CONFLICTUL DIN UCRAINA (2014 – prezent) ȘI CEL DIN REPUBLICA MOLDOVA (1992): ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI

Abstract:    Conflict from Donbas, held last time, can be compared to the frozen conflict in the Nistrian region of Moldova (2 March – 21 July 1992). There are many similar elements. Both were held in the Eastern region of two states. This was explained by proximity to sources of energy and raw materials. Both regions of conflict – Donbas and Transnistria have been populated with Russian workers under the pretext that in Ukraine and Moldova were not skilled workers. Later families of indigenous people, employed in that industrial areas, were Russified due to lack of kindergartens and schools with instruction in the national language (Ukrainian, Romanian). Another element that resembles the two conflicts is the link with problems related to the establishment of the official national language. The Transnistrian conflict started after the adoption of the law on the state language (31 August 1989) and in Donbas - after the repeal of the law on regional languages ​​(first legislative act adopted by the new government in the Verkhovna Rada in Kiev, Sunday, February 23, 2014, after President Viktor Yanukovych ran away). Of course, the influence of Russia was manifested both in the Republic of Moldova and Ukraine, with the difference that in the war in Moldova Russian troops were involved in an open way, while in Donbas there is no a clear evidence of the participation of Russian regular troops in war against the Ukrainian army. The main difference between two conflicts is the number of victims and the fact that in case of Moldova International Humanitarian Law was respected, while in the case of Ukraine facts proves that there are large reserves.

 Keywords: conflict, Dreptul Internațional Umanitar, Donbas, Transnistria, Ucraina, Republica Moldova.

