De la începuturile existenței
sale, statul moldovenesc a avut câteva funcții pe care le-a îndeplinit cu
temeinicie. Se știe că Moldova a apărut ca o
marcă ce a fost creată de Ungaria, o formațiune administrativă având
menirea să apere regatul Ungariei de atacurile și invaziile ce veneau de la
tătarii din stepa de miazănoapte a Mării Negre. Nicolae Iorga remarca despre
„înjghebarea țerii Moldovei”[1]:
„Deci voievodatul îndată autonom, neatârnat, al lui Bogdan pribeagul, ridicat
pe ruinele provinciei ungurești voievodale a lui Sas fiul lui Dragoș,
stăpânitor în calea tatarilor a căror vastă împărăție se desfăcea, a cuprins pe
rând cursul râului Moldova, de unde i-a venit și numele (…) apoi al Sucevei și
Siretului, iar al Prutului, atins la
Cernău ți și trecut chiar încă supt Alexandru cel Bun, numai
ceva mai târziu”[2]. Așadar, de la
începuturile sale Moldova a avut o funcție de securitate militară regională, pe care a păstrat-o de-a lungul
secolelor, ajungând mai târziu o pavăză a lumii creștine (în primul rând a regatelor
Ungariei și Poloniei limitrofe), aflându-se în prima linie în fața Imperiului
Otoman, care își propusese să subjuge lumea creștină.
Pe de altă parte, tot la Iorga găsim această
specificare cu privire la crearea Moldovei: „din Apus a venit, printr-o
descălecare, în clipa când se stabilea noua legătură de comerț între Caffa
genoveză și orașele germane ale Galiției”[3].
Într-o altă lucrare Iorga nota: „În adevăr, odată fusese două drumuri mari care
legau Răsăritul cu Apusul prin schimbul mărfurilor. Unul străbătea pustiul
primejdios al tatarilor de ajungea la
Caffa , pe atunci în mâna genovezilor. Cellalt, plecând tot
din Cracovia și Lemberg, în Galiția, se cobora la Suceava , iar de acolo
țintea prin Iași, prin Vaslui, prin Bârlad și prin Basarabia-de-Jos,
la Cetatea-Albă”[4]. Așadar,
de la începuturile sale, Moldova a fost o zonă de tranzit pentru fluxuri
comerciale regionale, asumându-și funcția de asigurare a securității
negustorilor și mărfurilor, deci a avut funcția de asigurare a securității economice regionale.
Contextualizând subiectul, Dan Lucinescu l-a explicat astfel:
„Căderea dramatică
a Constantinopolului în anul 1453 a distrus parțial comerțul venețian și
genovez din țărmul nord-vestic al Mării Negre, cu centrul la Caffa , nemaiavînd legătură
directă cu centrele din nordul Italiei. Coloniile comerciale din Crimeea au
fost astfel obligate să păstreze legătura cu cetățile lor folosind calea
fluvială dunăreană sau drumul prin Moldova.
Utilizarea intensă
a drumului comercial moldovenesc determină dezvoltarea de-a lungul acestuia a
unui număr de mici așezări, în tîrguri și orașe importante, precum Cernăuți,
Siret, Suceava, Roman, Bacău, Vaslui, Bîrlad, Iași, Lăpușna, Tighina, cît și
terminalele acestei căi, porturile fortificate Chilia și Cetatea Albă.
În orașele
dezvoltate de-a lungul căii numită «via moldavica», în decursul secolului al
XV-lea se dezvoltă și industria meșteșugărească, în special pentru piața
internă. Păturile sociale se diversifică, de la muncitorii portuari și cei
comerciali, la negustorii diferitelor branșe, la funcționari și contabili,
vameși, încasatori de impozite, specialiști în transporturi etc., care au
constituit prima mică burghezie în Moldova. Prezența negustorilor autohtoni fu
semnalată în secolele XIV și XV în afara granițelor, atît în imperiul otoman,
cît și în Europa centrală.
Controlul Gurilor
Dunării a putut fi exercitat de Moldova datorită insulei fortificate Licostomo,
Chiliei, cît și Cetății Albe, agravînd stările de tensiune cu vecinii”[5].
Moldovlahia s-a constituit,
s-a consolidat și s-a afirmat, devenind un factor de luat în samă în spațiul
geografic al Europei Răsăritene – parte a lumii creștine (Creștinătății) – ca o
forță regională, ce îndeplinea funcții de securitate
militară și de facilitare a comerțului regional – de asigurare a securității economice regionale. Statul
moldovenesc a fost produsul exercitării unor pronunțate interese de securitate
– politico-militare și economice – ale unor state puternice din
imediata apropiere, dar și ale unora de mai departe, cointeresate în asigurarea
securității drumurilor comerciale care traversau teritoriul ce intra în
granițele Moldovei. Astfel, de la bun început, Statul
Moldovenesc a constituit un factor de dezvoltare regională, care a asigurat
legături comerciale între Nord și Sud, precum și între Vest și Est.
Merită
atenție și opinia lui Nicolae Iorga, cu privire la faptul că: „hotarul Moldovei
a ajuns foarte repede la Nistru :
în douăzeci, treizeci de ani. Întindere fără pereche, a cării explicație se
poate găsi numai într’aceea că (...) [Moldovenii] n’au făcut țară cu totul
nouă, ci că, venind în locuri asupra cărora se întindea, ca și asupra stepei
rusești, stăpînirea Tatarilor, au avut înaintea lor o unitate politică mai veche, cu care toți erau deprinși, și căreia i-au substituit, la retragerea
Tatarilor, loviți de Unguri în multe locuri, dar mai ales de Poloni în Galiția,
de Ruși setoși de libertate în chiar miezul stăpînirii lor, unitatea politică (…)
a Moldovei, deosebită de forma politică din Sud, ceva mai veche, a Țerii
Romănești, care s’a desvoltat fără model.
Atîtea
lucruri le-am luat de la Tatari ,
cum atîtea le-au luat și Rușii. Păgîni cum erau, cruzi în năravuri, gata de
pradă, ei represintau, totuși, de la Ginghiz-Han încoace, o veche civilisație asiatică
de o amănunțită și precisă organisare. În ce privește așezămintele militare și
politice, ca și în ce privește cele de
negoț.
