joi, 18 iunie 2015

CAZUL TRANSNISTREAN ÎN CONTEXTUL CRIZEI UCRAINENE ȘI SECURITATEA REPUBLICII MOLDOVA, UCRAINEI ȘI A ROMÂNIEI

Rezumat: Anexarea Crimeei de către Rusia, escaladarea conflictului militar în Estul Ucrainei, au produs o schimbare în regiune. În acest context geopolitic nou influența Transnistriei asupra securității RM vizează posibilitatea declanșării unui nou război pe Nistru, ca răspuns la declarațiile unor oficiali de la Chișinău privind necesitatea retragerii armatei ruse și a înlocuirii ei cu observatori civili. În eventualitatea unor vărsări de sânge, Moscova ar putea arăta că menținerea pacificatorilor ruși pe teritoriul RM este necesară și în continuare.
Transnistria influențează Estul Ucrainei prin exemplul său, prin unele cadre din structurile de conducere din Donețk și Lugans. Sunt posibile provocări ale militarilor ruși din zona nistreană în vederea destabilizării situației din regiunea Odesa. În vederea reducerii posibilității acestora, Kievul a procedat la săparea unui șanț pe frontiera moldo-ucraineană (450 km).
Influența Transnistriei asupra securității României este mai puțin pronunțată, ținând cont de faptul că România se află sub protecția umbrelei NATO.  

Cuvinte cheie: Securitate, conflict înghețat, Transnistria, Rusia, Ucraina, Republica Moldova, România


