marți, 24 iunie 2014

CEDAREA SUVERANITĂȚII ÎN CONTEXTUL PROCESELOR DE INTEGRARE: BENEFICII ȘI COSTURI

           Comunicare susținută la simpozionul științific „Republica Moldova în contextul proceselor de europenizare și democratizare”, Chișinău, 23 iunie 2014, Catedra Relații Internaționale, USM.
           Rezumat:  
          Suveranitatea este dreptul exclusiv de a exercita autoritatea supremă politică și judiciară a unei națiuni, prin persoane alese în acest scop, pe un teritoriu. Tema beneficiilor și costurilor cedării suveranității în contextul proceselor de integrare este actuală pentru Republica Moldova, aflată în procesul integrării europene. Beneficiile ce rezultă din cedarea unei părți a suveranității, pe exemplul UE, sunt asigurarea mai eficientă a bunăstării și securității într-un cadru comun. Cei pentru care securitatea și bunăstarea sunt obiectivele supreme sunt în prezent cei mai fervenți promotori ai conceptului de Europă federală. Este reducerea suveranității un cost acceptabil în raport cu obținerea unor beneficii vizând asigurarea unei bunăstări mai ridicate și a unei securități mai trainice? Evoluţia Europei postbelice arată că oamenii tind să recepteze problemele economice și de securitate ca fiind suficient de importante încât să justifice delegarea unei părți semnificative din suveranitate către un organism interstatal (sau suprastatal). Pe de altă parte, oamenii tind să accepte anumite costuri doar atunci când se simt în mod direct legați de ele, fie individual, fie prin intermediul comunității cu care se identifică; oamenii nu sunt dispuși să accepte costuri care provin din avantaje ori probleme care îi privesc doar pe alții.
Introducere
Europa de Est, din care face parte Republica Moldova, se află într-o perioadă de transformări radicale. Academicianul Sergiu Ion Chircă, membru al AȘM, menționa în una din ultimele sale cărți: „Desigur, soarta Basarabiei mai depinde și de poziția puterilor mari, cu atât mai mult cu cât actualmente Republica Moldova face parte dintr-un spațiu geopolitic (subl. A.L.) unde se confruntă interesele Rusiei neoimperiale cu interesele UE, SUA și NATO. Dacă până în 2003 Occidentul a fost mai mult indiferent față de R. Moldova, apoi odată cu aderarea României la NATO (2004) și UE (2007), Europa, SUA și NATO sunt mai active, mai ales după venirea la putere a Alianței pentru Integrare Europeană, în urma alegerilor din 29 iulie 2009” [2, 21]. Republica Moldova este situată la granița între două spații geopolitice: al UE – NATO versus cel al Uniunii Eurasiatice – OASC [ОДКБ]), într-o regiune de hotar (sau periferie) pe care cele două complexe geopolitice și-o dispută. Conceptul „spațiu geopolitic” este unul cheie în cadrul Geopoliticii. Conform unei tălmăciri a cercetătorului din acest domeniu, Ilie Bădescu, Geopolitica „este ştiinţa relaţiilor dintre organizarea etnică a spaţiului («patriile») şi organizările economice, politice, culturale, religioase (orice spaţiu dispune de locuri sacre), imprimate în structuri şi sisteme spaţiale, teritoriale” [4].
Pornind de la statutul Republicii Moldova de membru al CSI, precum și pornind de la opțiunea declarată și asumată a autorităților RM privind integrarea europeană, putem afirma că în prezent are loc o tranziție a statului moldovenesc dintr-un spațiu geopolitic: „vecinătatea imediată” [3, 155], spațiul post-sovietic controlat de Rusia, în altul: spațiul geopolitic al UE. Are loc deplasarea graniței geopolitice: de pe râul Prut ea este mutată pe linia administrativă care separă Republica Moldova de Nistrenia (în funcție de evoluția situației din estul Ucrainei, este posibil ca granița geopolitică dintre UE și Rusia să devină frontiera ucraineano-rusă, iar zona nistreană să devină o enclavă în interiorul spațiului geopolitic al UE).