Am moștenit astfel de la Tatari , dacă nu vama din
Hotin, pe care se poate să o fi întemeiat noi cei d’intăiu, măcar – cu
siguranță – vămile de la Tighinea și de la Cetatea Albă ,
Ackermanul lor”[6].
Rezultă din această
expunere că prin așezămintele militare și politice pe care le-a creat și impus,
Statul Moldovenesc a preluat de la foștii stăpânitori tătari funcțiile de
asigurare a securității militare și economice într-un spațiu de tranzit
comercial intens încă din vremuri mai vechi. Porturile moldovenești – centre
comerciale regionale – serveau interesele statelor din jur: „Grîul Podoliei [posesiune a Poloniei,
notă A.L.] venia la Cetatea Albă
Nicolae Iorga a
subliniat foarte bine legătura strânsă între domeniile politico-militar și economic
în contextul consolidării Statului Moldovenesc și a exercitării rolului său
regional: „Pentru a face negoț, din care Moldova și-a ținut lupta și și-a
hrănit gloria, era nevoie ca ea însăși să
păzească drumurile”[9]. Pentru a face aceasta cu putință, în
vederea realizării acestui obiectiv Ștefan a urmărit consolidarea unor legături
politice cu familii domnitoare ale statelor din Europa de Est. În acest sens, a
căutat și a încheiat legături de familie cu:
1. Cneazul de Kiev,
Simion, căsătorindu-se cu Evdochia Olelkovici, sora cneazului (Simion) și fiica
cneazului Olelko, „coborîtoare prin bunicul ei Vladimir din dinastia
lituaniană, el fiind fratele lui Vladislav Iagello”[10]
(prima căsătorie: la 5 iulie 1463)
și
2. Familia domnitoare
principatul grecesc din Crimeea – Mangop, rămășiță a Imperiului Bizantin,
căsătorindu-se cu Maria de Mangop (sau Mangup), principesă de Theodoro (sau
Theodori), sora lui Alexandru, fiul principelui Alexios II de Theodosia, „o
ramură a Comnenilor împărați în Trapezunt”[11]
(a doua căsătorie: la 24 septembrie1472).
Prin aceste alianțe cu
familii domnitoare lituaniană (urmărind
sprijin din partea Poloniei) și bizantină,
Ștefan cel Mare a urmărit crearea unui cadru politic care să ajute la
consolidarea statutului internațional al Moldovei și la conlucrarea privind securizarea
căilor comerciale din regiunea Europei de Est, care traversau Statul
Moldovenesc. Nu este lipsită de importanță, în acest context, nici căsătoria
fiicei Evdochiei și a lui Ștefan cel Mare, Elena, cu Ivan cel Tânăr, fiul
marelui cneaz de Moscova, Ivan al III-lea. De asemenea, „O altă fiică a lui
Ștefan, Maria, se mărită după un Vișnoviețchi, și el din vechiul neam
stăpînitor în Lituania”[12].
Și aceste alianțe au avut, fără îndoială, o conotație din perspectivă securitară.
Accentuând consolidarea legăturilor politice și comerciale, Nicolae Iorga
concluzionează întrebând: „Cine nu vede
vastul plan dinastic, politic, comercial care cuprindea departe peste Nistru
tot Răsăritul?”[13].
I. Consolidarea socială a Țării. Analizând retrospectiv evenimentele
din timpul domniei lui Ștefan cel Mare, putem afirma fără tăgadă că eforturile
de consolidare a domniei sale au condus la consolidarea Țării. Alexandru V.
Boldur (cu trimitere la Nicolae Grigora
1) și-a îndreptat atenția spre
repopularea țării,
2) a creat o nouă categorie de
nobili (vitejii),
3) a întărit puterea militară
a țării,
4) s-a înțeles cu vechile
cadre ale boierimii,
5) a încercat să-l cheme în
țară pe Mihul și pe ceilalți boieri refugiați,
6) a numit în Sfat un număr
mai mare de pârcălabi (în loc de 2, 3-5), a introdus în rândurile membrilor
Sfatului domnesc rude proprii [prin aceasta a consolidat Sfatul domnesc],
7) a acordat brașovenilor un
privilegiu comercial (la 31 martie 1458),
8) a plătit turcilor tribut[14]
(în virtutea unei decizii luate, în acest sens, de Sfatului domnesc încă în 1456[15],
deci înainte de accederea la domnie a lui Ștefan).
Prin aceste
măsuri, Ștefan și-a consolidat puterea personală și statul pe care îl conducea.
În opinia lui Alexandru V. Boldur, procesul de consolidare și-a atins apogeul
în anul 1469: „Dacă ne-am pune întrebarea care dată este cea mai importantă în
procesul întăririi puterii domnitorului în stat, ar trebui să răspundem fără ezitare:
anul 1469. Este un an de demarcație hotărâtă și radicală. Puterea domnului se
dezvoltă, mereu crescând”[16].
Așadar, în 12 ani Ștefan și-a atins obiectivul privind consolidarea puterii
sale în stat.
Una dintre
pârghiile folosite de domnitor a fost instituția pârcălabului – care capătă o
mai pronunțată conotație militară: „căpitan de oaste, șef al cetății și al
raionului ce ținea de ea, deși are în același timp și funcții administrative și
judecătorești”[17]. A.V. Boldur nota:
„Transformarea pârcălabilor în funcționari, de preferință militari, are în
evoluția sistemului administrativ al lui Ștefan Voievod o însemnătate
excepțională. Prin ei domnul ținea în mâinile sale cetățile, factor important
din punct de vedere militar, odată cu ele și ținuturile din jurul lor, dar prin
acestea și țara întreagă”[18].
Pârcălabii
erau recrutați dintre boieri. În studiul său consacrat lui Ștefan cel Mare, istoricul
amintit mai sus s-a referit la relațiile adesea tensionate dintre Ștefan și unii
dintre reprezentanții boierimii moldovenești. Boldur menționa: „Desigur, orice
domnitor de atunci trebuia să fi ținut cont de boieri, care reprezentau țara și
fără de care nu se putea guverna. Însă Ștefan Voievod a știut să înlăture în opera
sa de guvernare orice obstacol de pe calea sa spre ascensiune”[19].