          
      Conflictul din regiunea estică a Ucrainei, numită Donbas (este vorba de două regiuni din extremitatea estică a teritoriului ucrainean: Lugansk și Donețk), s-a declanșat imediat după schimbarea puterii la Kiev în urma unei lovituri de stat, numită de noul regim – revoluție. După ce revoluționari din organizații naționaliste ucrainene au început să ocupe ministere și alte instituții ale statului în ultimele săptămâni și zile ale regimului președintelui Ianukovici, după schimbarea puterii la aceleași practici au început să recurgă grupuri reprezentante ale populației din cele două regiuni, care contestau noua putere centrală. Pe data de 11 mai 2014 în regiunile Lugansk și Donețk a fost desfășurat un referendum în cadrul căruia oamenii erau chemați să decidă dacă vor independența de Ucraina a Republicii Populare Lugansk și a Republicii Populare Donețk, deschizând astfel calea unei viitoare alipiri la Rusia. Președintele Vladimir Putin le ceruse liderilor separatiști să amâne desfășurarea referendumului, dar autoritățile nerecunoscute de la Lugansk și Donețk nu au urmat sfatul de la Kremlin.          
  Conflictul din Estul Ucrainei poate fi comparat cu conflictul înghețat din zona nistreană a Republicii Moldova (RM), a cărei fază fierbinte s-a desfăşurat în perioada 2 martie – 21 iulie 1992. Confruntarea armată a fost oprită în urma semnării la 21 iulie 1992 la Moscova a „Acordului cu privire la principiile aplanării pașnice a conflictului armat în regiunea nistreană a Republicii Moldova”. Documentul a fost semnat de președinții Federației Rusie, Boris Elțîn, și al Republicii Moldova, Mircea Snegur, fapt din care reiese care au fost părțile în conflict. Există mai multe elemente care aseamănă cele două conflicte. Ambele s-au desfășurat în părţile răsăritene ale RM și Ucrainei. Acest lucru a fost cauzat de importanţa industrială a acestor regiuni, aparţinând fostelor RSS Moldovenească, respectiv RSS Ucraineană. Importanţa strategică a acestor zone este dată atât de complexurile industriale existente acolo, cât şi de apropierea de sursele de energie și materie primă.         În acelaşi timp, este de avut în vedere că ambele regiuni de conflict  au fost populate cu muncitorime rusă, sub pretextul că Ucraina și R. Moldova nu aveau muncitori calificați. Ulterior, familiile autohtone care au fost angajate în câmpul muncii în respectivele zone industriale au fost rusificate inclusiv prin desfiinţarea grădinițelor și școlilor cu predare în limba națională (ucraineană, română).          
   Un alt element care aseamănă cele două conflicte este încercarea de secesiune în urma unor probleme legate de instituirea limbii naționale drept limbă oficială. În zona nistreană, conflictul s-a declanșat după adoptarea legii cu privire la limba de stat (la 31 august 1989 limba moldovenească a obținut statutul respectiv), iar în Donbas – după abrogarea Legii cu privire la limbile regionale: este vorba de primul act legislativ adoptat de noua putere în Rada Supremă de la Kiev, duminică, 23 februarie 2014, după ce președintele Victor Ianukovici a dat bir cu fugiții.          
 Desigur, influența Federației Ruse s-a manifestat în ambele state, cu deosebirea că în războiul din Transnistria (Republica Moldova) trupele armatei ruse s-au implicat în mod deschis, în timp ce în Donbas (Ucraina) nu există dovezi clare privind participarea unor trupe regulate ale armatei ruse în războiul împotriva armatei ucrainene. Totuşi, se știe că cetățeni ruși luptă în Lugansk și Donețk de partea structurilor celor două republici autoproclamate.                 
Am identificat 14 cauze ale apariției conflictului din zona nistreană a Republicii Moldova (1992):          
1. Originile conflictului pot fi găsite în modificarea granițelor Basarabiei, după anexarea regiunii de Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940. La 2 iunie 1940 a fost creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). În granițele republicii moldovenești nu au intrat sudul și nordul Basarabiei (cea mai mare parte a județelor Ismail, Cetatea Albă și Hotin), în schimb a fost încorporată  jumătatea vestică a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM), creată la 12 octombrie 1924 pe malul stâng al Nistrului. Varianta finală a granițelor ucraineano-moldovenești a fost adoptată printr-o hotărâte a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS la 4 noiembrie 1940, iar acele granițe constituie în prezent actuala frontieră interstatală ucraineano – moldovenească.         