Aflându-se în zona de graniță dintre două spații geopolitice, se poate afirma că Republica Moldova se află în fața unei dileme geopolitice: Vest (UE) – Est (Uniunea Eurasiatică). Unii intelectuali atenționează asupra riscului proiectării asupra unui spațiu geopolitic a unei imagini a binelui absolut, iar asupra altui spațiu geopolitic – a imaginii răului absolut: „Acum statul RM stă la o răscruce. Trebuie să ia decizii, trebuie să-și asume o direcție. E bine să facă asta. Însă modul în care privește într-o direcție sau alta mi se pare greșit. Oare chiar pe de o parte avem răul absolut, iar pe de altă parte binele absolut? Poate oare exista o astfel de dihotomie radicală? Oare chiar tot răul este în afara noastră? Răul e mereu celălalt? Și oare chiar salvarea trebuie să vină mereu din afara noastră? Dacă așa stau lucrurile atunci noi ce rol politic mai avem?  Dacă nu noi sîntem sursa centrală a răului nostru politic, iar salvarea nu vine în primul rînd din corpul nostru politic atunci despre ce țară vorbim? Poate ar trebui să ne asumăm că noi sîntrem sursa centrală a binelui și răului politic, fără a ignora, firește, și rolul celor mai puternici” [5]. 
În pofida unei viziuni conciliante, promovată de unii cercetători, conform căreia statul moldovenesc trebuie să aibă legături instituționalizate de aceeași factură cu ambele spații geopolitice (atât cu UE cât și cu Uniunea Vamală), acest lucru este dificil de realizat. Rezolvarea acestei dileme poate fi încercată în cadrul unei analize din perspectivă istorică: de unde am pornit, cum am evoluat, respectiv către ce tindem (cărui spațiu aparținem din punct de vedere istoric). O altă direcție de cercetare vizează evaluarea standardelor civilizaționale ale celor două spații geopolitice din proximitate, în vederea optării pentru cele care ni se potrivesc. De asemenea, nu în ultimul rând, o altă direcție de cercetare vizează evaluarea atât a oportunităților cât și a riscurilor sau pericolelor care emană atât dintr-un spațiu geopolitic, cât și din celălalt. În cercetările geopolitice din prezent este dezvăluit contextul actual al evoluției spațiilor geopolitice cu care se mărginește și interacționează Republica Moldova, aflată într-o zonă pentru care se desfășoară o competiție între Federația Rusă și UE.
Suveranitatea – abordări conceptuale și practice
Cu referire la evoluția spațiilor geopolitice la etapa contemporană, există mai multe valențe conceptuale ale dezvoltării statului moldovenesc în acest context regional și internațional. Un aspect teoretic de importanță cardinală pentru evoluția statului moldovenesc vizează examinarea  suveranității poporului țării în contextul proceselor de integrare. „Dicționar[-ul] de geopolitică” tâlcuiește suveranitatea drept „Independența deplină a unui stat în raport cu alte state în politica externă și deplina lui libertate în promovarea politicii interne. Statutul ONU stipulează respectul față de suveranitatea statelor, acesta fiind principiul fundamental al dreptului internațional. Sub aspect geopolitic, suveranitatea este privită frecvent ca o noțiune ideală și declarată, statele mici avînd deseori o suveranitate limitată sau chiar falsă. Un fenomen la care asistăm în ultimii ani este cel al concesionării benevole a unei părți a suveranității în favoarea unei instituții supranaționale, Uniunea Europeană fiind un exemplu concludent în acest sens” [6, 272-273].
Așadar, în contextul fenomenelor de evoluție a spațiilor geopolitice limitrofe statului moldovenesc, ne putem întreba: cum reușesc autoritățile Republicii Moldova să păstreze (dacă își propun acest scop) cât mai mult din suveranitatea țării, în contextul integrării într-un spațiu geopolitic? Sunt conștiente autoritățile de la Chișinău de necesitatea asumării și realizării dezideratului privind păstrarea suveranității? Sunt conștiente autoritățile moldovenești de pericolele care stau în fața statului din acest punct de vedere?
