miercuri, 24 februarie 2016

Predestinat

De parcă toată viața
te-am căutat.
În alte femei
pe tine văzându-te,
desigur, mă înșelam.
Și iar te căutam.
Iar întâlnirea cu tine
a însemnat
o împlinire
a ceea ce fusese
predestinat:
potolirea setei
unui suflet
îndelung însetat. 

marți, 23 februarie 2016

De neprețuit

De parcă inima ta
este un izvor de dragoste,
revărsându-se curată, cristalină.
De când am băut din ea
nu mai pot fără ea.
Iar dragostea,
ce izvorăște din inima ta,
se revarsă prin
ochii tăi,
vocea ta,
mâinile tale…
De aceea,
ești de neprețuit. 

Fără tine

Ar fi pustie lumea fără tine
Și lipsa ta ar fi un veșnic chin,
Și nu-mi doresc decât să fii cu mine –
Mereu în brațe să te țin.

De-aceea nu mă-ncumet să-ți dau pace,
Legați pe viață vreau să fim mereu,
Căci fără tine, spune-mi, ce s-ar face,
În ceas de seară, singur, trupul meu?

Autor: Liliana Filip. 

miercuri, 17 februarie 2016

Cu cât te cunosc

Cu cât te cunosc,
cu atât mai mult te iubesc.

De parcă Dumnezeu,
din ceruri,
mi-a trimis un înger –
pe tine.

Gingașă ca un crin,
curată ca roua dimineții,
ești darul lui Dumnezeu –
darul Vieții.

Cu atât te iubesc,
cu cât mai mult te cunosc. 

vineri, 12 februarie 2016

RAPORTUL POLITICĂ – RELIGIE DIN PERSPECTIVĂ CREȘTIN-ORTODOXĂ

      Articol publicat în revista „Studia Securitatis”, Tome IX No. 3 / 2015, p.168-175. (http://reviste.ulbsibiu.ro/studiasecuritatis/wp-content/uploads/2015/12/3.2015.pdf). 
            I. Introducere
Perioada contemporană a evoluției omenirii este caracterizată de proliferarea fenomenului globalizării. Trăim într-o epocă în care tradițiile (religioase, etnice, culturale) cedează teren în fața modernității, caracterizate prin cosmopolitism și valorizarea unor elemente materiale – banul și confortul material au devenit criteriul reușirei unei persoane în societate. În context internațional, prin procesul globalizării – promovată de corporațiile transnaționale și de guverne ale unor state puternic dezvoltate, aservite acelorași corporații – se urmărește ștergerea granițelor dintre țări, disoluția suveranității statelor, a identităților popoarelor, în vederea creării unei singure societăți mondiale de consum, în care toți indivizii să aibă același profil de consumator. Iată de ce în situația actuală societățile tradiționale depun eforturi în vederea păstrării tradițiilor (religioase, etnice ș.a.) care determină identitatea fiecărei națiuni și a fiecărui stat, fără să nege relevanța modernizării, a eficientizării economice, a implementării noilor tehnologii – fără însă a distruge mediul ambiant.  
Contradicțiile dintre societățile postmoderne cosmopolite, denumite generic Occident, și unele state cu socetăți tradiționale au generat diferite manifestări. Se poate admite că una din cauzele apariției fundamentalismului islamic este și faptul că promotorii săi răspund astfel provocărilor civilizației occidentale. În articolul său, publicat în revista „Foreign Affairs” încă în 1993, intitulat „The Clash of Civilizations[1], cercetătorul american Samuel P. Huntington arăta că după încheierea Războiului Rece sistemul internațional bipolar se va transforma în unul multipolar (Huntington a menționat opt civilizații: Occidentală, Confucianistă, Japoneză, Islamică, Hindusă, Slavo-Ortodoxă, Latino-Americană și „posibil” Africană), iar factorul religios va avea un rol deosebit în politica mondială – implicit în sistemul internațional de securitate. Autorul american și-a dezvoltat teoria ciocnirii civilizațiilor într-un volum publicat ulterior[2]. Conform estimărilor lui Hantington, islamismul radicalizat, promovat de grupări teroriste multinaționale (așa cum s-au manifestat în Bosnia și Herțegovina), urma să devină cea mai mare amenințare la adresa securității internaționale.     
Importanța și impactul factorului religios islamic asupra securității regionale și internaționale s-au adeverit atât în momentul 11 septembrie 2001 (atacul organizației Al Quaeda asupra clădirilor gemene World Trade Centre din New York), cât și în momentul afirmării în 2014 a organizației teroriste Statul islamic, desprinsă din organizația Al Quaeda. Un fapt semnificativ: atunci când a fost desemnată în postul de comisar european pentru politica externă și de securitate Federica Mogherini, mass-media au informat că ea a elaborat și susținut o teză de master pe tema „Raportul Politică – Religie în Islam”, în care a încercat să profileze importanța și impactul factorului islamist asupra securității regionale, implicit a Uniunii Europene și asupra securității internaționale.   
Organizația așa-zisă Statul islamic, care a creat un stat nerecunoscut pe teritorii ale Irakului și Siriei, este o încercare de a institui o structură statală cu un regim teocratic, în speță: un stat pretins sunit, care să funcționeze în baza legilor Șaria – legea islamică, potrivit căreia faptele oamenilor se împart în mai multe categorii, și anume: obligatorii (mărturisirea credinței, rugăciunea, milostenia rituală, postul Ramadan și pelerinajul la Mecca), recomandate, îngăduite (indiferente din punct de vedere moral), condamnabile și interzise. La faptele obligatorii se mai adaugă și „războiul sfânt” (jihad-ul). Abu Bakr al-Baghdadi, un cleric musulman din Irak, s-a declarat emir (lider, conducător al Statului Islamic) în 2014. De menționat că în prezent în lume există un stat recunoscut de comunitatea internațională, cu un regimul politic ce poate fi calificat drept teocratic – cel din Iran – în care ayatolahul, autoritatea religioasă supremă, deține și puterea supremă în plan politic. Diferența între Republica Islamică Iran (șiită) și „statul islamic” (pretins sunit) este că în primul caz nu sunt exterminați reprezentanții altor confesiuni sau religii, nu sunt distruse monumente istorice arhitectonice sau de artă de valoare internațională. „Statul islamic” s-a recomandat însă ca o organizație care folosește acte teroriste drept un instrument curent de realizare a obiectivelor politice.   
Un alt caz contemporan de stat care poate fi calificat ca având un regim politic teocratic este Vaticanul, în care Papa este atât șeful bisericii catolice (universale), cât și șeful politic al statului respectiv (de mnționat că numai recent drapelul Vaticanului a fost înălțat la ONU, unde statul respectiv are statutul de stat observator[3]). Un alt caz interesant l-a reprezentat, în trecut, statul Tibet, care a avut un regim teocratic până a fost anexat de China (comuniștii chinezi au invadat și ocupat statul tibetan în 1951). Până atunci Dalai Lama era atât șeful bisericii budiste, cât și a deținut funcția politică de șef de stat.
Așadar, se poate constata că în spațiul civilizațional islamic există tendințe de suprapunere a planurilor politic și religios. Rădăcinile acestui fenomen pot fi identificate în faptele profetului Mohamed, întemeietorul religiei islamice, în perioada în care a trăit. Mohamed a devenit mai întâi conducătorul orașului Medina și în scurt timp orașul a devenit capitala primului stat islamic. Acesta a continut să se extindă și în cele din urmă Muhammad cucerește Mecca fără vărsare de sânge în 630. În tot acest timp, versete din Coran continuă să îi fie revelate, acestea fiind o parte așternute în scris, iar o alta memorate și transmise urmașilor de către companionii Profetului. Muhammad a murit la 63 de ani, în 632. La moartea sa, în peninsula arabică exista un factor de coeziune ce pentru prima dată în istorie, va duce, în deceniile și secolele următoare, la o veritabilă unificare a acesteia (și nu numai) într-un stat islamic. Chiar din timpul vieții Profetului s-a putut realiza o unificare religioasă în peninsulă, deși unificarea politică s-a facut doar mai târziu, în timpul primului calif, Abu Bakr. (Impedimentul unificării totale a fost dijma (zeciuiala, zakat-ul) percepută de agenții ('ummal) Profetului pentru finanțarea continuării războaielor de cucerire, în afara peninsulei). În Orașul Medina bunurile evreilor au fost trecute în proprietatea musulmanilor, iar cei 600-900 baieți si bărbați evrei au fost executați prin decapitare, o femeie fiind decapitată pentru uciderea unui războinic musulman, iar femeile și copii vor fi vânduți ca sclavi, căci era nevoie de bani, din ce în ce mai mulți bani, pentru a alimenta mașina de război ce era din ce în ce mai des folosită. Pentru executarea pedepsei, în piața centrală a Medinei au fost săpate șanțuri pentru îngroparea evreilor decapitați. Măcelul are loc o zi întreagă, sub ochiul atent al Profetului, care asistă în liniște la execuția „dușmanilor lui Alah și ai Profetului Lui”, așa cum ne raportează tradiția musulmană. La căderea nopții, ultimii evrei sunt decapitați la lumina torțelor, fiecare victimă având dreptul la un strigăt "Alah e mare!" din partea musulmanilor prezenți. Coranul a justificat gesturile abominabile ale lui Mahomed (surata 33): „Ați omorât o parte dintre ei, i-ați făcut sclavi pe o alta; Alah v-a făcut moștenitorii pământurilor lor, al locuințelor și bunurilor lor, chiar dacă pașii voștrii n-au călcat niciodată acest pământ”. Mahomed își va lua cu această ocazie o concubină dintre evreicele înrobite. Mahomed va pleca apoi (în 629) spre Kaibar, unde se refugiaseră evreii tribului Banu Nadir, după expulzarea și jefuirea acestora la Medina, pentru a-i mai jefui o dată de bunuri (evreii aveau din nou livezi de palmieri), cu această ocazie însușindu-si încă o concubină evreică, pe frumoasa Safia, de numai 18 ani (el avea pe atunci 59 de ani).
Există cercetători, cum este de ex. antropologul francez de origine algeriană Malek Chabel, care au vorbit despre imposibila separare a religiosului de politic în civilizația musulmană. În opinia autorului lucrării „Islamul și Rațiunea”, Chabel, separarea în cauză, laicizarea în Islam, nu poate să fie acceptată decât după ce textul sacru ar fi reinterpretat și trecut printr-o critică raționalistă.
Pe de altă parte, în civilizația budistă Tibetul a fost singurul stat cu un regim teocratic. De asemenea, Vaticanul este un caz cu totul special în civilizația occidentală, care nu exprimă un model curent pentru celelalte state. Care este raportul politică – religie din perspectivă creștin-ortodoxă?