Istoricul se referea la „tăierea capetelor a niște boieri”, la 16 ianuarie
1471: „Tăie Ștefan Vodă pre Isaia vornicul și pre Negrilă păharnicul și pre
Alexa stolnicul în târgul Vasluiului”[20].
Pedeapsa capitală a fost consecința împotrivirii „grupului Isaia”[21]
politicii antiturcești a lui Ștefan. Cu toate acestea, se poate afirma fără
tăgadă că regimul politico-social al Moldovei din perioada de domnie a lui
Ștefan cel Mare a fost unul bazat pe vechile clase sociale privilegiate:
nobilimea și înaltul cler[22].
În același timp, în această perioadă își face tot mai pronunțată prezența pe
scena socială cea de-a treia stare: negustorimea.
Despre
originile boierilor A.V. Boldur nota: „Primii boieri mari în Moldova, după
întemeierea ei, au fost acele elemente, care au luptat alături de domn pentru
cucerirea independenței țării. S-au numit viteji și au fost răsplătiți cu moșii
întinse de câteva sate, dar cu condiția ca ei să apere ordinea stabilită de voievod.
Astfel s-a născut proprietatea condiționată de serviciul militar”[23].
Unii dintre boieri, în mai multe rânduri, s-au manifestat ca opozanți față de
politica domnitorului. Este notoriu cazul pretendentului la domnie Hroiot,
susținut de mai mulți boieri, care pledau pentru încheierea păcii cu turcii.
A.V. Boldur a emis ipoteza conform căreia cele două înfrângeri ale lui Ștefan
cel Mare, pe care le-a menționat doctorului venețian Matei Muriano (din cele 36
de bătălii), au fost: cea din 1476, suferită de la turci și, a doua, în 1486,
în lupta de la Scheia ,
cu Horonda (sau Hroiot)[24],
care era susținut de mai mulți boieri cu opțiunea de încheiere a păcii cu
turcii, căci războaiele cu aceștia devastau țara, inclusiv proprietățile lor.
Relațiile
domnitorului cu ierarhia bisericească a fost una plină de respect. A.V. Boldur
remarca un aspect relevant: „Merită de subliniat că în Moldova, biserica,
prezenta o forță socială, foarte redusă, contrar situației, de exemplu, din
Rusia, unde dimensiunile domeniilor laice (boierești) erau modeste față de cele
ale domeniilor princiare și ecleziastice, sau din Occidentul Europei, unde
biserica se prezenta ca o forță socială și politică de prim rang”[25].
Ștefan cel Mare a schimbat această stare a lucrurilor, făcând donații domnești
mănăstirilor: Bistrița, Putna, Neamț, Moldovița, Probota, Tazlău și Voroneț,
acordându-le privilegii: danii și confirmări de sate, imunități fiscale,
judiciare și comerciale (dreptul de a face comerț, cu scutiri de vamă:
Moldovița Putna, Bistrița), dreptul unor mănăstiri de a încasa de la preoți din
satele mănăstirești dările vlădicești și dreptul de a-i judeca și a lua gloaba,
în cazul încălcării canoanelor[26].
În contextul raporturilor cu fețe bisericești,
iese în evidență, desigur, comunicarea voievodului cu călugărul Daniil
Sihastrul, cel care i-a fost domnitorului „un sfetnic neoficial”[27],
cu care s-a sfătuit în momente de cumpănă pentru țară.
Structura
socială din epoca medievală era în directă dependență de proprietatea asupra pământului.
Istoricul A.V. Boldur nota în acest sens: „În timpul lui Ștefan Voievod
proprietatea asupra pământului se împărțea în proprietatea mare, servită de
oameni dependenți (vecini), robi și, în măsură mai mică, de săteni liberi, fără
pământ, și proprietatea mică al cărei titular își lucra pământul singur, cu
brațele lui proprii și ale familiei sale”[28].
De asemenea, a precizat: „Moșierii mici pe solul moldovenesc au fost răzeșii”[29].
Istoricul preciza: „Proprietatea pământului era alfa și omega ale sistemului
feudal. Cine avea în proprietate pământul era considerat boier, «om» în sensul
deplin al cuvântului. Cine nu-l avea, se afla în alt compartiment social al
acestui sistem, în compartimentul inferior, dependent de alt om și de pământul
acestuia sau, dacă era liber, se afla în permanentă primejdie de a-și pierde
libertatea, deoarece în regimul de abuzuri, care nu erau atunci rare, sărăcia
putea duce ușor la starea de dependență, la «vecinie»”[30].
O transformare socială notorie din timpul lui Ștefan cel Mare i-a vizat anume
pe răzeși: „Proprietatea răzeșească (…) era de proveniență alodială [care ținea
de un alodiu: proprietate funciară liberă, scutită de orice sarcini
de vasalitate, notă A.L.], dar spre sfârșitul domniei lui Ștefan Voievod
în ceea ce privește îndatorirea de serviciu militar se asemăna cu proprietatea stăpânilor de feude – moșii boierești,
cu acea deosebire că obligația militară îi privea pe răzeși individual, pe când
boierii erau datori să vină la oaste cu oamenii lor pe cai și înarmați”[31].
În afară de marii boieri și răzeși (boieri mici), din structura socială a Țării
Moldovei mai făceau parte țăranii liberi, vecinii și robii (țigani și tătari; a
fost consemnat și un caz de bulgari)[32].
„Oastea răzeșască a format baza socială a puterii lui Ștefan Voievod” [33].
Un aspect
interesant al relațiilor sociale din perioada de domnie a lui Ștefan cel Mare a
fost faptul că în Moldova fetele moșteneau la fel ca și feciorii proprietăți
funciare, spre deosebire de Valahia, unde fetele nu moșteneau[34].
II. Dezvoltarea economică. „Epoca lui Ștefan
cel Mare a însemnat realizări remarcabile și în domeniul vieții economice”[35],
specifica pe drept cuvânt Demir Dragnev. Dezvoltarea economiei Moldovei se baza
în primul rând pe agricultură – prelucrarea pământului: producția de cereale.
