Cultura reprezintă însuși
modul de viață al unui popor, valorile sale fundamentale și perene,
mentalitatea, identitatea și conștiința sa, dar și valorile materiale: biserici
și mănăstiri, cetăți, curți domnești și alte edificii. În perioada de domnie a
lui Ștefan al III-lea Mușat (1457-1504) cultura moldovenească era impregnată de
viziunea creștin-ortodoxă asupra lumii. Mi mult, nu ne putem imagina viața
moldovenilor din epoca medievală în afara Bisericii Ortodoxe[1]
Se poate vorbi de o cultură creștin-ortodoxă în acea perioadă istorică. Dezvoltarea
statului și neamului moldovenesc a fost strâns legată de dezvoltarea culturii
și vieții duhovnicești – implicit bisericești în Principat. În perioada în
cauză, cultura moldovenească a progresat mult datorită interesului și
sprijinului domnitorului față de clădirile de cult (în primul rând biserici) –
expresie a interesului său față de starea
duhovnicească a poporului. Ca un creștin practicant, Ștefan cel Mare
înțelegea că de starea sa duhovnicească și de cea a poporului Moldovei depindea
situația în care se afla Țara – depindeau izbânzile sau necazurile cu care se
confruntau moldovenii. Nu întâmplător cele două înfrângeri suferite în bătălii,
Ștefan cel Mare le-a atribuit păcatelor
sale. Un domnitor creștin, ca Ștefan al III-lea Mușat, înțelegea, de
asemenea, că numai uniți într-un Duh – în Duhul Sfânt – Moldovenii pot fi un
popor, o forță, pot face față amenințărilor oricărui agresor, pot să-și apere
Țara și pot să și-o dezvolte pe toate planurile, inclusiv pe plan cultural.
Pe timpul domniei sale, Ștefan
cel Mare a reușit să edifice o conștiință statală și o identitate a
locuitorilor Moldovei. Se poate afirma că pe timpul domnitorului s-a produs o
adevărată revoluție culturală, dacă ținem cont de două elemente (1. formă și 2. conținut): 1. numărul de 44 biserici și mănăstiri ctitorite de domnitor
în toată Țara, în cei 47 ani, două luni și trei săptămâni cât a domnit[2];
2. preocupările isihaste din mănăstiri – expresia cea mai profundă a Ortodoxiei
– mai ales din mănăstirile Voroneț și Putna, cronicile și alte scrieri din
timpul respectiv. Mănăstirile și bisericile dintotdeauna au fost locuri în care
s-au păstrat tradițiile populare, s-a dezvoltat conștiința religioasă,
îngemănată cu conștiința apartenenței de Neamul Moldovenesc și la Țara Moldovei.
Mănăstirile au fost universitățile
Moldovei din acel timp. Referindu-se la viața tradițională a moldovenilor, istoricul
basarabean Alexandru V. Boldur nota: „Mănăstirile erau pentru țărănime lăcașuri
preferate de rugăciuni”[3],
moldovenii „alergau la călugării din mănăstiri după rugăciuni și mângâiere”[4],
deci – și după povețe, învățături de viață. Se știe
că novicii, cei care intrau de curând într-o mănăstire și aveau de făcut un
stagiu până la călugărie, aveau un program de pregătire teoretică – parcurgeau un
program de studiu teologic, de exemplu la mănăstirea Voroneț ș.a.
Domnia lui Ștefan cel Mare –
cea mai lungă dintre toate domniile din Țara Moldovei – „a creat un climat
favorabil dezvoltării unei culturi strălucite, cultură ce a format o epocă nouă
în estul și sud-estul Europei, numită Epoca lui Ștefan cel Mare”[5],
în pofida numeroaselor războaie purtate de domnitor, care au lăsat în urma lor
multe distrugeri. Cu toate acestea, pe timpul domniei lui Ștefan al III-lea
Mușat „artele și literele au atins un punct culminat”[6]
în istoria Moldovei.
„Ștefan al III-lea a făcut
pentru cultura moldovenească mai mult decât toți ceilalți voievozi după el”[7].
Înfăptuirile
culturale din perioada domniei lui Ștefan cel Mare pot fi regăsite pe mai
multe planuri:
I. Domeniul arhitecturii. Perioada
de domnie a lui Ștefan cel Mare și Sfânt a marcat o dezvoltare arhitecturală
fără precedent în istoria Țării: „Arhitecții au acoperit Țara cu cetăți, curți
domnești, biserici și mănăstiri, toate purtând pe frontispiciile săpate în
piatră numele marelui Ctitor, Ștefan cel Mare. Exterioarele și interioarele
clădirilor au fost decorate cu ample scene murale, în care strălucesc
portretele Voievodului, ale familiei sale sau ale boierilor săi, cu armonioase
dantelării săpate în piatră”[8].
I.1) Construcția și reconstrucția (întărirea) de cetăți a fost expresia măiestriei arhitecților și meșterilor. În
cartea sa Ion Lupu menționează: „Paralel cu organizarea continuă a armatei,
Ștefan s-a preocupat de amenajarea teritoriului Țării pentru apărare,
înfăptuind fortificarea Moldovei”[9].
În acest sens, domnitorul a reparat cetățile construite de înaintașii săi, cu
scopul de a apăra reședințe domnești, centre comerciale importante (de schimb
sau depozite de mărfuri), locuri vulnerabile – de pătrundere, la fruntarii, a
răufăcătorilor de peste granițele Țării ș.a.. Cetățile reconstruite sunt:
„Țețina la vadul Prutului,
aproape de Cernăuți, Hotinul pe cursul superior al Nistrului, Tighina pe
Nistrul mijlociu și Cetatea Albă la vărsarea Nistrului în mare. În interiorul
Țării erau cetățile: Suceava, Neamț și Roman [„ce să chiamă Smeredova”[10]].
