POLITICA DE STAT A RUSIEI CU PRIVIRE LA MINORITĂȚILE NAȚIONALE RUSE ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE: «LUMEA RUSĂ» ȘI NOUA ARHITECTURĂ A SECURITĂȚII

(Государственная политика России в отношении русских нацменьшинств в черноморском регионе: «русский мир» и новая архитектура безопасности) 

Politica Federației Ruse față de minoritățile ruse din statele bazinului Mării Negre trebuie abordată în context geopolitic regional și european. Nu în toate statele din regiunea Mării Negre există minorități naționale rusești. Este vorba în principal de minoritățile ruse din Ucraina și Republica Moldova. Mai există și o minoritate în România – în județul Tulcea, în delta Dunării (aproximativ 40.000 persoane), dar respectiva comunitate nu prezintă pentru Moscova același interes ca și cele din Ucraina și Republica Moldova (probabil, din motive istorice: rușii/lipovenii din România s-au refugiat din Rusia în secolele XVII-XVIII și de atunci nu s-au mai bazat pe statul din care au plecat).

Problema minorităților naționale ruse din Ucraina și Republica Moldova poate fi examinată și din perspectiva consolidării de către Federația Rusă a zonei sale de influență, în contextul competiției între cele două spații geopolitice: Occidental (al UE și NATO) și Eurasiatic (al Uniunii Vamale și OTSC [ОДКБ] – Organizația Tratatului de Securitate Colectivă).

Așadar, problema minorităților naționale ruse din Ucraina și Republica Moldova vizează problema aflării Ucrainei și Republicii Moldova în zona de influență a Federației Ruse, în condițiile unei oferte integraționiste a UE – Parteneriatul Estic – respectiv în condițiile intenției declarate a autorităților de la Kiev și Chișinău de a se integra (de a adera) la UE, deci de a se înscrie în spațiul civilizațional european – occidental.

În prezent Ucraina și Republica Moldova sunt mebre ale CSI și, spre deosebire de republicile baltice ex-sovietice, care sunt membre ale NATO și UE, fac parte din vecinătatea apropiată. Acest concept a fost utilizat încă în doctrina militară rusă adoptată în 1993, pe timpul președinției lui Boris Elțîn, când ministru al apărării era generalul Pavel Graciov. Conceptul desemna spațiul de influență a Federației Ruse, în care armata rusă „este datoare să le apere pe cele 25 milioane de etnici ruși care se aflau în afara granițelor Federației Ruse (…) [1]”.

Republicile baltice, aflate acum sub umbrela NATO şi în cadrul UE, au reuşit să se desprindă de vecinătatea apropiată – zona de dominaţie geopolitică a Rusiei. În prezent observăm un proces de desprindere a Ucrainei și a Republicii Moldova de aria geopolitică rusească. Acesta se poate solda cu succes atunci când vor fi reunite trei elemente:

1) voinţă politică, respectiv acţiuni ale elitelor politice ucrainene și moldoveneşti (de exemplu, eradicarea corupției);

2) sprijinul popoarelor celor două state în vederea părăsirii spațiului de influenţă rusă și în vederea integrării în spațiul european (occidental);

2) sprijinul (în primul rând logistic și financiar) din partea UE şi SUA a demersului pro-european al guvernărilor de la Kiev și Chișinău.   

În ceea ce privește Republica Moldova, este dificil de spus dacă există în rândurile actualei guvernări o voință politică foarte clară cu privire la integrarea în spațiul civilizațional european, în condițiile în care, în urma acțiunilor actualei coaliții de guvernământ, după estimări ale specialiștilor în domeniul economic, 70% din sistemul financiar-bancar al RM este controlat de agenți economici din Federația Rusă, la fel cum aeroportul internațional Chișinău a fost preluat de o firmă din Rusia, după ce i-a fost concesionat de actualii guvernanți, printr-un proces lipsit de transparență.  

După cum am arătat, grija față de minoritățile ruse din Ucraina și Republica Moldova s-a manifestat în politicile rusești încă din 1993, temă inclusă în doctrina militară rusă, în concepția politicii externe a Federației Ruse și în alte documente. Se poate admite că reglementările respective au fost adoptate în urma experienței conflictului din zona estică a Republicii Moldova și războiului din 2 martie – 21 iulie 1992. Probabil, puțini au intuit că în 2014 un scenariu asemănător se va desfășura și în estul Ucrainei (regiunile Lugansk și Donețk).

