantic. Astfel,
importanța zonei nistrene se concretizează în utilizarea ei de către Rusia drept
un „important cap de pod și nod geopolitic și geostrategic în contextul
frontierei UE și NATO la Marea
Neagră”[3].
Mai ales în contextul proiectelor privind desfășurarea bazei americane de la Deveselu , în care urmează
să fie amplasate sisteme antirachetă, Rusia mizează pe baza sa militară din
Tiraspol ca pe un mijloc de contracarare a pericolului ce emană (conform
percepției rusești[4]) din România (este avută
în vedere inclusiv baza militară americană din Dobrogea – din localitatea
Mihail Kogălniceanu). Practic, baza militară rusă, menținută ilegal în
Transnistria (în pofida angajamentului Rusiei la summit-ul OSCE de la Istanbul , din1999, de
a-și retrage armata până în 2001), îndeplinește funcțiile pe care le-a avut în
perioada Războiului Rece Armata a 14 a URSS – care era o contrapondere vis-à-vis
de flancul de sud al NATO, respectiv față de efectivele militare din Turcia și
Grecia. O țintă vizată de armata rusă în prezent este și România[5].
Pentru Federația Rusă baza sa militară din Transnistria este o garanție a
opririi extinderii NATO spre Est, peste râul Prut. În același timp, baza
rusească respectivă marchează granița între două spații civilizaționale: latin
– occidental și slav – oriental.
Așadar, se poate afirma că, în contextul
destrămării URSS, Moscova s-a folosit de conflictul de pe Nistru (s-au l-a
creat și gestionat) pentru ca „să profite pentru a-și menține prezența militară
în zonă”[6].
Formal, în conformitate cu Concepția politicii externe a Federației Ruse și a
doctrinei militare ruse, Kremlinul și-a asumat rolul de apărător al populației
rusofone din vecinătate apropiată,
acordând rusofonilor din Republica Moldova cetățenie rușească, respectiv
pașapoarte rusești. Există totuși mai multe cauze ale conflictului privind zona
nistreană a Republicii Moldova. El s-a manifestat fățiș la 2 septembrie 1990,
când a fost constituită Republica Moldovenească Nistreană (RMN), denumită în
mass-media și în studiile de securitate Transnistria, dar care nu a fost
recunoscută de nimeni vreodată până în prezent, nici măcar de Federația Rusă,
care o sprijină total (între 70-80% din bugetul Transnistriei se constituie din
ajutoarele financiare de la
Moscova ).
Totuși, originile conflictului pot fi identificate
în „modificarea granițelor în secolul
trecut”[7],
ceea ce a creat și „diferențe etnice”[8],
prin schimbarea structurii etnice a populației Republicii Sovietice Socialiste
Moldovenești (RSSM), care în perioada destrămării URSS (1990-1992) a condus la
tensiuni interetnice. În granițele republicii moldovenești, creată la 2 august
1940, nu au intrat sudul și nordul Basarabiei (cea mai mare parte a județelor
Ismail, Cetatea Albă și Hotin), în schimb a fost încorporată jumătatea vestică a republicii autonome
moldovenești (RASSM), creată la 12 octombrie 1924 pe malul stâng al Nistrului.
Varianta finală a granițelor ucraineano-moldovenești a fost adoptată printr-o
hotărâte a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS la 4 noiembrie 1940, iar acele
granițe constituie în prezent actuala frontieră interstatală
ucraineano-moldovenească.