Conceptul suveranitate este strâns legat de cel al intereselor naționale. „Dicționar[-ul] de geopolitică” definește interesele naționale astfel: „În relațiile internaționale orice stat urmărește anumite scopuri proprii, are interese naționale și doar unele dintre acestea sunt considerate ca fiind vitale – cele care vizează menținerea integrității teritoriale, a suveranității și stabilității statului. Interesul vital poate fi de natură economică (de exemplu, asigurarea resurselor energetice sau asigurarea piețelor de desfacere, în cazul unor țări hiperdependente de exporturi precum Germania și Japonia) sau politică (de exemplu, împiedicarea expansiunii regimurilor comuniste în emisfera vestică era un interes vital al Washingtonului în perioada Războiului Rece)” [6, 135]. Se poate afirma că interesele naționale vitale, pentru fiecare stat, se reduc în esență la două: asigurarea securității și asigurarea bunăstării. Acestea două sunt indisolubil legate întrucât numai un stat care și-a asigurat bunăstarea – izvorâtă din dezvoltarea economică – este capabil să-și asigure securitatea (cheltuielile necesare pentru asigurarea capacităților militare), tot așa cum numai un stat care poate să-și asigure securitatea se poate bucura, în condiții de pace și stabilitate, de o dezvoltare economică ce se concretizează prin asigurarea bunăstăruii cetățenilor țării (a celor mulți, nu a unui grup oligarhic). În vederea realizării acestor interese vitale, un stat poate opta pentru integrarea în organizațiile unui spațiu geopolitic, înscriindu-se în structurile sale economice, politice și – în cazul în care nu și-a asumat statutul de neutralitate – în structurile sale politico-militare (de securitate colectivă).
În acest context, se profilează următorul aspect: asigurarea bunăstării și securității, într-un spațiu geopolitic instituționalizat, poate solicita transferul de suveranitate către instituțiile comunitare. Acest lucru este evident în exemplul Uniunii Europene și NATO: în condițiile integrării unei formațiuni statale în organizațiile respective (una: politico-economică, alta: politico-militară) statele își asumă delegarea unei părți a propriei suveranități structurilor de conducere a respectivelor organizații. Aceasta înseamnă că deciziile luate de Bruxelles – atât cele ale UE, cât și cele ale NATO – sunt obligatorii pentru statele membre. A devenit celebră o expresie a cercetătorului german Carl Schmitt: „suveran este cel care decide asupra stării de excepție“. De fapt, chiar și statutul de stat membru al ONU presupune cedarea unei părți din suveranitate, căci în cazul adoptării unor decizii de către Consiliul de Securitate al organizației (de exemplu, privind aplicarea unor sancțiuni față de un stat), acea decizie este obligatorie pentru toate statele membre.
În principiu, suveranitatea este dreptul exclusiv de a exercita autoritatea supremă politică (legislativă, executivă) și judiciară a unei națiuni, prin persoanele alese (sau desemnate) în acest scop, pe un teritoriu. Cu referire la necesitatea delegării unei părți din suveranitate, de către statele care devin membre ale unor organizații ce reprezintă instituționalizarea unor spații geopolitice, în cercetările științifice este abordată și examinată întrebarea: merită să fie asigurate bunăstarea și securitatea prin reducerea suveranității statului? Este reducerea suveranității (sau renunțarea la ea, de exemplu în cazul creării Statelor Unite al Europei) un cost acceptabil în raport cu obținerea unor beneficii vizând asigurarea unei bunăstări mai ridicate și a unei securități mai trainice? Evoluţia Europei postbelice arată că oamenii tind să recepteze problemele economice și de securitate ca fiind suficient de importante încât să justifice delegarea unei părți semnificative din suveranitate către un organism interstatal (sau suprastatal).  
În orice caz, cei pentru care securitatea și bunăstarea sunt obiectivele (ca să nu spunem: valorile) supreme sunt în prezent cei mai fervenți promotori ai conceptului de Europă federală. Este clar că o Europă federală reprezintă expresia renunțării într-o măsură mai mare la suveranitate de către statele care devin subiecți ai federației. Însă evenimente neașteptate – ca, de exemplu, crizele economice – îi fac brusc pe oameni să reflecteze mai profund și mai amplu asupra costurilor implicate de creşterea economică, siguranţa locului de munca ori stabilitatea monetară într-un spațiu supranațional, care poate suferi din cauza problemelor într-un stat membru (a se vedea cazul Greciei, care a afectat întreaga UE la mai mulți indicatori). Evoluţia constantă într-un spațiu comunitar supranațional poate fi brusc periclitată, iar cetățenii unui anumit stat tind să conștientizeze că a face politica unei entitati străine poate sa implice, pe lângă beneficii, și costuri nebănuite. Mai concret, în situaţii de criză, obligațiile derivate din apartenența la UE (sau NATO) ale unui stat îl determină să se confrunte cu probleme și riscuri generate de un anumit aliat și pe care întregul grup și le asumă, susținând un actor în dificultate. Tocmai de aceea atâta timp cât un stat ca Republica Moldova nu își va rezolva problemele fundamentale – sărăcia, datorată corupției în sistemul administrativ și judecătoresc, de asemenea – insecuritatea datorată conflictului nerezolvat privind zona nistreană, el nu poate conta pe acceptarea de către statele membre ale UE a aderării sale la comunitate, oricât s-ar declara despre intenția de a adera la structurile comunitare.