Consider că una dintre cauzele atât ale conflictului din 1992, din estul Republicii Moldova, cât și ale conflictului din 2014 din Ucraina (privind peninsula Crimeea și din sud-estul continental al țării) se datorează trasării arbitrare, de către regimul sovietic, a granițelor între republicile sovietice. Cazul peninsulei Crimeea (autoritățile ruse susțin că a fost „alipită” la Rusia, în timp ce oficialii de la Kiev vorbesc despre „anexarea” peninsulei de către Rusia) este similar cu problema nordului și sudului Basarabiei – a celor două părți ale Republicii Democratice Moldovenești, proclamată la 2 decembrie 1917. La 28 iunie 1940 regimul sovietic a încorporat Ucrainei părți din județețe basarabene Hotin (la nord), Ismail și Cetatea Albă (la sud), respectiv în 1954 a fost încorporată Ucrainei Crimeea, care aparținea Rusiei. În ambele cazuri nu a fost chestionată populația acelor regiuni în privința faptului dacă dorește ca teritoriile respective să fie integrare într-o altă republică (cu atât mai puțin nu au fost întrebați toți locuitorii RSSM – în privința renunțării la nordul și sudul Basarabiei; și ai Rusiei – în privința renunțării la Crimeea). Prin actul din 28 iunie 1940 s-a comis un act de nedreptate față de moldovenii din raioanele Reni și Noua Suliță (constituie până în prezent peste 50% din populație), dar și față de bulgarii și găgăuzii din Bugeac, care au fost divizați, o parte dintre ei ajungând în altă republică.

Pe de altă parte, în Ucraina au fost exprimate opinii de nemulțumire cu privire la încorporarea în RSSM, la 28 iunie 1940, a fâșiei transnistrene. La 21 ianuarie 1999 preşedintele ucrainean Leonid Kucima a semnat decretul nr. 42, prin care s-a decis ca în ziua de 22 ianuarie să se marcheze „Sobornosti”, ziua unităţii naţionale a poporului ucrainean. Un consilier regional din Liov, Rostislav Novojeneţ, reprezentant al Blocului Iulia Timoşenko, a revendicat pe 24 ianuarie 2011, în timpul unui miting de ziua unităţii Ucrainei, „regiuni etnice ucrainene” din Polonia, România, Rusia și Republica Moldova. Deputatul ucrainean a declarat că „în 1919, teritoriul Ucrainei era cu 60% mai mare decât astăzi. Noi am pierdut Lemkovşcina, Nadsianie, Holmşcina, Podliaşie – care au trecut la Polonia; Beresteişcina, Gomelşcina – care au trecut la Belarus; Starodubşcina, Slobojanşcina de Est, în sfârşit, Kuban, care la 28 mai 1918 s-a unit cu Ucraina... Am pierdut Transnistria (s. A.L.), Maramureşul, Sudul Bucovinei, care acum se află în România. De aceea, noi astăzi nu avem integritate teritorială, dar trebuie să tindem spre acest lucru”, a declarat el [2].

De asemenea, pe 5 august 2013 mass-media au difuzat o știre cu privire o declaraţie a deputatului Radei Supreme de la Kiev, membrul Partidului naționalist «Свобода» („Libertatea”), Eduard Leonov, despre necesitatea „reintegrării”, în anumite condiţii, a fâșiei nistrene în Ucraina. În comentariul său deputatul a subliniat: „Teritoriile etnice ucrainene, în rezultatul diferitelor evenimente geopolitice din secolul XX, au fost divizate de Patria Mare de graniţele câtorva state. În particular, Moldova a primit ca moştenire după destrămarea URSS Nistrenia, de aceea acel teritoriu nu este străin pentru Ucraina. Noi nu suntem interesaţi în escaladarea conflictelor teritoriale, dar nu avem dreptul să stăm într-o parte, când «actorii» externi determină soarta teritoriilor noastre etnice. În cazul unei tentative de absorbţie a Moldovei de către România noi trebuie să declarăm clar că suntem pregătiţi să reintegrăm Nistrenia în Ucraina” («Украинские этнические земли в результате различных геополитических событий XX века оказались отрезанными от Большой Родины границами нескольких соседних государств. В частности Молдова получила в наследство после развала СССР Приднестровье, поэтому эта территория для Украины не чужая земля. Мы не заинтересованы в раскачивании территориальных конфликтов, но не имеем права стоять в стороне, когда внешние «игроки» определяют судьбу наших этнических земель. В случае попытки поглощения Молдовы Румынией мы должны четко заявить про готовность реинтеграции Приднестровья к Украине») [3].