În vederea înțelegerii originilor apariției
conflictului din zona nistreană a Republicii Moldova și a esenței sale (faza sa
fierbinte s-a înregistrat între 2 martie – 21 iulie 1992, înregistrându-se
circa 1000 morți) mai pot fi identificate alte 12 cauze:
1. Forţe politice din Moscova (preşedintele
parlamentului sovietic A. Lukianov ş.a.) au instigat şi au sprijinit impunerea
structurilor regimului care a uzurpat puterea, ca mijloc de şantaj asupra
Chişinăului, pentru a menţine Republica Moldova în cadrul URSS, iar autorităţile
de la Chişinău
să semneze noul tratat unional;
2. Parlamentul de la Chişinău a adoptat legile
privind funcţionarea limbilor şi drapelul de stat – tricolorul, fără să ţină
seama de realitatea din zona nistreană şi fără a lua în calcul reacţia de
acolo. Deoarece în regiune se afla o importantă populaţie de colonişti rusofoni
și de persoane rusificate, care nu a folosit limba română/moldovenească până în
1989, persoanele respective s-au speriat şi au început să ia măsuri de apărare
care au condus la crearea nerecunoscutei RMN;
3. Un număr mare de coloniști făceau parte din
organele de conducere de stat (raionale, orășenești) şi din administraţia
întreprinderilor. Fiindu-le frică să-şi piardă posturile şi privilegiile,
persoanele respective au procedat la crearea structurilor Republicii Sovietice
Socialiste Moldovenești Nistrene (RSSMN). Ei nu au vrut să împartă profiturile
întreprinderilor „de subordonare unională” cu bugetul Republicii Moldova;
4. Existenţa unei mari mase de colonişti ruși la Tiraspol , Bender, Râbniţa
şi în celelalte oraşe nistrene, care nu doreau să facă parte din Republica
Moldova, pornită pe calea obținerii independenței şi desprinderii de Rusia;
5. Populaţia rurală moldovenească, şi nu numai
aceasta, a fost apatică, derutată şi speriată, cu doar câteva excepţii: satele
în care s-a opus rezistenţă armată – Cocieri, Molovata Nouă, Coşniţa, Pohrebea,
Pârâta, Doroţcaia ş.a. Apatia a fost consecinţa fricii inoculate de cazaci și
„gardiști”;
6. Frica indusă asupra populaţiei de pe malul stâng
al Nistrului în perioada terorii staliniste – din 1917 până în 1953, cu
excepţia anilor 1941-1944, se resimțea încă în 1989-1992 – perioada destrămării
URSS;
7. Unele persoane din zona nistreană erau mult mai
sovietizate în mentalitate şi în 1989 îşi vedeau ameninţat modul de viaţă
constituit de decenii, crezul ideologic, sistemul de organizare a vieţii. În
1989, o parte a populaţiei din zona nistreană încă nu era gata să
conştientizeze necesitatea schimbărilor radicale ce se efectuau la Chişinău : renunţarea la
sistemul politic monopartid şi la ideologia comunistă, apariţia germenilor
economiei de piaţă, introducerea limbii moldoveneşti în instituţiile de stat şi
în întreprinderi (până atunci era folosită limba rusă);
8. Regiunea din stânga Nistrului nu a făcut parte
din statul român în perioada în care Basarabia a fost unită cu România
(1918-1940). În consecinţă, exista un decalaj privind conştiinţa naţională la
populaţia basarabeană şi la cea transnistreană; în timp ce basarabenii se
pronunţau hotărât pentru independenţă şi libertate, mulţi transnistreni, chiar
moldoveni autohtoni, nici nu concepeau aşa ceva;
9. În perioada sovietică, moldovenii din stânga
Nistrului nu au beneficiat de suficiente grădiniţe şi şcoli cu predare în limba
maternă, copiii fiind nevoiţi să înveţe în limba rusă, mai ales în oraşe și în
satele cu populaţie mixtă. Fiind rusificaţi, li s-a format o altă conştiinţă
culturală (regională), diferită de cea a basarabenilor. Gradul de rusificare a
moldovenilor a fost mult mai mare în stânga Nistrului și în Bender;
10. Autoritățile sovietice au exagerat prin
propagandă şi manipulare abuzurile administraţiei româneşti din perioada
1941-1944 în Transnistria. Populaţiei transnistrene i s-a indus ură şi frică
faţă de România (românofobie);
11. Armata a 14-a a URSS, staţionată până în
prezent în zona nistreană, a participat la acţiunea de uzurpare a puterii şi de
impunere a unui regim de ocupaţie militară rusească;
12. Cazacii de pe Don, mercenarii din Rusia,
ofiţerii în rezervă ai armatei sovietice, care au primit locuinţe şi s-au
stabilit în perioada anterioară conflictului în oraşele din zona nistreană a
Republicii Moldova, persoane din forţele de menţinere a ordinii din alte
republici (în special din cele baltice), care s-au aciuat la Tiraspol după puciul din
august 1991, au contribuit esenţial la uzurparea puterii şi impunerea regimului
de ocupaţie militară rusească.