II. Este posibil un stat cu un regim teocratic în spațiul Creștin-Ortodox?
În contextul examinării temei raportului Religie – Politică, după ce am văzut că asemenea manifestări există și sunt promovate în Islam, au existat în Budism, ne putem întreba: este posibil un stat cu un regim teocratic în spațiul Creștin-Ortodox – deci un stat care să funcționeze în baza Legii Divine (stipulate în Evanghelii), un stat cu un regim teocratic, în care capul Bisericii Ortodoxe să dețină și funcția politică supremă în stat?
Examinând acest subiect putem face apel la modelul bizantin, întrucât Imperiul Roman de Răsărit a fost un stat Creștin-Ortodox prin excelență. A avut Imperiul Bizantin un regim teocratic?   
Imperiul Roman de Răsărit a fost un caz interesant, diferit de cazurile cu regimuri teocratice menționate mai sus (Tibet, Iran și Vatican). În timp ce în cele trei cazul de state cu regim teocratic autoritatea supremă religioasă exercită sau a exercitat și autoritatea supremă politică, în Bizanț împăratul avea un statut superior patriarhului. Deci Imperiul Roman de Răsărit (Bizanțul) a fost un stat în care Biserica Ortodoxă a avut un rol important, dar patriarhul nu a fost superior împăratului – puterii laice. Conform teoriei politice bizantine puterea împăratului era legitimată de Dumnezeu, împăratul fiind reprezentantul și alesul (unsul) lui Dumnezeu pe pământ. El conducea  un imperiu care era expresia voinței lui Dumnezeu și a împărăției divine, ierarhia terestră fiind preluată după cea cerească. Romanii se considerau a fi noul popor ales al lui Dumnezeu. Imperiul era unic și universal (principiu formulat de Eusebiu de Cezareea în sec. IV) și stăpânea omenirea. Nu avea limite spațiale și cuprindea întreaga lume cunoscută. Orice expansiune era justificată prin impunerea credinței creștine asupra tuturor popoarelor. Nu avea limite temporale, finalitatea fiind intrarea imperiului terestru în planul divin. Orice act al împăratului era inspirat de divinitate, fiind un imitator al gesturilor lui Hristos. Avea ca misiune providențială încredințată de divinitate de a face așa încât Creștinismul să domnească asupra întregului pământ. Împăratul era considerat un nou Moise desemnat de Dumnezeu pentru a conduce nou popor ales. Era considerat ca fiind cel de-al treisprezecelea apostol, având o putere sacră. Împărații bizantini erau reprezentați cu aura specifică sfinților încă din timpul vieții și tot ce dețineau era sacru, de la palatul imperial la domeniile imperiale. În timp împăratul a dobândit titulaturile de „autocrator” (care avea o dublă semnificație: puterea absolută pe plan intern, iar pe plan extern, împăratul nu depinde de nimeni altcineva în afară de Dumnezeu), întărind caracterul absolut și având un rol important în succesiunea la tron, „Cezar”, „Imperator” (titlul oficial), din 629 titlul oficial al împăratului bizantin era cel de „Basileus” după ce titlul de „imperator” nu mai avea o semnificație deosebită pentru populația grecizată. După 812, în urma încoronării lui Carol cel Mare ca împărat al romanilor, izbucnind rivalitatea titulaturilor dintre apus și răsărit, bizantinii au modificat protocolul și titlul oficial al împăraților devine cel de „Basileu al romanilor/romeilor”, susținând că împăratul bizantin era adevăratul împărat roman și continuator al politicii imperiale romane, titulatura fiind menținută până la sfârșitul Imperiului Bizantin.
În sec X împăratul, ca urmare a poziției pe care o deținea în familia de principi creștini, era singurul reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Împărații binzantini nu au evidențiat acest lucru în titulatură, deoarece se consideră că acest lucru era de la sine de înțeles. De asemenea, împărații erau singurii în măsură să legimiteze puterea principilor creștini și acordau privilegii acestora (nu încheiau tratate de pe picior de egalitate). Orice revoltă împotriva împăratului era considerată o revoltă îndreptată împotriva lui Dumnezeu, iar conducătorul revoltei era considerat apostat.
În timpul ceremoniilor oficiale nimeni nu putea veni în contact direct cu persoana împăratului care avea un caracter sfânt. Chiar atunci când o persoană primea un obiect, acesta era transmis prin mâna unor intermediari, iar dacă era primit direct de la împărat, își acoperea mâinile cu poală mantiei pentru a nu veni în contact direct cu mâinile împăratului.
În plan politic împăratul era definit ca autoritate legitimă, misiunea și țelul împăratului fiind de a asigura menținerea bunurilor imperiului, de a recupera bunurile pierdute și de a dobândi prin victoriile sale bunurile care îi lipsesc.
În urma acestei succinte evocări istorice, se poate menționa că în comparație cu cele trei regimuri teocratice evocate (Tibet, Iran și Vatican), în Imperiul Bizantin niciodată patriarhul Bisericii Creștin-Ortodoxe nu a avut un rol prevalent asupra împăratului. Deci în Bizanț nu a existat un regim politic teocratic, cu toate că împăratul, fiind considerat unsul (reprezentantul) lui Dumnezeu pe pământ, era considerat și tratat ca o figură foarte importanță în Biserică.  
În ceea ce privește o eventuală învățătură, în Evanghelii, cu privire la un eventual stat creștin-ortodox, se știe că nu există asemenea referiri precise. Pentru poporul evreu Mesia (acest cuvânt a fost tradus în greacă prin Χριστός, transcris în limba română Hristos, însemnând „uns”) pe care îl așteptau și îl mai așteaptă era un personaj menit să fie ultimul urmaș pe tronul lui David. Deci ar fi îndeplinit funcții politice. Iisus Hristos a declinat orice tentativă de a ocupa funcții politice – de a deveni rege. Mai mult, din câteva afirmații ale Domnului Iisus Hristos putem înțelege că El nu a avut preocuparea de a elabora o învățătură privind expresia politică a un stat Creștin (Ortodox), care să funcționeze în baza unor legi formulate în Sfânta Scriptură și care să fie condus în ultimă instanță, din punct de vedere politic, de către ierarhia religioasă (bisericească) creștină. Este cunoscut răspunsul Domnului dat lui Pilat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici” (Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 18, versetul 36). Într-un alt context, Mântuitorul îndemna: „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 22):
„15. Atunci s-au dus fariseii şi au ţinut sfat ca să-L prindă pe El în cuvânt.
16. Şi au trimis la El pe ucenicii lor, împreună cu irodianii, zicând: Învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi întru adevăr înveţi calea lui Dumnezeu şi nu-Ţi pasă de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor.
17. Spune-ne deci nouă: Ce Ţi se pare? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?
18. Iar Iisus, cunoscând viclenia lor, le-a răspuns: Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?
19. Arătaţi-Mi banul de dajdie. Iar ei I-au adus un dinar. 20. Iisus le-a zis: Al cui e chipul acesta şi inscripţia de pe el?
21. Răspuns-au ei: Ale Cezarului. Atunci a zis lor: Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.
Pornind de la aceste referiri la dimensiunea laică (politică) putem admite că din perspectivă creștin-ortodoxă există o separare clară între cele două domenii – religie și politică: ele nu pot fi confundate.  
De ce cele două planuri – politic și religios/spiritual – trebuie abordate separat? O referire la acest aspect găsim într-un volum al cercetătorul român George Cristian Maior care l-a citat pe cercetătorul american Reinhold Niebuhr: „După cum spunea în mod clar Niebuhr, «cum politica se ocupă de obiectivele proxime ale scopurilor vieții și religia se ocupă cu cele ultime, este întotdeauna o sursă de iluzii dacă una dintre ele este pur și simplu investită cu sanctitatea celeilalte»”[4]. Dacă cele două planuri (politic și religios) sunt confundate, se poate ajunge la manifestarea unor fenomene nedorite, cum este terorismul – care vizează urmărirea și atingerea unor scopuri politice sub pretextul motivației religioase. De fapt, în acest caz este vorba de o înțelegere distorsionată a unei învățături religioase (în contextul unei religii tradiționale) sau este vorba de folosirea religiei în scopuri politice.
Un fenomen interesant l-a constituit Mișcarea Legionară în perioada interbelică în România. Având la baza ideologiei valori Creștin-Ortodoxe, formațiunea politică s-a manifestat ca una totalitară, iar utilizarea asasinatelor politice (legionarii au asasinat câțiva prim-miniștri ai României) a compromis-o profund. Mișcarea Legionară poate servi drept exemplu negativ al confundării sau amestecării planurilor politic și religios.       
O istorisire referitoare la momentul asaltului otomanilor asupra Constantinopolului în 1453 poate servi drept argument cu privire la faptul că este indezirabilă confundarea celor două planuri (politic și religios): este vorba de discuţiile senatorilor bizantini despre „sexul îngerilor” în timpul ocupării Constantinopolului de către turci. Indiferent dacă această povestire este autentică sau nu, ea arată că preocuparea structurilor politice ale unui stat față de teme religioase îi poate fi fatală, ceea ce ne-a arătat, de altfel, și exemplul Tibetului. În timp ce structurile religioase (bisericești) se ocupă de cele veșnice – de mântuirea sufletelor membrilor Bisericii – structurile laice au menirea și datoria să se ocupe de asigurarea unor condiții normale de viață pentru cetățenii unui stat, de supraviețuirea și propășirea statului – suveranitatea, independența, integritatea teritorială, securitatea societății și statului ș.a.. Confundarea planurilor poate fi fatală amânduror tipurilor de structuri: atât celor bisericești, cât și celor laice (politice).
O practică la fel de indezirabilă este și cea de preluare de către unele forțe politice sau de către unii ideologi a unei abordări religioase și transpunerea ei în plan politic. Comuniștii sovietici au fost cei care au excelat în acest sens. Ei au trișat când au proiectat rezultatul declarat al acțiunii (guvernării) lor – bunăstarea (noțiunea comunism devenise sinonimă cu un trai îmbelșugat) – într-un viitor imprevizibil (în ciuda promisiunii hazardate a lui N. Hrușciov conform căreia construcția comunismului va fi finalizată în 1980). Această abordare, preluată din religie, conform căreia mântuirea poate fi obținută în viitor a fost utilizată și în campania electorală din 2014 din Republica Moldova, atunci când PLDM a folosit sloganul: „Înainte, spre un viitor european”. Proiectarea într-un viitor incert a rezultatelor unor promisiuni politice reprezintă o manipulare a electoratului de către unele partide politice care urmăresc alte interese decât binele comun. Politicienii au menirea să vorbească la timpul prezent sau să-și proiecteze programul de guvernare într-un viitor imediat, în timp ce clerul vorbește în mod firesc la timpul viitor, despre viitoarea judecată și mântuire, care dă sens vieții prezente. Iar aceste planuri nu trebuie confundate.