Stârneşte nedumerire afirmaţia deputatului ucrainean despre „teritorii etnice ucrainene”, cu referire la fâşia transnistreană moldovenească, acolo unde de secole moldovenii au alcătuit majoritatea populaţiei, situația demografică modificându-se odată cu industrializarea, deci creșterea populației oraşelor din zonă. Cu toate acestea, în fâșia transnistreană există zone cu localități în care locuiește compact populație de etnie ucraineană – mai ales în raioanele Râbnița și Camenca. Astfel, regimul sovietic a comis un act de nedreptate față de ucrainenii de pe malul stâng al Nistrului, încorporând localitățile lor în RSSM. Pe de altă parte, deputatul ucrainean nu a spus că în Ucraina au fost încorporate, la 28 iunie 1940, teritorii etnice moldoveneşti, care niciodată nu au aparţinut Ucrainei şi unde populaţia majoritară o reprezintă moldovenii (mai ales raioanele Noua Suliță și Reni), localităţile cărora sunt situate compact.

Spre deosebire de unii oficiali ucraineni care au abordat problema graniței stabilite arbitrar de regimul sovietic, guvernanții Republicii Moldova nu au ridicat acest subiect. O încercare timidă în acest sens a făcut deputatul din opoziție al Parlamentului RM, președintele PSRM, Igor Dodon [4]. Tentativa de referință aparține conducerii RSSM, care în 1946 a expediat o scrisoare conducătorului statului sovietic, Iosif Stalin, în care a cerut retrocedarea teritoriilor moldovenești (nordul și sudul Basarabiei) RSSM, prezentând argumente de ordin istoric, demografic și economic [5].     

Consider că una dintre cauzele conflictului privind zona nistreană a RM, care a răbufnit în 1992, a fost trasarea arbitrară a graniţei ucraineano-moldoveneşti de către autorităţile sovietice, graniță stabilită oficial la 4 noiembrie 1940 – și care este valabilă până în prezent. Atunci regimul sovietic a comis o nedreptate atât împotriva poporului ucrainean, cât și împotriva celui moldovenesc, în sensul că graniţa între RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească nu a ţinut cont de componența etnică a localităților din teritoriile cu cu care s-a operat schimbul: numeroase localităţi moldoveneşti – din raioanele Reni, Noua Suliţă, Herţa, Adâncata şi Storojineţ au fost încorporate în Ucraina, iar localităţi populate de ucraineni, pe malul stâng al Nistrului, mai ales din raioanele Râbniţa și Camenca, au fost încorporate RSSM. Consider că o cauză a disputelor teritoriale în republicile post-sovietice este lipsa discutării într-un cadru interstatal a problemelor create de regimul sovietic cu privire la granițele care au fost moștenite de noile state. Comunitatea internațională nu cunoaște în profunzime această problemă, istoricul ei. Autoritățile, diplomația Federației Ruse nu au explicat statelor lumii practica regimului sovietic de transferare arbitrară a unor teritorii dintr-o republică în alta.

Un exemplu de gestionare eficientă a problemelor granițelor a fost schimbul de localități între Cehia și Slovacia în 1993, când cele două republici s-au despărțit, după desființarea Cehoslovaciei. De asemenea, în 1919 România și Cehoslovacia au făcut un schimb de localități, iar în 1924 România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor au făcut un schimb de localități în Banat [6]. Consider că o ajustare a graniţei ucraineano-moldoveneşti, conform precedentelor evocate ale dreptului internaţional (România şi Cehoslovacia în 1919, România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor în 1924, Cehia şi Slovacia în 1993) în urma căreia localităţile populate de etnici ucraineni din stânga Nistrului să fie reîncorporate Ucrainei, aşa cum propune deputatul Leonov, şi, respectiv, localităţile moldoveneşti de pe teritoriile istorice moldoveneşti aflate actualmente în regiunea Odesa (sudul Basarabiei) şi regiunea Cernăuţi să fie reîncorporate Moldovei – ar fi o soluţie care ar contribui la rezolvarea problemei (conflictului) privind zona nistreană a Republicii Moldova, a problemei zonei cu localități ucrainene din fâșia nistreană, încorporată la 28 iunie 1940 RSSM, precum și a problemei localităților moldoveneşti încorporate prin abuz, de autorităţile sovietice, Ucrainei, la 28 iunie 1940.  