În concluzie, în ceea ce privește conflictul
nistrean, putem constata că cu toate că a existat o motivație etno-politică, ea
cedează de departe în importanță motivației geopolitice, fiind vorba de un
diferend ruso-moldovenesc privind o regiune a RM, valoarea ei datorându-se
poziționării sale față de Republica Moldova, Ucraina și proximitatății graniței
spațiului euro-atlantic. Încă în 1992 „Transnistria a devenit unul din punctele
nevralgice ale spațiului post-sovietic”[9].
Transnistria s-a înscris într-un șir de teritorii (mai pot fi nominalizate
Nagorno-Karabah, Osetia de Sud, Abhazia), controlul asupra cărora „permitea
Rusiei să păstreze «mijloacele sale de influență, rolul său de arbitru și de
salvator în conflictele din spațiul post-sovietic, justificându-se astfel
prezența militară în toate colțurile CSI». Ca urmare, conflictul din
Transnistria s-a încadrat în logica menținerii Republicii Moldova în sfera de
influență rusească și împiedicării realizării unirii cu România după «modelul
celor două Germanii»”[10].
Astfel, Kremlinul utiliza „regiunea transnistreană în scopul consolidării
controlului său asupra Republicii Moldova, ceea ce constituie o constantă în
comportamentul politico-strategic rus în spațiul postsovietic”[11].
În contextul anexării Crimeii de către Rusia și a
conflictului din regiunile din Estul Ucrainei – Lugansk și Donețk, merită
analizată influența nerecunoscutei Republici Moldovenești Nistrene (RMN) –
Transnistria – asupra securității Republicii Moldova, Ucrainei și României.
1. Cazul transnistrean în
contextul crizei ucrainene
Anexarea Crimeii de către Federația Rusă, în
martie 2014, ca și escaladarea conflictului militar în regiunile din Estul
Ucrainei (Lugansk și Donețk), între structurile de forță ale Ucrainei și
rebelii pro-ruși, au produs o schimbare importantă în contextul geopolitic
regional. Până în 2014 cei doi mediatori și garanți din formatul 5+2 al
negocierilor privind conflictul nistrean – Federația Rusă și Ucraina – au
acționat, în general, de comun acord în vederea tergiversării rezolvării
conflictului din Republica Moldova, sprijinind autoproclamata republică. Este
cunoscut faptul că alături de mercenari ruși (cazaci și alte categorii) în
războiul din 1992 au luptat împotriva forțelor de ordine moldovenești și câteva
batalioane ale naționaliștilor ucraineni. După anexarea Crimeii de către
Federația Rusă relațiile ucraineano-rusești s-au deteriorat, iar autoritățile
de la Kiev au
încercat izolarea Transnistriei, în primul rând economică, dar și prin
impunerea unor restricții cu privire la persoanele din zona nistreană, care
traversează frontiera ucraineano-moldovenească pe segmentul transnistrean:
cetățenilor ruși de sex masculin în vârstă de 18-65 de ani, li s-a interzis
accesul în Ucraina. Dar s-a încercat și izolarea fizică, prin săparea unui șanț
pe segmentul transnistrean al frontierei ucraineano-moldovenești, proiect care
nu a fost totuși finalizat.