În al doilea rând, pe creșterea vitelor, oilor și cailor. În al treilea rând, pe
comerț și meșteșug[36].
În mâinile domnului „se afla comerțul cu pește, o marfă de mare export. Ceara
prezenta monopolul domnului, argintul, sarea, care se extrăgea din ocne”[37].
Economia
unui stat vizează mai ales chestiuni legate de finanțele țării, de politici
privitoare la activitățile comerciale – negoțul și activitățile meșteșugărești
din orașe. „Ștefan Voievod urmărea să strângă cât mai mulți bani în vistieria
țării. Prin aceasta se explică măsura luată de domn, ca negustorii străini,
care vin în țara moldovenească pentru negoț, să plătească taxe de vamă în bani,
adică în moneda lor națională. Prin aceasta, în vistieria domnească se aduna valută
străină, care îi permitea domnului, pe măsura dezvoltării comerțului extern, să
cumpere mai lesne în străinătate mărfurile de care avea nevoie”[38],
nota Alexandru V. Boldur.
De o
importanță considerabilă au fost măsurile luate de Domnitor în vederea facilitării
raporturilor comerciale cu statele vecine. „Domnul stimula comerțul prin
sistemul de privilegii, pe care le acorda negustorilor străini și locali și
prin construcția și securitatea drumurilor, hanurilor. Prin aceasta se obțin
resursele necesare pentru nevoile statului”[39].
Astfel, încă la începutul domniei sale, prin cel de-al doilea document emis de
cancelaria domnească (octombrie – noiembrie 1457), negustorii brașoveni se înștiințau că
vor putea să vină cu mărfuri, garantându-i-se ,,libertatea de a vinde și a
tîrgui în toate orașele și satele din țara sa”. La 31 martie 1458 Ștefan cel
Mare a acordat negustorilor brașoveni privilegiul comercial[40],
de fapt, reînnoind-l e cel e care îl aveau încă de la Alexandru cel Bun. Privilegiul
se referea la „toți brașovenii
și toți negustorii întregii Țări a Bârsei”. Privilegiul prevedea următoarele
facilități: ,,Cînd vor veni cu marfă la țara noastră... să fie volnici și
slobozi să umble prin toată țara domniei mele, și prin cetăți, și prin tîrguri
ca să-și vîndă marfa lor”. Printre mărfurile enumerate figurau, printre altele,
,,săbii ungurești, paloșe”, ceea ce contribuia la întărirea capacității de
apărare a țării și, în general, a prestigiului domnitorului pe arena
internațională. Mai puteau fi aduse țesături, obiecte din fier ș.a.. În schimb,
moldovenii exportau în Transilvania animale (oi, vaci etc.), piei, ceară, pește
ș.a.. Comerțul se efectua pe trei drumuri comerciale (drumul Bistriței, drumul
Băii și „drumul de jos” sau al Brașovului, care era și cel mai des folosit de
negustori și diplomați.
O atitudine
similară a avut Ștefan al III-lea și față de negustori altor state vecine. Spre
exemplu, după sosirea în fața marelui voievod a unei delegații a burgherilor și
târgoveților din Liov, solicitând domnitorului să le ,,ușureze vămile”, ce
trebuiau să le achite în Moldova, Ștefan al III-lea, în scopul intensificării
comerțului exterior, la 25 ianuarie 1463, i-a încurajat pe burgomistrul,
consilierii și negustorii lioveni ,,spre aceea ca să fie volnici și slobozi, și
toți negustorii să vină la noi, în țara noastră, cu toate negoațele și
mărfurile lor, să vîndă și să cumpere fără nici o zăbavă sau pagubă...”.
Referindu-se
la privilegiul acordat negustorilor lioveni, Nicolae Grigoraș menționa: „După
plecarea sau expulzarea lui Petru Aron din Polonia, Ștefan cel Mare a întărit
(3 iunie 1460) privilegiul comercial al negustorilor din Lwow, pe care îl obținuseră
de la toți domnii anteriori, începînd cu Alexandru cel Bun. Prin noul
privilegiu Ștefan le-a restabilit dreptul de depozit și a dispus ca să
plătească vama principală în Capitala țării, dreptul de a avea aici o «casă de
negoț», dar fără cîrciumi, berărie și măcelărie. Este interesantă prevederea că
prețul de vânzare al stofelor importate în Moldova să fie același ca la Lwow. În privilegiu s-au
indicat localitățile în care urmau să se plătească taxe vamale ca și mărfurile
din care domnul avea dreptul să-și aleagă ce avea nevoie”[41].
Este relevantă concluzia lui Grigoraș privind legătura indisolubilă între
domeniul economic (comercial) și cel politic: „Privilegiul din 3 iulie 1460 a
consolidat relațiile moldo-polone grăbind lichidarea tuturor chestiunilor
litigioase dintre ambele țări”[42].
De
altfel, negustorii brașoveni l-au răsplătit pe Ștefan cel Mare și prin ajutorul
pe care i l-au acordat în ceea ce privește reglarea de conturi cu Petru Aron. Când
sosiră la Suceava cu o întreagă caravană de mărfuri, ei au adus la cunoștința
voievodului că ultimul se afla la Brașov. Punând la cale o stratagemă, Ștefan
cel Mare reușește să-l atragă într-o cursă, îl capturează și ordonă să fie
decapitat.
Cu referire
la relația comercială a moldovenilor cu liovenii Nicolae Iorga menționa:
„Negoțul Liovenilor cu țerile
răsăritene se purta necontenit prin Moldova lui Ștefan-cel-Mare, care și el
încheiase un tratat de negoț cu Lembergul. Banii poloni curgeau din belșug în
Vistieria Voievodului. Ca să-și arăte puterea și neatârnarea, încă de mult
Domnii Moldovei începuseră și ei a bate
bani după asemănarea celor din Polonia, precum în Muntenia Domnul bătea
bani asemănători cu cei ungurești”[43].