2. Schimbul teritorial între Ucraina și Moldova, efectuat de conducerea de partid de la Moscova și consfințit prin granița ucraineano-moldovenească din 4 noiembrie 1940, a contribuit la schimbarea structurii etnice a populației RSSM, prin încorporarea în republica moldovenească a unor localități cu populație majoritar rusă sau rusificată (este vorba atât de orașe ca Tiraspol, Râbnița, cât și de localități rurale). Diferențele etnice s-au resimțit pe durata perioadei sovietice, când, de exemplu, la Tiraspol uneori aveau loc conflicte între grupuri de tineri ruși și moldoveni (studenți ai Universității de Stat „Taras Șevcenko”, unde activa singura facultate de Geografie din republică și unde veneau la studii și etnici români din regiunile Transcarpatică, Cernăuți sau persoane care se identificau moldoveni din regiunea Odesa – din sudul Basarabiei). În perioada destrămării URSS (1990-1992) tensiunile interetnice au crescut.              
3. Forţe politice din Moscova (preşedintele parlamentului sovietic A. Lukianov ş.a.) au instigat şi au sprijinit impunerea structurilor regimului care a uzurpat puterea, ca mijloc de şantaj asupra Chişinăului, pentru a menţine Moldova în cadrul URSS, iar autorităţile de la Chişinău să semneze noul tratat unional;      
4. Parlamentul de la Chişinău a adoptat legile privind funcţionarea limbilor şi drapelul de stat – tricolorul, fără să ţină seama de realitatea din zona nistreană şi fără a lua în calcul reacţia de acolo. Deoarece în regiune se afla o importantă populaţie de colonişti rusofoni și de persoane rusificate, care nu a folosit limba română/moldovenească până în 1989, persoanele respective s-au speriat şi au început să ia măsuri de apărare care au condus la crearea nerecunoscutei RMN;      
5. Un număr mare de coloniști făceau parte din organele de conducere de stat (raionale, orășenești) şi din administraţia întreprinderilor. Fiindu-le frică să-şi piardă posturile şi privilegiile, persoanele respective au procedat la crearea structurilor „RSSMN”. Ei nu au vrut să împartă profiturile întreprinderilor „de subordonare unională” cu bugetul Republicii Moldova;       
6. Existenţa unei mari mase de colonişti ruși la Tiraspol, Bender, Râbniţa şi în celelalte oraşe nistrene, care nu doreau să facă parte din Republica Moldova, pornită pe calea obținerii independenței şi desprinderii de Rusia;      
7. Populaţia rurală moldovenească, şi nu numai aceasta, a fost apatică, derutată şi speriată, cu doar câteva excepţii: satele în care s-a opus rezistenţă armată – Cocieri, Molovata Nouă, Coşniţa, Pohrebea, Pârâta, Doroţcaia ş.a. Apatia a fost consecinţa fricii inoculate de cazaci și „gardiști”;       
8. Frica indusă populaţiei de pe malul stâng al Nistrului în perioada terorii staliniste – din 1917 până în 1953, cu excepţia anilor 1941 – 1944, se resimțea încă în 1989 – 1992, adică în perioada destrămării URSS;       
9. Unele persoane din zona nistreană erau mult mai sovietizate în mentalitate şi în 1989 îşi vedeau ameninţat modul de viaţă constituit de decenii, crezul ideologic, sistemul de organizare a vieţii. În 1989, o parte a populaţiei din zona nistreană încă nu era gata să conştientizeze necesitatea schimbărilor radicale ce se efectuau la Chişinău: renunţarea la sistemul politic monopartid şi la ideologia comunistă, apariţia germenilor economiei de piaţă, introducerea limbii moldoveneşti în instituţiile de stat şi în întreprinderi (până atunci era folosită limba rusă);         
10. Regiunea din stânga Nistrului nu a făcut parte din statul român în perioada în care Basarabia a fost unită cu România (1918-1940). În consecinţă, exista un decalaj privind conştiinţa naţională la populaţia basarabeană şi la cea transnistreană; în timp ce basarabenii se pronunţau hotărât pentru independenţă şi libertate, mulţi transnistreni, chiar moldoveni autohtoni, nici nu concepeau aşa ceva;   
11. În perioada sovietică, moldovenii din stânga Nistrului nu au beneficiat de suficiente grădiniţe şi şcoli cu predare în limba maternă, copiii fiind nevoiţi să înveţe în limba rusă, mai ales în oraşe și în satele cu populaţie mixtă. Fiind rusificaţi, li s-a format o altă conştiinţă culturală (regională), diferită de cea a basarabenilor. Gradul de rusificare a moldovenilor a fost mult mai mare în stânga Nistrului și în Bender;     
12. Autoritățile sovietice au exagerat prin propagandă şi manipulare abuzurile administraţiei româneşti din perioada 1941-1944 în Transnistria. Populaţiei transnistrene i s-a indus ură şi frică faţă de România (românofobie);       
13. Armata a 14-a a URSS, staţionată până în prezent în zona nistreană, a participat la acţiunea de uzurpare a puterii şi de impunere a unui regim de ocupaţie militară rusească;        
14. Cazacii de pe Don, mercenarii din Rusia, ofiţerii în rezervă ai armatei sovietice, care au primit locuinţe şi s-au stabilit în perioada anterioară conflictului în oraşele din zona nistreană a Republicii Moldova, persoane din forţele de menţinere a ordinii din alte republici (în special din cele baltice), care s-au aciuat la Tiraspol după puciul din august 1991, au contribuit esenţial la uzurparea puterii şi impunerea regimului de ocupaţie militară rusească. 