Introducere  
Transnistria, o regiune care face parte formal (de jure) din teritoriul Republicii Moldova, dar  necontrolată (de facto) de autoritățile de la Chișinău, 2/3 din populația căreia o constituie rusofonii, apare „în tot mai multe analize politice și de securitate ca unul din «focarele de conflict grave și periculoase» în proximitatea NATO și UE”[1]. De facto, Republica Moldovenească Nistreană (Transnistria) funcţionează ca un stat de sine-stătător: are un teritoriu de circa 4.100 kmp (cat un judeţ din România), iar populaţia este de jumătate de milion de oameni. Este o regiune situată între Basarabia și Ucraina, fără ieșire la Marea Neagră, cu capitala la Tiraspol. Transnistria are propria monedă, propriile paşapoarte și plăcuțe auto de înmatriculare specifice, chiar dacă nu este recunoscută de comunitatea internaţională. Iată de ce „importanța sa actuală (…), în realitate, este dată nu atât de valoarea sa intrinsecă, cât de noua situație geopolitică creată în regiunea sud-est europeană”[2]
Importanța actuală a Transnistriei pentru Federația Rusă ține de faptul că Moscova o folosește ca pe un instrument al politicii sale externe în Europa de Est – atât în spațiul post-sovietic (vecinătatea apropiată), pentru a influența, exercita presiuni asupra Republicii Moldova și pentru a ține în șah Ucraina, dar și în raport cu spațiul euro-atlantic. Astfel, importanța zonei nistrene se concretizează în utilizarea ei de către Rusia drept un „important cap de pod și nod geopolitic și geostrategic în contextul frontierei UE și NATO la Marea Neagră”[3]. Mai ales în contextul proiectelor privind desfășurarea bazei americane de la Deveselu, în care urmează să fie amplasate sisteme antirachetă, Rusia mizează pe baza sa militară din Tiraspol ca pe un mijloc de contracarare a pericolului ce emană (conform percepției rusești[4]) din România (este avută în vedere inclusiv baza militară americană din Dobrogea – din localitatea Mihail Kogălniceanu). Practic, baza militară rusă, menținută ilegal în Transnistria (în pofida angajamentului Rusiei la summit-ul OSCE de la Istanbul, din1999, de a-și retrage armata până în 2001), îndeplinește funcțiile pe care le-a avut în perioada Războiului Rece Armata a 14 a URSS – care era o contrapondere vis-à-vis de flancul de sud al NATO, respectiv față de efectivele militare din Turcia și Grecia. O țintă vizată de armata rusă în prezent este și România[5]. Pentru Federația Rusă baza sa militară din Transnistria este o garanție a opririi extinderii NATO spre Est, peste râul Prut. În același timp, baza rusească respectivă marchează granița între două spații civilizaționale: latin – occidental și slav – oriental.  
Așadar, se poate afirma că, în contextul destrămării URSS, Moscova s-a folosit de conflictul de pe Nistru (s-au l-a creat și gestionat) pentru ca „să profite pentru a-și menține prezența militară în zonă”[6]. Formal, în conformitate cu Concepția politicii externe a Federației Ruse și a doctrinei militare ruse, Kremlinul și-a asumat rolul de apărător al populației rusofone din vecinătate apropiată, acordând rusofonilor din Republica Moldova cetățenie rușească, respectiv pașapoarte rusești. Există totuși mai multe cauze ale conflictului privind zona nistreană a Republicii Moldova. El s-a manifestat fățiș la 2 septembrie 1990, când a fost constituită Republica Moldovenească Nistreană (RMN), denumită în mass-media și în studiile de securitate Transnistria, dar care nu a fost recunoscută de nimeni vreodată până în prezent, nici măcar de Federația Rusă, care o sprijină total (între 70-80% din bugetul Transnistriei se constituie din ajutoarele financiare de la Moscova).
Totuși, originile conflictului pot fi identificate în  „modificarea granițelor în secolul trecut”[7], ceea ce a creat și „diferențe etnice”[8], prin schimbarea structurii etnice a populației Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), care în perioada destrămării URSS (1990-1992) a condus la tensiuni interetnice. În granițele republicii moldovenești, creată la 2 august 1940, nu au intrat sudul și nordul Basarabiei (cea mai mare parte a județelor Ismail, Cetatea Albă și Hotin), în schimb a fost încorporată  jumătatea vestică a republicii autonome moldovenești (RASSM), creată la 12 octombrie 1924 pe malul stâng al Nistrului. Varianta finală a granițelor ucraineano-moldovenești a fost adoptată printr-o hotărâte a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS la 4 noiembrie 1940, iar acele granițe constituie în prezent actuala frontieră interstatală ucraineano-moldovenească.          
În vederea înțelegerii originilor apariției conflictului din zona nistreană a Republicii Moldova și a esenței sale (faza sa fierbinte s-a înregistrat între 2 martie – 21 iulie 1992, înregistrându-se circa 1000 morți) mai pot fi identificate alte 12 cauze:   
1. Forţe politice din Moscova (preşedintele parlamentului sovietic A. Lukianov ş.a.) au instigat şi au sprijinit impunerea structurilor regimului care a uzurpat puterea, ca mijloc de şantaj asupra Chişinăului, pentru a menţine Republica Moldova în cadrul URSS, iar autorităţile de la Chişinău să semneze noul tratat unional;
2. Parlamentul de la Chişinău a adoptat legile privind funcţionarea limbilor şi drapelul de stat – tricolorul, fără să ţină seama de realitatea din zona nistreană şi fără a lua în calcul reacţia de acolo. Deoarece în regiune se afla o importantă populaţie de colonişti rusofoni și de persoane rusificate, care nu a folosit limba română/moldovenească până în 1989, persoanele respective s-au speriat şi au început să ia măsuri de apărare care au condus la crearea nerecunoscutei RMN;
3. Un număr mare de coloniști făceau parte din organele de conducere de stat (raionale, orășenești) şi din administraţia întreprinderilor. Fiindu-le frică să-şi piardă posturile şi privilegiile, persoanele respective au procedat la crearea structurilor Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești Nistrene (RSSMN). Ei nu au vrut să împartă profiturile întreprinderilor „de subordonare unională” cu bugetul Republicii Moldova;
4. Existenţa unei mari mase de colonişti ruși la Tiraspol, Bender, Râbniţa şi în celelalte oraşe nistrene, care nu doreau să facă parte din Republica Moldova, pornită pe calea obținerii independenței şi desprinderii de Rusia;
5. Populaţia rurală moldovenească, şi nu numai aceasta, a fost apatică, derutată şi speriată, cu doar câteva excepţii: satele în care s-a opus rezistenţă armată – Cocieri, Molovata Nouă, Coşniţa, Pohrebea, Pârâta, Doroţcaia ş.a. Apatia a fost consecinţa fricii inoculate de cazaci și „gardiști”;
6. Frica indusă asupra populaţiei de pe malul stâng al Nistrului în perioada terorii staliniste – din 1917 până în 1953, cu excepţia anilor 1941-1944, se resimțea încă în 1989-1992 – perioada destrămării URSS;
7. Unele persoane din zona nistreană erau mult mai sovietizate în mentalitate şi în 1989 îşi vedeau ameninţat modul de viaţă constituit de decenii, crezul ideologic, sistemul de organizare a vieţii. În 1989, o parte a populaţiei din zona nistreană încă nu era gata să conştientizeze necesitatea schimbărilor radicale ce se efectuau la Chişinău: renunţarea la sistemul politic monopartid şi la ideologia comunistă, apariţia germenilor economiei de piaţă, introducerea limbii moldoveneşti în instituţiile de stat şi în întreprinderi (până atunci era folosită limba rusă);
8. Regiunea din stânga Nistrului nu a făcut parte din statul român în perioada în care Basarabia a fost unită cu România (1918-1940). În consecinţă, exista un decalaj privind conştiinţa naţională la populaţia basarabeană şi la cea transnistreană; în timp ce basarabenii se pronunţau hotărât pentru independenţă şi libertate, mulţi transnistreni, chiar moldoveni autohtoni, nici nu concepeau aşa ceva;
9. În perioada sovietică, moldovenii din stânga Nistrului nu au beneficiat de suficiente grădiniţe şi şcoli cu predare în limba maternă, copiii fiind nevoiţi să înveţe în limba rusă, mai ales în oraşe și în satele cu populaţie mixtă. Fiind rusificaţi, li s-a format o altă conştiinţă culturală (regională), diferită de cea a basarabenilor. Gradul de rusificare a moldovenilor a fost mult mai mare în stânga Nistrului și în Bender;
10. Autoritățile sovietice au exagerat prin propagandă şi manipulare abuzurile administraţiei româneşti din perioada 1941-1944 în Transnistria. Populaţiei transnistrene i s-a indus ură şi frică faţă de România (românofobie);
11. Armata a 14-a a URSS, staţionată până în prezent în zona nistreană, a participat la acţiunea de uzurpare a puterii şi de impunere a unui regim de ocupaţie militară rusească;
12. Cazacii de pe Don, mercenarii din Rusia, ofiţerii în rezervă ai armatei sovietice, care au primit locuinţe şi s-au stabilit în perioada anterioară conflictului în oraşele din zona nistreană a Republicii Moldova, persoane din forţele de menţinere a ordinii din alte republici (în special din cele baltice), care s-au aciuat la Tiraspol după puciul din august 1991, au contribuit esenţial la uzurparea puterii şi impunerea regimului de ocupaţie militară rusească.
În concluzie, în ceea ce privește conflictul nistrean, putem constata că cu toate că a existat o motivație etno-politică, ea cedează de departe în importanță motivației geopolitice, fiind vorba de un diferend ruso-moldovenesc privind o regiune a RM, valoarea ei datorându-se poziționării sale față de Republica Moldova, Ucraina și proximitatății graniței spațiului euro-atlantic. Încă în 1992 „Transnistria a devenit unul din punctele nevralgice ale spațiului post-sovietic”[9]. Transnistria s-a înscris într-un șir de teritorii (mai pot fi nominalizate Nagorno-Karabah, Osetia de Sud, Abhazia), controlul asupra cărora „permitea Rusiei să păstreze «mijloacele sale de influență, rolul său de arbitru și de salvator în conflictele din spațiul post-sovietic, justificându-se astfel prezența militară în toate colțurile CSI». Ca urmare, conflictul din Transnistria s-a încadrat în logica menținerii Republicii Moldova în sfera de influență rusească și împiedicării realizării unirii cu România după «modelul celor două Germanii»”[10]. Astfel, Kremlinul utiliza „regiunea transnistreană în scopul consolidării controlului său asupra Republicii Moldova, ceea ce constituie o constantă în comportamentul politico-strategic rus în spațiul postsovietic”[11].
În contextul anexării Crimeii de către Rusia și a conflictului din regiunile din Estul Ucrainei – Lugansk și Donețk, merită analizată influența nerecunoscutei Republici Moldovenești Nistrene (RMN) – Transnistria – asupra securității Republicii Moldova, Ucrainei și României.  