Pe toate acestea Ștefan le-a reparat, le-a înzestrat cu tunuri și ziduri noi de
apărare care să reziste artileriei, noua armă care-și făcuse apariția, le-a
modernizat prin construirea de ziduri exterioare, le-a fortificat și le-a dotat
cu turnuri de apărare. În fața zidurilor exterioare, Ștefan a pus să se sape
șanțuri adânci umplute cu apă, în care erau ascunși pari ascuțiți cu vârfuri,
care deveneau aproape imposibil de trecut. Turnurilor de la cetățile existente,
Ștefan a poruncit să li se rotunjească forma și să le fie întărite zidurile,
pentru ca ghiulelele de artilerie să nu poată mușca din zid ci să ricoșeze,
fără a provoca stricăciuni. Șanțul cu apă din jurul zidului exterior se afla la
o distanță apreciată în așa fel, încât atacatorii, care încercau să-l treacă
sau să-l acopere cu pământ, să poată fi loviți de săgețile și sulițele aruncate
de oștenii de pe zidurile de apărare. Totodată Voievodul Ștefan a poruncit
construirea de cetăți noi de apărare, cum ar fi Soroca și Orheiul la malurile
Nistrului, pentru a tăia calea tătarilor care atacau Moldova din răsărit”[11].
Dan Lucinescu notează că
Alexandru cel Bun „refăcu vechile cetăți, precum Hotin, Soroca, Tighina”[12].
Cetățile întărite de Ștefan cel
Mare și cele zidite la porunca sa sunt bijuterii arhitectonice ale Moldovei. Mai
mulți autori au consemnat construcția de către marele voievod a două cetăți pe
Nistru: cetatea Orheiului[13]
și cetatea Ciubărciului[14].
Referitor la cetatea Chiliei,
Ion Lupu menționează că „După 6 iunie 1475, întreg litoralul Mării Negre, cu
excepția celui cuprins între Gurile Nistrului și cele ale Dunării, se afla sub
ocupația Porții Otomane. După ocuparea Caffei, 20 000 de turci îmbarcați pe
corăbii au fost trimiși împotriva Cetății Albe. Ștefan se aștepta la atacul
turcilor, de aceea a luat măsuri de întărire a zidurilor cetății, a mărit
numărul oștenilor din garnizoana de apărare și a retras din cetate toată
populația care nu putea participa la lupta de apărare a acesteia. Turcii
sprijiniți de tătari au atacat cu putere cetatea, însă garnizoana moldovenească
i-a aruncat în mare, pricinuindu-le mari pierderi în morți, răniți și
prizonieri. De la Cetatea
Albă , aceeași flotă turcească, întărită cu efective noi, s-a
îndreptat către Chilia, pe care au găsit-o pustie și cu zidurile dărâmate, din
porunca lui Ștefan, care a considerat că zidurile acestei cetăți nu puteau
rezista atacului turcesc”[15].
Era cetatea la cucerirea căreia Ștefan cel Mare fusese rănit la picior, rană
din care i s-a tras, în 1504, sfârșitul pământesc. Totuși, peste câțiva ani,
între 22 iunie-16 iulie 1479, Ștefan cel Mare a început construcția cetății
Chilia Nouă[16], la ridicarea căreia au
participat 800 de zidari și 17 000 de salahori. Voievodul a luat această
hotărâte în vederea creării unui bastion de apărare pe malul stâng al Dunării.
De menționat că vechea cetate a Chiliei (Chilia Veche) s-a aflat fie pe o
insulă, fie pe malul drept al Dunării[17].
Un alt caz ce merită atenția
este cel al cetății moldovenești Crăciuna, de pe malul stâng al Milcovului, din
bârne de lemn, cu valuri de apărare și palisade de apărare, având menirea de
stăvilire a înaintării turcilor dinspre Valahia. Cetatea aceasta a devenit cu
atât mai importantă cu cât voievodul Valahiei, Țepeluș, a poruncit ridicarea unei
cetăți Crăciuna pe malul drept al râului, acest fapt fiind interpretat de către
Ștefan cel Mare ca o intenție de ostilitate față de Moldova[18].
Trebuie precizat că mai devreme Ștefan cel Mare a cucerit cetatea Crăciuna cu
tot ținutul Putnei, pe care l-a anexat la Moldova : „Vă leato 6990 [1483] martie 10 au luat
Ștefan vodă cetatea Crăciuna cu tot ținutul ce să chiamă Putna și l-au lipit de
Moldova și au pus pîrcălabii săi, pre Vîlcea și pre Ivan”[19].
Totuși, Nicolae Iorga a menționat că ținutul Putna „se afla în mîna
moldovenilor și la sfîrșitul domniei lui Alexandru cel Bun”[20],
de unde deducem că respectiva regiune fusese de mai demult un teritoriu de
dispută între moldoveni și valahi.
I.2) Ctitorirea de lăcașuri de cult (biserici și
mănăstiri). Într-un volum consacrat mănăstirilor din Republica Moldova se
menționează cu privire la faptele marelui domnitor: „Ștefan cel Mare n-a fost
numai un neîntrecut conducător de oști și apărător al gliei străbune, un
iscusit diplomat și un bun chiversnisitor al treburilor dinăuntru ale țării, ci
și un mare ctitor de locașuri sfinte. A fost un domn evlavios, cu credință
puternică în Dumnezeu, din mila Căruia se socotea el domn al Moldovei, care a
vegheat cu grijă la bunul mers al vieții bisericești din țara sa, la
dezvoltarea artei și culturii creștine. Bisericile și mănăstirile zidite și
înzestrate de el pe întreg cuprinsul Moldovei, ca și minunatele tezaure
cultural-artistice, pe care le păstrează fiecare din ele, sînt mărturii
grăitoare ale unei epoci de maximă strălucire care poartă pecetea geniului
creator al marelui domn. De aceea figura lui va străbate tot mai luminos peste
veacuri, slujind drept pildă pentru toate generațiile”[21].
Cercetătorul Ion
Lupu a menționat concludent în lucrarea sa: „Elementul care a exprimat profund
creativitatea Epocii Ștefaniene, a fost creația artistică. Acum s-a desăvârșit
stilul arhitectonic moldovenesc în tot conținutul său, pictura murală, de mai
veche tradiție, a fost extinsă fără rezerve la exterioare și a atins
perfecțiunea tehnologică”[22].