Unele dintre aceste cauze pot fi atribuite și conflictului din estul Ucrainei. Este incontestabil că războiul din Donbas este un instrument de influențare, în vederea destabilizării situației din Ucraina, de către Federația Rusă. Întreținând conflictul, Kremlinul urmărește scopul de a constrânge Kievul la mari eforturi financiare și, implicit, la slăbirea statului ucrainean (1). Nu în ultimul rând, conducerea de la Moscova urmărește securizarea Crimeii prin evenimentele din Estul Ucrainei. Or, starea tensionată din Lugansk și Donețk nu permite guvernanților de la Kiev să se preocupe de recuperarea peninsulei Crimeea până nu vor rezolva problema celor două regiuni estice. Este clar că atât conflictul înghețat din zona nistreană a Republicii Moldova, cât și conflictul din Sud-Estul Ucrainei sunt instrumente prin care Moscova încearcă să blocheze procesul de integrare în structurile euro-atlantice a celor două state post-sovietice. 

Principala deosebire între cele două conflicte ține de numărul victimelor – consecință a caracterului confruntărilor armate din fiecare țară. În timp ce în războiul din 1992 în RM numărul acestora s-a ridicat la aproximativ 1000 morți, în Donbas este vorba, după estimări ale ONU, de circa 5600, iar după estimările serviciilor de intelligence germane – de circa 50000. 65 de copii au fost ucişi în cursul ostilităţilor. Peste 1,5 milioane de refugiați au fost nevoiți să-și părăsească locuințele din zona de conflict. Peste 800000 s-au refugiat în Rusia. 

Numărul mare de victime în Ucraina este cauzat de bombardamentele executate de armata ucraineană și de forțele de interne – ale Gărzii Naționale – asupra cartierelor civile ale orașelor și satelor din regiunile Lugansk și Donețk, prin încălcarea gravă a Dreptului Internațional Umanitar (DIU). Pe lângă aceasta, atunci când sunt luați în prizonierat, rebelii pro-ruși sunt torturați. Maxim Grigoriev, președintele Fundației cercetării problemelor democrației, membru al Camerei Obștești a Federației Ruse, a prezentat două rapoarte intitulate „Crimele de război ale forțelor armate și forțelor de securitate ale Ucrainei – torturi și tratamente inumane față de locuitorii Donbasului” („Военные преступления украинских силовиков – пытки и бесчеловечное обращение с жителями Донбасса” – 5 decembrie 2014 și 13 martie 2015) (2). Ultimul raport a fost elaborat în baza mărturiilor prizonierilor de război schimbați de autoritățile de la Kiev pe militari ucraineni capturați de rebelii pro-ruși. Printre torturile descrise în raport, aplicate de SBU (Serviciul Ucrainean de Securitate) Garda Națională figurează: rupere de coaste, arsuri, sufocări, tăieri, înțepături, scoatere de dinți cu patentul sau clești, marcare cu fier încins, spargere de capete, mutilări ș.a.. Un fost deținut a spus că era lovit în inimă, așa încât i s-a oprit. A fost electrocutat. Loveau degetele și alte părți ale corpului cu ciocanul ș.a. 

De menționat că reprezentanții autorităților ucrainene nu au prezentat vreun raport privind rele tratamente aplicate prizonierilor ucraineni de către rebelii pro-ruși, chiar dacă acestea nu pot fi excluse. 

O pagină aparte în desfășurarea evenimentelor din Ucraina s-a înregistrat pe 2 mai 2014 la Odesa. În acea zi, protestatarii din Piața Kulikovo Pole au fost atacați de grupuri naționaliste. Refugiindu-se în clădirea „Casa Sindicatelor”, care a fost incendiată, cel puțin 46 de persoane și-au pierdut viața, arși de vii, asfixiați de fum, după ce au fost intoxicați cu un gaz necunoscut sau după ce au sărit de la etaj din clădirea în flăcări (3). Un alt caz șocant au fost bombardamente ale aviației de luptă a armatei ucrainene la Lugansk și în alte localități, în în centrul localităților, în urma cărora au decedat civili. 

De ce autoritățile ucrainene au manifestat o asemenea atitudine față de populația rusofonă din Donbas? Cercetătorii în domeniul Securității Barry Buzan, Ole Wæver și Jaap de Wilde au descris tipul de conflict între un actor recunoscut al Dreptului Internațional și un actor nerecunoscut – în cazul Ucrainei este vorba de două republici autoproclamate: Republica Populară Lugansk și Republica Populară Donețk. „Când o unitate politică nu îi recunoaște celeilalte un statut egal sau, chiar mai rău, nu îi recunoaște deloc statutul politic, o serie de restricții importante în ceea ce privește recurgerea la forță sunt eliminate. Procesul de securizare este facilitat în mod corespunzător, deoarece comportamentul altuia – cu care ar trebui să trăiască dacă ar fi un stat recunoscut – poate fi desemnat mult mai ușor drept o amenințare inacceptabilă la adresa, să zicem, a unor rezerve de bunuri necesare sau la adresa securității cetățenilor de peste hotare” (4). 