1. Cazul transnistrean în contextul crizei ucrainene 
Anexarea Crimeii de către Federația Rusă, în martie 2014, ca și escaladarea conflictului militar în regiunile din Estul Ucrainei (Lugansk și Donețk), între structurile de forță ale Ucrainei și rebelii pro-ruși, au produs o schimbare importantă în contextul geopolitic regional. Până în 2014 cei doi mediatori și garanți din formatul 5+2 al negocierilor privind conflictul nistrean – Federația Rusă și Ucraina – au acționat, în general, de comun acord în vederea tergiversării rezolvării conflictului din Republica Moldova, sprijinind autoproclamata republică. Este cunoscut faptul că alături de mercenari ruși (cazaci și alte categorii) în războiul din 1992 au luptat împotriva forțelor de ordine moldovenești și câteva batalioane ale naționaliștilor ucraineni. După anexarea Crimeii de către Federația Rusă relațiile ucraineano-rusești s-au deteriorat, iar autoritățile de la Kiev au încercat izolarea Transnistriei, în primul rând economică, dar și prin impunerea unor restricții cu privire la persoanele din zona nistreană, care traversează frontiera ucraineano-moldovenească pe segmentul transnistrean: cetățenilor ruși de sex masculin în vârstă de 18-65 de ani, li s-a interzis accesul în Ucraina. Dar s-a încercat și izolarea fizică, prin săparea unui șanț pe segmentul transnistrean al frontierei ucraineano-moldovenești, proiect care nu a fost totuși finalizat. 
Există câteva aspecte care merită menționate cu referire la stadiul actual al relațiilor Chișinău – Tiraspol. În contextul identificării unei soluții pentru conflictul nistrean nu trebuie subestimată necesitatea și importanța realizării unui nivel de trai înalt, a unei stări social-economice bune a Republicii Moldova – factori care pot să facă statul moldovenesc atractiv pentru populația din zona nistreană. Or, în condițiile în care Republica Moldova rămâne cel mai sărac stat din Europa, din cauza corupției și a proastei gestionări a treburilor statului de către guvernanți, este mai greu ca elitele și populația din fâșia nistreană să-și dorească să se reintegreze în statul moldovenesc, în granițele RSSM de până la 2 septembrie 1990. Pe de altă parte, există unele suspiciuni privind voința autorităților de la Chișinău de a reintegra zona nistreană. Până în prezent responsabilii moldoveni nu au elaborat, respectiv nu au propus spre discuție în formatul de negocieri 5+2 nici un plan de reglementare a conflictului. Până în prezent asemenea planuri au elaborat și propus părților OSCE (2002), Federația Rusă (planul Kozak, 2003), Ucraina (planul Iușcenko, 2004). Lipsa unor inițiative moldovenești în perioada actuală poate fi consecința echilibrului între forțele politice din Republica Moldova. La ultimul scrutin al parlamentarelor, pe 30 noiembrie 2014, cele 56% de alegători care s-au prezentat la vot au optat aproximativ 50% la 50% pentru forțele pro-vestice, respectiv pentru cele pro-estice. Electoratul zonei nistrene ar înclina clar balanța în favoarea partidelor pro Uniune Vamală (a Uniunii Eurasiatice), de aceea este de înțeles o ipotetică ezitare a guvernării de la Chișinău în ceea ce privește voința politică de a soluționa conflictul nistrean, înainte de a acuza lipsa de profesionalism.     
Odată cu integrarea Crimeii în Rusia se poate admite că pentru Kremlin parțial Transnistria și-a pierdut din importanța sa geostrategică. Chiar și până în 2014 faptul că Transnistria nu avea ieșire la Marea Neagră o făcea vulnerabilă, în cazul unei înrăutățiri a relațiilor ruso-ucrainene, respectiv a închiderii accesului în zonă, de către Ucraina și Republica Moldova, pentru efective militare din Rusia. Totuși, este de așteptat că prezența unei comunități numeroase formată din cetățeni ai Federației Ruse în zona nistreană va fi exploatată la maximum de Kremlin pentru a-și păstra pozițiile pe Nistru, planul maxim fiind păstrarea contingentului militar – care are misiunea declarată de asigurare a pazei a depozitelor pline cu muniții ale fostei Armate a 14-cea în satul Colbasna.   
                   