Ca și în cazul cu cetățile, Ștefan cel Mare a renovat mănăstiri ctitorite de
înaintașii săi și a construit mănăstiri noi. Nicolae Iorga menționa: „Până la
Dânsul, Moldova avea numai patru mănăstiri:
Neamțul, a lui Petru Mușat; Probota, destul de veche; Bistrița, întemeiată de
Alexandru-cel-Bun, ca să-i fie locaș de mormânt (acolo a fost îngropat și fiul
său, numit după Alexandru-cel-Bun, al lui Ștefan-cel-Mare, Alexandru, care a
stăpânit asupra Țării de jos) și Moldovița,
așezată într’o vale bucovineană, în partea de Apus a
țerii, aproape de munți. Ștefan-cel Mare a înnoit sau a întărit toate
mănăstirile cele vechi: ele se văd astăzi așa cum le-a lăsat el sau unul din
urmașii săi, iar nu în forma lor cea veche. Pe lângă acestea el începu a zidi
clădiri bisericești nouă: astfel a făcut pentru pomenirea biruinții sale asupra
Tatarilor cea mai mare mănăstire din țară, Putna,
pe malul râulețului cu același nume, nu tocmai departe de Rădăuți. De dânsul au
fost întemeiate și mănăstirile Humorului și Voronețului, așezate în apropiere
una de alta, și ele în văile frumoase ale aceleiași țeri bucovinene”[23].
Mănăstirile din
Bucovina sunt bijuterii arhitectonice, locuri de atracție atât pentru turiști
de peste hotare, dar mai ales pentru iubitorii trecutului moldav[24].
Cununa șirului de lăcașuri de
cult ctitorite de marele domnitor o reprezintă mănăstirea Putna. „Ctitoria
Putnei, cu hramul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a fost determinată de
recunoștința lui Ștefan Vodă față de ajutorul dumnezeiesc acordat la cucerirea
Chiliei. Atât de pătruns a fost voievodul de îndurarea Domnului pentru biruința
sa, încât, conform Letopisețului anonim al Moldovei, Ștefan Vodă s-a întors,
după cucerirea cetății, de la sfârșitul lui ianuarie 1465, la Suceava , împreună cu toată
oastea sa, poruncind mitropolitului și tuturor prelaților Moldovei să facă slujbe
de mulțumire pentru ajutorul dat de Dumnezeu”[25].
Nicolae Iorga consemnează începutul edificării mănăstirii Putna la 4 iunie 1466[26].
Dan Lucinescu scrie că începutul ctitoririi mănăstirii a fost la 10 iulie 1466,
când sosit la cuviosul Daniil, Ștefan îl ruga să-l îndrume „să găsească locul
potrivit pentru înălțarea sfintei mănăstiri. Așa cum era tradiția întregului ev
mediu, alegerea locului trebuia să aibă binecuvântarea Forțelor Superioare”[27].
Cronicarul Grigore Ureche a menționat în Letopisețul său, în capitolul: „Iară
în al zecilea an a domnii sale, în anii 6974 [1466], iulie 10, au început a
zidi mănăstirea Putna, spre slava lui Dumnezeu și a Preacuratii Maicii
Fecioarii Mariei”[28],
că mănăstirea a fost sfințită la 3 septembrie 1470, după ce „să întoarse Ștefan
vodă de la acel război cu noroc ce izbîndi pre acei tătari [la Lipin ți – actualmente
Lipnic, localitate în Republica Moldova, notă A.L.], spre lauda aceea,
mulțămind lui Dumnezeu, au sfințit mănăstirea Putna, carea era zidită de
dînsul, septembrie 3 zile, întru lauda a Preacuratei Ficioarii Mariei, maicii
domnului nostru Iisus Hristos”[29],
fiind de față întreg clerul moldovenesc. Slujba de sfințire a fost oficiată de
mitropolitul Teoctist, care ulterior a fost înmormântat în pridvorul
mănăstirii, în 1478[30],
„carile au ținut scaunul [mitropolitan, notă A.L.] 25 de ani”[31].
Incinta, turnul de la intrare și fortificațiile au fost terminate în 1481. „Mănăstirea
Putna a devenit necropola familiei lui Ștefan cel Mare, cu mici excepții
(pentru mănăstirile Bistrița și Probota)”[32].
Mănăstirea Putna este locul de odihnă a rămășițelor trupești ale marelui
domnitor (†1504) și reprezintă un loc de pelerinaj al tuturor iubitorilor
trecutului glorios al Moldovei. Mihai Eminescu a numit mănăstirea Putna
„Ierusalimul Neamului”.
O mănăstire cu o
încărcătură deosebită atât ca formă (arhitectura deosebită, picturile murale
exterioare), dar ca și conținut (tradiția isihastă practicată de călugării de
acolo) este mănăstirea Voroneț. Ea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel
Mare. Biserica Sfântul Gheorghe a fost ridicată în anul 1488 în numai 3
luni și 3 săptămâni, ceea ce constituie un record pentru acea vreme. Se
consideră că apariția monahului Daniil la Vorone ț după o perioadă de ședere la mănăstirea
Putna și de sihăstrie a dat nu numai un impuls vieții monahale din
acest lăcaș dar a și imprimat un nivel de viață duhovnicească deosebit de
înaltă. Anume în cei „20 de ani, cît a dus viața sa sihastră pe apa Corbului,
lîngă Voroneț, marele schivnic a creat o școală isihastă, la fel cum făcuse la
Putna”[33].
Lucinescu a precizat: „În timpul cuviosului Daniil, Voronețul a fost un
important centru de pregătire teologică, trecînd prin acea deosebită școală
episcopi, egumeni, preoți, caligrafi și miniaturiști celebri etc. În codrii
seculari ai munților din jurul Voronețului, ai Rarăului și Stînișoarei, existau
isihaști care se trudeau pentru Iisus în număr de 50, fiind de asemenea sub
îndrumarea cuviosului Daniil”[34].
Un alt lăcaș de o însemnătate
aparte este mănăstirea Bogdana din Rădăuți. Biserica mănăstirii (poartă hramul
Sfântul Nicolae) a fost ctitorită de către voievodul Bogdan I (1359-1365),
întemeietorul statului feudal moldovean, și are rolul de necropolă domnească. Între
anii 1479-1482, Ștefan cel Mare a pus pe mormintele a șase domnitori Moldovei
lespezi frumos sculptate, decorate cu motivul obișnuit al împletiturilor,
deosebite de la o lespede la alta, având inscripții în limba slavonă.
Mănăstirea Căpriana, din codrii Strășenilor, ai actualei
Republici Moldova, are și ea o legătură cu marele voievod. Prima sa mențiune
documentară este din 1420, într-un hrisov de stabilire a hotarelor unui boier.