Politica de stat a Rusiei cu privire la minoritatea națională din Republica Moldova se manifestă printr-un sprijin financiar de 1 miliard $ pe an (inclusiv pentru consumul de gaz neachitat), după cum a declarat președintele Sovietului Suprem de la Tiraspol, Mihail Burla. Deși în zona nistreană componența etnică denotă că moldovenii, ucrainenii și rușii constituie, fiecare comunitate, câte o treime din populație și cu toate că, formal, toate cele trei limbi au statut oficial, limba folosită în administrație, în învățământul superior (cu excepția Catedrei de Limbă Moldovenească de la Universitatea „T. Șevcenko” din Tiraspol) este limba rusă. Poate din acest motiv persoane din administrația de la Tiraspol numesc Nistrenia „limita lumii ruse” («рубеж русского мира»: ministrul de externe de la Tiraspol N. Ștanski ș.a.). Datoria nerecunoscutei RMN pentru gaz este de 4 miliarde $, pe care Rusia nu îi cere, în timp ce în ceea ce privește datoria de 3,508 miliarde $ a Ucrainei, autoritățile de la Moscova au anunțat că iau în considerare posibilitatea opririi livrărilor de gaz, până când guvernul de la Kiev nu numai că va achita datoriile, dar va și plăti în avans. Un alt element al politicii de stat a Rusiei cu privire la minoritățile naționale ruse din Republica Moldova este acordarea în masă – mai ales populației zonei nistrene – a cetățeniei ruse. Conform unor estimări, în prezent circa 200.000 de persoane din Nistrenia dețin cetățenia Federației Ruse.     

În prezent Federația Rusă s-a angajat într-un proces de consolidare a spațiului ex-sovietic prin intensificarea proceselor integraționiste. Federația Rusă a propus republicilor din spațiul CSI integrarea în noi structuri interstatale – Uniunea Vamală și viitoarea Uniune Eurasiatică – în care integrarea va fi mult mai amplă și profundă. Consider că utilizarea sintagmei „lume rusă” («русский мир») cu referire la teritoriile republicilor ex-sovietice, respectiv „adunarea teritoriilor” («собирание территорий») nu contribuie la succesul ofertelor proiectelor intergaționiste ale Federației Ruse. Fără îndoială, Rusia este un centru geopolitic în lumea multipolară a perioadei post Război Rece. Ea este îndreptățită să aibă inițiative de atragere a unor state (în primul rând a celor cu care se mărginește) și de creare a unui spațiu civilizațional comun. Dar acest spațiu nu poate fi „lumea rusă”. Rusia are în prezent o șansă istorică – să constituie un spațiu civilizațional din care să facă parte mai multe lumi. De exemplu, în Europa de Est poate fi vorba de lumea ortodoxă (ca parte a lumii eurasiatice). Din lumea ortodoxă pot face parte lumea slavă de Est (respectiv lumea rusă, lumea ucraineană, lumea belarusă), lumea romanică de est (lumea moldovenească). Proiectul integraționist rus poate să vizeze și lumea slavilor de sud (lumea bulgară, lumea sârbă, lumea muntenegreană, lumea macedoneană) și lumea greco-romană (Grecia și România). Indiferent de opțiunea politică a statelor menționate, există incontestabil o comuniune spirituală – religioasă – între toate aceste state pe care le unește aceeași religie: Creștin-Ortodoxă. Întrucât Rusia este cel mai mare (din puct de vedere teritorial) respectiv cel mai puternic (din punctul de vedere al capacităților militare) stat din spațiul ortodox, ea este un stat îndreptățit să-și asume statutul de lider. Dar statutul de lider îi va fi recunoscut numai în condițiile respectării de către Kremlin a identităților naționale, a suveranității și a integrității teritoriale a statelor din spațiul ortodox (lumea ortodoxă), căci în prezent, din cauza unor conflicte în statele Europei de Est, în care Federația Rusă este implicată (Republica Moldova și Ucraina), aceste republici se orientează către Uniunea Europeană și NATO pentru a fi apărate de Rusia.