2. Influența Transnistriei asupra securității Republicii Moldova
Implozia URSS în 1991 și formarea celor 15 state post-sovietice nu a redus din ambițiile Federației Ruse de a promova o politică externă „pornind de la ideea că întreg spațiul ex-sovietic reprezintă sfera sa de influență, căutând astfel «recunoașterea internațională a intereselor sale fundamentale în această regiune»”[12]. După ce cele trei republici baltice s-au desprins definitiv de sfera de influență a Rusiei, prin integrarea lor în NATO și UE, Kremlinul întreprinde diverse măsuri în vederea păstrării celorlalte republici post-sovietice în sfera sa, sub controlul său. Unul dintre instrumentele folosite de Moscova în acest sens vizavi de Republica Moldova este, fără îndoială, conflictul nistrean. Practic, miza păstrării în stare înghețată a conflictului nistrean ține de păstrarea Republicii Moldova în sfera de influență a Rusiei. Soluționarea conflictului, respectiv retragerea contingentului militar rus din Republica Moldova, ar echivala cu ridicarea principalului obstacol în calea integrării europene a Republicii Moldova, ar deschide posibilitatea aderării RM la UE.      
În contextul acțiunilor de apropiere a Republicii Moldova de Uniunea Europeană,  Transnistria ca și teritoriu necontrolat al Republicii Moldova este un obstacol pe calea integrării europene și a aderării RM la UE (cu atât mai mult – la NATO).  
Instrumentul Transnistria poate fi utilizat de Federația Rusă în diverse moduri. Unul dintre scenariile luate în considerare în ultima perioadă de timp, cu o influență nefastă a autoproclamatei RMN asupra securității RM, vizează posibilitatea declanșării unui nou război pe Nistru (sau a dezghețării conflictului), ca răspuns la declarațiile mai multor oficiali de la Chișinău (în primul rând ale președintelui Nicolae Timofti) privind necesitatea retragerii armatei ruse de pe teritoriul RM și a înlocuirii misiunii de pacificare militare cu una de observatori civili. Această inițiativă a fost respinsă de Ministerul de Externe de la Moscova.  În eventualitatea unor vărsări de sânge, autoritățile ruse ar putea argumenta că menținerea pacificatorilor ruși pe teritoriul RM și a contingentului militar care asigură paza depozitelor cu armament de la Colbasna este necesară și în continuare.
Transnistria are o influență nefastă asupra Republicii Moldova și din perspectiva securității economice. Datoria întreprinderii „Moldovagaz” față de „Gazprom” este în prezent de 5 mlrd 500 mln $. 11% din această sumă reprezintă datoria RM, iar restul – datoria Transnistriei. Întrucât „Moldovagaz” este un agent economic înregistrat în Republica Moldova, Moscova solicită sistematic ca Chișinăul să achite datoria zonei nistrene, care este o povară pentru statul moldovenesc, iar aceasta face parte din stategiile Kremlinului de slăbire a RM.  