III. Importanța moralei în politică
Cu toate că planurile politic și religios nu trebuie confundate, trebuie menționat totuși că fără moralitate (care izvorăște din poruncile religioase) nici un stat nu poate supraviețui și prospera, căci va degrada sub povara corupției – a delapidărilor unor funcționari de stat (politicieni aflați la guvernare) degradați ei înșiși din punct de vedere moral. Pe de altă parte, pentru ca într-un stat să existe o guvernare din oameni integri și competenți este necesar ca electoratul acelei țări să dea dovadă de respectarea principiilor morale. O comunitate de persoane lipsite de moralitate nu poate constitui o națiune și nu poate impune un stat pe arena mondială. Propășirea materială a unei țări este posibilă numai printr-o disciplină – printr-o luptă interioară cu patimile, printr-o vieță spirituală a fiecărui cetățean, de la șeful de stat până la cel din urmă cetățean. Este relevant pasajul din Sfânta Scriptură (Vechiul Testament) referitor la necesitatea ca oamenii din cadrul unui popor să tindă spre desăvârșirea morală, să tindă să devină drepți, pentru ca Dumnezeu să fie cu acel popor:  
«20. Zis-a deci Domnul: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu.
21. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu”.
22. De acolo doi din Oamenii aceia, plecând, S-au îndreptat spre Sodoma, în vreme ce Avraam stătea încă înaintea Domnului.
23. Şi apropiindu-se Avraam, a zis: „Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit?
24. Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: pierde-i-vei, oare, şi nu vei cruţa tot locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate?
25. Nu se poate ca Tu să faci una ca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără de lege şi să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui necredincios! Departe de Tine una ca asta! Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?”
26. Zis-a Domnul: „De se vor găsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepţi, voi cruţa pentru ei toată cetatea şi tot locul acela”.
27. Şi răspunzând Avraam, a zis: „Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă!
28. Poate că lipsesc cinci din cincizeci de drepţi; poate să fie numai patruzeci şi cinci; pentru lipsa a cinci pierde-vei, oare, toată cetatea?” Zis-a Domnul: „Nu o voi pierde de voi găsi acolo patruzeci şi cinci de drepţi”.
29. Şi a adăugat Avraam să grăiască Domnului şi a zis: „Dar de se vor găsi acolo numai patruzeci de drepţi?” Şi Domnul a zis: „Nu o voi pierde pentru cei patruzeci!”
30. Şi a zis iarăşi Avraam: „Să nu Se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi: Dar de se vor găsi acolo numai treizeci de drepţi?” Zis-a Domnul: „Nu o voi pierde de voi găsi acolo treizeci”.
31. Şi a zis Avraam: „Iată, mai cutez să vorbesc Stăpânului meu! Poate că se vor găsi acolo numai douăzeci de drepţi”. Răspuns-a Domnul: „Nu o voi pierde pentru cei douăzeci”.
32. Şi a mai zis Avraam: „Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi încă o dată: Dar de se vor găsi acolo numai zece drepţi?” Iar Domnul i-a zis: „Pentru cei zece nu o voi pierde”.
33. Şi terminând Domnul de a mai grăi cu Avraam; S-a dus, iar Avraam s-a întors la locul său» (Biblia, Facerea (Geneza), capitolul 18).
Cetățenii fiecărei cetăți, ai fiecărui stat trebuie să tindă spre perfecțiunea morală, pentru ca Harul lui Dumnezeu să se reverse peste acel stat, așa încât poporul acelei țări să prospere. Dar foarte important este ca persoanele aflate în funcții politice să acționeze în conformitate cu principiile morale, să nu fie coruptibile. Un stat cu asemenea conducători va propăși.    
           