Uniunea Eurasiatică poate fi creată și poate exista în viitor exclusiv cu condiția respectării suveranității celorlalte state membre de către Federația Rusă. Moscova poate face Uniunea Eurasiatică atractivă prin promovarea tradițiilor proprii popoarelor din acest spațiu, stabilirea unor norme legale prin care să fie asigurată securitatea alimentară a popoarelor statelor membre – să fie interzise organismele modificate genetic (OMG) [7], să nu fie impuse pașapoarte biometrie și card-uri bancare (să nu aibă loc cip-izarea popoarelor statelor membre) – practică ce conduce, din perspectiva viziunii Creștin-Ortodoxe, la instituirea unui control total asupra oamenilor, într-un regim global – stare de lucruri despre care există profețíi atât în „Apocalipsă”, cât și în scrierile unor Sfinți Părinți ai Bisericii.

Rusia, la fel ca oricare alt stat al lumii, are nevoie de state prietene. În ajunul Războiului al Doilea Mondial, Uniunea Sovietică era un stat izolat, fără state prietene (aliate). Un stat izolat și fără aliați nu poate avea un statut de lider și un rol internațional sau regional important. De respectul față de vecini, de capacitatea de a-i atrage depinde  rolul Federației Ruse în lume și în spațiul eurasiatic, inclusiv ortodox.

În condițiile schimbărilor geopolitice din spațiul ex-sovietic, după alipirea/anexarea Crimeii la/de către Rusia, după limpezirea statutului regiunilor Lugansk și Donețk, se va putea vorbi de o nouă arhitectură a securității în regiunea Mării Negre. Noua configurație va depinde de statutul Ucrainei și Republicii Moldova, în contextul apropierii de Uniunea Europeană. Dacă Bruxelles-ul va oferi o perspectivă clară, celor două state, de aderare la UE,  acest fapt va însemna integrarea Ucrainei și Republicii Moldova în spațiul european (occidental, eventual și în cel euroatlantic). Acest lucru depinde însă și de eșuarea sau reușita inițiativelor integraționiste ale Federației Ruse, inclusiv a politicii de stat a Moscovei față de minoritățile ruse din Ucraina și Republica Moldova, cu luarea în considerare a intereselor celor două state vecine.            

Note:

1.      Cioroianu Adrian. Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială. – Bucureşti: Curtea Veche. – 2009. – P. 155-156. 

2.   Viorel Patrichi: Ucraina vtrea să ne ia și Putna  http://www.rgnpress.ro/rgn_11/analize-interviuri/419-viorel-patrichi-ucraina-vrea-s-ne-ia-i-putna.html (accesat 17.05.2014); Un oficial ucrainean cere anexarea unor "regiuni etnice ucrainene" din Polonia şi           România – presă http://www.zf.ro/politica/un-oficial-ucrainean-cere-anexarea-unor-regiuni-etnice-ucrainene-din-polonia-si-romania-presa-7912603 (accesat 17.05.2014);

3.   Украина имеет право на интеграцию Приднестровья https://tiras.ru/v-mire/38249-ukraina-imeet-pravo-na-reintegraciyu-pridnestrovya.html (accesat 17.05.2014);

4.    (video) Declarație îndrăzneață a lui Dodon: E bine și noi să ne recăpătăm teritoriile istorice pierdute! http://unimedia.info/stiri/video-declaratie-indrazneata-a-lui-dodon-e-bine-si-noi-sa-ne-recapatam-teritoriile-istorice-pierdute-73789.html (accesat 17.05.2014);

5.  Пакт Молотова – Риббентропа и его последствия для Бессарабии. – Кишинёв: Университас. – 1991. – P. 113.