A doua – din 1429, într-un un uric prin care Căpriana primește statutul de
mănăstire domnească din partea domnului Alexandru cel Bun. Ștefan cel Mare a
făcut reparații bisericii inițiale, în urma cutremurului din 1471. Conform unei
predanii consemnate de Gheorghe T. Kirileanu, locașul „este o mînăstire veche,
urzită și înzestrată de ieromonahul Chiprian Mușat-Vodă, un moș al lui
Alexandru-cel-Bun și deaceea i-au zis Mînăstirea Chipriana.
Mînăstirea
Căpriana a fost de multe ori tocmită, înnoită și înzestrată de mulți Domni ai
Moldovei, printre care a fost și Ștefan-Vodă-cel-Mare și Sfînt cu tot neamul lui.
Aici petrecea
Ștefan-Vodă vara cîte o bucată de creme cu toată familia lui domnească. Așa
odată sosise Ștefan la mînăstirea Căpriana și într’o zi s’a dus la vînat prin
pădurile dimprejurul mînăstirii. Vînătorii și ostașii, care-l însoțeau, au
vînat fel de fel de animale, da Vodă a prins singur o căprioară vie, mîndră și
pestriță, cu pete albe și surii. Toți vînătorii, ostașii, care-l întovărășeau
pe Domn, când au văzut căprioara, se minunau de chipul ghibaci cum a prins-o
Vodă și de petale, care le avea, nici mai mici, nici mai mari decît un gologan
de zece bani; cum nu se mai văzuse așa fel de căprioară.
Vodă, doamna,
copiii, femeile de casă, cu toți curtenii și străinii nu se mai puteau sătura
uitîndu-se la dînsa. Mulți mirați de cele ce auzeau despre capră, veneau din
depărtări, ca s’o vadă și să se minuneze. Iar unii întrebau : «De unde și
cum de se află așa căprioară pe locurile acestea?».
Toți lăudau
ghibăcia și fapta lui Ștefan și credeau că-i o minune dumnezeiască.
Așa că s’a dus
vestea și povestea de capra asta și din care pricină mînăstirea lui Chiprian
s’a numit mînăstirea Căpriana”[35].
În afară de
mănăstiri, Ștefan cel Mare a construit biserici în orașe. Iorga menționa: „Dar
Ștefan a căutat să împodobească cu biserici frumoase mai ales orașele și
târgurile sale, și lângă fiecare biserică, firește, erau și Curțile domnești, unde obișnuia să
petreacă el o parte din an în rătăcirile lui prin țară. Avem astfel clădiri
de-ale lui, afară de reparația ce va fi făcut la biserica cea veche a Mirăuților din Suceava și la aceia de pe
dealul Siretului, în Dorohoiu, apoi la Păpăuți, lângă Botoșani, la Baia, la
Hârlău, la Iași (Sf. Nicolae cel Domnesc), la Vasluiu, la Piatra, la Bacău, la
Râmnicu-Sărat chiar, în Țara Românească. Apoi la sate, ca Reusenii, Bădăuții (în Bucovina), Scânteia (în Vasluiu),
Borzeștii (în Bacău). Astfel de biserici sunt ridicate de obiceiu pe coluri
unde zac voinicii lui, căzuți în luptă cu deosebiții dușmani ai țerii”[36].
Câteva dintre
aceste biserici au fost consemnate și de cronicarul Grigore Ureche: „biserica
cea domnească de piatră și curțile acele domnești cu ziduri cu tot, carile stau
și astăzi”[37], zidite
de domnitor în Hârlău, în 1487; biserica „lui Sfeti Nicolae din tîrgul Iașii”,
din 1491[38].
Unele dintre
bisericile ctitorite de marele voievod sunt legate de fapte duhovnicești ce pot
fi calificate drept minuni, păstrate de memoria poporului până au fost
consemnate. Așa de pildă, cu referire la „Războiul de la Rîmnic , cînd s’au bătut
Ștefan vodă cu Țăpăluș vodă vă leatul 6989 [1481] iulie 8”, cronicarul Grigore
Ureche notează: „Zic unii să să fie arătat lui Ștefan vodă sfîntul mucenicu
Procopie, umblîndu de asupra războiului călare și într’armatu ca un viteazu,
fiindu într’ajutoriu lui Ștefan vodă și dîndu vîlhvă oștirii lui. Ci este de
a-l și crederea acestu cuvîntu, că daca s’au întorsu Ștefan vodă cu toată
oastea sa, cu mare pohfală, ca un biruitoriu, la scaunul său, la Suceava , au zidit biserică
pre numele sfîntului mucenicu Procopie, la satu la Badeu ți, unde trăiește și
pînă astăzi”[39]. De
asemenea, cu referire la „Războiul lui Ștefan vodă cu Albrehtu craiul leșescu la Codrul Cozminului
Nicolae Iorga
menționa cu privire la stilul bisericilor moldovenești din timpul domnitorului:
„Bisericile lui Ștefan-cel-Mare sunt clădite din piatră bună, tare și deasă și
din cărămidă, care nu se acoperă cu tencuială, ci stând alături cu piatra,
ajută la frumusețea clădirii. Ele cuprind un pridvor, o tindă a femeilor (pronaos), biserica propriu-zisă, naosul și altarul”[42].
Nu toate dintre
cele 44 de biserici și mănăstiri construite de marele voievod s-au păstrat până
în zilele noastre. În 1495 marele domnitor a zidit „sfînta episcope în tîrgu în
Huși, [cu] hramul sfinților apostoli Petru și Pavel și curți domnești, carile
suntu surpate, numai beciurile stau pînă astăzi”[43].
Cele mai multe
dintre cele 44 lăcașuri de cult s-au datorat celor 34 de victorii repurtate de
marele voievod în cele 36 de bătălii sau războaie[44].
II. Domeniul literelor. Moștenirea din perioada de domnie a lui Ștefan
cel Mare și Sfânt este remarcabilă.
