vineri, 30 ianuarie 2015

Experiența ungară: un model pentru integrarea europeană a RM

În 2014 Republica Moldova a semnat un Acord de Asociere cu UE. Mulți au perceput acel eveniment drept începutul trecerii statului moldovean din sfera de influență a Federației Ruse în cea a Uniunii Europene. Dar procesul de integrare reală a statului nostru în spațiul occidental este anevoios. Semnul clar al faptului că în prezent RM se mai află în spațiul de control geopolitic al Rusiei este că în timp ce Occidentul aplică sancțiuni statului rus, împreună cu rubla rusească se prăbușește și leul moldovenesc. Cotațiile leului românesc arată clar că România este parte a spațiului UE.
Integrarea europeană a Republicii Moldova nu înseamnă numai cererea și primirea de fonduri europene pentru reforme finalitatea cărora nu poate fi văzută nici cu două perechi de ochelari. Procesul de apropiere de UE vizează să ei cunoștință de practici europene – din state membre ale UE – și înseamnă preluarea multora dintre ele. Un exemplu util în acest sens îl reprezintă Ungaria. (Or, în prezent multe dintre practicile din RM amintesc de cele din Rusia).
De exemplu, lanțurile de supermarket-uri din Ungaria, ale corporațiilor străine, dacă nu încheie anul financiar cu profit, își încetează activitatea, în conformitate cu legislația ungară. Legislatorul ungar a adoptat o asemenea prevedere pentru a exclude contabilitatea dublă și transferul profiturilor peste hotarele Ungariei. Mai mult, respectivele lanțuri de supermarket-uri nu au program de lucru duminică. Prin această impunere statul ungar se străduie să creeze condiții pentru ca cetățenii săi să-și poată dedica timpul zilei de odihnă familiilor, reculegerii. Nu în ultimul rând, prin această măsură statul ungar protejează micii întreprinzători – proprietarii micilor magazine, ai magazinelor de la colț – care sunt astfel asigurați duminică cu clienți. De altfel, în ultimii zece ani ponderea economiei autohtone în Ungaria a crescut, înregistrându-se o consolidare a economiei țării. Acest lucru se datorează nu în ultimul rând acțiunilor Guvernului de la Budapesta. De exemplu, în ceea ce privește sectorul bancar, Executivul de la Budapesta și-a propus și a realizat obiectivul ca 50% din sistem să aparțină agenților economici ungari, în primul rând privați. Astfel, recent, statul ungar, în cadrul unui consorțiu, a cumpărat Budapest Bank, deținută de corporația americană General Electrics (GE), în contextul migrării structurilor financiare americane din Europa (și din alte părți ale planetei) în SUA, unde se înregistrează o creștere economică și unde există oportunități pentru obținerea de profituri mai semnificative. Ungaria este una dintre cele șase țări ale UE (alături de Germania, Franța, Luxemburg, Austria și Grecia) care au interzis pe teritoriul lor organismele modificate genetic (OMG), arătând clar prin aceasta că securitatea alimentară a poporului este mai presus de profiturile de moment ale corporațiilor de producători agricoli și ai celor din industria prelucrătoare. Nu în ultimul rând, atunci când, recent, Guvernul de la Budapesta a încercat să introducă un impozit pe utilizarea Internetului, la proteste au iesit sute de mii de oameni. În Republica Moldova la ultimul protest au ieșit în jur de 60 de oameni. Astfel, națiunea ungară este un exemplu pentru RM în ceea ce privește exprimarea atitudinii civice.  
Multe dacă nu toate aceste practici și măsuri din Ungaria pot fi preluate în Republica Moldova, dacă ne dorim integrare europeană reală, nu lozinci sau declarații sterile.

© Pentru republicarea articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului).         

marți, 27 ianuarie 2015

Avigdor Liberman și Natalia Gherman: ce îi aseamănă și ce îi deosebește

Avigdor Liberman, ministrul de Externe al Israelului, a declarat marți, 27 ianuarie 2015, la postul de radio rusesc „Eho Moskvî”, că țara sa, care are un Acord de liber schimb cu UE, va încheia un Acord similar și cu Uniunea Vamală... Israelul va fi al doilea stat din lume după Vietnam, care va semna un asemenea Acord cu Uniunea Vamală.
Ministrul de Externe al Republicii Moldova, Natalia Gherman, exponenta coaliției de guvernământ de la Chișinău, ar fi șocată de o asemenea abordare și desfășurare a evenimentelor...
Avigdor Liberman, ca și Natalia Gherman, este originar din Republica Moldova (aici s-a născut și aici a crescut). Dar cei doi gândesc ca și cum ar fi de pe planete diferite. În timp ce N. Gherman și cei exponenta cărora este, gândesc după formula: ori – ori, A. Liberman gândește după formula: și – și, în vederea realizării intereselor naționale ale Israelului.
Ce-ar fi să se examineze posibilitatea aducerii în Guvernul de la Chișinău a unui sau unor specialiști israelieni (unde mai pui că există și israelieni competenți originari chiar din RM)? E bine când o țară are guvernanți competenți, care gândesc la realizarea intereselor țării fără emoții și fără să fie pradă a unor iluzii după care indiferent de performanțele tale economice, sau lipsa lor, cineva – altcineva – te va întreține, îți va da bani numai pentru că ești cuminte și frumos, așa cum te crezi tu.  