            Concluzii
Se poate menționa că statul laic este formula optimă de organizare a statelor contemporane. Modelul laic este cel dezirabil din perspectivă Creștin-Ortodoxă, în baza argumentelor (citatelor din Sfânta Scriptură) invocate în prezenta lucrare, așa cum este acceptat omniprezent în civilizația occidentală și pe continentele unde Occidentul și-a lăsat amprenta: America Latină, Africa, state laice din Asia ș.a.. Un avantaj clar al modelului statului laic este faptul că în condițiile în care marea majoritate a statelor contemporane sunt multiconfesionale sau chiar multireligioase, așa cum sunt și multietnice, formula laică poate asigura tratamentul egal al diferitelor comunități confesionale și religioase, respectiv poate asigura securitatea societală (o societate consolidată). Libanul este un exemplu de concordie societală (chiar dacă încă firavă) a tuturor comunităților purtătoare ale diferitelor religii, confesiuni și etnii. Printr-un acord politic ele au reușit să restabilească pacea în țară după un război civil îndelungat.
Statul laic, în care tuturor comunităților li se respectă dreptul la exercitarea religiei sau confesiunii, a culturii tradiționale, este varianta oprimă pentru statul modern ce tinde spre realizarea unor interese naționale ca: asigurarea securității (suveranității, independenței, integrității teritoriale) și a prosperității.
   În același timp, se poate constata o incompatibilitate fundamentală între modelul laic – consacrat în spațiul civilizațional creștin: atât în cel Occidental (Catolic și Protestant), cât și în cel oriental (Ortodox) – și modelul fundamentaliștilor islamici, care suprapun planurile politic și religios. Islamiștii fundamentaliști constituie în prezent și vor constitui și de acum înainte cea mai mare amenințare la adresa sistemului internațional de securitate și a principiilor democratice și liberale. Această amenințare este cu atât mai periculoasă, cu cât actualii lideri ideologi ai organizației teroriste „Statul islamic” urmăresc re-crearea unui califat – un teritoriu pe care este recunoscută autoritatea unui calif, succesorul lui Muhammad, profetul Islamului, în exercitarea politică a puterii. Pe harta trasată de organizația „statul islamic”, care controlează în prezent teritorii din Irak și Siria, în cadrul califatului au fost incluse și statele europene care au făcut cândva parte din Imperiul Otoman sau din califate din nord-vestul Africii (ale maurilor), care s-au extins în Spania (unde au fost create state arabe, de exemplu califatul de Cordoba, până în 1492). Este clar că exprimându-și deschis dezideratul de „a recupera” toate teritoriile europene care au fost controlate vreodată de un imperiu sau de vreun stat de religie musulmană, dacă va reuși acest lucru, organizația teroristă „statul islamic” nu va ezita să extindă granițele califatului dincolo de limitele la care au ajuns antecesorii lor.  

Bibliografie:
1. Crainic Nichifor, Ortodoxie și etnocrație, Editura Albatros, București, 1997.
2. Crainic Nichifor, Dostoievski și creștinismul rus, Editura Anastasia, București, 1998.
3. Evola Julius, Naționalism și asceză, Editura Fronde, Alba-Iulia, 1998.
4. Huntington, Samuel P., 1993. “The Clash of Civilizations”, Foreign Affairs:  Volume 72, No.3/1993, P. 22-49.
5. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Antet, București, 1997.
6. Gillet Olivier, Religie și naționalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Editura Compania, București, 2001.
7. Maior George Cristian, Incertitudine. Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI, Editura Cartier, Chișinău, 2015.
8. Mehedinți Simion, Creștinismul românesc, Editura Anastasia, București, 1995.
9. Stăniloae, Dumitru, Ortodoxie și românism, Editura Mănăstirii Putna, 1992.  
10. Tenace, Michelina, Creștinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiții monastice, Editura Cartier, Chișinău, 2005. 