Lucrări (texte) bisericești. Nicolae Iorga menționa pe drept cuvânt, că în Principatul Moldovei, la
fel ca și „pe alte plaiuri” din cartea
bisericească în limba națională „și-a luat zborul scrisul, și apoi și
gândul”[45]
în limba Țării. Din cartea bisericească moldovenească și-au luat avântul
scrisul moldovenesc (Alexandru V. Boldur îl numește „slavo-moldovenesc”[46],
probabil distingându-l de cel ulterior: latino-moldovenesc sau romano-moldovenesc),
iar apoi și gândul moldovenesc atât sub formă de scrieri istorice – letopisețe (la început, în mănăstiri – lucrări anonime,
iar apoi cronici scrise de autori care le-au semnat: Grigore Ureche, Miron
Costin, Ion Nelulce ș.a.), cât și, ulterior, sub formă de creații literare.
În lucrări consacrate perioadei
de domnie a marelui voievod, cu referire la puternice afirmări culturale,
manifestate pe multiple planuri, sunt consemnate numeroase realizări remarcabile
în domeniul literelor – a culturii scrise. Autorul din Bacăul Moldovei dintre
Carpați și Prut, Ion Lupu, menționează în acest sens: „Valoroasele cărți și
manuscrise alcătuite în timpul marelui Voievod s-au remarcat și prin
miniaturile lor sclipitoare, prin frontispicii, prin viniete și litere armate.
Între școlile de caligrafi din diferite țări din acea perioadă, școala din Țara
Moldovei, prin meșteșugul desăvârșit al punerii în pagină, prin grația
titlurilor scrise cu roșu și aur, amestecul de culori și aur, s-a distins în
mod deosebit, făcând din lucrările făurite aici adevărate bijuterii căutate și
imitate pretutindeni, cunoscând o largă răspândire în răsăritul Europei, din
Peninsula Balcanică până în Polonia și Rusia. Școala caligrafică moldovenească
era o continuare a școlii de la
Neam ț, Bistrița și Moldovița, pe care o ilustrase în mod
strălucit Gavril Uric, prin valoroasele sale texte, păstrate până în zilele
noastre. Cartea moldovenească din timpul lui Ștefan cel Mare a fost obiect de
studiu pentru mulți cercetători, care au pus în valoare peste 45 de manuscrise
datate și 17 nedatate, păstrând în bibliotecile românești și alte 18 manuscrise
aflate în bibliotecile străine. Lucrările din țară s-au păstrat la vechile
centre de cultură Neamț, Moldovița, Bistrița, Humor și mai ales la cel de la Putna , ctitoria de frunte a
Voievodului, unde se află și în ziua de astăzi. În multiplicitatea cărților, un
rol de seamă l-au avut călugării, dar și grămaticii și diecii de la Curtea Domnească”[47].
Prima carte cunoscută, din
perioada de domnie a voievodului, este datată cu anul 1463. Ea a fost scrisă de
un diac, cu numele Trif, fost copist la
Lvov , de la care a mai rămas un manuscris terminat în anul
1467 și un Tetraevanghel copiat în 1477. Cercetătorul Ion Lupu mai consemnează lucrările
a încă doi dieci – copiștii Fedca (1493) și Dumitru (1504); acestora li se
adaugă Petru, cel care a semnat un alt manuscris din 1475 și Damian, grămaticul
– în anul 1495. Ion Lupu mai menționează: „Participarea
acestor dieci la răspândirea cărții dovedește însemnătatea cancelariilor
marilor boieri, în frunte cu Cancelaria Domnească a Voievodului, în viața
culturală a Țării Moldovei. Acestea erau cărți de cult, ele erau destinate
bisericilor, mănăstirilor și rareori se găseau în proprietatea particularilor.
Cel mai edificator exemplu îl constituie Syntagma lui Matei Ghervasie, operă
cunoscută prin cele două copii, ale lui Ghervasie de la Neam ț din anul 1472 și cea a
grămaticului Damian din anul 1495. Alături de acestea mai există o a treia
variantă a Syntagmei, realizată de ieromonahul Iacov de la
Putna. Unla Moscova. Cuprinsulla Putna , fiind arhiereu atunci
în Țara Moldovei, Preasfințitul Mitropolit Teoctist și egumen la Putna arhimandritul
ieromonah Ioasaf. S-a scris cu mâna multpăcătosului, așa-zis ieromonah, Iacov,
și s-a sfârșit în luna decembrie 23 zile»”[48].
În lucrarea sa, Ion Lupu
conchide: „Școala miniaturală moldovenească, împreună cu cea a broderiei se
înscriu adânc în epoca vremii. Aceste realizări majore din Cultura Epocii
Ștefaniene n-ar fi atins valoarea permanenței, fără aportul, discernământul și
elaborarea genială a Măritului Voievod Ștefan. Oricare ar fi domeniul de
activitate, pecetea lui Ștefan cel Mare se regăsește pretutindeni.
Personalității Domnitorului îi aparține îndemnul și, tot ei, maniera
desăvârșirii”[49].
Cronici și alte lucrări. Este important de notat că în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, pe
lângă numeroasele scrieri religioase, destinate lăcașurilor de cult, au apărut
și alte lucrări. Printre acestea poate fi menționată „Topografia Cristiana” a
lui Cozma Iudicopolov – „o celebră scriere geografică despre răsăritul
european”[50]. Nu în ultimul rând,
trebuie menționate textele, care constituie surse documentare inestimabile ale
istoriografiei moldovenești, pentru cercetătorii trecutului moldav, în primul
rând – ai perioadei de domnie a lui Ștefan cel Mare:
„1. Pomelnicul mănăstirii
Bistrița (1407-1552),
2. Analele Curții lui Ștefan
cel Mare (1457-1504),
3. Letopisețul anonim al Țării
Moldovei (zis odinioară „de la
Bistri ța”, 1359-1507),
4. Letopisețul I de la Putna (1359-1526),
5. Letopisețul II de la Putna (1359-1518),
6. Pisania de la Războieni (1496),
7. Cronica moldo-rusă
(1359-1504),
8. Cronica moldo-germană
(1457-1499),
9. Cronica moldo-polonă
(1352-1564),
10. Cronica lui Macarie
(1504-1551),
11. Cronica lui Eftimie
(1541-1554),
12. Cronica lui Azarie
(1551-1572)”[51].
Toate aceste lucrări trebuie
valorificate prin retipărire și promovare tineretului studios, dar și publicului
larg din Republica Moldova și celui de peste hotare, iubitor, respectiv
interesat de trecutul moldovenesc.