© Pentru republicarea articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului).  

miercuri, 21 ianuarie 2015

De ce șmecheri ajung la guvernare și ce se alege din acea țară

            O țară condusă de șmecheri (un anumit tip de oameni de afaceri, care nu are legătură cu omul de afaceri descris de Max Weber, care se conduce de o etică religioasă) va fi stoarsă, exploatată, jefuită, utilizată, „valorificată” pentru obținerea de profit (material, oneros) personal – pentru satisfacerea intereselor meschine ale respectivilor conducători și ale celor care îi servesc, care vor huzuri în bogății și confort (palate și vile), în timp ce marea masă a societății se va scufunda în sărăcie. Pentru mulți singura ieșire va fi plecarea peste hotare. Astfel, o asemenea țară va degrada.
        Un popor care alege șmecheri la conducerea țării este un popor cu o majoritate ce are o capacitate de înțelegere deficitară.
            Există o scuză pentru un asemenea popor: odată ajunși la guvernare, șmecherii se înfig atât de tare în putere încât nu o mai împart cu nimeni sau, cu atât mai mult, nu mai permit alternanța. De aceea, deținând instituțiile statului, ei compromit procesul electoral: pot scoate un concurent electoral cu o zi înaintea scrutinului, pot lăsa un concurent electoral în listă, cu toate că i s-a interzis participarea de către Curtea de Apel, pot să corupă alegători etc..
Un popor cu o majoritate cu o capacitate de înțelegere deficitară, care (majoritate) poate fi coruptă – cumpărată, înșelată, prostită – manipulată, merită să fie condus (poporul) de șmecheri, căci aceasta este „pedeapsa” căreia se supune (fără să-și dea sama?) benevol și care, bănuim, este admisă de Domnul, pentru ca un popor să prindă la minte. Dacă nu va înțelege și nu va prinde la minte – va dispărea, așa cum au dispărut multe neamuri de-a lungul timpului pe această planetă. În general, au dispărut popoare cu o capacitate de înțelegere deficitară, popoare care au degradat în prostie și imoralitate.  
Când șmecheri ajung la conducerea unei țări cel mai greu este să formeze un guvern, căci cunoscându-se bine între ei, cunoscând de ce sunt capabili, cum pot să înșele (și cum au înșelat!) poporul, ei se tem că vor fi șmecheriți de „parteneri” în timpul negocierilor pentru formarea coaliției. De aceea, cum niciun șmecher (dintre cei care au șmecherit poporul și au fost aleși) nu vrea să fie fraierit de un alt șmecher, negocierile pot dura săptămâni bune…
Vai și amar de o asemenea țară…
P.S. Problema este totuși nu în șmecherii negociatori, ci în capacitatea de înțelegere a majorității poporului (alegătorilor), care alege șmecheri (un anumit tip de oameni de afaceri). 

© Pentru republicarea articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului).          

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

PREVEDEREA CONSTITUȚIONALĂ PRIVIND ALEGEREA PREȘEDINTELUI RM – GENERATOARE A INSECURITĂȚII POLITICE

Articol publicat în volumul colectiv „Constituția și societatea contemporană”. Coordonator: Mihai Apostolache. București: Editura Universitară, 2014. P. 386-397.

CONSTITUTIONAL PROVISION ON THE ELECTION OF THE PRESIDENT OF THE REPUBLIC OF MOLDOVA – GENERATING POLITICAL INSECURITY
Aurelian LAVRIC, PhD in History, postdoctoral in Political Sciences   
           
Summary: In light of security studies in recent decades the concept of security is not linked exclusively to military capabilities of states, but also to economics, internal politics, strategic resources (oil, gas, water, etc.) and population. Among the distinct sectors but interrelated with security, are considered: military security, political, economic, societal and environmental. Regarding security threats to states can be said that there are two categories: internal and external. In connection with the tragic events in Eastern Ukraine lately is giving increased attention to external threats, in spite the fact that internal the always more important to preserve the sovereignty, territorial integrity and state consolidation. Among internal threats can be mentioned such as ineffective government, high degree of embezzlement and corruption, electoral and post-electoral technologies using black or dirty technologies (including the so-called colored revolutions), frozen separatist conflicts, activities of extremist organizations (right or left) etc.. A state facing with such problems can be described as a failed state. One of the internal problems no less serious is the imperfect legislation, which may constitute a threat to state security. It may be due to both the lack of professionalism of legislators, as may be caused by attempts to manipulate the law by politicians from parliament in narrow party interests, which may cause blockage of the political system, which is destabilizing the political situation, causing political instability. A relevant example in this context is the constitutional provision on the election of President of Moldova, which generated political insecurity.
Keywords: Republic of Moldova, Constitution, President, security, failed state.
           