În
ansamblu, în perioada 1457 – 1504, domnitorului Ștefan cel Mare a emis, prin Cancelaria
domnească a Țării Moldovei, 14 privilegii comerciale, dar și scrisori de
afaceri și de asigurare, de aplanare a anumitor neînțelegeri, despre achitarea
unor datorii etc. Dintre totalul acestora, 12 privilegii au fost adresate
negustorilor brașoveni și 2 – celor lioveni, de confirmare a privilegiilor
comerciale precedente, ș.a..
Însuși
Voievodul făcea „un negoț cu țările vecine în stil mare”, el fiind „unul dintre
cei mai mari negustori ai țării”[44].
Cu comerțul se ocupau, în afară de negustori, și boierii.
Cercetători
ai perioadei domniei lui Ștefan cel Mare au accentuat importanța orașelor – târgurilor
moldovenești, care s-au dezvoltat vertiginos în acel timp. Nicolae Iorga
menționa: „Domnia lui Ștefan înseamnă și o vreme de bogăție, de lumină, de
muncă a cărturarilor și a meșterilor celor buni în Moldova. Orașele, care
începuseră a se înjgheba pe vremea lui Alexandru-cel-Bun, crescură mult ca
însemnătate în vremurile lui, cu toate întâmplătoarele prădăciuni din partea
Turcilor, a Tatarilor, Ungurilor și Polonilor”[45].
Multe dintre târgurile importante se aflau pe teritoriul Moldovei răsăritene,
centre de atracție nu numai pentru negustori și cumpărători locali, dar și
pentru cei de peste hotare. Nicolae Iorga notează: „Lumea venea la bîlciurile
din Moldova, și acela din Orheiu, prădat de cazaci, era vestit între toate”[46].
Totuși, Orheiul se înscria în șirul vechilor târguri moldovenești de pe Nistru:
Hotin, satul Budele („față cu Movilăul”, deci acum: Otaci[47];
a căpătat importanță „după ce încetaseră vechile iarmaroace de la Orheiu”[48]),
Soroca, Tighina, Cetatea Albă. Totuși,
„Principalul oraș, prin care se făcea negoțul moldovenesc era Suceava, legată
în sens comercial cu Lvovul. Mai ales important a fost acest din urmă oraș în
secolul al XIV-lea, și în prima jumătate a secolului al XV-lea, când drumul
comercial așa-zis «tătăresc» pornea de la Lvov , bifurcându-se: o ramură se îndrepta spre
peninsula Crimeea, la Caffa
(Feodosia), cealaltă spre Răsărit prin Donul inferior în Persia și China. După
întreruperea drumului spre Orientul Îndepărtat și ocuparea portului Caffa
(1475), și a cetăților Chilia și Cetatea Albă (1484), de către turci
însemnătatea comercială a Lvovului a decăzut și mărfurile orientale au început
să vină în Polonia din Occident”[49].
Pierderea cetăților – deci și a târgurilor Cetatea Albă și Chilia – a
constituit o lovitură dură și asupra independenței economice, respectiv și
asupra independenței politice a Țării Moldovei. Petre P. Panaitescu exprimase
părerea: „Cu drept cuvânt se poate spune că, deși au mai urmat încercări de a
scăpa de Turci, independența Moldovei a încetat cu pierderea acestor două
cetăți”[50].
Cu referire la pierderea celor două cetăți Nicolae Iorga menționa: „Niciodată
aceste două «chei» ale Moldovei de Miazăzi nu mai întrară în mâinile
Moldovenilor. Ștefan însă nu se hotărî lesne să lase bogatele și folositoarele
cetăți în stăpânirea păgânilor”[51].
În acest sens, Ștefan al căutat sprijinul ungurilor, iar apoi al polonezilor
pentru a-și recupera cele două cetăți și târguri, dar fără succes.
În cadrul
legăturilor comerciale moldo-polone din Moldova erau duse în Polonia mătăsuri,
podoabe pentru șele, piper, chimion, acid grecesc (probabil citric) – toate
acestea se numeau „marfă tătărească”[52],
deoarece proveneau din regiunile tătărești. În afară de acestea, mergeau în
Polonia și mărfuri de proveniență proprie: vite, cai, blănuri, piele, pește,
ceară, miere, vin. Din Polonia erau aduse în Moldova: postav, căciuli,
îmbrăcăminte, săbii, silitră pentru tunuri. Prin Moldova trecea drumul
comercial între Transilvania și Polonia (pe care era transportat argint)[53].
Ca regulă, locuitorii orașelor moldovenești nu erau scutiți de dări. Târgurile
nu aparțineau comunităților urbane (ca în Occident, de exemplu în burgurile
germane), ci se aflau pe pământ domnesc, fără privilegii de fondare, fără
titluri de proprietate asupra pământului. De aceea, târgoveții, atât
meșteșugarii cât și negustorii, erau neprivilegiați. Sunt două excepții
notorii: orașele Vaslui și Bârlad, care au fost arse în 1476 la porunca
domnitorului, în fața invaziei otomane. Ștefan a luat măsuri privind renașterea
celor două orașe, scutind locuitorii de dări și taxe, cu excepția
comercializării peștelui – „adică de la o maja un pește, și de la o căruță,
iarăși un pește, iar mai mult nemică”[54].
Cu referire la cele două orașe, Boldur afirmă despre domnitor că „Ștefan
Voievod ducea o politică economică proprie, care consta în încurajarea
eforturilor individuale cu caracter comercial la orașe”[55].
Pe drept
cuvânt, A.V. Boldur remarca: „Ștefan cel Mare își dădea sama că pentru o
economie sănătoasă în țară e nevoie de asigurarea a cât mai multe brațe de
muncă”[56].
În acest sens au fost consemnate eforturile domnitorului de populare a Țării,
prin diferite metode. Una dintre ele a fost aducerea de robi (supuși) prin
incursiuni în țările vecine (o practică utilizată de toate puterile din zonă). În
1498, după o incursiune în Polonia, domnitorul luă în captivitate o mulțime de
oameni de acolo. Cronicarul Grigore Ureche nota: „Și mulți oameni, bărbați,
muieri, copii au scos în robie, mai mult de 100.000, mulți de aceea au așezatu
Ștefan vodă în țara sa, de și astăzi trăiește limba rusască în Moldova, ales
pre unde i-au discălecatu, că mai a treia parte grăiescu rusește”[57].