3. Influența Transnistriei asupra securității Ucrainei
Transnistria are o influență incontestabilă asupra securității Ucrainei. Situată la frontiera ucraineană occidentală, zona nistreană se înscrie în centura de regiuni rusofone și rusofile, alături de Lugansk, Donețk și Crimeea, prin care Ucraina este prinsă într-o îmbrățișare cu totul deranjantă. Deoarece nu are conexiune directă cu Rusia, fâșia nistreană nu reprezintă un pericol militar comparabil cu cel atestat în Lugansk și Donețk. Cu toate acestea, conștientă de posibilitatea unui atac din partea armatei ruse din Transnistria asupra regiunii Odesa, în vederea reducerii posibilității unui asemenea scenariu, autoritățile ucrainene au procedat la săparea unui șanț pe sectorul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene (450 km). Acest șanț ar avea funcția de obstacol în fața unei eventuale încercări de invadare a Ucrainei de către contingentul militar rus, staționat în Estul RM. Proiectul de săpare a șanțului încă nu a fost finalizat. Temerile legate de posibile provocări ale militarilor ruși din zona nistreană în vederea destabilizării situației din regiunea Odesa se întemeiază pe luarea în considerare a scenariului de creare a republicii „Novorosia” – de la Lugansk și Donețk până la gurile Dunării. Iată de ce Ucraina a plasat efective militare la frontiera moldo-ucraineană pe segmentul transnistrean. Respectivele efective militare ar fi putut fi utilizate în timpul luptelor din Donețk și Lugansk. Simpla prezență a armatei ruse în Transnistria a reușit să distragă forțe care au fost ținute în Vestul țării, în timp ce ar fi putut fi folosite în Est – în zona de conflict.  
Nerecunoscuta RMN (Transnistria) influențează Estul Ucrainei (Donețk și Lugans), atât prin exemplul său, cât și prin unele cadre care au activat la Tiraspol și care au fost cooptate în structuri de conducere ale celor două republici autoproclamate pe teritoriul ucrainean (funcționari de la Tiraspol oferă Know Haw structurilor de la Lugansk și Donețk). Președintele Ucrainei Petro Poroșenko a menționat în una dintre declarațiile sale pentru mass-media că nu dorește „transnistrizarea” Estului Ucrainei[13], adică trupe rusești în cele două „republici” nerecunoscute.
Evenimentele din Crimeea și Donbas (Lugansk și Donețk) au schimbat radical atitudinea elitei politice de la Kiev și a societății ucrainene față de conflictul nistrean. Dacă până în 2014 unii politicieni naționaliști ucraineni declarau că teritoriul transnistrean este ucrainean și că în cazul unirii Republicii Moldova cu România ar trebui să fie reîncorporat Ucrainei, în prezent preocuparea lor pentru Transnistria, în vederea redobândirii fâșiei respective, este redusă. Cu toate acestea, autoritățile transnistrene au luat măsuri în vederea securizării zonei de un eventual atac al formațiunilor naționaliștilor ucraineni (Sectorul de Dreapta ș.a.), care ar încerca să se răzbune în Transnistria pe armata rusă, în fața căreia au suferit înfrângeri în Donețk și Lugansk.          