Există câteva aspecte care merită menționate cu
referire la stadiul actual al relațiilor Chișinău – Tiraspol. În contextul
identificării unei soluții pentru conflictul nistrean nu trebuie subestimată
necesitatea și importanța realizării unui nivel de trai înalt, a unei stări
social-economice bune a Republicii Moldova – factori care pot să facă statul
moldovenesc atractiv pentru populația din zona nistreană. Or, în condițiile în
care Republica Moldova rămâne cel mai sărac stat din Europa, din cauza
corupției și a proastei gestionări a treburilor statului de către guvernanți,
este mai greu ca elitele și populația din fâșia nistreană să-și dorească să se
reintegreze în statul moldovenesc, în granițele RSSM de până la 2 septembrie
1990. Pe de altă parte, există unele suspiciuni privind voința autorităților de
la Chi șinău de a
reintegra zona nistreană. Până în prezent responsabilii moldoveni nu au
elaborat, respectiv nu au propus spre discuție în formatul de negocieri 5+2
nici un plan de reglementare a conflictului. Până în prezent asemenea planuri
au elaborat și propus părților OSCE (2002), Federația Rusă (planul Kozak,
2003), Ucraina (planul Iușcenko, 2004). Lipsa unor inițiative moldovenești în
perioada actuală poate fi consecința echilibrului între forțele politice din
Republica Moldova. La ultimul scrutin al parlamentarelor, pe 30 noiembrie 2014,
cele 56% de alegători care s-au prezentat la vot au optat aproximativ 50% la
50% pentru forțele pro-vestice, respectiv pentru cele pro-estice. Electoratul
zonei nistrene ar înclina clar balanța în favoarea partidelor pro Uniune Vamală
(a Uniunii Eurasiatice), de aceea este de înțeles o ipotetică ezitare a
guvernării de la Chi șinău
în ceea ce privește voința politică de a soluționa conflictul nistrean, înainte
de a acuza lipsa de profesionalism.
Odată cu integrarea Crimeii în Rusia se poate
admite că pentru Kremlin parțial Transnistria și-a pierdut din importanța sa
geostrategică. Chiar și până în 2014 faptul că Transnistria nu avea ieșire la Marea Neagră o făcea
vulnerabilă, în cazul unei înrăutățiri a relațiilor ruso-ucrainene, respectiv a
închiderii accesului în zonă, de către Ucraina și Republica Moldova, pentru
efective militare din Rusia. Totuși, este de așteptat că prezența unei
comunități numeroase formată din cetățeni ai Federației Ruse în zona nistreană
va fi exploatată la maximum de Kremlin pentru a-și păstra pozițiile pe Nistru,
planul maxim fiind păstrarea contingentului militar – care are misiunea
declarată de asigurare a pazei a depozitelor pline cu muniții ale fostei Armate
a 14-cea în satul Colbasna.
2. Influența Transnistriei
asupra securității Republicii Moldova
Implozia URSS în 1991 și formarea celor 15 state
post-sovietice nu a redus din ambițiile Federației Ruse de a promova o politică
externă „pornind de la ideea că întreg spațiul ex-sovietic reprezintă sfera sa
de influență, căutând astfel «recunoașterea internațională a intereselor sale
fundamentale în această regiune»”[12].
După ce cele trei republici baltice s-au desprins definitiv de sfera de
influență a Rusiei, prin integrarea lor în NATO și UE, Kremlinul întreprinde
diverse măsuri în vederea păstrării celorlalte republici post-sovietice în
sfera sa, sub controlul său. Unul dintre instrumentele folosite de Moscova în
acest sens vizavi de Republica Moldova este, fără îndoială, conflictul
nistrean. Practic, miza păstrării în stare înghețată a conflictului nistrean
ține de păstrarea Republicii Moldova în sfera de influență a Rusiei.
Soluționarea conflictului, respectiv retragerea contingentului militar rus din
Republica Moldova, ar echivala cu ridicarea principalului obstacol în calea
integrării europene a Republicii Moldova, ar deschide posibilitatea aderării RM
la UE .
În contextul acțiunilor de apropiere a Republicii
Moldova de Uniunea Europeană,
Transnistria ca și teritoriu necontrolat al Republicii Moldova este un
obstacol pe calea integrării europene și a aderării RM la UE (cu atât mai mult – la NATO ).