De asemenea, statul moldovenesc avea porțile deschise pentru emigranții
religioși. De exemplu, „husiții și-au găsit adăpost în Moldova încă pe timpul
lui Alexandru cel Bun, așezându-se de prima dată în 1420. Au urmat celelalte
așezări ale lor în 1437 și 1460. Locurile lor de așezare au fost Trotuși, Bacău,
Roman, Târgul Neamț, Cotnari, Huși și Ciubărciu pe Nistru”[58]
(husiții erau originari din Ungaria). A fost consemnată la 1485 o așezare de
bulgari la Scheia
pe Siret (Boldur admite că putea fi o comunitate a bogomililor, deci sosită la o
dată mai recentă)[59].
În urma unei incursiuni în Muntenia, la 1 octombrie 1474, „Au luat Ștefan vodă
cetatea Teleajenului (…) și mulți țigani au luat”[60].
După bătălia de la Soci ,
din 7 martie 1471, „a adus din Țara Românească 17.000 de țigani-robi. Din acest
fond omenesc domnul făcea danii mănăstirilor (Putna, Bistrița ș.a.)”[61].
Nu în ultimul rând, mulți negustori, mai ales la început, erau veniți din
Polonia, Lituania, Transilvania (mai ales armeni).
III. Extinderea influenței
geopolitice a Moldovei. Nicolae Iorga a subliniat un fapt important din
istoria Țării noastre, legată de perioada de domnie a lui Ștefan cel Mare. După
ce Statul Moldovenesc s-a consolidat din punct de vedere militar și economic,
s-a produs o extindere a sferei de influență și a dominației
economice a puterii
moldovenești peste hotarele Țării. Această expansiune s-a făcut sub raport militar: „Caffa din Crimeia,
marea colonie genovesă, era apărată de ostași moldoveni”[62],
dar și sub raport economic: „cum se
simțiră mai tari, Moldovenii căutară legături de comerț și dincolo de Nistru”[63].
Este vorba atât de legăturile cu cetatea genoveză Caffa, din Crimeea, dar și cu
marile târguri din Marea Mediteraneeană, de exemplu cu insula Creta. În acest
context, prezintă interes informațiile despre flota moldovenească din timpul
domniei lui Ștefan cel Mare. Se admite ipoteza că Moldova ar fi construit corăbii
proprii la Cetatea albă și Chilia. Pe temeiul mai multor mărturii s-a constat
că moldovenii au avut în veacul al XV-lea o flotă puternică, alcătuită din nave
de construcție proprie: „Picturi, fresce cu pânzarul moldovenesc se regăsesc la
Suceviţa, Rîşca, Humor, Moldoviţa, Voroneţ, Neamţ ş.a.m.d., toate reproducând
prova întoarsă specifică și însemnele statale ale Moldovei. La acestea se
adaugă și inscripția găsită la mănăstirea Zografu: «Io, Ştefan Voievod cu mila
lui Dumnezeu, Domn Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am zidit acest turn
pentru corăbii în anul 6982 (1475)». Mărturii în sprijinul unei flote militare
și comerciale moldovene semnificative vin și de la cronicarii turci Asîk
Paşa-zade, Kodja Husein, Sa’adeddin Mehmed ş.a. La toate acestea se adaugă și
faptul că, un raport venețian din Candia (Creta) relatează că o corabie
moldovenească a fost reținută la Constantinopol și apoi eliberată în 1462. Și
istoricul Constantin C. Giurescu menționează că moldovenii făceau transporturi
chiar și în Marea Mediterană, prezența lor fiind evidențiată în insula Creta.
De altfel, izvoarele istorice menționează și capturarea navelor turcești care
se întorceau cu pradă după asediul Caffei de către pânzarele din Chilia și
Cetatea Albă”[64]
În ceea ce privește relațiile comerciale pe coordonatele verticale,
Iorga scria: „Și, în sfîrșit, erau legături și la Nord , căci altfel bîlciul de la Liublin n’ar fi fost plin
de Moldoveni și lîngă Ostrog, la
Ostrokol , vadul nu s’ar fi zis încă multă vreme «brodul
băsărăbesc» (brod bazarabski)[65].
Referitor la prezența militară moldovenească peste hotare, de menționat
și stăpânirea militară a Moldovenilor asupra cetății Lerici: „Un timp
Moldovenii au smuls Genovesilor castelul Lerici, o mică fortăreață la gura Niprului”[66],
ocupată de Moldoveni între 1455-1475[67], dar și prezența
militară moldovenească în Mangop, în peninsula Crimeea, acolo unde Moldovenii
au apărat cetatea familiei domnitoare de acolo, condusă de Alexandru, fratele
celei de-a doua soții a lui Ștefan cel Mare, Maria.
Preluarea de către Ștefan cel
Mare a provinciei Pocuția, la nordul țării, prin deposedarea Poloniei, se
înscrie și ea în șirul actelor legate de expansiunea Statului Moldovenesc
dincolo de hotarele pe care le-a primit Domnitorul la momentul urcării pe tron.
Există argumente solide de ordin istoric și etnic. Publicistul ucrainean Олесь Бузина scria într-un volum consacrat istoriei
Ucrainei:
„Galițienii se deosebeau de Rusicii adevărați
prin toate – psihologie, tip antropologic și (cel mai important!) originea
non-slavă. (…) Oricine a comunicat cu locuitorii regiunilor Lvov sau
Ivano-Frankovsk, cunoaște expresia locală – «galiţian de rasă». (…) Pur și simplu spus, o natură umană, radical
diferită de poltaveni sau cernigoveni. (…) Explicația poate fi găsită în orice
monografie privind etnogeneza slavă. La granița dintre erele veche și nouă
slavi în Galiția încă nu existau. Ea era locuită de purtătorii
așa-numitei «culturi a movilelor
carpatice» – tribul dacic al
carpilor. Dacii vechi sunt strămoșii românilor și moldovenilor de astăzi. În
secolul al II-lea sub conducerea împăratului Traian ei au fost cuceriți de
către romani, întemeind provincia Dacia pe teritoriul României de astăzi.