Introducere
Studiile de securitate din ultimele decenii au impus o percepție mai largă asupra conceptului de securitate. Astfel, „Securitatea a încetat să fie concepută în termeni universali și nu mai era legată exclusiv de stat și de capacitățile sale militare, ci și de economie, politică internă, resursele strategice (petrol, gaze, apă etc.) și de populație” [4, p.80]. În prezent, cea mai larg acceptată definiție este cea a lui Barry Buzan, „potrivit căreia există sectoare distincte, dar interdependente de securitate. Din acest punct de vedere se poate vorbi de securitate militară, politică, economică, societală și de mediu” [4, p.208]. În lumina elaborărilor din acest domeniu, care acordă atenție și „politicii interne”, se poate afirma că amenințările la adresa securității statelor sunt de două categorii: interne și externe. În ultimul timp, în legătură cu evenimentele tragice din estul Ucrainei, se vorbește tot mai mult despre amenințările de ordin extern, uitându-se cele interne. Printre amenințările de ordin intern se înscriu guvernarea ineficientă, gradul ridicat al delapidărilor și corupției, utilizarea unor tehnologii electorale și postelectorale negre sau murdare (inclusiv așa-zisele revoluții colorate), conflictele înghețate separatiste – etnopolitice, interconfesionale, geopolitice, existența și activitatea unor organizații extremiste (de dreapta sau de stânga) ș.a.. Datorită confruntării cu asemenea probleme un stat poate ajunge să fie calificat drept eșuat. Dar pe lângă asemenea probleme grave un stat aflat în procesul tranziției de la sistemul totalitar la cel democratic se poate confrunta cu problema legislației imperfecte, care poate constitui o amenințare la adresa securității statului. Această problemă poate apărea atât din cauza lipsei de profesionalism al legislatorilor, cât și din cauza manipulării legislației de către parlamentari în interes îngust de partid, ceea ce poate cauza blocaje ale sistemului politic, respectiv destabilizarea situației politice, instabilitate politică. Un caz relevant în acest context îl reprezintă prevederea constituțională privind alegerea președintelui RM, care a generat insecuritate politică. Dar pentru a examina cazul particular respectiv, se impune descrierea conceptului de stat eșuat, deoarece problema legislației imperfecte se poate manifesta mai ales într-un asemenea stat.     

Statul eșuat: aspecte etico-politico-economice
Un stat eșuat este unul care nu îndeplinește misiunea de bază pentru care a fost creat și pentru care trebuie să funcționeze un organism statal: apărarea și promovarea intereselor unui popor. Practic, un stat eșuat este unul captiv – structurile sau instituțiile căruia au fost capturate de unul sau câteva clanuri oligarhice și care folosesc respectivele instituții în scopul realizării intereselor proprii – în primul rând pentru propria îmbogățire. Reprezentanții acelor clanuri, care se regăsesc în funcții de stat, încurcă bugetul statului (banii publici) și buzunarul propriu. Într-un stat eșuat sau captiv întreprinderile ce produc profit, atât cele private, cât – mai ales – cele de stat, sunt taxate de reprezentanții structurilor de stat prin estorcare de dări regulate – iar banii percepuți nu ajung în bugetul de stat. Agenții economici cu un simț al demnității, dintr-un stat captiv, își mută afacerile în străinătate. Iar cei care se lasă umiliți – plătesc unor angajați ai organelor de control. Desigur, firmele aflate în proprietatea oligarhilor sunt privilegiate, ele scăpând atenției celor din organele de control. De asemenea, instanțele de Justiție sunt transformate în structuri care storc bani de la cetățeni, fără să țină cont de adevăr și dreptate în luarea deciziilor. Judecători din asemenea „instanțe” locuiesc în palate – exemple ale transformării ocupației profesionale, în cadrul unei instituții de stat, într-o afacere personală oneroasă. Dintr-un stat captiv pleacă mai ales cei săraci și mulți, care speră că în străinătate vor găsi un loc de muncă bine plătit și astfel își vor putea întreține familiile rămase acasă. Astfel, pleacă în străinătate cetățenii cei mai activi, pleacă acolo unde există respectul pentru omul care muncește, iar respectul se manifestă prin salariile obținute și prin condițiile de viață asigurate. Or, salariile mici ale majorității covârșitoare a cetățenilor dintr-un stat eșuat sunt expresia statului capturat și secătuit de clanurile servite de organele de control, organele de menținere a ordinii de drept, instanțele de judecată ș.a.. Este clar că un asemenea stat nu inspiră încredere nici investitorilor din străinătate, nici propriilor cetățeni. Structura unui stat captiv este pătrunsă de o boală, iar semnele sfârșitului unei asemenea statalități – pentru observatorul atent – sunt vizibile încă înainte de colaps. Eșuarea unui stat este un proces care durează o perioadă de timp, iar rezultatul este dispariția statului respectiv.
În statul eșuat percepția autorităților este că agenții economici sunt „victimele” ce trebuie să plătească celor care au câștigat alegerile, dacă vor să activeze în statul respectiv – și nu este vorba de plăți care să ajungă în bugetul de stat. În plus, afacerile profitabile pot fi pur și simplu preluate prin atacuri raider. Astfel, se instituie un jaf al agenților economici prin organele de control ale statului. În timp ce în statele normale organele statului ajută agenții economici, sunt în serviciul lor, într-un stat captiv respectivele organe împovărează – prin dările pe care le percep – agenții economici care fie dau faliment, fie își transferă capitalurile și activele peste hotare. Practic, într-un stat captiv organele statului sunt principalul obstacol în calea dezvoltării economice a țării, deoarece ele servesc regimul oligarhic care deține puterea și care și-o păstrează la alegeri datorită unor campanii de manipulare prin resursele mediatice (posturi TV) pe care le deține și le controlează. Un regim oligarhic într-un stat captiv va gestiona bunurile publice după bunul plac, în interes propriu, fără să fie preocupat de constituirea unui Fond Suveran sau Național al Avuției, care să servească interesele poporului țării. Deposedarea ilegală a statului de activele BEM sau modul fraudulos în care au fost concesionate activele Aeroportului Internaţional Chişinău sunt exemple ale unei atitudini de acest fel. Tot mai mult se conștientizează în spațiul post-sovietic faptul că oligarhia este incompatibilă cu democraţia, cu toate că mulți alegători încă nu pot să scoată la iveală agenda ascunsă a grupurilor de interese, adunate sub umbrela unor partide, scopul cărora este jefuirea propriei țări.
De exemplu, în ceea ce privește Banca de Economii a Moldovei (BEM), conducerea statului a cedat proprietatea băncii unor grupurile oligarhice, statul neavând nici o încasare în bugetul de stat din această tranzacţie dubioasă. Acele grupuri au preluat banca, practic, gratis de la cetăţenii Republicii Moldova, care, de fapt erau acţionarii majoritari la BEM. Or, 56% din acţiunile băncii reprezentau proprietatea cetăţeanului, pe care statul trebuia doar să o administreze, nicidecum să o înstrăineze. Veniturile încasate din activitatea Băncii de Economii, erau transferate la bugetul de stat, pentru că statul era acţionar majoritar. Veniturile generate de BEM erau utilizate pentru finanţarea unor proiecte sociale, în interesul cetăţeanului. Acum, acele zeci de milioane de lei care se vărsau lunar în bugetul de stat ajung într-un buzunar privat. În timp ce „buzunarul privat” se îngroaşă, cel public rămâne gol. În ultimul timp au apărut unele ştiri în care se comunică despre anumite intenții privind cedarea Căilor Ferate, a Moldtelecom-ului ș.a. din nou unor investitori ruși. Există o listă, aprobată de Guvern, în toamna lui 2013 cu alte 13 active ale statului, care urmează să fie privatizate. Dacă cedările vor fi în favoarea anumitor „investitori strategici” din Rusia, va fi vorba de expunerea unor sectoare întregi la pericole şi riscuri  dintr-o ţară care astăzi este văzută ca sursă de amenințare la adresa securității regionale și împotriva căreia SUA, Uniunea Europeană și alte state au adoptat sancțiuni. Guvernanții de la Chișinău au pus la dispoziţia „partenerilor strategici” din Est pe gratis aeroportul, când în în regiune se desfășoară un război. Or, aeroportul este un element important al infrastructurii – element al sistemului de securitate statului. În aceste condiții statul moldovenesc este total expus diferitelor pericole din partea Rusiei. Statul Republica Moldova este la cheremul unor grupuri oligarhice, care întrețin relații strânse cu agenți economici din Rusia, ce au interese și obiective geopolitice contrare celor declarate de guvernarea de la Chișinău (Coaliția Pro Europeană). 