Instrumentul Transnistria poate fi utilizat de
Federația Rusă în diverse moduri. Unul dintre scenariile luate în considerare
în ultima perioadă de timp, cu o influență nefastă a autoproclamatei RMN asupra
securității RM, vizează posibilitatea declanșării unui nou război pe Nistru
(sau a dezghețării conflictului), ca răspuns la declarațiile mai multor oficiali
de la Chi șinău (în
primul rând ale președintelui Nicolae Timofti) privind necesitatea retragerii
armatei ruse de pe teritoriul RM și a înlocuirii misiunii de pacificare militare
cu una de observatori civili. Această inițiativă a fost respinsă de Ministerul
de Externe de la Moscova.
În eventualitatea unor vărsări de sânge,
autoritățile ruse ar putea argumenta că menținerea pacificatorilor ruși pe
teritoriul RM și a contingentului militar care asigură paza depozitelor cu
armament de la Colbasna
este necesară și în continuare.
Transnistria are o influență nefastă asupra
Republicii Moldova și din perspectiva securității economice. Datoria
întreprinderii „Moldovagaz” față de „Gazprom” este în prezent de 5 mlrd 500 mln
$. 11% din această sumă reprezintă datoria RM, iar restul – datoria
Transnistriei. Întrucât „Moldovagaz” este un agent economic înregistrat în
Republica Moldova, Moscova solicită sistematic ca Chișinăul să achite datoria
zonei nistrene, care este o povară pentru statul moldovenesc, iar aceasta face
parte din stategiile Kremlinului de slăbire a RM.
3. Influența Transnistriei
asupra securității Ucrainei
Transnistria are o influență incontestabilă asupra
securității Ucrainei. Situată la frontiera ucraineană occidentală, zona
nistreană se înscrie în centura de regiuni rusofone și rusofile, alături de
Lugansk, Donețk și Crimeea, prin care Ucraina este prinsă într-o îmbrățișare cu
totul deranjantă. Deoarece nu are conexiune directă cu Rusia, fâșia nistreană
nu reprezintă un pericol militar comparabil cu cel atestat în Lugansk și
Donețk. Cu toate acestea, conștientă de posibilitatea unui atac din partea
armatei ruse din Transnistria asupra regiunii Odesa, în vederea reducerii
posibilității unui asemenea scenariu, autoritățile ucrainene au procedat la
săparea unui șanț pe sectorul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene (450
km). Acest șanț ar avea funcția de obstacol în fața unei eventuale încercări de
invadare a Ucrainei de către contingentul militar rus, staționat în Estul RM. Proiectul
de săpare a șanțului încă nu a fost finalizat. Temerile legate de posibile
provocări ale militarilor ruși din zona nistreană în vederea destabilizării
situației din regiunea Odesa se întemeiază pe luarea în considerare a
scenariului de creare a republicii „Novorosia” – de la Lugansk și Donețk până la
gurile Dunării. Iată de ce Ucraina a plasat efective militare la frontiera
moldo-ucraineană pe segmentul transnistrean. Respectivele efective militare ar
fi putut fi utilizate în timpul luptelor din Donețk și Lugansk. Simpla prezență
a armatei ruse în Transnistria a reușit să distragă forțe care au fost ținute
în Vestul țării, în timp ce ar fi putut fi folosite în Est – în zona de
conflict.
Nerecunoscuta RMN (Transnistria) influențează
Estul Ucrainei (Donețk și Lugans), atât prin exemplul său, cât și prin unele
cadre care au activat la
Tiraspol și care au fost cooptate în structuri de conducere
ale celor două republici autoproclamate pe teritoriul ucrainean (funcționari de
la Tiraspol
oferă Know Haw structurilor de la Lugansk și Donețk). Președintele
Ucrainei Petro Poroșenko a menționat în una dintre declarațiile sale pentru
mass-media că nu dorește „transnistrizarea” Estului Ucrainei[13],
adică trupe rusești în cele două „republici” nerecunoscute.