III. Dezvoltarea Isihasmului în Moldova lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Isihasmul este considerat sufletul
Ortodoxiei. Termenul provine de la rădăcina din limba greacă isihie – care se traduce prin liniște interioară (în rusă: безмолвие). Prin metoda isihastă credinciosul practicant (în primul rând călugării,
dar și mirenii sub îndrumare competentă) se adâncește în comuniunea cu Dumnezeu
(cu Împărăția lui Dumnezeu, care este în lăuntrul său, după mărturia
Mântuitorului Iisus Hristos din Evanghelia după Luca, 17, 21: „Căci, iată, împărăția
lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”). Această metodă constă din trei elemente: 1. paza
gândurilor, 2. purtarea necazurilor și 3. rugăciunea numelui lui Iisus (una
dintre cele mai scurte în tradiția ortodoxă, iar din această cauză, una dintre
cele mai eficiente rugăciuni: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluiește-mă pe mine păcătosul”)[52].
Ștefan cel Mare s-a aflat
într-o relație strânsă cu ierarhia bisericească, mai întâi în persoana
mitropolitului Teoctist, „om foarte respectat, care-și căpătase cârja dela
Patriarhul din Ohrida sîrbească”[53],
cel care l-a binecuvântat la începutul domniei sale „în marginea cetății de
Scaun a Domnilor Moldovei, pe locul ce se zice: la Direptate, pentru că acolo
se îndeplinia osânda cu moarte împotriva vinovaților”[54]
și apoi cu succesorul său – Gheorghie „cel Bătrân”
(după cum l-a numit Alexandru V. Boldur).
Despre rolul Bisericii în
timpul domniei lui Ștefan cel Mare a scris și Demir Dragnev, care menționa: „O
atenție deosebită o acordă domnul bisericii. Mitropolitul Teoctist, până în
1477, și după el mitropolitul Gheorghe au fost permanent membri ai sfatului
domnesc și au participat activ la realizarea politicii interne și externe”[55].
Nicolae Iorga a scris despre reformele efectuate de Ștefan în plan bisericesc.
Mitropolitul Moldovei avea sub ascultarea sa un episcop al Țării de Jos, care
își avea sediul la Roman. „Între anii 1463-1474, Ștefan mai făcu o episcopie, pentru
țara Sepenicului și, întâmplător, pentru părțile Pocuției, dacă ar ajunge să le
stăpânească”[56]. Dar dincolo de
dezvoltarea structurii Bisericii Ortodoxe a Moldovei, perioada domniei lui
Ștefan cel Mare a fost marcată de dezvoltarea sufletului instituției bisericești
– a isihasmului.
În lucrarea sa consacrată lui marelui
domnitor, Dan Lucinescu s-a referit mai detaliat decât alți autori la Daniil
Sihastrul (sihastru înseamnă isihast), cel care „deveni un important
mentor spiritual”[57],
și în primul rând duhovnicul voievodului:
„El a reunit în
jurul său zeci de sihaștri care-și închinaseră întreaga viață renunțării la
viața obștească, acceptând aspre privațiuni, pentru descătușarea sufletului de
tot ce era trupesc. Ei își găsiseră refugiul în izolarea de pe crestele
Rarăului, în adâncul codrilor și în cele mai retrase locuri din acea parte a
Carpaților răsăriteni. Cei mai mulți dintre ei practicau rugăciunea lui Iisus,
împreună cu postul și tăcerea. O parte din ei își găsea reculegerea în
caligrafierea și miniaturizarea cărților bisericești, iar cei mai evoluați
practicau meditația, în marea strădanie de a se apropia de Forțele Sublimului.
(…) După sfințirea mănăstirii Voroneț, sfântul Daniil a vegheat și îndrumat
obștea ei monahală peste 10 ani. El cobora din peștera sa de sub stînca
Corbului, mărturisind călugării și tămăduind pe bolnavii veniți din satele din
preajmă, sau chiar de la mari distanțe. În timpul cînd păstorea Voronețul, fără
a fi fost oficial nominalizat egumen, această mănăstire atinsese cea mai înaltă
înflorire spirituală din istoria ei, fiind apreciată ca lavra isihasmului din
Moldova. În această perioadă, în care obștea avea peste 60 de monahi, aceștia
practicau cu toții rugăciunea lui Iisus”[58].
Cuviosul schimnic
a trecut în lumea Adevărului
și a Luminii Divine la vârsta de 96 de ani, după o precizare a lui Dan
Lucinescu în sursa citată.
Rolul componentei culturale în dezvoltarea unui stat. Componenta culturală a unui stat este deosebit de importantă. Există autori
care o consideră mai importantă decât componentele economică, politică, diplomatică, militară[59].
Din acest punct de vedere, perioada
de domnie a lui Ștefan cel Mare a însemnat pentru Principatul Moldova o consolidare
statală, iar la temelia acestui proces a stat în primul rând dezvoltarea
cultural-bisericească. Starea sufletească a moldovenilor din perioada de domnie
a marelui voievod, oameni liberi și demni, cu frică doar de Dumnezeu, transpare
și dintr-o mențiune făcută de cronicarul Grigore Ureche: „Minunatu lucru: după
poticală dintăi și după perzarea oștii dintăi, cela ce nu avea voinici de oaste,
ci strîngea păstorii din munți și argații, de-i într’arma, acmu iară să ridica
de asupra biruitorilor dintăi, daca au perdut țara, acmu domni altora le da și
țara lăția”[60]. Moldova lui Ștefan cel
Mare a fost o Țară a unui Neam de viteji – eroi, cu o mentalitate de
învingători, care au avut un Domn pe potrivă. Din cultura – mentalitatea
moldovenească din acea perioadă, din modul de viață al moldovenilor, bazat pe
principiile morale creștine și-a agonisit înțelepciunea pe care a pus-o în
practică marele voievod. Nicolae Iorga l-a caracterizat drept „chibzuit”: „El
nu era un om pornit, nu era un suflet dorit de faimă, nu era un poet al
războaielor, ci un om de cîrmuire care cîntărește puterile, prevede sfârșitul
încăierărilor, și, rece între prieten și dușman, între creștin și păgîn, se
îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare țării sale”[61].