6. Cum s-a unit Maramureșul cu Țara, http://www.viseudesus.ro/maramuresul-istoric/36-maramures/50-cumsaunit (accesat 17.05.2014); Frontiera între România și Serbia, http://ro.wikipedia.org/wiki/Frontiera_%C3%AEntre_Rom%C3%A2nia_%C8%99i_Serbia (accesat 17.05.2014);

7.   В Думу внесен законопроект о запрете на ввоз в Россию продуктов с ГМО, РИА Новости, http://ria.ru/economy/20140226/997080475.html#ixzz31yeC9bdC (accesat 17.05.2014). 

      Comunicare prezentată la conferința științifică internațională cu genericul: „Politica de stat faţă de minorităţile naţionale şi securitatea în bazinul Mării Negre” (Comrat, 12 mai 2014) / Международная научная конференция «Государственная политика в отношении нацменьшинств и безопасность Черноморского региона» (Комрат, 12 мая 2014 г.). 

„O istorie a maghiarilor” – o expresie a dragostei şi solidarităţii unui popor

Pe 28 martie a.c. la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative (FRIŞPA), USM, a avut loc prezentarea volumului colectiv „O istorie a maghiarilor”, apărut la editura „Világhírnév” (Cluj, 2014, 172 pag.), cu participarea autorilor. Pentru cititorul din Republica Moldova cartea prezintă interes din mai multe motive. Cunoscutul istoric român Gheorghe Brătianu şi-a intitulat unul din studiile sale „O enigmă și un miracol istoric poporul român”. Acest calificativ poate fi atribuit în egală măsură şi poporului maghiar. Chiar autorii de la Cluj au notat: „După cum vedem, maghiarii se minuneazăşi azi de acest miracolal mileniilor, care i-a permis acestui popor să subziste într-o Europă total diferită de mediul din care a sosit. Gepizii, hunii lui Attila, pecenegii, cumanii, şi alţii veniţi din stepeleîndepărtate – poate mai numeroşi sau mai puternici decât cele şapte triburi maghiare – nu au avut şansa de a supravieţui în Europa” (p.22). În treacăt fie spus, un miracol este şi actualul stat moldovenesc, poporul căruia a rezistat în condiţiile proceselor anevoioase de deznaţionalizare în timpul Imperiului Rus (1812-1818), iar apoi în timpul URSS (1940-1941, 1944-1991). Multe state europene au dispărut, dar cel creat cu concursul direct al regelui ungar Ludovic I (cel Mare) a fost reconstituit la 27 august 1991 şi dăinuie până în prezent. Desigur, ar fi exagerat să afirmăm că Ludovic I a dorit crearea unui stat. Este de înţeles că el a dorit mai curând constituirea unei noi provincii cu funcţia de apărare a statului ungar de tătarii care prădau Transilvania de la est de Carpaţi. „Ludovic a purtat mai multe campanii împotriva tătarilor. Cu ocazia acestor expediţii, Dragoş, un nobil din Maramureş, originar din satul Bedea (Bedőháza, azi Бeдeвля, Ucraina; comite Drag, olaco de Bedeuhaza), a trecut Carpaţii, în fruntea unui grup de români şi s-au aşezat în Moldova (1345)” (p. 44). Apoi „un alt român din Maramureş, Bogdan din Cuhea (Izakonyha), în fruntea unui grup de români, a trecut Carpaţii şi i-a alungat pe fii lui Dragoş, obţinând astfel independenţa faţă de Regalitatea Maghiară” (p.44). De precizat că Dragoş şi Bogdan nu se numeau, în acea perioadă, români ci volohi, şi Dragoş cu oştenii săi nu „s-au aşezat în Moldova”, ci au dat denumirea de Moldova teritoriului pe care s-au aşezat.

Legătura dintre Moldova şi maghiari este totuşi mai veche. Înainte de a pătrunde în Panonia, maghiarii au abitat pe teritoriul „cuprins între Nistru, Prut, Dunărea de Jos în vest, respectiv Nipru în est” (p.10) unde au format statul Atelkuzu. Această perioadă este interesantă în multe privinţe. Una dintre practicile curente, sau tradiţiile nomade ale maghiarilor era executarea comandantului militar care eşua în luptă (p.12). Autorii sugerează că este o tradiţie de inspiraţie chazară (p.8). Era garanţia faptului că un comandant îşi va servi poporul, se va sacrifica pentru el. Şi această practică pare că asigura democrația într-o măsură mult mai mare decât în prezent, când cu toată retorica privind servirea poporului de către conducătorii politici, ei nu plătesc cu nimic atunci când eşuează în asigurarea securităţii şi prosperităţii celor care i-au ales.