În cadrul UE tendințele de transferare a unei părți tot mai mari a suveranității către structurile de conducere comunitare pot conduce, după unele aprecieri, în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat, la constituirea unei Europe federale. Iar în condițiile pierderii tot mai mari a suveranității de către popoarele statelor membre, nu poate fi exclusă situația când unii dintre europeni vor ajunge să regrete că și-au delegat în mod permanent către instituțiile Uniunii dreptul de a decide asupra unor chestiuni fundamentale care vizează statul lor. Ei pot ajunge să se întrebe de ce trebuie să suporte riscurile și costurile unor iniţiative care nu doar că nu îi vor privi în mod direct, dar nici măcar nu vor fi luate prin consultarea lor. Susținerea de către structurile comunitare a unor războaie precum cel din Irak (în Spania acest pas – susținerea intervenției militare – s-a soldat, printre altele, și cu schimbarea guvernului) poate conduce la schimbarea atitudinii unor europeni cu privire la susţinerea ideii Europei federale. Oamenii tind să accepte anumite costuri doar atunci când se simt în mod direct legați de ele, fie individual, fie prin intermediul comunității cu care se identifică; oamenii nu sunt dispuși să accepte costuri care provin din avantaje ori probleme care îi privesc doar pe alții. 
Un posibil exemplu în această ordine de idei îl poate constitui Franța în relația sa cu NATO. În mai 1965 președintele Charles de Gaulle, după o vizită efectuată la Moscova, a anunțat că Franța se retrage din NATO. În februarie 1966 Franța și-a pierdut statutul de stat membru al Alianței, iar cartierul general al organizației a fost mutat de la Paris la Bruxelles. Președintele francez nu a dorit ca Franța să ia parte la un război între SUA (NATO) și URSS (Tratatul de la Varșovia), care nu implica interesele Franței în situația internațională tensionată din acea perioadă. Franța a rămas în structurile politice ale NATO, nu și în cele militare. Acțiunile Franței din perioada evocată pot fi un argument pentru factorii politici din Republica Moldova care în prezent promovează menținerea și întărirea (recunoașterea internațională a) statutului de neutralitate a țării, în condițiile unei tensionări a relațiilor între cei doi actori geopolitici: SUA și Federația Rusă.
Neoimperialismul în raport cu imperialismul clasic
Un alt termen folosit în contextul cercetării temei beneficiilor și costurilor legate de reducerea suveranității în contextul proceselor de integrare este conceptul de neoimperialism, utilizat, printre alții, de cercătătorul în domeniul Geopoliticii Ilie Bădescu ș.a.. În studiul colectiv „Geopolitica noului imperialism” Bădescu susține că lumea va evolua spre câteva tipuri de neoimperialism, el evocând două: „ideocratice și plutocratice”. Autorul explică: „Noul imperialism decurge din tendința unor metropole de a obține controlul asupra marilor spații (atlantist, continentalist sau eurasiatic, central-european, pacific, mediteranean, cu nordul Africii cu tot, evident); din tendința spre hegemonie în cadrul unui «mare spațiu» (Grossraum, cu termenul lui Smith, ori panidee, cu termenul lui K. Haushofer); din jocul de interesele al marilor corporații supranaționale și  transnaționale etc. Supremația poate fi dobândită și prin tendința dominatoare a unor curente culturale și ideologice, tendință izvorâtă din năzuința de a dobândi controlul spațiului mintal la scară globală. Exemplul cel mai cunoscut de imperiu ideologic a fost acela al Imperiului Marxist susținut de rețeaua Internaționalelor comuniste, care, finalmente, au reușit să preia controlul Imperiului Rus deviindu-l de la linia lui originară, adică înlocuind orientarea slavofiană și creștină din imperiul țarilor cu una anticreștină și internaționalist-antinațională. [1, 15]. În timp imperialismul ideocratic izvorăște din suprematismul unei ideologii, care rostogolește pe scena lumii teribile ideocrații ce au propovăduit exterminarea de masă și de clasă în numele și la adăpostul unei ideologii, imperialismul plutocratic reprezintă „acele forme de imperialism derivate din puterea banilor, din care se hrănesc plutarhiile (oligarhii banilor și ai băncilor)” [1, 15]. Comparând cele două tipuri de imperii – clasice și noi – autorul remarcă: „ Imperialismul generic acoperă formele de exprimare a pretenției unei puteri de a comanda la scara lumii, ori a unui spațiu care aspiră, la rândul său, spre o poziție hegemonică în lume.