[1] Huntington, Samuel P., 1993. “The Clash of Civilizations”. Foreign Affairs:  Volume 72, No.3/1993, P.22-49. 
[2] Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Antet, București, 1997.
[3] Vaticanul își va înălța fără fast drapelul la ONU, http://www.agerpres.ro/externe/2015/09/22/vaticanul-isi-va-inalta-fara-fast-drapelul-la-onu-03-21-14, accesat: 5.10.2015.
[4] George Cristian Maior, Incertitudine. Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI, Editura Cartier, Chișinău, 2015, p. 69.

miercuri, 10 februarie 2016

ROLUL POLITICII MULTICULTURALE ÎN ASIGURAREA SECURITĂȚII SOCIETALE A REPUBLICII MOLDOVA

Articol publicat în „Revista militară. Studii de Securitate și Apărare”, Nr. 2/2015, Chișinău, p. 81-88: https://bay169.mail.live.com/mail/ViewOfficePreview.aspx?messageid=mgk0kZ0gau5RGh5wAiZMJIaA2&folderid=flinbox&attindex=0&cp=-1&attdepth=0&n=2860011.

       Abstract: After the signing in 2014 by the government of Moldova of the Association Agreement with the European Union, it must develop and implement a strategy for promoting European identity. However, Moldovan society is divided in terms of vector of integration. A successful European integration is possible in conditions of the most Moldovans adherence to European values and European civilization. Ensuring societal security in the context of European integration is to obtain the support of majority of Moldovan society – Moldovan citizens, regardless of ethnicity, to European values. This is possible through the promotion of the European identity superimposed on Moldovan civic identity.    
      One effective means of ensuring the societal security of RM is cultural diplomacy. Romania has a cultural policy towards the Romanian communities abroad, promoted through the network of Romanian cultural institutes and by the Department for Romanians Abroad. The cultural network of natural links between communities who share the Moldovan regional identity, on both banks of the Prut River, can be successfully used to promote European values and identity. Communities from Romanian region Moldova, promoted through cultural diplomacy, may constitute poles of attraction for communities from Republic of Moldova.   

Keywords: Societal Security, Identity, Cultural Policy, Cultural Diplomacy, European Integration.

            Introducere
        Unul dintre sectoarele importante ale domeniului Studiilor de Securitate, în conformitate cu elaborările cercetătorilor reuniți în Școala de la Copenhaga, este cel societal (celelalte sunt: politic, militar, economic și de mediu). Obiectul de referință al acestui sector este societatea, formată din totalitatea cetățenilor unui stat. O comunitate formată din oameni care se identifică cu anumite valori, idei, practici (un mod de viață) comune este purtătoarea unei identități societale comune. „Securitatea societală se referă la sustenabilitatea tiparelor lingvistice tradiționale, a culturii și religiei, identității naționale și a tradițiilor, în cadrul condițiilor acceptabile pentru evoluție”[1]. Este evident că numai un stat cu o societate consolidată, nu dezbinată, se poate afirma și își poate realiza interesele naționale (inclusiv asigurarea securității politico-militare – a independenței, suveranității, dar și asigurarea securității economice: a prosperității). Iată de ce asigurarea securității societale poate fi privită ca un element de bază și indispensabil al dezvoltării durabile a unui stat caracterizat prin diversitate etnică. De aceea statele cu guvernări și sisteme de stat funcționale, orientate către realizarea intereselor naționale, nu a intereselor oligarhice sau de grup, sunt preocupate de asigurarea securității lor societale.
        Pentru a asigura securitatea societală se impune elaborarea și implementarea unei politici culturale care să promoveze valori comune. La baza acesteia trebuie să stea o idee de stat, o misiune a statului sau un proiect de țară. Din misiunea de țară trebuie să rezulte o viziune, ce poate fi expusă într-o Concepție privind securitatea societală a statului. Iar din documentul respectiv (Concepție) trebuie să rezulte o politică, iar apoi și o strategie privind asigurarea securității societale, care să aibă menirea de a consolida societatea, de a crește gradul de coeziune societală. În Republica Moldova (RM) s-a încercat un asemenea demers în perioada guvernării Partidului Comuniștilor (2001-2009), când în 2003 a fost adoptată „Concepția politicii naționale a Republicii Moldova”[2]. Cu regret, documentul nu a constituit o elaborare care să corespundă standardelor europene, nu a prevăzut instrumente și pârghii de implementare, nu a fost urmat de o Strategie de implementare a „politicii naționale”, de aceea a rămas un act legislativ steril.
        De remarcat că utilizarea noțiunii de „național” în context societal poate induce semnificații nedorite – de „naționalizare” în sensul de uniformizare (asimilare) a comunităților etnice din cadrul unui stat multietnic. De altfel, conceptul de „politică națională” este unul cu origini în Uniunea Sovietică, iar Iosif Stalin a fost chiar autorul politicii naționale adoptate de Kremlin în perioada stalinistă. În prezent în spațiul european relațiile interetnice sunt abordate prin prisma conceptelor „multiculturalism”, „comunicare interetnică”,        interculturalitate” de aceea utilizarea conceptului de „politică culturală”, sau „politică multiculturală” – în sensul larg al interacțiunii culturilor etniilor conlocuitoare într-un stat – este mai potrivită.  