Securitatea financiară în statele eșuate
Domeniul financiar-bancar este de o importanță capitală pentru asigurarea securității uni stat. Republica Moldova poate fi destabilizată de un pol geopolitic cum este Rusia prin instituțiile financiar-bancare pe care le deține. Dacă, de exemplu, în Ucraina, Rusia a sprijinit cu armament, muniții și luptători (voluntari) rezistența din Donbas, în cazul Republicii Moldova ea poate folosi o tactică mai inteligentă. Dar ca şi efect, Republica Moldova poate ajunge în aceeași situație ca și Ucraina: să fie expusă unor riscuri majore şi să devină vulnerabilă. De exemplu, dacă se va dori, se poate induce o paralizie financiară, când salariile  bugetarilor şi pensiile – achitate prin BEM – pot fi blocate printr-o intervenție de la Moscova, de exemplu pentru a pedepsi electoratul Republicii Moldova pentru opțiunea sa pro-europeană.  
Republica Moldova nu este izolată şi ruptă de influenţa regională. Tot ce se întâmplă la vecinii noştri, are impact şi aici. În condițiile aplicării sancţiunilor de către comunitatea internaţională faţă de Rusia pentru acţiunile sale din Ucraina, în Rusia se înregistrează un deficit enorm de capital. Instituțiile financiare din Occident (bănci, fonduri de investiții) care finanţau şi bănci și corporații din Rusia, au încetat colaborarea cu agenții economici respectivi. Astfel, corporaţiile ruseşti sunt limitate în a găsi resurse pentru dezvoltare. Pe de altă parte, sistemul bugetar rusesc are o insuficienţă financiară enormă. Costurile integrării Crimeei agravează situația, banii disponibili fiind folosiţi pentru interesele militare. Având un deficit enorm de mare de dolari şi euro, Rusia foloseşte orice pârghie ca să stoarcă resursele de care are nevoie din ţările vecine, prin sistemul financiar-bancar care îl administrează. Statistica Băncii Naţionale a RM arată clar că trei bănci din Moldova, inclusiv BEM, storc şi cumpără valută de pe piaţa moldovenească şi o „exportă” în  Rusia, creând pe intern un deficit de euro și dolari. Sistemul bancar naţional este folosit ca instrument prin care valuta ajunge în Rusia. Aceasta creează o presiune pe curs, pe rata de schimb şi duce inevitabil la deprecierea leului moldovenesc. După deprecierea leului urmează inflaţie şi creşteri de preţuri. De exemplu, preţul carburanţilor de pe piaţa internaţională este în descreştere ca preţ, iar în RM nu se întâmplă aşa, din cauza deprecierii valutei, iar preţurile cresc. Această situație arată clar cum din cauza unei guvernări ineficiente și corupte, factorul extern  poate determina artificial degradarea situației economice, din cauza expunerii excesive a sistemului financiar unei influențe din Federația Rusă. Criza economică ce ia amploare în Rusia poate avea un impact enorm asupra unor ţări din regiune, inclusiv sau mai ales asupra Republicii Moldova, datorită faptului că este expusă influenței Rusiei în urma acțiunilor guvernării de la Chișinău şi, respectiv, este vulnerabilă din punct de vedere al securităţii financiare, iar prin aceasta, din punctul de vedere al securității statului, al securității naționale.