Pe baza celor două exemple de conflicte, din Republica Moldova (1992) și Ucraina (2014 – prezent), putem vedea că agresiunea manifestată în limbaj se poate transforma în agresiune fizică, inclusiv în război. Tratamentul inuman la adresa unei categorii de peroane (de exemplu, prizonierii rebeli pro-ruși) este consecința unei atitudini de dispreț față de categoria populației din care ei fac parte (populația rusofonă). 

În acest context, sunt relevante acuzațiile la adresa rebelilor pro-ruși privind doborârea avionului – cursa MH 17, din 17 inie 2014, al companiei „Malaysia Airlines”, cand au decedat 298 persoane. Astfel, a fost invocat pericolul pe care îl prezintă rebelii pentru cetățenii străini, cu toate că un raport care să demonstreze clar cine a doborât avionul încă nu a fost prezentat de experți sau anchetatori. Cei trei autori în domeniul Studiilor de Securitate au adăugat: „Atunci când o unitate politică nu este recunoscută de către alții, instituțiile sale socio-politice nu vor fi percepute drept legitime, iar teritoriul său va fi considerat gol din punct de vedere politic și disponibil pentru ocupare. Dacă, în plus, oamenii nu sunt recunoscuți de alții ca pe deplin umani, aceștia riscă să fie tratați ca animale domestice și, astfel, înrobiți, sau ca dăunători și, în consecință, eradicați” (4). 

Cu părere de rău, trebuie să remarcăm instalarea unei atmosfere de jignire reciprocă între cele două naționalități principale din zonă. Astfel, există cazuri în spațiul public ucrainean-mai ales în Internet, când rusofonii din Donbas sunt numiți „vatnici” (după o haină militară cu căptușeală, din Armata Rusă) sau „kolorado”, după panglica în culorile negru-oranj a Sfântului Gheorghe. Aceste apelative au o conotație denigratoare, ofensatoare și dezumanizantă (gândacii de Colorado trebuie nimiciți). La rândul lor, cetățeni ucraineni pro-ruși îi numesc pe ucraineni „ukropî” („pătrunjel”). De menționat că, și în 1992 și mai devreme, reprezentanți ai populației rusofone din estul Republicii Moldova îi numeau pe moldoveni „bîki” („boi”, legat de bourul de pe stema Moldovei), țaranî („țărani”) ș.a.. 