Un compartiment însemnat pentru auditoriul (profesorii şi studenţii) de la FRIŞPA a fost cel referitor la perioada Războiului Rece, când Ungaria a avut statutul de „stat satelit” (p.144) al Moscovei. Autorii au prezentat date mai puţin cunoscute de publicul larg: după al II RM Ungaria a mai pierdut trei localităţi în favoarea Cehoslovaciei, în apropiere de Bratislava (p.135). În timpul intervenţiei sovietice începute la 4 noiembrie 1956, „la Budapesta au existat cca 2045 victime, iar în teritoriu 607. Cifrele ministerului sovietic de apărare arată că au fost înregistraţi 669 de soldaţi sovietici căzuţi în lupte” (p.145). Ungaria a devenit membru „cu drepturi depline” al ONU abia în 1963. În timpul conducerii Partidului Socialist Muncitoresc Maghiar (Magyar Szocialista Munkáspart – MSZMP) de către János Kádár (1956-1988), „Prin subordonarea pe plan extern faţă de Moscova, Ungaria compensa reformele interne” (p.148). În prezent se poate observa cu regret că prin subordonarea pe plan extern faţă de Bruxelles, Republica Moldova „compensează” lipsa reformelor interne reale.

Un capitol aparte în ceea ce priveşte perioada postbelică este cel referitor la preocuparea pentru minorităţile maghiare din statele vecine (p.148), în cadrul politicii externe a Ungariei (la sfârşitul anilor 1960). După Conferinţa internaţională de la Helsinki (iulie 1975) Ungaria a încercat să intensifice legăturile culturale cu minorităţile maghiare de peste hotare (p.149). Despre importanţa acestei preocupări, la sfârşitul anilor 1980, putem vedea din acest pasaj: „În sânul opoziţiei interne a partidului erau două orintări importante: curentul democrat sau urban, care îşi concentra atenţia către drepturile generale ale omului şi asigurarea posibilităţii organizării societăţii civile şi curentul naţional sau popular, care se concentra asupra drepturilor minorităţii maghiare de peste hotare [...]” (p. 149). La „26 mai 2010 Parlamentul Ungariei a votat cu o majoritate covârşitoare modificarea legii cetăţeniei în aşa fel încât aceasta să poată fi obţinută şi prin descendenţă. În urma acestei legi, începând cu 1 ianuarie 2011 toţi maghiarii care trăiesc în lume, pot opta şi pentru cetăţenia maghiară” (p.161). „Statul maghiar actual (2013) depune eforturi susţinute pentru a identifica coloniile ungureşti din întreaga lume şi pentru a le încuraja să-şi păstreze identitatea” (p.161). Este semnul dragostei faţă de propria etnie, al unui patriotism care nu poate fi văzut la actuala pătură politică (guvernare şi opoziţie) din Republica Moldova, cu toate că în teritoriile istorice moldoveneşti încorporate prin abuz Ucrainei, la 28 iunie 1940, de către regimul sovietic de ocupaţie, au rămas zone compacte cu populaţie care se identifică drept moldovenească, deci care aşteaptă sprijin din partea statului moldovenesc. Grija ungurilor pentru cei de o etnie cu ei se manifestă şi prin Hungarian Human Rights Foundation (SUA) – „o organizaţie care informează cercurile de decizie din Washington despre problemele minorităţilor maghiare din ţările limitrofe Ungariei. În acest sens, este remarcabilă şi postfaţa editurii, cu date despre maghiarii de peste hotarele Ungariei, în care editorul a prezentat comunităţile respective, cu dinamica schimbărilor. De altfel, chiar volumul „O istorie a maghiarilor” este un exemplu în ceea ce priveşte promovarea poporului maghiar de către minoritatea maghiară din România.