Prevederile legislative – generatoare ale instabilității politice
    Un alt element ce se înscrie în șirul amenințărilor la adresa securității noilor state democratice este reprezentat de blocajele din sistemul politic. Asemenea probleme pot fi observate mai ales în statele ex-sovietice, aflate în procesul de tranziție de la sistemul totalitar spre cel democratic. De regulă, blocajul politic este consecința unor prevederi legislative deficitare. Exemplul Republicii Moldova este elocvent în acest sens. După cum s-a apreciat în unele surse mass-media, Republica Moldova ar putea intra in Cartea Recordurilor (Guiness Book) pentru ca nu a avut un preşedinte ales timp de doi ani si jumătate: din 11 septembrie 2009, atunci când fostul sef de stat, Vladimir Voronin, si-a anuntat demisia, până pe 16 martie 2012, când Parlamentul l-a ales în funcție pe Nicolae Timofti. Atât V. Voronin, cât și N. Timofti au fost aleși de Parlament. În prezent Republica Moldova este o republică parlamentară. Conform prevederii constituționale în vigoare, candidaţii sunt aleşi de către Parlament și este nevoie de votul a 61 de parlamentari, din cei 101, pentru a desemna preşedintele.  
De ce în perioada 11 septembrie 2009 – 16 martie 2012 Parlamentul de la Chișinău nu a fost capabil să aleagă șeful statului? Originile acestei probleme pot fi identificate în reforma constituțională din 5.07.2000, când Legislativul a schimbat tipul de sistem politic: din semiprezidențial în parlamentar. Până atunci președintele republicii era ales prin vot direct de către electoratul țării, conform prevederii articolului 78 din Constituție: (1) „Președintele Republicii Moldova este ales prin vot universal, egal, direct și liber exprimat” (3) „Este declarat ales candidatul care a întrunit cel puțin jumătate din voturile alegătorilor ce au participat la alegeri”. (4) „În cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi, cu condiția că numărul acestora e mai mare decît numărul voturilor exprimate împotriva candidatului” [2, p.26]. Această prevedere a făcut parte din textul inițial al Constituției, adoptată la 29 iulie 1994, și a fost valabilă până la reforma constituțională din 2000, atunci când amendamentele la Legea Fundamentală nu au fost supuse votului popular în cadrul unui referendum. Conform noii prevederi, adoptate la 5.07.2000, articolul 78 al Constituției a primit următorul conținut: (1) „Președintele Republicii Moldova este ales de Parlament prin vot secret”. (3) „Este ales candidatul care a obținut trei cincimi din numărul deputaților aleși. Dacă nici un candidat nu a întrunit numărul necesar de voturi, se organizează al doilea tur de scrutin între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului descrescător de voturi obținite în primul tur”. (4) „Dacă și în turul al doilea un candidat nu va întruni numărul necesar de voturi, se organizează alegeri repetate. (5) „Dacă și după alegerile repetate Președintele Republicii Moldova nu va fi ales, Președintele în exercițiu dizolvă Parlamentul și stabilește data alegerilor în noul Parlament” [3, p.19-20].     
De ce Parlamentul RM de legislatura a III (1998-2000) a simțit nevoia să opereze aceste modificări, să transforme sistemul politic din Republica Moldova: din semiprezidențial în parlamentar? Răspunsul îl găsim în situația politică din acei ani, respectiv în relațiile dintre actorii sistemului politic. Se știe că președintele de atunci, Petru Lucinschi, a promovat o inițiativă de amendare a Constituției, prin care urmărea modificarea sistemului semiprezidențial în unul prezidențial, șeful statului urmând să obțină prerogative mai largi, inspirat probabil de prerogativele pe care le aveau pe atunci președintele rus Boris Elțîn sau președintele belarus Aleksandr Lukașenko. Drept răspuns la inițiativa președintelui P. Lucinschi, majoritatea parlamentară, Alianţa pentru Democraţie şi Reforme (ADR), care nu agrea ideea unei republici prezidențiale, a modificat prin vot sistemul politic, instituind republica parlamentară. De asemenea, în lupta politică de atunci, majoritatea parlamentară (ADR), fiind conștientă de sprijinul popular în creștere pentru Partidului Comuniștilor și liderului său, Vladimir Voronin, a încercat să împiedice accederea aceluia în funcția de șef al statului, sperând să devanseze comuniștii în viitorul Parlament. Alianţa pentru Democraţie şi Reforme (ADR), a fost o coaliție de guvernare din RM, formată de către mai multe partide non-comuniste. Aceasta a obținut majoritatea necesară în Parlament după alegerile din 1998, dar pentru scurt timp. ADR a avut trei guverne: Ion Ciubuc (22 mai 1998 - 1 februarie 1999), guvernul interimar al lui Serafim Urechean (5 – 17 februarie 1999) și guvernul lui Ion Sturza (19 februarie – 9 noiembrie 1999). Toate au fost marcate de instabilitate politică cronică, ceea ce a împiedicat un program coerent de reformă. Politica externă a fost marcată de o dualitate de apartenență către CSI și pași spre o apropiere de Europa. Partidul Popular Creștin Democrat a votat cu Partidul Comuniștilor pentru demiterea guvernului Alianței la 9 noiembrie 1999, invocând acuzații de corupție. Dezacordurile din cadrul ADR, cauzate de un anumit grad de nemulțumire privind distribuția portofoliilor, au condus la dezintegrarea acesteia și la victoria copleșitoare a comuniștilor în alegerile parlamentare din 2001. Obținând majoritatea constituțională, deputații Partidului Comuniștilor l-au votat fără probleme în funcția de președinte (șef al statului), la 4 aprilie 2001, pe șeful lor de partid, V. Voronin. Așadar, încercarea formațiunilor politice din ADR de a se folosi de Constituție, croind-o după interesele de moment, în lupta cu adversarul politic – Partidul Comuniștilor – nu a avut succesul scontat.