4. Influența Transnistriei asupra securității României
Statutul regional al României a suferit îmbunătățiri substanțiale în anii 2000, odată cu aderarea țării la NATO (martie 2004) și UE (ianuarie 2007). În aceste condiții influența autoproclamatei RMN asupra securității României este mai puțin pronunțată, ținând cont de protecția oferită de umbrela NATO (în virtutea articolului 5 al tratatului). Se știe că autoproclamata RMN (Transnistria) este în primul rând un instrument al Rusiei de influențare a Republicii Moldova și a Ucrainei. Dar este clar că un conflict militar, în fază activă, la frontiera NATO și UE, ar afecta și România. Într-un asemenea scenariu trebuie luată în calcul posibilitatea fluxurilor de refugiați care se pot îndrepta către teritoriul României, ceea ce va solicita de la autoritățile române cheltuieli pentru cazarea și întreținerea lor. De asemenea, în cazul unor ostilități la frontiera României și a NATO nu pot fi excluse provocări vizând implicarea României în conflict, pentru destabilizarea situației din spațiul euro-atlantic(al UE și NATO).
Din aceste motive statul român trebuie să facă tot posibilul pentru a preveni reizbucnirea conflictului înghețat de pe Nistru. Aceasta reclamă atât eforturi diplomatice în vederea contribuirii la soluționarea conflictului – eventual contribuții la elaboratea unui plan de reglementare – cât și fortificarea capacităților de apărare. În contextul relațiilor speciale, frățești româno-moldovenești, Bucureștiul nu poate exclude, dacă situația din teren o va cere, eventualitatea unor intervenții umanitare, în vederea ajutorării populației civile și a securizării spațiului transfrontalier. 

Concluzii  
Deși conflictul din zona nistreană rămâne înghețat, Transnistria este în continuare o sursă de instabilitate atât pentru regiunea Europei de Est, cât și pentru întreaga Europă. În eventualitatea unui conflict mai larg între NATO și Federația Rusă Transnistria ar putea fi implicată.
În mod paradoxal, Transnistria oferă o valoare geostrategică Republicii Moldova, din perspectivă occidentală. Or, sprijinul SUA și UE oferit Republicii Moldova are în vedere și contracararea influenței rusești în regiune, materializată în prezența contingentului militar rusesc în estul RM. Pe lângă aceasta, există un interes strategic atât al comunității euro-atlantice, cât și a Rusiei față de Republica Moldova, implicit față de Transnistria, datorită faptului că țara este situată în perimetrul bazinului Mării Negre, în spațiul de tranzit al unor conducte de gaz spre UE. 
Există câteva scenarii ce pot fi luate în considerare în ceea ce privește evoluția Republicii Moldova, respectiv evoluția conflictului nistrean:
1. În cazul în care Ucraina va rezista în Sud-Estul teritoriului său, în conflictul cu rebelii pro-ruși, și se va integra în spațiul euro-atlantic, Republica Moldova poate avansa în mod hotărât pe calea integrării europene, iar Transnistria, fiind izolată de Rusia, va accepta un statut de autonomie în cadrul statului moldovenesc, integrându-se și ea în spațiul european, datorită avantajelor economice oferite de UE agenților economici nistreni (piață de desfacere, investiții). Este de admis că Rusia ar putea face această concesie – ar putea accepta reintegrarea Transnistriei în Republica Moldova – în schimbul angajamentului autorităților de la Chișinău de a menține statutul de neutralitate permanentă a țării. Astfel, Republica Moldova ar putea rămâne o zonă de tampon între spațiul euro-atlantic și cel eurasiatic. 
2. În cazul în care, în cadrul luptelor cu armata ucraineană, rebelii pro-ruși ar ajunge în regiunea Odesa, Federația Rusă fie ar putea recunoaște independența RMN, fie pur și simplu ar putea integra Transnistria în „Novorosia” – o structură statală pe care Moscova ar intenționa să o creeze în Sud-Estul Ucrainei.
          