           Republica Moldova: aspecte ale problematicii securității societale
         Aflată la frontiera Uniunii Europene, Republica Moldova reprezintă un caz special în ceea ce privește sectorul securității societale. De la proclamarea independenței (27 august 1991) până în prezent autoritățile moldovenești, indiferent de coloratura politică, nu au reușit să consolideze societatea moldovenească – alias națiunea civică (politică) moldovenească, cea care, conform teoriei politice, îi cuprinde pe toți cetățenii, indiferent de apartenența lor etnică, religioasă, confesională, socială ș.a.. Cu regret, până în prezent gradul de integrare a minorităților etnice în cultura populației majoritare (titulare) este scăzut, gradul de cunoaștere a limbii de stat de către minoritari este scăzut, de aceea, în consecință, mulți reprezentanți ai minorităților etnice nici nu se identifică drept moldoveni, pentru ei prevalând identitatea etnică a grupului minoritar din care ei fac parte.
Lipsa unei coeziuni societale în Republica Moldova are ca fundal conflictului înghețat din zona nistreană – Transnistria – dar și disensiuni ale autorităților de la Chișinău în relația cu minoritatea găgăuză din sudul țării (în luna februarie 2014 în unitatea teritorial-autonomă Gagauz Yeri a fost desfășurat un referendum privind vectorul politicii externe, iar majoritatea covârșitoare a celor care au participat s-a pronunțat pentru integrarea Republicii Moldova în Uniunea Eurasiatică, ceea ce a constituit o provocare la adresa guvernării pro-europene de la Chișinău).
             Există câteva linii de divizare a societății moldovenești:
           1. geopolitică: între partea din populație care se pronunță pro-Vest – și cea care se pronunță pro-Est (de remarcat că divizarea geopolitică se suprapune, în mare, și pe divizarea politică: forțele politice de dreapta sunt de orientare pro-Vest, în timp ce forțele politice de stânga sunt de orientare pro-Est);
           2. interetnică: între minoritățile etnice (care au fost supuse unui proces intens de rusificare în perioada sovietică și care sunt slab integrate în societatea moldovenească contemporană) și populația majoritară;  
            3. intraetnică: cele două curente din sânul populației majoritare – cei care se identifică români versus cei care se identifică moldoveni. Unii cercetători, precum Lucian Boia sau Oleg Serebrian, au scos în evidență inconsistența celor care proiectează inclusiv peste perioada medievală – implicit peste perioada de domnie a lui Ștefan cel Mare – identitatea românească. Oleg Serebrian notează: „După anexarea Basarabiei de către Rusia, basarabenii au continuat să se identifice ca o parte a moldovenilor, or în momentul în care s-a produs acest eveniment nu putea fi vorba despre o identitate națională românească”[3]. Desigur, se poate vorbi despre un  proiect stalinist de creare a „națiunii moldovenești” în interiorul URSS, prin formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM), la 12 octombrie 1924[4], dar nu se poate vorbi despre o deznaționale – deromânizare a moldovenilor transnistreni, din simplul motiv că ei nu au avut până în 1924 o identitate românească. Istoricul american Charles King a evidențiat faptul că în momentul crării RASSM, strategii de la Kremlin s-au bazat inclusiv pe identitatea locală, asumată de populația din acea nou-constituita republică: „Constituirea unei națiuni în RASSM nu a apărut doar ca rezultat al expansionismului sovietic, ci mai mult ca rezultat al combinației dintre țelurile politicii externe centrale, formele de identitate existente și acțiunile aflate pe agenda elitelor politice și culturale din interiorul republicii autonome însăși”[5]. Așadar, este vorba în prezent de o divizare pe criterii de interprtare istoriografică, în sânul aceleiași etnii, a fenomenului identitar în Republica Moldova, ceea ce slăbește în mod grav statul moldovenesc, lipsindu-l de atât de necesara coeziune la nivel societal, coeziune care nu există nici măcar în sânul etniei majoritare.
         Toate aceste linii de divizare fac societatea moldovenească vulnerabilă din perspectiva asigurării securității societale. Statele cu coeziune socio-politică joasă sunt definite în literatura de specialitate a domeniului Studiilor de Securitate drept „state slabe”[6].
Frământările din cadrul societății moldovenești legate de vectorul politicii externe, lipsa unei coeziuni societale se datorează mai multor cauze, care sunt strâns legate una de alta:
1. Până în prezent autoritățile de la Chișinău nu au reușit să formuleze o idee de stat[7], o misiune de țară, un proiect de țară care să fie îmbrățișat de toate componentele societății (de toate minoritățile etnice conlocuitoare);
2. Până în prezent autoritățile nu sunt preocupate de edificarea națiunii civice (politice) moldovenești (în baza unor valori comune, îmbrățișate de toate comunitățile etnice conlocuitoare);
3. Autoritățile de la Chișinău nu au reușit să facă atractiv statul moldovenesc pentru minoritățile sale etnice, ceea ce denotă lipsa preocupărilor sau incapacitatea intelectuală și administrativă de a folosi instrumente ale puterii blânde (Soft Power)[8]. Desigur, pentru ca statul moldovenesc să fie atractiv pentru minoritățile sale etnice este necesată efectuarea unor reforme care să creeze condiții bune de viață, așa încât minoritățile respective să se simtă bine, confortabil, atât din punctul de vedere cultural, cât și din cel socio-economic (deocamdată, Republica Moldova rămâne cel mai sărac stat din Europa).

             Identitatea europeană în Republica Moldova
            După semnarea în 2014 de către guvernanții Republicii Moldova a Acordului de Asociere și de Liber Schimb cu Uniunea Europeană, se impune elaborarea și implementarea unei strategii privind promovarea identității europene în interiorul RM, în vederea aderării ulterioare la familia europeană. Or, în condițiile divizării societății moldovenești este în ceea ce privește vectorul de integrare, această sarcină nu este una facilă. O integrare europeană de succes este posibilă în condițiile adeziunii majorității cetățenilor moldoveni la valorile europene, deci în condițiile asumării de către majoritatea populației a unei identități europene. Asigurarea securității societale moldovenești în contextul integrării europene vizează obținerea sprijinului majorității cetățenilor moldoveni, indiferent de apartenența lor etnică, confesională, socială etc., față de cursul european, asimilarea valorilor și civilizației europene. Iar acest lucru este posibil prin promovarea în cadrul societății moldovenești a identității europene, suprapuse armonios peste identitatea civică (politică) moldovenească, cea care, la rândul său, trebuie să se suprapună peste identitățile minorităților etnice. Este necesar să nu existe vreun conflict între cele trei identități. Istoricul român Lucian Boia a exprima această idee astfel: „Proiectul european presupune, în actuala lui fază, necesara, dar dificila îmbinare a celor două tipuri de unitate: tradiționala unitate de tip național și unitatea supranațională a marii familii europene, cărora li se adaugă un al treilea nivel, corespunzător structurilor regionale și minorităților. Într-o Europă unită, nu vor mai exista de altfel decât minorități, nici o națiune nu va fi majoritară, ceea ce pretinde de pe acum o nouă abordare a relației majoritate – minoritate. Se ajunge astfel, de la un singur principiu dominant, acela al decupajului național, asimilarot în interior și purtător de conflicte în afară, la trei principii «egale», care se cer armonizate. Iată ambiția, ca și dificultatea, principiului european!”[9]. Putem conchide că integrarea în spațiul european vizează armonizarea celor trei identități: paneuropeană, națională și a minorității etnice – pentru comunitățile etnice conlocuitoare în statele  polietnice.      
        Așadar, asigurarea securității societale a Republicii Moldova, în contextul procesului de integrare europeană, este posibilă prin consolidarea societății în baza valorilor europene (a identității europene), în vaza valorilor statale (a identității civice/politice moldovenești), și prin respectarea culturii și identității minorităților etnice (drepturi privind folosirea limbii materne în învățământ, administrație, mass-media ș.a.). În acest sens este necesară elaborarea unei politici culturale (sau multiculturale) din perspectivă pan-europeană, în vederea promovării în interiorul țării a unor valori comune – europene și statale (naționale), cu care să se identifice atât etnia majoritară cât și toate minoritățile etnice conlocuitoare, cultura și identitatea cărora să fie recunoscute și respectate în spațiul multicultural european și național-statal. Este de notat că valorile europene, care vizează promovarea și implementarea multiculturalismului, pot constitui elemente de coeziune în interiorul societății moldovenești, dacă vor fi folosite eficient de către autoritățile de stat de la Chișinău.