Primul semnal al faptului că amendamentele la articolul 78 din Constituție, cu privire la alegerea șefului statului, au creat o problemă s-a văzut pe 4 aprilie 2005, când V. Voronin a fost votat pentru funcția de șef al statului pentru a doua oară. V. Voronin a fost reales în funcţia de şef al statului de deputaţii comunişti, cu sprijinul celor din partea Partidului Popular Creștin Democrat (PPCD), Partidului democrat din Moldova (PDM) şi Partidului Social Liberal (PSL). De menționat că în legislatura a V-a (2005-2008) a Parlamentului RM, Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM-ul) nu mai deținea majoritatea constituțională (3/4 de mandate) – 71 mandate, câte a avut în 2001 – 2005, dar deținea majoritatea simplă (56 mandate). La procedura de alegere a şefului statului au participat 56 de deputaţi ai fracţiunii PCRM, 8 deputaţi ai fracţiunii PDM, 11 deputaţi ai fracţiunii PPCD, precum şi 3 deputaţi ai PSL. În consecinţă, din cei 78 de deputaţi care au participat la alegerea şefului statului 75 au votat pentru Vladimir Voronin. Cele 75 de sufragii, cate a „cules” în cele din urmă Vladimir Voronin erau cu 4 mai multe decât în 2001, deși PCRM detinea în Parlament cu 15 mandate mai putin decât în 2001. Liderul comunist a reușit să-i convingă pe deputații din celelalte partide decât PCRM, promițând îndeplinirea unui șir de cerințe înaintate de respectivele partide, calificate drept „opoziţie constructivă”, în raport cu cea „obstrucționistă” – a celor care nu au votat pentru candidatul comunist. Opoziția constructivă i-a înaintat lui V. Voronin zece condiții. Nu era un document scris, parafat, semnat între formațiuni politice, ci o înțelegere între lideri ai PPCD (Iurie Roșca), PSL (Oleg Serebrian) și V. Voronin. Printre ele se numărau garanţii privind libertatea presei, noul statut al companiei de stat Teleradio-Moldova, independența puterii judecătoreşti, reforma Procuraturii Generale, reforma Guvernului și adoptarea unei legi privind responsabilitatea guvernamentală, orientarea pro-europeană, renunţarea la ideea de federalizare a țării și promovarea unui format de negocieri cu administrația de la Tiraspol („partea transnistreană”) s.a.. Aceste angajamente au fost foarte apreciate de  comunitatea occidentală a corpului diplomatic acreditat la Chișinău și acceptate de președintele Voronin în public. Condiții destul de asemănătoare cu cele lansate de PPCD și PSL au fost înaintate separat și de PDM (Dumitru Diacov), care a mai cerut părăsirea de către șeful statului a partidului din care a făcut parte, adică „depolitizarea” funcţiei sefului statului, inclusiv introducerea în noua Constituţie a unei prevederi care ar interzice șefului statului să fie lider sau membru al vreunui partid politic. Cu toate că V. Voronin nu a părăsit partidul său (PCRM) și nu a îndeplinit și alte condiții – angajamente asumate, prin acel vot s-a reușit evitarea destabilizării situaţiei politice de atunci.
Problema legată de prevederea constituțională privind alegerea șefului statului a ieșit cu adevărat la iveală după alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009, când PCRM-ul a obținut 49,5%, respectiv 60 de mandate, dar nu a reușit să obțină un vot din partea opoziției, vot necesar pentru a putea vota candidatul la funcția de Președinte al Republicii Moldova – un reprezentant al PCRM (Zinaida Greceanâi). În urma acelui eșec Legislativul a fost dizolvat la 29 iulie 2009, iar scrutinul anticipat al alegerilor parlamentare a avut loc la 28 noiembrie 2010. În cadrul alegerilor a fost desemnată noua componenţă a Parlamentului. La scrutin au participat 40 concurenţi electorali (la finele campaniei au rămas 39 concurenţi). Rata de participare a constituit 63.37%, iar mandatele de deputat au fost distribuite în felul următor: PCRM – 42 mandate, PLDM – 32, PDM – 15 şi PL – 12. PLDM, PDM şi PL au constituit Alianța pentru Integrare Europeană (AIE). În urma scrutinului în cauză președintele Parlamentului a deținut interimatul funcției de șef de stat până la 16 martie 2012, când Adunarea parlamentară a reușit alegerea unui candidat – Nicolae Timofti. În tată această perioadă sistemul politic s-a aflat într-un blocaj. Imaginea țării a avut de suferit atât în plan extern, cât și în plan intern, formațiunile politice pro-europene erodându-și sprijinul obținut la ultimul scrutin. Deputații PCRM au acuzat AIE, până la alegerea lui Timofti, de încălcarea legislației, invocând prevederea privind dizolvarea Parlamentului în condițiile incapacității alegerii șefului statului. În perioada iunie (după ce au fost anunţate rezultatele alegerilor locale 5 iunie 2011) – 23 august 2011 PCRM a boicotat şedinţele Parlamentului. Pentru ieșirea din impasul politic, în care Republica Moldova s-a aflat mai bine de 2 ani și jumătate, a fost luată decizia de a vota un candidat apartinic la funcția de șef al statului. Această idee a luat viață atunci când 3 membri ai Partidului Comunist în frunte cu Igor Dodon au părăsit PCRM-ul și s-au înscris în Partidul Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM), ocupând funcții de conducere (I. Dodon a devenit președintele partidului). Așa cum Alianța pentru Integrare Europeană (AIE) totaliza doar 58 de mandate, iar pentru alegerea președintelui era nevoie de 61 voturi, cei trei parlamentari deveniți membri ai PSRM aveau să joace un rol decisiv în respectivele alegeri din Legislativ. Președintele PSRM, Igor Dodon, a acceptat participarea grupului său de deputați la alegerea șefului statului. Una dintre condițiile înaintate era că respectivul candidat, înaintat de AIE, trebuie să nu reprezinte interesele niciunui partid din Parlament. Astfel, judecătorul Nicolae Timofti, președintele Consiliului Superior al Magistraturii, a fost soluția de compromis care a împăcat toate părțile. Candidatura sa a obținut 62 voturi: toate cele 59 de voturi ale AIE, plus cele trei voturi ale socialiștilor (un deputat din PLDM părărise grupul parlamentar respectiv, dar a votat pentru candidatura AIE). Partidul Comunist a refuzat să participe la vot.
În urma alegerilor din 16 martie 2010, din Parlament, a șefului statului, deputații comuniști, din opoziție, au adus acuzații celor trei ex-comuniști – proaspăt deveniți socialiști, că voturile lor pentru candidatura lui N. Timofti ar fi fost cumpărate cu bani grei de către partidele de la putere (au fost vehiculate sume de ordinul milioanelor de dolari). Deși până în prezent în sprijinul acestor acuzații nu au fost aduse dovezi, imaginea PSRM-ului a fost întrucâtva afectată în rândurile alegătorilor. Trebuie precizat în perioada posterioară votului respectiv, PSRM-ul a adus critici dure președintelui N. Timofti pentru că acesta a demonstrat prin declarațiile și acțiunile sale că este omul partidelor din AIE și nu un mediator credibil și un arbitru al relațiilor politice între putere și opoziție.  