BIBLIOGRAFIE:
  1. BABAN Inesa, Republica Moldova între Est și Vest, între Rusia și comunitatea euro atlantică, în GeoPolitica, anul VI – Nr. 28, București, 2008, pp. 74-75.
  2. BALABAN Constantin – Gheorghe, Conflicte înghețate și crize la limita de est a NATO și a Uniunii Europene – obstacol major în calea cooperării și stabilității regionale, în GeoPolitica, Anul VI – Nr. 28, București, 2008, p. 10.
  3. BLÂNDU Tudor, Crizele identitare în conflictele înghețate ale spațiului est european, în GeoPolitica, Anul VI – Nr. 28, București, 2008, p. 25.
  4. CHAUDET, Didier, Parmentier Florent, Pélopidas Benoît, Imperiul în oglindă. Strategii de mare putere în Statele Unite și în Rusia, Chișinău: Cartier, 2008.
  5. CIOROIANU, Adrian, Geopolitica Matrioșkăi, București: Curtea Veche, 2009.
  6. FILIP, Corneliu, Dosarul Transnistria. Istoria unui „conflict înghețat”, București: Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2011.
  7. MONGRENIER, Jean-Silvestre, Rusia amenință oare Occidentul?, Chișinău: Cartier, 2010.
  8. POPESCU, Nicu, Politica externă a Uniunii Europene și conflictele post-sovietice, Chișinău: Cartier, 2013. 
  9. SEREBRIAN, Oleg, Rusia la răspântie. Geostrategie, geocultură, geoeconomie, Chișinău: Cartier, 2014.   


Articol publicat în: „Conferinţa Ştiinţifică Internaţională STRATEGII XXI. COMPLEXITATEA ŞI DINAMISMUL MEDIULUI DE SECURITATE”, BUCUREȘTI,2015, P.17-24. http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/conferinta_2015_vol_1.pdf  





[1] Constantin – Gheorghe BALABAN, Conflicte înghețate și crize la limita de est a NATO și a Uniunii Europene – obstacol major în calea cooperării și stabilității regionale, în GeoPolitica, Anul VI – Nr. 28, București, 2008, p. 10.
[2] Inesa BABAN, Republica Moldova între Est și Vest, între Rusia și comunitatea euro-atlantică, în GeoPolitica, anul VI – Nr. 28, București, 2008, pp. 74-75.   
[3] Constantin – Gheorghe BALABAN, Idem, p. 11.
[4] Daily Telegraph: Rusia ameninţă România cu rachete din cauza scutului de la Deveselu!,
 http://jurnalul.ro/stiri/observator/daily-telegraph-rusia-ameninta-romania-cu-rachete-din-cauza-scutului-de-la-deveselu-597440.html accesat 26.04.2015.
[5] Ibidem.
[6] Tudor BLÂNDU, Crizele identitare în conflictele înghețate ale spațiului est european, în GeoPolitica, Anul VI – Nr. 28, București, 2008, p.25.
[7] Constantin – Gheorghe BALABAN, Idem.
[8] Ibidem.
[9] Inesa BABAN, Idem, p. 78.
[10] Ibidem.
[11] Idem, p. 77.
[12] Ibidem, p. 73.
[13] Poroșenko: Pe teritoriul Ucrainei nu vor fi trupe de menținere a păcii, experiența Transnistriei este un argument,
http://www.diacaf.com/stiri/international/porosenko-pe-teritoriul-ucrainei-nu-vor-fi-trupe-de_14145356.html accesat 26.04.2015.

Postări populare