Aceste contradicții au condus la apariția unui conflict între Kiev, pe de o parte, și Lugansk și Donețk, pe de alta, faza fierbinte a căruia s-a desfășurat în perioada 6 aprilie 2014 – 15 februarie 2015. Pe data de 12 februarie 2015 participanții la negocierile în „formatul Normandia” (include patru state: Franța, Germania, Federația Rusă și Ucraina) – președintele François Hollande, cancelarul Angela Merkel, președintele Vladimir Putin și președintele Petro Poroșenko, reuniți la Minsk pentru a purta negocieri privind identificarea unei soluții conflictului din Ucraina, au ajuns la un acord, care a prevăzut încetarea focului începând cu 15 februarie. De menționat că cei patru lideri de state nu au semnat vreun acord. Dar în cadrul Grupului de Contact (Rusia, Ucraina, OSCE) reprezentanții au semnat un document intitulat „Pachet de măsuri pentru implementarea acordurilor de la Minsk”, care conține măsuri practice menite să implementeze acordurile din capitala belarusă. Un al doilea document a fost o declarație a președinților francez, ucrainean, rus și a cancelarului german în care semnatarii au arătat că sprijină procesul. Înțelegerea din 12 februarie de la Minsk privind soluționarea conflictului din Ucraina relua în mare parte prevederile acordului semnat în luna septembrie, tot în capitala Belarusului, dar care nu a condus la încheierea conflictului și care conținea 13 puncte. În primul rând, părțile beligerante, respectiv guvernul ucrainean și separatiștii proruși, s-au angajat să respecte un armistițiu ce intră în vigoare pe 15 februarie, la ora 00:00. Armistițiul era prevăzut și în acordul din septembrie, consolidat printr-un memorandum semnat în aceeași lună, dar a fost încălcat. Documentul semnat prevedea retragerea ,,tuturor armelor grele de către ambele părți, astfel încât să poată fi creată o zonă tampon cu o lățime cuprinsă între 50 și 140 de kilometri, în funcție de tipul de armament greu ce urmează să fie retras din zona de conflict. Sub aspect militar, textul mai prevedea ,retragerea tuturor grupurilor armate străine, a echipamentelor militare și a mercenarilor aflați pe teritoriul ucrainean, retragere ce se va efectua sub supravegherea OSCE. Eliberarea tuturor prizonierilor și ostaticilor era de asemenea inclusă în acord, prevedere existentă și în acordurile precedente, dar care a fost pusă în practică numai parțial, ultimul schimb substanțial de sute de prizonieri efectuându-se în luna decembrie. Prizonierii urmau să fie schimbați după principiul „Toți pe toți”. De asemenea, trebuia adoptată o amnistie pentru combatanții implicați în conflict. În ce privește dialogul politic, asemeni acordurilor precedente, noul document prevedea inițierea discuțiilor pentru organizarea alegerilor locale în conformitate cu legislația ucraineană și pentru definirea viitorului statut al raioanelor regiunilor Donețk și Lugansk (de menționat că autoritățile autoproclamatelor republici populare Lugansk și Donețk controlează doar câteva raioane din cuprinsul celor două regiuni – unități teritorial-administraive). Ucraina a adoptat în luna septembrie o lege ce instituia un statut special pentru teritoriile aflate sub controlul rebelilor proruși, în virtutea căreia acestea primeau o autonomie sporită, li se garanta folosirea liberă a limbii ruse și permitea organizarea de alegeri locale pe 7 decembrie. Dar separatiștii au respins ulterior această ofertă și au organizat pe 2 noiembrie propriile alegeri prezidențiale și legislative, condamnate de guvernul de la Kiev și de statele occidentale. Drept urmare, autoritățile ucrainene au abrogat această lege, precum și pe cea privind amnistia, și la jumătatea lunii noiembrie au tăiat alocările bugetare pentru teritoriile ocupate de rebeli. În replică, separatiștii au acuzat guvernul de la Kiev că a instituit o blocadă economică. Documentul semnat pe 12 februarie la Minsk mai preciza că cele două părți trebuie să definească „modalitatea” de restabilire a legăturilor economice și sociale – inclusiv plata pensiilor – dintre Guvernul de la Kiev și cele două zone aflate sub controlul rebelilor pro-ruși. De asemenea, Ucraina trebuia să-și repună în funcțiune sistemul bancar în regiunile afectate de conflict. Kievul nu și-a respectat aceste angajamente, de aceea situația umanitară în cele două regiuni este dificilă: există pensionari care neprimindu-și pensiile nu au surse de existență, seferă de foame și se confruntă cu alte lipsuri. Iar deoarece valuta ucraineană a dispărut din cele două republici autoproclamate, autoritățile de la Lugansk și Donețk au introdus în circulație, în locul grivnei de care nu dispun, câteva valute: dolarul, euro și rubla rusească. Desigur, rubla rusească era valuta vizată de hotărârile respective, ținând cont de ajutoarele financiare oferite rebelilor de către Federația Rusă. În ceea ce privește controlul frontierelor, textul preciza că acesta va reveni în întregime trupelor ucrainene, dar numai după ce se vor desfășura alegerile locale. Acordul prevedea de asemenea realizarea unor reforme constituționale care să se concretizeze în adoptarea până la finele anului în curs a unei noi Constituții a Ucrainei, care să includă o descentralizare în regiunile Donețk și Lugansk, în urma unui acord cu reprezentanții acestor zone. Dialogul cu pricina nu a mai avut loc deoarece autoritățile de la Kiev nu recunosc structurile de la Lugansk și Donețk, respectiv nu vor să comunice cu reprezentanții celor două republici autoproclamate. 