Soluții la problema insecurității politice generate de prevederea constituțională privind alegerea președintelui RM
Este indubitabil că actuala prevedere constituțională privind alegerea președintelui RM este de natură să creeze blocaje politice, respectiv să tensioneze situația politică din țară. Pentru rezolvarea acestei probleme pot fi examinate câteva soluții:
1. Păstrarea sistemului politic al democrației parlamentare, în care șeful statului este ales de Parlament, dar reducerea numărului de voturi necesare pentru alegerea sa – de la 61 (majoritatea constituțională), la 51 (majoritatea simplă). Astfel s-ar reuși alegerea Președintelui în termenul stabilit de legea supremă, căci coaliția de guvernământ va putea să-l aleagă la fel cum investește componența Guvernului. Criticile care sunt aduse acestei variante de soluționare a problemei vizează faptul că șeful statului ar trebui să reprezinte interesele tuturor partidelor, nu numai pe cele ale partidelor de la putere, ci și interesele partidelor din opoziție. Majoritatea constituțională (3/4) teoretic ar garanta realizarea acestui deziderat. Numai că realitatea politică din Republica Moldova a arătat că, din păcate, lipsa unei culturi politice adecvate nu permite ajungerea la un numitor comun a formațiunilor care acced în Parlament, iar drept consecință se instituie o instabilitate politică, se proferează acuzații de corupție politică (cumpărarea voturilor unor deputați prin părăsirea de către aceștia a partidului pe listele căruia au fost votați, respectiv au ajuns în Parlament) ș.a..
2. Revenirea la prevederea constituțională prin care șeful statului este ales prin vot popular, de către electoratul țării. La 5 septembrie 2010 pentru prima dată în Republica Moldova a avut loc un referendum constituţional, în cadrul căruia alegătorii s-au expus în problema alegerii directe a şefului statului. Alegătorilor li s-a propus să răspundă la întrebarea “Sînteţi pentru modificarea Constituţiei care să permită alegerea Preşedintelui Republicii Moldova de către întreg poporul?”, votând pentru una din opţiunile: „Pentru” sau „Contra”. Referendumul însă nu a fost validat din cauza prezenţei scăzute a alegătorilor. Doar 30.29% de cetăţeni cu drept de vot s-au prezentat la urnele de vot din minimul necesar de 1/3 de persoane înscrise în listele electorale. PCRM-ul și-a chemat susținătorii să boicoteze acel referendum întrucât, în opinia sa, decizia guvernării de a desfăşura acest referendum nu reprezenta altceva decât o tentativă a Alianţei de guvernământ de a-şi păstra mandatele de deputat, în condițiile în care președintele Parlamentului, alisa președintele interimar al republicii, M. Ghimpu își declarase nedorinţa de a dizolva Parlamentul şi de a organiza alegeri parlamentare anticipate, după cum cere Constituţia Moldovei. Reprezentanți ai PCRM-ului au opinat că decizia alianței de la guvernare de a organiza un referendum urmărea scopul de a păstra puterea în mâinile sale pe un termen nedeterminat. Este interesant că deputații comuniști nu erau împotriva modificării prevederii constituționale privind alegerea președintelui, dar se pronunțau pentru modificarea Constituţiei în Parlament, în urma unui acord între partidele de la putere cu opoziția. Ei au cerut Preşedintelui interimar, M. Ghimpu, să introducă pe ordinea de zi a şedinţei Parlamentului modificările necesare de modificare a Constituţiei la capitolul alegerii preşedintelui prin vot direct, iar apoi să dizolve Parlamentul. M. Ghimpu nu s-a conformat cerinței opoziției, astfel referendumul, care a costat circa 40-50 mln lei, a eșuat. Astfel a fost irosită o bună șansă de a rezolva problema în cauză.     