Dar cuceritorii nu au ajuns până în Carpați și în
regiunea nistreană superioară. Teritoriile sărace locale, populate de sălbatici
înapoiați, pur și simplu nu i-au interesat pe originarii din Italia. Dacii –
carpii au fost lăsați în pace, oferindu-le posibilitatea de a exista în «cultura lor, a movilelor carpatice».
Aceasta a continuat până în epoca Marii Migrații a
Popoarelor, când slavii au început să se infiltreze aici din Volînia. În secole
V-VI această parte a dacilor, căzând sub stăpânirea lor, a pierdut limba și a
trecut la dialectul slav, desigur, deformându-l. Din dacii care s-au supus
romanilor au ieșit românii și moldovenii. Iar aceia din rămășițele care au
recunoscut superioritatea slavilor – actualii galițieni. Astfel, nu ar fi o
exagerare să spunem că galițienii sunt în esență moldoveni slavizați. (…) Calea
istorică al culturii movilelor carpatice este o ilustrare clară a asimilării de
către vechii slavi a geto-dacilor. Poate că prin acest fenomen se explică
profunzimea motivelor pentru particularitățile grupurilor etnice slave care
trăiesc în Carpați. (…)
Sub dominația Rusiei, ținuturile carpatice au ajuns
târziu. Inițial Kievul a concurat pentru ele cu Polonia”[68].
Fiind conștient de comunitatea de identitate etnică a
populației din Moldova cu cea din Pocuția, domnitorul a luptat pentru
includerea provinciei respective în Statul Moldovenesc. Ștefan cel Mare afirma despre
Pocuția, că „Provincia aparține din vechime Moldovei («Est mea terra ex antiquis temporibus, ad terram
Moldaviae spectons, super quam habeo certam et debitam iustitiam ex antiquo»)”[69]
– în traducere din latină: „Este pământul meu, din cele mai vechi timpuri, al țării
Moldovei, pe care îl avem cu încredere deplină și pe dreptate definitivă din
vremuri străvechi”. Comunitatea etnică a moldovenilor
din acea perioadă cu rutenii din
Pocuția – „moldoveni slavizați” – este cu atât mai evidentă, cu cât limba
Cancelariei Domnești de la
Suceava era ruteana. Nicolae Grigoraș menționa: „Textul
tratatului încheiat de Ștefan cel Mare și regele Cazimir al IV-lea, în
Colomeea, la 15 septembrie 1485, s-a păstrat în trei exemplare, două în limba
latină și unul în limba slavă. Pe unul din exemplarele latine se afla
următoarea însemnare: «Haec
inscripcio ex Valahico in latinum versa est sed rex Ruthenica lingua scriptam
accepta”[70],
adică: „Acest act a fost tradus din limba Valahă în limba latină, dar regele a
primit exemplarul scris în limba Ruteană”.
Totuși, nu în ultimul rând, anexarea Pocuției trebuie privită ca având și
o semnificație de ordin economic. Nu este vorba numai de ridicarea de dări
pentru haznaua domnească de la populația de acolo (Alexandru V. Boldur nota că
în limbajul regesc din acele timpuri „să administreze” o provincie însemna „să
o prade”[71]). Trebuie
să mai luăm în considerare și faptul că drumul comercial din Moldova – de la Marea Neagră și gurile
Dunării – spre Liov și dincolo de acest centru comercial, până la Cracovia –
capitala Poloniei – și apoi până la Marea Baltică , trecea prin Pocuția. Iar Ștefan
cel Mare a căutat să exercite controlul asupra unei porțiuni cât mai mari a
acestui drum comercial. Nu în ultimul rând, „Un motiv în plus pentru ocuparea
Pocuției de către Ștefan era faptul că în Colomeea se aflau zăcăminte de sare.
Încă în sec. al XIII-lea principele Daniil al Galiciului exploata zăcămintele
de sare și din venitul de la sare întreținea oastea sa”[72].
În această suită de acte de expansiune militară trebuie inclusă și
acțiunea de la sud: „Voind să-și consolideze apărarea graniței dinspre Țara
Românească, la 10 martie 1482 Ștefan a ocupat și anexat cetatea Crăciuna și a
însărcinat totodată cu paza graniței vestice a țării pe fiul său Alexandru,
care și-a fixat reședința în Bacău”[73].
În 1482, împreună cu cetatea Crăciuna, Ștefan cel Mare a lipit la Moldova regiunea Putna[74].
Concluzii. În perioada domniei lui Ștefan cel Mare, Țara
Moldovei a cunoscut o dezvoltare economică accelerată, datorată măsurilor
înțelepte luate de domnitor privind facilitarea
relațiilor comerciale cu statele limitrofe, din care erau importate mărfuri
care lipsea în Moldova, dar care erau de o necesitate stringentă pentru
consolidarea statală – mai ales armele pentru cetățile militare și pentru oaste
în general. De asemenea, prin exporturile moldovenești domnitorul reușea să
asigure venituri considerabile în vistieria statului. Or, se știe că
întotdeauna ascensiunea unui stat este legată de capacitatea conducerii sale de
a gestiona judicios resursele, inclusiv pe cele financiare. Ștefan cel Mare a făcut
față cu succes acestei sarcini. Datorită unei dezvoltări considerabile în plan
economic, Moldova lui Ștefan cel Mare a putut să-și extindă influența
geopolitică și peste hotarele țării.
În capitolul „Ștefan-cel-Mare și țerile de peste Nistru” din volumul „Romînii
de peste Nistru”, Nicolae Iorga concluziona: „Aceasta e moștenirea pe care o
lasă Ștefan urmașilor săi, chiar după ce, la 1484, pierduse Cetatea-Albă.
Bogdan, Petru Rareș o păstrează întreagă. Acesta din urmă făcea, pentru
Sultanul însuși, tot comerțul cu Moscovia, ca unul care avea «șleahul». Numai
cînd la 1538 Soliman-cel-Măreț ocupa Tighinea, devenită Benderul său [în traducere din turcă: poartă, notă A.L.], și tot Sudul basarabean,
sprijinit pe Acherman și Chilia, turcească și ea încă din 1484, rolul Moldovei
scăzu”[75].
Concomitent cu scăderea rolului economic al Moldovei, și „Vremea puterii militare moldovenești a trecut”[76].