Una dintre informaţiile din carte mi s-a părut senzaţională (dacă are suportul documentar, căci documentul la care s-a făcut referinţă nu a fost prezentat). Autorii scriu că în schimbul de idei care a existat între János Kádár şi Mihail Gorbaciov, în septembrie 1985, se regăseşte şi opinia că „socialismul trebuia abolit” (p.150). Până în prezent, în ciuda acuzaţiilor, Gorbaciov a respins de fiecare dată acuzaţiile că ar fi intenţionat să renunţe la socialism. El a declarat că a dorit doar să-l restructureze (perestroika înseamnă restructurare).

Volumul „O istorie a maghiarilor” este o contribuţie remarcabilă la popularizarea, în mediul lingvistic românesc, a istoriei şi valorilor unui popor care este parte integrantă a Uniunii Europene, şi care este un exemplu de urmat în multe privinţe pentru Republica Moldova, stat angajat pe calea integrării europene.

© În cazul republicării (preluării) articolului sau a unor părți din el, este obligatorie indicarea link-ului postării.         

De ce senatorul J. McCain este preocupat mai mult decât guvernarea de la Chișinău de supraviețuirea RM?

Încă la 20 martie mass-media informau că senatorul american John McCain a afirmat că „Vladimir Putin ar putea desfăşura un scenariu asemănător cu cel din Crimeea în ceea ce priveşte Republica Moldova”. Nu am înţeles atunci această declaraţie, rămasă fără vreo lămurire din partea coaliţiei guvernamentale de la Chişinău. Din simplul motiv că anume în Crimeea a fost desfăşurat un scenariu asemănător cu cel din Republica Moldova (în perioada 1990-1992). Am presupus că, după cum se mai întâmplă atunci când un oficial american se referă la un stat care ocupă un loc de frunte în topul celor mai corupte – deci celor mai sărace (degradate din punct de vedere economic şi social) ţări, John McCain a comis o confuzie care îi poate fi scuzată. Dar iată că duminică, 4 mai, într-un interviu acordat postului de televiziune „Inter” din Kiev, parlamentarul a explicat afirmaţia sa anterioară: el a spus că Rusia ar putea anexa Republica Moldova din Transnistria.

Să recunoaştem totuşi, această lămurire de departe nu susţine ideea că în RM ar putea fi aplicat „scenariul Crimeea”. Căci în acţiunile legate de respectiva peninsulă şi de regiunea Sud-Estică ucraineană nu este vorba despre anexarea întregii Ucraine. Aşa cum a prezentat situaţia legată de Republica Moldova, senatorul americat a sugerat că statul nostru se află în faţa pericolului dispariţiei ca ţară, ca subiect al dreptului internaţional. Este ceva foarte grav, căci putem admite că John McCain a putut face declaraţia respectivă, la postul de televiziune ucrainean, bazându-se pe date ale serviciilor americane de Intelligence. Mai mult, se poate admite că oficialul american le-a transmis guvernanţilor moldoveni acest posibil scenariu în timpul recentei sale vizite la Chişinău (17 aprilie).

Totuşi, nu pot fi observate acţiuni care să demonstreze preocuparea guvernanţilor RM pentru asigurarea securităţii – de fapt, pentru păstrarea statalităţii moldoveneşti. Ce vedem este că 24,9% din acțiunile Băncii de Economii au fost vândute Băncii de stat a Federației Ruse „Внешэкономбанк” (ВЭБ). Aceasta după ce guvernanţii cu succes au concesionat un alt obiectiv strategic al ţării – aeroportul internaţional Chişinău – unor investitori ruşi. În aceste condiţii, este explicabil faptul că, după cum a relatat acelaşi post TV ucrainean „Inter”, autorităţile ucrainene au instalat blocuri la frontiera cu Republica Moldova nu numai pe segmentul transnistrean, ci şi, de exemplu, la punctul de trecere Mămăliga – Criva. Mi-e teamă că actuala guvernare de la Kiev vede diferenţa între vorbe ale unor politicieni de la putere din Chişinău (inclusiv în Maidan) şi faptele coaliţiei moldoveneşti de guvernare. În aceste condiţii, îl înţeleg şi pe preşedintele T. Băsescu, care a declarat că România nu va apăra Republica Moldova... Şi totuşi, de ce senatorul american John McCain este preocupat mai mult decât guvernanţii de la Chişinău de supravieţuirea statului moldovenesc? 

© Pentru republicarea (preluarea) articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului).