duminică, 20 septembrie 2015

Sensul vieții în trei aspecte

O cunoscută mi s-a confesat că este preocupată de răspunsul la întrebarea: Care este sensul vieții? Mai rar așa ceva în zilele noastre. Preocuparea ei denotă faptul că pentru ea nu reprezintă un sens adunarea de bani (cu orice preț) și plăcerile (de la cele voluptoase până la droguri ș.a.).
Probabil, mulți se vor mai expune pe această temă. De fapt, cred că fiecare trebuie să găsească propriul său răspuns, care să-l edifice.
Cred că răspunsul la întrebarea „Care este sensul vieții”? trebuie dat cu referire la subiectul sau obiectul de referință. Din această perspectivă, există trei aspecte sau trei sensuri:
1. Sensul omului ca trup (corp fizic), ca specie biologică, purtătoare a unei culturi și civilizații, este să formeze o familie și să lase urmași – copii – care la rândul lor să perpetueze poporul, țara, din care fac parte; copiii, dar și dragostea dintre bărbat și femeie, devin un sens vieții;
2. Sensul omului ca ființă socială, este ca prin activitatea sa să creeze ceva care să dăinuie. Fiecare om are o vocație cu care se naște și pe care trebuie să și-o găsească (înțeleagă); pentru cel care și-a găsit-o – vocația (profesia) devine un sens al vieții sale: fie că este cercetare științifică, activitate artistică, agricultură, meșteșugărit ș.a.m.d.;
3. În fine, omul care a înțeles că este suflet – că viața sa ca suflet nu se termină cu sfârșitul trupului – va fi preocupat să-și trăiască timpul rezervat de Providență în așa fel încât după părăsirea corpului să ajungă în Împărăția lui Dumnezeu, în Împărăția Dragostei și a Păcii. Iar pentru asta, sensul vieții sale devine lupta cu patimile (care, subjugându-l, îl trag în iad) și curățirea de păcatele săvârșite până acum.

O persoană care a înțeles sensul vieții este una viața căreia are sens. 

P.S. Starea de spirit a cunoscutei  care mi-a mărturisit preocuparea sa am regăsit-o într-un poem al poetului ceh Czeslaw Milosz (traducere: George Cristian Maior, în: „Incertitudine”, Cartier, Chișinău, 2015, p. 15):

Un poem pentru sfârșitul de secol

Când totul era bine
Și noțiunea de păcat dispăruse
Și pământul era pregătit
În pace universală
Să consume și să se bucure,

Eu, din rațiuni necunoscute,
Înconjurat de cărți
Ale profeților și teologilor,
Ale filosofilor, poeților, 
Căutam un răspuns,
Înfuriindu-mă, strâmbându-mă,
Trezindu-mă noaptea, mormăind la apus.

Ce mă apăsa atât de mult
Era oarecum rușinos. 
Să vorbesc tare despre acest lucru
N-ar demonstra nici tact, nici prudență.
Ar părea chiar o ofensă
Adusă bunăstării umanității.


Postări populare