A rămas însă amintirea unei perioade de glorie a Moldovei, pe care moldovenii,
urmașii marelui Ștefan, o vor purta în inimi mereu, cât vor dăinui pe pământul
ce le-a fost lăsat ca moștenire de mărețul domnitor și de ceilalți Părinți
Fondatori ai Statului Moldovenesc. Culmile pe care voievodul Ștefan cel Mare a
ridicat Țara Moldovei vor rămâne întotdeauna un reper, iar modelul Moldovei ștefaniene
va fi întotdeauna un etalon către care să tindă urmașii săi, devotați Neamului
și Țării.
[1] Iorga Nicolae, Continuitatea
spiritului românesc în Basarabia, Editura Vicovia, Bacău, 2017, p. 118.
[2] Ibidem, p. 119.
[3] Ibidem, p. 118.
[4] Iorga Nicolae, Istoria
lui Ștefan cel Mare, Editura pentru literatură, București, 1966, p. 170.
[5] Lucinescu Dan, Ștefan
cel Mare și Sfînt, Editura Fides, Iași, 1999, p. 48.
[6] Iorga Nicolae, Continuitatea spiritului românesc în
Basarabia, Editura Vicovia, Bacău, 2017, p. 321-322.
[7] Ibidem, p. 333.
[8] Ibidem, p. 334.
[9] Ibidem, p. 335.
[10] Idem.
[11] Ibidem, p. 336.
[12] Iorga Nicolae, Continuitatea
spiritului românesc în Basarabia, Editura Vicovia, Bacău, 2017, p. 336.
[13] Idem.
[14] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul,
Chișinău, 2016, p. 19-20.
[15] Ibidem, p. 38.
[16] Ibidem, p. 31.
[17] Ibidem, p. 33.
[18] Boldur Alexandru V., Ștefan cel
Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 33.
[19] Ibidem, p. 31.
[20] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Literatura artistică, Chișinău,
1988, p. 94.
[21] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 30.
[22] Ibidem, p. 38.
[23] Ibidem, p. 47.
[24] Ibidem, p. 235.
[25] Ibidem, p. 60.
[26] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 60.
[27] Ibidem, p. 39.
[28] Ibidem, p. 42.
[29] Ibidem, p. 46.
[30] Ibidem, p. 43.
[31] Ibidem, p. 47.
[32] Ibidem, p. 65.
[33] Ibidem, p. 89.
[34] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016 , p. 57.
[35] Dragnev Demir, Domnii Țării Moldovei, Editura Civitas, Chișinău, 2005, p. 96.
[36] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016 , p. 66.
[37] Ibidem, p. 59.
[38] Ibidem, p. 69.
[39] Dragnev Demir, Domnii Țării Moldovei, Editura Civitas, Chișinău, 2005, p. 96.
[40] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016 , p. 19-20.
[41] Grigoraș Nicolae, Moldova
lui Ștefan cel Mare, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 55.
[42] Grigoraș Nicolae, Moldova
lui Ștefan cel Mare, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 55.
[43] Iorga Nicolae, Istoria românilor, Editura Universitas,
Chișinău, 1992, p. 125.
[44] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul,
Chișinău, 2016, p. 60.
[45] Iorga Nicolae, Istoria românilor, Editura Universitas, Chișinău, 1992, p. 124-125.
[46] Iorga Nicolae, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Editura Vicovia,
Bacău, 2017, p. 338.
[47] Ibidem, p. 351.
[48] Ibidem, p. 350.
[49] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 76.
[50] Panaitescu Petre
P., Istoria românilor, Editura Logos,
Chișinău, 1991, p. 107.
[51] Iorga Nicolae, Istoria românilor, Editura Universitas,
Chișinău, 1992, p. 119.
[52] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 76.
[53] La 1774 austriecii au anexat Nord-Vestul Moldovei,
pe care l-au numit Bucovina, tocmai pentru ca să intre în posesia căii de
comunicație – a drumului care lega Galiția de Transilvania.
[54] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 72.
[55] Ibidem, p. 73.
[56] Ibidem, p. 74.
[57] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Editura
Literatura artistică, Chișinău, 1988, p. 116.
[58] Giurescu C.C., apud Boldur Alexandru
V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul,
Chișinău, 2016, p. 74.
[59] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare,
Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 74.
[60] Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Editura
Literatura artistică, Chișinău, 1988, p. 97.
[61] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul,
Chișinău, 2016, p. 75.
[62] Iorga Nicolae, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Editura Vicovia,
Bacău, 2017, p. 333-334.
[63] Ibidem, p. 334.
[64] Hariuc Nicolae, Puterea navală a Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare. Pânzarul
moldovenesc, https://rnhs.info/puterea-navala-a-moldovei-in-timpul-lui-stefan-cel-mare-panzarul-moldovenesc/,
accesat: 14.10.2018.
[65] Ibidem, p. 335.
[66] Ibidem, p. 334.
[67] Coja Ion, Transnistria de până dincolo de Nipru, https://ioncoja.ro/transnistria-de-pana-dincolo-de-nipru/,
accesat: 23.09.2018.
[68] Бузина
Олесь, История Украины-Руси, Издательство Арий, Киев, 2011, стр. 88-89
[69] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 230.
[70] Grigoraș Nicolae, Moldova lui Ștefan cel Mare, Editura Junimea, Iași, 1982, p.
296-297.
[71] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 230.
[72] Boldur Alexandru V., Ștefan cel Mare, Editura Timpul, Chișinău, 2016, p. 59.
[73] Grigoraș Nicolae, Moldova lui Ștefan cel Mare, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 201.
[74] Ibidem, p. 263. Regiunea Putna
actualmente se numește județul Vrancea – în sud-vestul Moldovei dintre Carpați
și Prut.
[75] Iorga Nicolae, Continuitatea
spiritului românesc în Basarabia, Editura Vicovia, Bacău, 2017 p. 337.
[76] Ibidem, p. 340.
Acest articol reprezintă capitolul cu același titlu din studiul istoric „Ștefan cel Mare - făuritor al gloriei Moldovei”, Chișinău, Tipografia Centrală, 2018, p. 137-157.