           Comunitățile moldovenești din afara Republicii Moldova
        O consecință a atitudinii lipsite de responsabilitate față de propriul popor, din partea autorităților de la Chișinău, este și abandonarea comunităților moldovenilor din afara frontierelor statului Republicii Moldova. Mai ales în Ucraina, dar și în Rusia și în alte republici post-sovietice există localități ale conaționalilor care se identifică moldoveni. Strămoșii unora dintre ei au plecat din Moldova pe alte meleaguri încă înainte de anexarea Basarabiei de către Imperiul Țarist (1812): de exemplu, în regiunea Kirovograd, Ucraina, mai există șase asemenea sate moldovenești, strămoșii locuitorilor cărora s-au mutat acolo încă în 1805. Aceste comunități din Ucraina (cu excepția celor din nordul și sudul Basarabiei) nu au făcut parte din statul român (1918-1940) și membrii săi se identifică moldoveni în mod firesc, pentru că au moștenit identitatea (sau identificarea) etnică a strămoșilor lor. Cu regret, autoritățile Republicii Moldova, stat cu care acele comunități se identifică (considerându-l Patrie-Mamă), nu se preocupă de ajutorarea lor în vederea păstrarea culturii, limbii și identității strămoșești. Guvernarea de la Chișinău nu are preocupări și, cu atât mai puțin, politici și strategii în acest sens.
        Autoritățile RM trebuie să contribuie la prezervarea culturii (limbii, tradițiilor și obiceiurilor), respectiv a identității comunităților de moldoveni de peste hotare, atât a celor din imediata apropiere de frontieră (din raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți, și din raionul Reni, regiunea Odesa, ambele în Ucraina, membrii cărora se identifică moldoveni și formează majoritatea populației acelor districte), cât și a celor din alte regiuni mai îndepărtate ale Ucrainei (Kirovograd), dar și a celor din alte state post-sovietice (localități ale moldovenilor există în Rusia – în ținutul Krasnodar, Georgia, Kîrgîzstan ș.a.). Pentru aceasta este nevoie fie de elaborarea și implementarea unei politici culturale specifice, având ca obiect de referință comunitățile moldovenești de peste hotarele Republicii Moldova, fie includerea unui compartiment dedicat acelor comunități în documentul privind politica (multi)culturală a Republicii Moldova (atât în plan intern, cât și în plan extern). Prin susținerea școlilor și bisericilor, prin diverse instrumente ale diplomației culturale – sprijinirea de festivaluri folclorice (de exemplu, cele organizate tradițional la 1 martie – cu genericul „Mărțișor”, la Noua-Suliță, Reni ș.a.) este posibilă păstrarea identității comunităților moldovenești de peste hotare. O asemenea preocupare a autorităților Republicii Moldova este o datorie față de toți cei care se identifică cu statul moldovenesc și poate contribui la sporirea securității societale a RM, prin creșterea gradului de încredere a cetățenilor moldoveni față de propriul stat, față de viitorul statului lor.  
       În acest context, un exemplu demn de urmat pentru Republica Moldova îl reprezintă România. Autoritățile de la București au o politică culturală privind comunitățile românești din afara granițelor, promovată prin rețeaua de Institute Culturale Române (ICR) și prin Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. Cadrul cultural, rețeaua de legături firești între persoane și comunități care împărtășesc identitatea regională moldovenească, de pe ambele maluri ale Prutului, din România și din Republica Moldova, pot fi folosite cu succes în vederea promovării valorilor europene (ale UE), a identității europene în Republica Moldova și în comunitățile moldovenești din Ucraina și alte state post-sovietice. Comunitățile din regiunea istorică Moldova, din cadrul României, pot constitui poli de atracție pentru comunitățile din Republica Moldova.
Nu în ultimul rând, exemple bune de urmat pentru Republica Moldova oferă și statele din vecinătate: Ungaria, Polonia și Ucraina – care au instituit practica acordării conaționalilor de peste hotare a cărții de conațional,  cu ajutorul căreia ei pot vizita gratuit în Țata Mamă muzee și alte edificii culturale, iar, de exemplu, în Ungaria au facilități la angajarea în câmpul muncii.

Asigurarea securității societale a Republicii Moldova prin politica (multi)culturală
Din punct de vedere teoretic, conceptul cultură are câteva sensuri: în sens larg cultura semnifică un mod de viață a unui popor („Ansamblu de activități și modele de comportament proprii unui grup social dat, transmisibile prin educație”[10]), iar în sens îngust noțiuea în cauză vizează realizările unor personalități de creație în diversele ramuri ale artei: pictură, artă plastică, literatură, muzică, teatru, cinema ș.a. („Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. Om de cultură = persoană cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoștințe universale temeinice”[11]). Putem afirma că în conformitate cu primul sens evocat este vorba de o cultură impersonală (de exemplu, folclorul manifestat în dansuri, muzică populară, port popular, bucate tradiționale etc), iar al doilea sens se referă la cultura personalizată – la creațiile unor personalități istorice concrete.
Ca și concept, comunicarea interculturală a apărut în a doua jumătate a secolului XX, când în SUA au fost inițiate studii și aplicații privitoare la contactele dintre americani și indivizi sau grupuri aparținând unor culturi diferite de cea americană. În Europa Occidentală această direcție de reflecție și cercetare a condus la încetățenirea conceptului de multiculturalism, care descrie existența, acceptarea sau promovarea unor multiple tradiții culturale într-o jurisdicție, de obicei considerat în termini de cultură asociată unui grup etnic. Aceasta poate avea loc atunci când o jurisdicție este creată sau extinsă prin amalgamarea unor arii cu două sau mai multe culturi (de exemplu Canada franceză și Canada engleză, Valonia și Flandra în Belgia), sau prin imigrarea din diferite jurisdicții (state) ale lumii (de ex., foste colonii: Statele Unite, Australia, Brazilia, dar și, în ultimele decenii, datorită imigrației masive – de milioane de persoane: Regatul Unit, Franța, Germania ș.a.). Ideologiile sau politicile multiculturale sunt largi, variind de la respectul egal față de diverse culturi într-o societate, până la promovarea mentenanței diversității culturale, sau până la politici în care oameni aparținând diferitelor grupuri etnice și religioase sunt abordate de autorități ca fiind definite de grupul căruia aparțin. Multiculturalismul ce promovează mentenanța distincției diferitelor culturi este adesea în contrast cu stabilirea unor politici privind integrarea socială, asimilarea culturală și segregarea rasială. Multiculturalismul a fost descris ca „bol de salată” sau „mozaic cultural”. Două strategii diferite și aparent incompatibile au fost dezvoltate prin intermediul diferitelor politici și strategii guvernamentale. Prima se concentrează pe interacțiunea și comunicarea între diferite culturi; această abordare este, de asemenea, adesea cunoscută sub numele de interculturalitate. A doua se concentrează asupra diversității și unicității culturale care poate duce uneori la competiție interculturală. Izolarea culturală poate proteja unicitatea culturii locale a unei națiuni sau a unei zone și să contribuie, de asemenea, la diversitatea culturală la nivel mondial. Un aspect comun al multor politici care urmează a doua abordare este faptul că ele evită prezentarea oricăror valori comunitare specifice etnice, religioase sau culturale ca centrale.  
Republica Moldova este un stat polietnic, de aceea, întru asigurarea securității societale, politica sa culturală trebuie să răspundă necesităților tuturor grupurilor etnice, deci trebuie să fie una multiculturală. Pentru buna gestionare a relațiilor interetnice din Republica Moldova a fost creat încă de la începutul perioadei de independență – la 25 aprilie 1991 – Departamentul de Stat pentru Problemele Naționale, actualmente: Biroul Relații Interetnice (BRI), care are menirea de a realiza Concepția în domeniul relațiilor naționale, de reprezentare și apărare a intereselor grupurilor naționale care trăiesc pe teritoriul Republicii Moldova[12]. Cu regret, nu a fost prevăzut un rol al BRI în elaborarea unei politici (multi)culturale. Este nevoie de specificarea prin lege a atribuțiilor BRI, așa încât instituția să aibă sarcini privind elaborarea și implementarea unei politici multiculturale, iar pentru punerea ei în aplicare să fie alocate suficiente fonduri. Această politică ar trebui să fie în strânsă legătură cu politica educațională, prin care minoritățile etnice să poată însuși bine limba de stat a țării.
Pe lângă modelul european, implementat în statele Uniunii Europene (cu toate deficiențele, semnalate de unii lideri europeni, de exemplu de cancelarul german Angela Merkel[13]), un exemplu demn de a fi analizat este și cel din Federația Rusă. Recent (în 2013) a fost aprobată „Concepția Securității Societale în Federația Rusă”[14] – un document amplu consacrat asigurării securității societale ca parte a securității naționale a Federației Ruse.          

