De ce este necesar un Departament pentru conaţionalii din afara graniţelor Republicii Moldova

Despre ideea creării, în cadrul structurii Guvernului de la Chişinău, a unui Departament pentru conaţionalii din afara graniţelor (moldovenii din nordul şi sudul Basarabiei, românii din nordul Bucovinei şi raionul Herţa: conaționalii noștri de pe teritoriile istorice moldovenești înstrăinate, inclusiv cei din stânga Nistrului), am mai scris.

Regimul de ocupaţie sovietică (1940-1941, 1944-1991) nu a reuşit deznaţionalizarea populaţiei majoritare a Republicii Moldova, care îşi vorbeşte limba, şi-a păstrat tradiţiile şi obiceiurile. Ceea ce a încercat şi se pare că a reuşit este amputarea conştiinţei spaţiului nostru de origine, a comunităţii culturale a celor ce vorbesc graiul moldovenesc al limbii române – de la Crasna și Ropcea din nordul Bucovinei, până la Cartal şi Reni în sudul Basarabiei, sau până la Valea Hoţului (Dolinskoe) sau Nani (Ananiev) în stânga Nistrului. După ce au amputat teritoriul nostru ancestral, lipsindu-ne de nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, nordul şi sudul Baarabiei, care au aparţinut peste patru veacuri statului medieval moldovenesc, s-a ajuns astăzi la situaţia când, în conştiinţa cetăţenilor Republicii Moldova, a fost inoculată ideea că spaţiul moldovenesc se reduce la teritoriul actual al RM. Este regretabil acest fapt deoarece, dacă este așa, suntem o comunitate de mancurţi, care ne-am pierdut memoria spaţiului nostru istoric şi a comuniunii spitiruale cu compatrioţii noştri rămaşi dincolo de graniţele impuse în mod abuziv Republicii Moldova, încă la 4 noiembrie 1940 (pe atunci, RSSM). O comunitate care poate fi adusă într-o asemenea stare de amnezie, şi care se menţine în ea, ce fel de viitor poate avea?

Viorel Patrichi, în cartea sa Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu ( Editura Zamolxe, Bucureşti, 1998) reproduce la pagina 183 o scrisoare semnată de Vitalie Bârcă din oraşul Ternavka, raionul Pavlograd, regiunea Dnepropetrovsk, trimisă săptămânalului Literatura şi Arta şi Societăţii pentru cultură moldo-română “Mihai Eminescu” din Cernăuţi. Autorul scrisorii din 10 septembrie 1989 nota: „Mai vreau să atrag atenţia asupra unei probleme: radioteleviziunea moldovenească. Ea trebuie să transmită emisiuni în toate ţinuturile Moldovei istorice. (Din păcate, avem un guvern prost, care habar nu are de moldovenii de peste frontiera Moldovei Sovietice)” (subl. A. L.). Au trecut peste 20 de ani de atunci, iar guvernul Republicii Moldova tot „prost” este în raport cu problemele compatrioţilor noştri rămaşi dincolo de graniţe (ca şi Compania Teleradio Moldova, de altfel): din amurgul perioadei sovietiece şi până acum. Compatrioţii noştri din acele teritorii se confruntă cu probleme privind păstrarea identității și culturii proprii, și au nevoie de ajutorul statului moldav. Ei se simt abandonați și trădaţi de noi, cei din Republica Moldova.

O profesoară de limba română din satul Ropcea, raionul Stotojineţ, regiunea Cernăuţi, îmi spunea că regretă faptul că s-a făcut profesoară de română, pentru că procesul educaţional în şcoala cu predarea în limba română (în care la 1 septembrie 2011 a fost deschisă prima clasă primară cu predarea în limba ucraineană) suferă nespus din cauza lipsei manualelor şi operelor clasicilor predaţi în şcoală. „Ce folos că le dau pentru acasă să citească o operă literară, dacă nu o pot găsi în bibliotecă. Unii, puţini, mai pot găsi câte ceva pe Internet, dar majoritatea vine cu temele pentru acasă nefăcute”. De aceea, e un joc de-a școala. M-am adresat la Biroul Relaţii Interetnice (BRI), Direcţia relaţii internaţionale, integrare europeană şi diaspora, cu întrebarea dacă ţara noastră poate ajuta o şcoală cu predarea în limba de stat a Republicii Moldova din regiunea Cernăuţi. Ecaterina Dulgher, la acel moment specialist principal în Direcţia în cauză mi-a răspuns că deoarece este vorba de o şcoală, ar fi mai bine să mă adresez Ministerului Educaţiei (ME) din Chişinău. M–am adresat doamnei ministru Loreta Handrabura, cu întrebarea dacă în ME se ocupă cineva de situaţia şcolilor cu predare în română din Ucraina (regiunile Cernăuţi şi Odesa). Domnia sa mi-a răspuns că “Ele se află în altă ţară şi ca responsabilitate nu sunt în jurisdicţia noastră. Doar din ataşament românesc, putem veni cu iniţiative de colaborare, donaţii de carte etc.”. “Vreau să ştiu ce s-a făcut şi ce urmează să se facă în această privinţă. Se poate?”, am întrebat. “Este imixtiune, nu avem o coordonare cu ei, precum nu au dreptul să intervină şi să coordoneze cei din Bulgaria pentru şcolile cu predare în bulgară de la noi sau [cei din Ucraina pentru] cele ucrainene”. Am rămas puţin nedumerit şi am întrebat din nou “Ce iniţiative au fost realizate şi ce iniţiative urmează?”, întrucât doamna mi-a spus despre “iniţiative de colaborare, donaţii de carte, din ataşament românesc”. “Cu aceste iniţiative de colaborare în domeniul culturii sau cu conotaţie educaţională poate veni oricine, nu în special ME. Vorbeam de abordare. Şcolile româneşti din aceste regiuni, ca şi noi, au asistenţa României”, mi-a răspuns doamna ministru. Ce fel de asistenţă din partea României are şcoala din s. Ropcea sper că s-a înţeles. “Cei de la Departamentul Diaspora de la BRI mi-au spus că nu se ocupă de ajutorarea cu cărţi a şcolilor pentru că ar trebui s-o facă ME”, am continuat eu. “Bună ziua! Noi edităm doar manuale pentru instituţiile noastre. Atât. Tocmai Misiunea este a lor (…). La ei te rog insistă deoarece ministerele răspund de politici pe sectoare pentru entităţile din ţară”, mi-a comunicat, în încheiere, doamna ministru. Am înţeles că de fapt nimeni nu se ocupă de aceste probleme.