Nicolae Grigoraș l-a
caracterizat astfel: „mare om politic, gînditor, strateg genial, clarvăzător,
om de înaltă cultură, spirit luminat, Ștefan cel Mare s-a manifestat
multilateral, devenind chintesența dreptului judecător și a marelui ostaș. El a
descătușat forțele latente ale poporului și a reușit să face din acesta, un
element de ordine în haosul tendințelor de asuprire și cotropire ale timpului.
A avut o judecată profundă, curiozitatea omului inteligent, viziune cutezătoare
și cultul strămoșilor, ale căror acte a dispus să fie consemnate în scris.
Ștefan cel Mare a dăruit neamului său tot ce a avut și a răspuns cel mai
adecvat tuturor aspirațiilor sale”[62].
În viziunea tuturor cercetătorilor care au scris despre Ștefan cel Mare
componenta culturală a fost apreciată ca fiind de cea mai mare importanță în
marea operă de edificare a statului moldovenesc.
Concluzii. Restabilirea
mentalității, stării de spirit, matricii, arhetipului cultural, cu încărcătură
creștin-ortodoxă, din perioada de domnie a lui Ștefan cel Mare și Sfânt este un
deziderat al unei guvernări responsabile și patriotice, pe care poporul o
așteaptă în actualul stat Republica Moldova. Consolidarea societății
contemporane moldovenești se poate produce pe temelia moștenirii culturale, a
modelului de stat lăsat nouă, ca o comoară, de marele voievod. Merită citate
cuvintele pline de sens ale istoricului Nicolae Iorga cu privire la rolul culturii în destinul unui popor: „Un
popor care se întărește prin cultură de la toate izvoarele lui de viață morală
nu poate pieri în veci, și nici pe unul din locurile pe care le-a fructificat
munca sa și conștiința sa le-a făcut vii”[63].
Același autor s-a referit la importanța vieții
duhovnicești în evoluția unui popor. El menționa: „Un popor se poate ridica
însă totdeauna peste greșelile sale, atunci când ele n-au produs viciile care
străbat adânc în ființa lui și-l distrug”[64].
Un popor cu conducători virtuoși, cum a fost Ștefan cel Mare și Sfânt, să
nădăjduim că nu va fi învins de patimi, din interior, și exclus, șters din
istorie. O comunitate umană „fără ideal”, „fără (…) simț pentru țară și pentru
neam decât acel instinct elementar”[65]
este în permanent pericol de dispariție, oricât de glorios i-a fost trecutul.
Atunci când o comunitate își pierde conștiința națională, demnitatea și onoarea
de popor, ea își pierde valoarea pe care a avut-o.
Semnificativă este informația
semnalată cândva de Constantin Stamati, scriitorul din Moldova dintre Prut și
Nistru, aparținând atunci Imperiului Rus, care în 1839 a vizitat Nord-Vestul
Principatului Moldova, teritoriu care fusese anexat în 1774 de Austria și numit
Bucovina. Oprindu-se la Putna , i s-a vorbit de
„«puțina țărână, ce ar fi mirosit ca moaștele sfinților», găsită în mormântul
lui Ștefan cel Mare”[66].
„În iulie 1992, cu participarea unui sobor numeros de fețe bisericești din
România și Republica Moldova, Ștefan cel Mare a fost canonizat, chemîndu-ne
prin vorbele și faptele sale să slujim cu devotament și credință Neamul și
Sfînta Cruce”[67].
[1] Lavric Aurelian, Identitate etnică
și confesiune în istoria gândirii politice. Abordări din anii ’30 ai sec. XX,
CE USM, Chișinău, 2003, p. 8.
[2] Ureche Grigore, Letopisețul Țării
Moldovei, Editura Literatura artistică, Chișinău, 1988, p. 121.
[3] Boldur Alexandru V., Basarabia românească, Editura Vicovia,
Bacău, 2014, p.111.
[4] Ibidem, p. 113.
[5] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 236.
[6] Idem.
[7] Istoria Moldovei, Volumul I, Chișinău, 2016, p. 142.
[8] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 236.
[9] Ibidem, p. 55.
[10] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Literatura artistică, Chișinău,
1988, p. 105.
[11] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb,
Bacău, 2003, p. 55-56.
[12] Lucinescu Dan, Ștefan cel Mare și Sfînt, Editura Fides, Iași, 1999, p. 16.
[13] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul,
Chișinău, 2016, p. 148; Ion Lupu, Ibidem, p. 102. Se impune identificarea proiectului arhitectonic
al cetății Orheiului, respectiv reconstrucția cetății în cauză, ținând cont de
faptul că dintre toate cetățile menționate doar cea a Sorocii se află
actualmente pe teritoriul Republicii Moldova, într-o stare bună (exceptând
cetatea Tighinei, reconstruită după 1538 de către turci, aflată în prezent pe
teritoriul moldovenesc din afara jurisdicției Republicii Moldova).
[14] Panaitescu Petre P., Istoria
românilor, Editura Logos, Chișinău, 1991, p. 99. Ciubărciu este satul care actualmente se numește
Cioburciu, în raionul Ștefan Vodă. Se impune și reconstrucția cetății cu acest
nume. Soroca, Orhei și Ciubărciu (în ipoteza în care ultimele două vor fi reconstruite)
pot fi cele trei cetăți de pe teritoriul actualului stat Republica Moldova,
care să atragă elevi, studenți, turiști locali și străini într-un circuit cu
obiective de pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare (într-un asemenea circuit va
trebui inclusă și mănăstirea Căpriana, dar și alte locuri și obiective legate
de faptele marelui domnitor – întâi de toate: locul bătăliei de la Lipinți –
Lipnic).
[15] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 125.
[16] Ureche Grigore, Letopisețul
Țării Moldovei, Editura
Literatura artistică, Chișinău, 1988, p. 103.
[17] Lucinescu Dan, Ștefan cel Mare și Sfînt, Editura Fides, Iași, 1999, p. 193.
[18] Lupu Ion, Ștefan Vodă al
Moldovei, Editura
Plumb, Bacău, 2003, p. 164.
[19] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Literatura artistică, Chișinău,
1988, p. 105.
[20] Iorga Nicolae, Istoria lui Ștefan cel Mare, Editura
pentru literatură, București, 1996, p. 78.
[21] Mănăstiri basarabene, Tipografia editurii
Universul, Chișinău, 1995, p. 7-8.
[22] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 238.