Concluzii
Prevederea constituțională privind alegerea președintelui ameninţă stabilitatea politică, respectiv securitatea Republicii Moldova. Legislația imperfectă este una dintre sursele amenințărilor de ordin intern la adresa securității statului. Problema în cauză poate fi și trebuie rezolvată prin amendamente la Legea Fundamentală a Republicii Moldova, care, prin formularea lor, să contribuie la detensionarea situației și la deblocarea mecanismului de alegere a Președintelui. În condițiile accederii în Parlament a unui număr mai mare de partide și a constituirii unor coaliții de guvernământ există riscul real ca acestea să nu poată ajunge la un numitor comun privind alegerea șefului statului cu majoritatea constituțională: 61 voturi (sau 3/4) din cele 101. În acest context se impune modificarea articolului 78 al Constituției, fie prin scăderea numărului voturilor necesare în parlament de la 61 (majoritatea constituțională) la 51 (majoritatea simplă), prin păstrarea sistemului politic caracteristic unei republici parlamentare, fie revenirea la alegerea șefului statului prin vot universal direct, ceea ce poate impune și revenirea la sistemul politic caracteristic republicii semiprezidențiale – Președintele urmând să obțină mai multe atribuții. În Uniunea Europeană state cu democrații avansate au adoptat și folosesc cu succes sistemul republicii parlamentare: de exemplu Germania, Austria ș.a. În același timp, state cum sunt Franța, România ș.a. utilizează cu succes sistemul republicii semiprezidențiale – Președintele având prerogative mai largi, respectiv un rol mai activ în viața politică a țării. În toate cazurile invocate sistemul politic se bazează pe evoluția istorică specifică a statelor respective. Un sistem politic bun este unul care corespunde culturii politice și tradițiilor politice dintr-un stat.
Republica Moldova, ca stat tânăr (și-a obținut independența la 27 august 1991) se află la început de cale în ceea ce priveşte identificarea sistemului politic potrivit. Întrucât se confruntă cu o lipsă cronică a unei culturi politice democratice, atât în rândul politicienilor, cât și în rândul masei de alegători, adoptarea sistemului politic al republicii semiprezidențiale, respectiv revenirea la alegerea șefului statului prin vot universal, ar putea constitui o soluție bună la problema formulată. Iar exemplul statelor vecine – România și Ucraina, în care Președintele este ales prin vot popular, constituie un argument în privința unui specific regional, în care se înscrie și statul moldovean, cu privire la necesitatea uni mediator și arbitru credibil și legitim. Iar legitimitatea obținută printr-un vot popular este, fără îndoială, legitimitatea supremă în domeniul politic, într-un stat democratic.     
             
Bibliografie:
1.      Buzan B., Wæver O., de Wilde J. Securitatea. Un nou cadru de analiză. – Cluj-Napoca: CA Publishing, 2011. 330 p.
2.      Constituția Republicii Moldova. – Chișinău: Moldpres, 1994. 48 p.
3.      Constituția Republicii Moldova. – Chișinău: Tipografia Centrală, 2009. 34 p.
4.      Ghica L.A., Zulean M. Politica de securitate. Concepte, instituții, procese. – Iași: Polirom. 2007. 326 p.

5.      Huntington S.P. Ordinea politică a societăților în schimbare. – Iași: Polirom, 1999. 428 p. 

Postări populare