Evenimentele din Crimeea și Donbas (Lugansk și
Donețk) au schimbat radical atitudinea elitei politice de la Kiev și a societății
ucrainene față de conflictul nistrean. Dacă până în 2014 unii politicieni
naționaliști ucraineni declarau că teritoriul transnistrean este ucrainean și
că în cazul unirii Republicii Moldova cu România ar trebui să fie reîncorporat
Ucrainei, în prezent preocuparea lor pentru Transnistria, în vederea
redobândirii fâșiei respective, este redusă. Cu toate acestea, autoritățile
transnistrene au luat măsuri în vederea securizării zonei de un eventual atac
al formațiunilor naționaliștilor ucraineni (Sectorul de Dreapta ș.a.), care ar
încerca să se răzbune în Transnistria pe armata rusă, în fața căreia au suferit
înfrângeri în Donețk și Lugansk.
4. Influența Transnistriei asupra securității României
Statutul regional al României a suferit
îmbunătățiri substanțiale în anii 2000, odată cu aderarea țării la NATO (martie 2004) și UE
(ianuarie 2007). În aceste condiții influența autoproclamatei RMN asupra
securității României este mai puțin pronunțată, ținând cont de protecția oferită
de umbrela NATO (în virtutea articolului 5 al tratatului). Se știe că autoproclamata
RMN (Transnistria) este în primul rând un instrument al Rusiei de influențare a
Republicii Moldova și a Ucrainei. Dar este clar că un conflict militar, în fază
activă, la frontiera NATO și UE, ar afecta și România. Într-un asemenea
scenariu trebuie luată în calcul posibilitatea fluxurilor de refugiați care se
pot îndrepta către teritoriul României, ceea ce va solicita de la autoritățile
române cheltuieli pentru cazarea și întreținerea lor. De asemenea, în cazul
unor ostilități la frontiera României și a NATO nu pot fi excluse provocări vizând
implicarea României în conflict, pentru destabilizarea situației din spațiul
euro-atlantic(al UE și NATO).
Din aceste motive statul român trebuie să facă tot
posibilul pentru a preveni reizbucnirea conflictului înghețat de pe Nistru.
Aceasta reclamă atât eforturi diplomatice în vederea contribuirii la
soluționarea conflictului – eventual contribuții la elaboratea unui plan de
reglementare – cât și fortificarea capacităților de apărare. În contextul
relațiilor speciale, frățești româno-moldovenești, Bucureștiul nu poate
exclude, dacă situația din teren o va cere, eventualitatea unor intervenții
umanitare, în vederea ajutorării populației civile și a securizării spațiului
transfrontalier.
Concluzii
Deși conflictul din zona nistreană rămâne înghețat,
Transnistria este în continuare o sursă de instabilitate atât pentru regiunea
Europei de Est, cât și pentru întreaga Europă. În eventualitatea unui conflict
mai larg între NATO și Federația Rusă Transnistria ar putea fi implicată.
În mod paradoxal, Transnistria oferă o valoare
geostrategică Republicii Moldova, din perspectivă occidentală. Or, sprijinul
SUA și UE oferit Republicii Moldova are în vedere și contracararea influenței
rusești în regiune, materializată în prezența contingentului militar rusesc în
estul RM. Pe lângă aceasta, există un interes strategic atât al comunității
euro-atlantice, cât și a Rusiei față de Republica Moldova, implicit față de
Transnistria, datorită faptului că țara este situată în perimetrul bazinului
Mării Negre, în spațiul de tranzit al unor conducte de gaz spre UE.
Există câteva scenarii ce pot fi luate în
considerare în ceea ce privește evoluția Republicii Moldova, respectiv evoluția
conflictului nistrean:
1. În cazul în care Ucraina va rezista în
Sud-Estul teritoriului său, în conflictul cu rebelii pro-ruși, și se va integra
în spațiul euro-atlantic, Republica Moldova poate avansa în mod hotărât pe
calea integrării europene, iar Transnistria, fiind izolată de Rusia, va accepta
un statut de autonomie în cadrul statului moldovenesc, integrându-se și ea în
spațiul european, datorită avantajelor economice oferite de UE agenților
economici nistreni (piață de desfacere, investiții). Este de admis că Rusia ar
putea face această concesie – ar putea accepta reintegrarea Transnistriei în
Republica Moldova – în schimbul angajamentului autorităților de la Chi șinău de a menține statutul
de neutralitate permanentă a țării. Astfel, Republica Moldova ar putea rămâne o
zonă de tampon între spațiul euro-atlantic și cel eurasiatic.