Concluzii
Succesul integrării europene a Republicii Moldova depinde în mare măsură de felul în care autoritățile de la Chișinău vor fi capabile să convingă statele membre ale Uniunii Europene de faptul că statul moldovenesc corespunde criteriilor de aderare, respectiv criteriilor de conviețuire a statelor europene în Uniune. Este vorba atât de respectarea principiilor democratice, implementarea unei economii de piață funcționale, cât și de adoptarea unei politici multiculturale – prin care să fie respectată cultura fiecărei comunități etnice conlocuitoare. Din această perspectivă, pot fi trase mai multe concluzii:  
1. În contextul eforturilor de racordare la standardele europene, se impune ca autoritățile Republicii Moldova să elaboreze strategii de sprijinire a comunităților moldovenești din străinătate (a lucrătorilor migranți: aproximativ 600.000 de persoane și a minorității moldovenești din Ucraina: 250.000 de persoane). Printr-un asemenea sprijin autoritățile de la Chișinău vor consolida securitatea societală în interiorul Republicii Moldova, întărind încrederea poporului Republicii Moldova în viabilitatea și durabilitatea statului moldovenesc.
2. România este un exemplu atât privind gestionarea eficientă a relațiilor interetnice din interiorul țării, cât și privind sprijinirea comunităților românești din afara granițelor țării (prin Departamentul pentru Românii de pretutindeni și rețeaua Institutului Cultural Român). Modelul respectivelor instituții poate fi trebuie preluat de Republica Moldova.
3. Se impune utilizarea eficientă a posibilităților oferite de UE, de exemplu, a programelor de cooperare transfrontalieră. Accesarea fondurilor prin intermediul acestui program și prin altele poate contribui la o interacțiune fructuoasă între comunități care au un trecut istoric comun, dar care sunt în prezent despărțite de frontierele a trei state.
4. Se impune desemnarea unei instituții de stat cu atribuții clare în vederea elaborării, supunerii în fața parlamentului, pentru a fo votată și a implementării unei Concepții a Securității Societale sau a Unei Concepții privind Politica Multiculturală în Republica Moldova. Această instituție poate fi chiar actualul Birou pentru Relații Interetnice.
5. Desigur, pentru buna elaborare a textului unei Concepții privind Securitatea Societală, autoritățile statului moldovenesc pot apela la comunitatea de experți în securitate din Republica Moldova.

Bibliografie
1. Boari, Vasile; Gherghina, Sergiu; Murea, Radu, Regăsirea identității naționale. Iași: Polirom, 2010.
2. Boia, Lucian, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune, București: Humanitas, 2013.
3. Buzan, Barry, Popoarele, statele și frica, Chișinău: Editura Cartier, 2014
4. Buzan, Barry; Wæver, Ole; de Wilde, Jaap, Securitatea. Un nou cadru de analiză, CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011.
5. King, Charles, Moldovenii. România, Rusia și politica culturală, Editura Arc, Chișinău, 2005
6. Lege privind aprobarea Concepției politicii naționale a Republicii Moldova, http://lex.justice.md/md/312846/, accesat 31.07.2015.
7. Merkel says German multicultural society has failed, http://www.bbc.com/news/world-europe-11559451, 17.10.2010, accesat: 10.05.2015.
8. Negru, Elena, Politica etnoculturală în R.A.S.S. Moldovenească (1924-1940), Prut Internațional, Chișinău, 2003.
9. Nye Joseph S., Jr., Viitorul puterii, Iași: Polirom, 2012. 
10.Regulamentul Departamentului de Stat pentru Probleme Naționale al R.S.S. Moldova, în Departamentul Relații Interetnice al Republicii Moldova. Documente, date, fapte, comentarii, Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 2003, p. 42.
11. Концепция общественной безопасности в Российской Федерации, 21.11.2013, http://kremlin.ru/acts/news/19653, accesat: 10.05.2015.


Articol prezentat sub formă de comunicare științifică la conferiința „Cultural Diplomacy at the East and West Borders of the European Union” - 23-25 aprilie 2015, Oradea, România.







[1] Barry Buzan et al., Securitatea. Un nou cadru de analiză, CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011, p. 22.
[2] Lege privind aprobarea Concepției politicii naționale a Republicii Moldova, http://lex.justice.md/md/312846/, accesat 31.07.2015.
[3] Oleg Serebrian, Basarabia: identitate, politică și geopolitică, în Boari Vasile, Gherghina Sergiu, Murea Radu, Regăsirea identității naționale. Iași: Polirom, 2010, p. 220.
[4] Elena Negru, Politica etnoculturală în R.A.S.S. Moldovenească (1924-1940), Prut Internațional, Chișinău, 2003, p. 3.
[5] Charles King, Moldovenii. România, Rusia și politica culturală, Editura Arc, Chișinău, 2005, p.62
[6] Barry Buzan, Popoarele, statele și frica, Editura Cartier, Chișinău, 2014, p. V.
[7] Ibidem, p. 74.
[8] Joseph S. Nye, Jr., Viitorul puterii, Polirom, Iași, 2012, p. 114.
[9] Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficțiune, Humanitas, București, 2013, p. 47-48.
[10] DEX, https://dexonline.ro/definitie/cultur%C4%83, accesat: 31.07.2015. 
[11] Ibidem.
[12] Regulamentul Departamentului de Stat pentru Probleme Naționale al R.S.S. Moldova, în Departamentul Relații Interetnice al Republicii Moldova. Documente, date, fapte, comentarii, Editura Cartea Moldovei, Chișinău, 2003, p. 42.
[13] Merkel says German multicultural society has failed, http://www.bbc.com/news/world-europe-11559451, 17.10.2010, accesat: 10.05.2015.
[14] Концепция общественной безопасности в Российской Федерации, 21.11.2013, http://kremlin.ru/acts/news/19653, accesat: 10.05.2015.  

Postări populare