La 1 martie 2011 am fost prezent la festivalul “Mărţişor” din oraşul Noua-Suliţă, în cadrul căruia au participat colective artistice din raioanele Noua-Suliţă, Herţa, Storojineţ, Adâncata, Chilia. Înainte de plecarea la Noua-Suliţă am sunat la BRI ca să întreb dacă nu pleacă cineva din partea autorităţilor Republicii Moldova la acest atât de important şi rar, chiar dacă e organizat anual, eveniment al compatrioţilor noştri de dincolo de graniţă. De la BRI nu intenționa să plece nimeni. Doamna Tatiana Levandovskaia, şefa de atunci a Direcţiei Diaspora, aflând că plec, s-a gândit să scrie o felicitare organizatorilor şi mi-a propus să vin s-o iau şi s-o înmânez la Noua-Suliţă. Mă bucur că am putut face acest lucru. Felicitarea a fost citită de pe scenă de Iurie Stadniciuc, vicepreşedintele raionului Noua Suliţă. Şi sper că publicul din sala casei raionale de cultură din Noua-Suliţă a rămas cu sentimental că autorităţile de la Chişinău nu i-au uitat pe compatrioţii de acolo.

În textul felicitării, semnată de doamna Vera Petuhov, vicedirector general al BRI, se nota: “Cu această ocazie desebit de frumoasă exprimăm tot respectul şi gratitudinea profundă participanţilor şi organizatorilor acestei sărbători pentru devotamentul Dumneavoastră faţă de valorile spirituale ale plaiului natal şi atitudinea receptivă privind păstrarea şi promovarea tradiţiilor şi obiceiurilor moldoveneşti într-un mediu cultural diferit (subl. A. L.). Apreciind înalt contribuţia diasporei moldoveneşti (subl. A. L.) şi realizările deosebite în crearea unei imagini pozitive a Republicii Moldova în locurile de  aflare (s. A.L.), Vă urăm multă sănătate, fericire Dvs. şi celor dragi, prosperitate şi un izvor nesecat de inspiraţie”. Cititnd aceste rânduri îți dai imediat seama că doamna Vera Petuhov, directorul adjunct al BRI, care a semnat scrisoarea pe care am dus-o la Noua Suliță, nu înțelege ce reprezintă comunitatea moldovenilor din Noua Suliță (în majoritatea satelor din raionul Noua Suliţă populaţia se identifică drept moldoveni, în comparaţie cu populaţia din raioanele Stotojineţ, Adâncata şi Herţa, unde locuitorii se identifică drept români). Este timpul să se înţeleagă (mai ales de angajații BRI) că noţiunea “diaspora” vizează persoanele născute şi crescute/formate într-o ţară, dar care au plecat şi s-au stabilit (definitiv sau temporar) în străinătate. Compatrioţii noştri din satele din regiunile Cernăuţi şi Odesa nu se află “într-un mediu cultural diferit” (aşa cum se află ai noştri ajunşi la Moscova sau la Roma), ei se află în mediul lor istoric moldovenesc sau românesc. Deşi se identifică drept moldoveni, ei nu au de ce să urmărească “realizări deosebite în crearea unei imagini pozitive a Republicii Moldova”, pentru că nu sunt și nici nu au fost cetățeni ai RM, dar și pentru că autorităţile RM i-au uitat sau nici nu ştiu nimic despre ei, îi confundă cu diaspora.

Consider că este necesară crearea unei structuri specializate, aşa cum o au România, Ungaria şi alte state. Ar fi salutară colaborarea dintre Departamentul pentru românii de pretutindeni de la Bucureşti şi un eventual Departament pentru conaţionalii din afara graniţelor Republicii Moldova. Cineva ar putea să-mi reproşeze: „Ce rost are să fie creat un nou department, atâta timp cât accesul în funcţiile din structura sa organizatorică se face nu pe bază de concurs real, nu evaluând competenţa, iubirea de neam, iubirea și devotamentul faţă de conaţionali noştri de peste graniţă, ci criteriul de bază la angajare este afilierea la un partid (din alianța guvernamentală): partidele din AIE își plasează membrii de partid în funcții din administrația publică – pentru a fi salarizați din contul statului. Un asemenea departament va fi compromis, tot aşa cum a fost compromis Consiliul Coordonator al Audiovizualului, în care partidele ce s-au perindat până acum sau se află acum la putere şi-au băgat oamenii săi, prin simulacre de concursuri publice, fără să le pese de calitatea morală şi profesionalismul celora care au ajuns acolo şi au discreditat o atât de importanată instituţie pentru o ţară democratică”. Sunt de acord. Un asemenea pericol există. Dar împreună cu Eugen Lovinescu (“Istoria civilizaţiei române moderne”, Editura “Minerva”, 1997) care a polemizat cu Titu Maiorescu (cu a sa teorie a formelor fără fond), cred că nu trebuie să aşteptăm până vom avea fondul, ca să creăm forme. Formele pot crea fondul. 

19.04.2011