2. În cazul în care, în cadrul luptelor cu armata
ucraineană, rebelii pro-ruși ar ajunge în regiunea Odesa, Federația Rusă fie ar
putea recunoaște independența RMN, fie pur și simplu ar putea integra
Transnistria în „Novorosia” – o structură statală pe care Moscova ar intenționa
să o creeze în Sud-Estul Ucrainei.
BIBLIOGRAFIE:
- BABAN
Inesa, Republica Moldova între Est
și Vest, între Rusia și comunitatea euro atlantică, în GeoPolitica,
anul VI – Nr. 28, București, 2008, pp. 74-75.
- BALABAN Constantin – Gheorghe, Conflicte înghețate și crize la limita
de est a NATO și a Uniunii Europene – obstacol major în calea cooperării
și stabilității regionale, în GeoPolitica, Anul VI – Nr. 28,
București, 2008, p. 10.
- BLÂNDU
Tudor, Crizele identitare în conflictele înghețate ale spațiului est
european, în
GeoPolitica, Anul VI – Nr. 28, București, 2008, p. 25.
- CHAUDET,
Didier, Parmentier Florent, Pélopidas Benoît, Imperiul în oglindă. Strategii de mare putere în Statele Unite și
în Rusia, Chișinău: Cartier, 2008.
- CIOROIANU,
Adrian, Geopolitica Matrioșkăi,
București: Curtea Veche, 2009.
- FILIP,
Corneliu, Dosarul Transnistria.
Istoria unui „conflict înghețat”, București: Editura Institutului de
Științe Politice și Relații Internaționale, 2011.
- MONGRENIER,
Jean-Silvestre, Rusia amenință oare
Occidentul?, Chișinău: Cartier, 2010.
- POPESCU,
Nicu, Politica externă a Uniunii
Europene și conflictele post-sovietice, Chișinău: Cartier, 2013.
- SEREBRIAN,
Oleg, Rusia la răspântie.
Geostrategie, geocultură, geoeconomie, Chișinău: Cartier, 2014.
Articol publicat în: „Conferinţa Ştiinţifică Internaţională
STRATEGII XXI. COMPLEXITATEA ŞI DINAMISMUL MEDIULUI
DE SECURITATE”, BUCUREȘTI,2015, P.17-24. http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/conferinta_2015_vol_1.pdf
[1] Constantin – Gheorghe BALABAN, Conflicte înghețate și crize la limita de
est a NATO și a Uniunii Europene – obstacol major în calea cooperării și
stabilității regionale, în GeoPolitica, Anul VI – Nr. 28, București, 2008,
p. 10.
[2] Inesa BABAN, Republica Moldova între Est
și Vest, între Rusia și comunitatea euro-atlantică, în GeoPolitica, anul VI
– Nr. 28, București, 2008, pp. 74-75.
[3] Constantin – Gheorghe BALABAN, Idem, p. 11.
[4] Daily Telegraph: Rusia ameninţă România cu rachete din
cauza scutului de la Deveselu !,
http://jurnalul.ro/stiri/observator/daily-telegraph-rusia-ameninta-romania-cu-rachete-din-cauza-scutului-de-la-deveselu-597440.html
accesat 26.04.2015.
[5] Ibidem.
[6] Tudor BLÂNDU, Crizele identitare în conflictele înghețate ale spațiului est european, în GeoPolitica, Anul VI – Nr. 28,
București, 2008, p.25.
[7] Constantin – Gheorghe BALABAN,
Idem.
[8] Ibidem.
[9] Inesa BABAN, Idem, p. 78.
[10] Ibidem.
[11] Idem, p. 77.
[12] Ibidem, p. 73.
[13] Poroșenko: Pe teritoriul
Ucrainei nu vor fi trupe de menținere a păcii, experiența Transnistriei este un
argument,
http://www.diacaf.com/stiri/international/porosenko-pe-teritoriul-ucrainei-nu-vor-fi-trupe-de_14145356.html
accesat 26.04.2015.