Actualul conflict între Rusia (care susține rebelii pro-ruși) și Ucraina a fost anticipat de Barry Buzan, Ole Wæver și Jaap de Wilde cu mult înaintea declanșării sale efective. În cartea semnată de ei, intitulată „Securitatea. Un nou cadru de analiză”, apărută în original (în limba engleză) încă în 1997 şi tradusă în română în 2011, se găsesc referiri la un viitor conflict ruso-ucrainean: „În Europa de Est, un set întreg de state noi sau state care și-au recâștigat recent independența se grupează într-un model de relații de securitate pentru care nu există precedent în istorie. În unele părți din această regiune imensă (Caucaz, Balcani, în jurul Ungariei, între Rusia și Ucraina, Asia Centrală), dinamica fenomenului conflictual este fie activă, fie în perspectivă” (5). De asemenea, cei trei cercetători au notat că „Între Europa de Est și Caucaz există posibilitatea unei rivalități mocnite între Rusia și Ucraina” (6). 

În concluzie, putem constata că există mai multe similarități între conflictul secesionist din zona nistreană a Republicii Moldova (Transnistria, 1992) și cel din Ucraina (Donbas: regiunile Lugansk și Donețk, 2014 – prezent). Este vorba atât de cauzele fiecăruia dintre cele două conflicte, cât și de actorii implicați: în ambele cazuri este vorba de implicarea Federației Ruse. Principalele deosebiri vizează:            
1. durata desfășurării fazei fierbinte (în Republica Moldova, în 1992: 2 martie – 21 iulie 1992, deci aproape cinci luni; în Ucraina: 6 aprilie 2014 – 15 februarie 2015, deci aproape 11 luni, cu toate că unele ciocniri între părți s-au înregistrat și după semnarea armistițiului din 12 februarie de la Minsk).       
2. respectarea Dreptului Internațional Umanitar: în timp ce în Republica Moldova, în general, DIU a fost respectat (nu a existat o bombardare sistematică a cartierelor locative, torturi ale prizonierilor de război ș.a.), în Ucraina au putut fi observate numeroase încălcări grave în acest sens, consemnate în rapoarte ale organizațiilor non-guvernamentale ale apărătorilor drepturilor omului.   


Referințe:    


1. Neguț Silviu, Introducere în Geopolitică, Meteor Press: București, 2008, p. 157.
2. War crimes of the armed forces and security forces of Ukraine: torture and inhumane treatment, https://docviewer.yandex.com/?url=ya-disk-public%3A%2F%2FUaZ8MXhaiJ9Pa5k20oU5Tq%2BnGK62Gx7WThf4U6yLEls%3D&name=Second%20report%20-%20War%20Crimes%20of%20the%20Armed%20Forces%20and%20SecurityForces%20of%20Ukraine.pdf&c=55061f85bdad, accesat: 15.03.2015. 
3. Criza in Ucraina. Violentele din Odesa au fost organizate de Viktor Ianukovici, acuza Serviciul Ucrainean de Securitate http://stirileprotv.ro/stiri/international/criza-in-ucraina-35-de-militanti-prorusi-si-au-pierdut-viata-in-odesa-kiev-ul-acuza-implicarea-serviciilor-speciale-rusesti.html
4. Buzan Barry, Wæver Ole, de Wilde Jaap, Securitatea. Un nou cadru de analiză. CA Publishing – Cluj, 2011, p. 94.5. Ibidem, p. 100.6. Ibidem p. 103.
  
Bibliografie:

1. Buzan Barry, Wæver Ole, de Wilde Jaap, Securitatea. Un nou cadru de analiză, CA Publishing – Cluj, 2011.
2. Chaudet Didier, Parmentier Florent, Pélopidas Benoît, Imperiul în oglindă. Strategii de mare putere în Statele Unite și în Rusia, Editura Cartier, Chișinău, 2008.
3. Cioroianu Adrian, Geopolitica Matrioșkăi, Editura Curtea Veche, București, 2009.
4. Filip Corneliu, Dosarul Transnistria. Istoria unui „conflict înghețat”, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2011.
5. Mongrenier Jean-Silvestre, Rusia amenință oare Occidentul, Editura Cartier, Chișinău, 2010.
6. Neguț Silviu, Introducere în Geopolitică, Meteor Press: București, 2008, p. 157.
7. Popescu Nicu, Politica externă a Uniunii Europene și conflictele post-sovietice, Editura Cartier, Chișinău, 2013.  

Articol publicat în „Dreptul internațional umanitar: actualități, perspective, provocări”, Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2015, p. 218-226.