[23] Iorga Nicolae, Istoria românilor,
Editura Universitas, Chișinău, 1992, p. 126.
[24] În anul 1993, Organizația Națiunilor Unite
pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a inclus opt biserici din nordul
Moldovei (Arbore, Pătrăuți, Humor [Dan Lucinescu a susținut că este ctitorie a vornicului Oană de la
Suceava, contrazicându-l pe Iorga], Probota, Sf. Ioan cel Nou din Suceava, Sucevița, biserica Sfântul
Gheorghe a mănăstirii Voroneț și biserica „Buna Vestire” din cadrul Mănăstirii
Moldovița, construită de Petru Rareș după ce vechea biserică, ctitorită de
Alexandru cel Bun, s-a prăbușit din cauza unei alunecări de teren) pe lista
patrimoniului cultural mondial, în grupul Bisericile
pictate din nordul Moldovei.
[25] Iorga Nicolae, Istoria românilor,
Editura Universitas, Chișinău, 1992, p. 84.
[26] Iorga Nicolae, Istoria lui Ștefan cel
Mare, Editura pentru literatură, București, 1996, p. 106.
[27] Lucinescu Dan, Ștefan cel Mare și Sfînt, Editura Fides, Iași, 1999, p. 81.
[28] Ureche Grigore, Letopisețul Țării
Moldovei, Editura Literatura artistică, Chișinău, 1988, p. 90.
[29] Ureche Grigore, Letopisețul
Țării Moldovei, Editura Literatura artistică, Chișinău, 1988, p. 93.
[30] Lucinescu Dan, Ștefan cel Mare și Sfînt, Editura Fides, Iași, 1999, p. 186-187.
[31] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Editura
Literatura artistică, Chișinău, 1988, p. 103.
[32] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 258.
[33] Lucinescu Dan, Ștefan cel Mare și Sfînt, Editura Fides, Iași, 1999, p. 248.
[34] Idem.
[35] Moraru Sergiu (coordonator), Ștefan cel Mare. Legende, balade, portrete literare, Editura Literatura artistică, Chișinău, 1989,
p. 93.
[36] Iorga Nicolae, Istoria românilor, Editura Universitas, Chișinău, 1992, p. 126-127.
[37] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Editura
Literatura artistică, Chișinău, 1988, p. 107.
[38] Mențiune a lui Axinte Uricariul, în Ibidem, p. 107.
[39] Ibidem, p. 104.
[40] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Literatura
artistică, Chișinău, 1988, p. 115.
[41] Sadoveanu Mihail, Viața lui Ștefan cel Mare, Editura
Cartea moldovenească, Chișinău, 1989, p. 175.
[42] Iorga Nicolae, Istoria românilor,
Editura Universitas, Chișinău, 1992, p. 129.
[43] Ureche Grigore, Letopisețul Țării
Moldovei, Editura Literatura artistică, Chișinău, 1988, p. 107.
[44] Iorga Nicolae, Istoria lui Ștefan cel Mare, Editura
pentru literatură, București, 1996, p. 63. Este semnificativ faptul că primul
președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, a fost ctitor al mănăstirii
Hâncu, cu hramul Sfânta Parascheva, contribuind la reconstrucția mănăstirii,
iar președintele Vladimir Voronin a contribuit, în calitate de ctitor, la
reconstrucția mănăstirilor Căpriana și Curchi. Este fără îndoială urmarea, de către
politicieni moldoveni contemporani, a exemplului lăsat de marele Ștefan. Cu
regret, ceilalți șefi de stat nu s-au remarcat prin asemenea binefaceri – fapte
plăcute lui Dumnezeu (sau poate că ele doar nu ne sunt cunoscute).
[45] Iorga Nicolae, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Editura Vicovia,
Bacău, 2017, p. 41.
[46] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 279
[47] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 236-237.
[48] Lupu Ion, Ștefan Vodă al Moldovei, Editura Plumb, Bacău, 2003, p. 237-238.
[49] Ibidem, p. 238-239.
[50] Lupu Ion, Ștefan Vodă al
Moldovei, Editura
Plumb, Bacău, 2003, p. 238.
[51] Stati Vasile, Moldova și moldovenii, Î.S.F.E.-P. Tipografia Centrală, Chișinău,
2015, p. 10.
[52] Un continuator al lui Daniil Sihastru a
fost, peste câteva veacuri, Sfântul Paisie Velicicovschi (20.12.1722 –
15.11.1794) de la mănăstirea Neamț, urmașii duhovnicești ai căruia au creat mai
târziu (în 1864) mănăstirea Noul Neamț din satul Chițcani, de pe malul Nistrului,
la sud de Tighina.
[53] Iorga Nicolae, Istoria românilor, Editura Universitas, Chișinău, 1992, p. 101.
[54] Idem.
[55] Dragnev Demir, Domnii Țării Moldovei, Editura
Civitas, Chișinău, 2005, p. 96.
[56] Boldur
Alexandru V., Ștefan cel Mare,
Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 126.
[57] Lucinescu Dan, Ștefan cel Mare și Sfînt, Editura Fides, Iași, 1999, p. 247.
[58] Lucinescu Dan, Ștefan cel Mare și Sfînt, Editura Fides, Iași, 1999, p. 248.
[59] Николай Стариков, Национализация рубля. Путь к свободе России, Издательство Питер,
Москва, 2016, стр. 10.
[60] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Editura
Literatura artistică, Chișinău, 1988, p. 105.
[61] Iorga Nicolae, Istoria lui Ștefan cel
Mare, Editura pentru literatură, București, 1966, p. 78.
[62] Grigoraș Nicolae, Moldova lui Ștefan cel Mare, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 303.
[63] Iorga Nicolae, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Editura Vicovia,
Bacău, 2017, p. 144.
[64] Ibidem, p. 106-107.
[65] Ibidem, p. 103.
[66] Iorga Nicolae, Continuitatea spiritului românesc în
Basarabia, Editura Vicovia, Bacău, 2017, p. 168.
[67] Mănăstiri basarabene, Tipografia editurii Universul,
Chișinău, 1995, p. 7.
Acest articol reprezintă capitolul cu același titlu din studiul istoric „Ștefan cel Mare - făuritor al gloriei Moldovei”, Chișinău, Tipografia Centrală, 2018, p. 158-.