Noul imperialism, spre deosebire de imperialismele clasice cunoscute, nu mai derivă dintr-o dominație administrativ-militară, precum s-a precizat, ci poate să decurgă și din manifestarea altor forțe, formațiuni și protostructuri, precum ar fi cele derivate din puterea banilor, ori din puterea conferită de marile corporații, fixându-și rădăcinile, însă, și în puterea discursivă a unei ideologii dominante, precum a fost doctrina bolșevică ori doctrina neoliberală a fundamentalismului pieței, care-i grupează pe cei ce-și întemeiază gândirea și afacerile pe teoria piețelor eficiente accentuaând fundamentalismul pieței” [1, 15]. Cu toate că diferă, cele două tipuri de neoimperialism au ceva în comun: „Cele două tipuri de formațiuni neoimperialiste dintre cele amintite, și anume cea de tip plutocratic și cea de tip ideocratic, au o caracteristică comună: deficitul, spre absență, al sensibilității față de problemele și suferințele colectivităților omenești și lipsa oricărui devotament față de formele de afirmare identitară a popoarelor. Neo-imperialismul plutocratic se fondează pe nulitatea sentimentelor sociale, pe un deficit structural propriu relației bănești, a banului. […]. Când tipul acesta de indiferență denumită ban (indiferența reciprocă este miezul relației bănești) devine principiul emergenței suprastatului și deci a unei subordonări a popoarelor față de puterea banului (o subordine zidită din materia numită insensibilitate și deci din fizionomia singurătății) vorbim despre un neoimperialism plutocratic, despre o plutocrație mondială. A doua trăsătură a neomperialismului este tendința elitelor locale spre „subalternizare” (Grosfoguel) față de o elită dominantă din care-și fac scut amăgitor în fața multiplelor amenințări care vin de la cei săraci, de la cei umiliți, de la dezordini, adică dinspre curentul anarhic. De aceea, noii președinți din societățile sau statele periferiale ale sistemului neomperialist nu mai au, nici pentru ei, nici pentru popoarele lor, suveranitate; ei sunt complet obedienți, subalternizați față de marile metropole și față de cei puternici din statele metropolitane, ori din clasa funcționarilor marii finanțe, ori în fața șefilor din umbră ai marilor corporații, deopotrivă economice și ideologice” [1, 16].
Cum rezultă din expunerea lui Bădescu, elementul comun al celor două tipuri de neoimperialism ține de faptul că ele au fost puse în aplicare de „exponenții revoluționarismului, un curent care a pus stăpânire pe mentalul veacului al XIX [cu toate că cele două revoluții care au dat tonul s-au produs la sfârșitul secolului XVIII: cea americană în 1776 (soldată cu declararea independenței), iar cea franceză în 1789, notă A.L.] redefinind ideile de libertate, dreptate, în afară și fără de Dumnezeu, fără tradiții, fără de «vechile amintiri». Noul imperialism s-a născut într-un asemenea mediu spiritual (devenindu-i principalul vehicul) fiindcă cei fără de memorie, cei fără de credința în Dumnezeu, cei fără de conștiința istoriei lor pot fi supuși, dominați, subalternizați fără dificultate” [1, 19]. Ambele tipuri de neoimperialism poartă un caracter antropocentric, opus teocentrismului omului tradițional. De fapt, tranziția de la societățile tradiționale la cele moderne – produsă în cele două tipuri de societăți – a însemnat diminuarea religiozității, iar cu aceasta – și diminuarea moralității, ceea ce a produs corupție și alte manifestări degradante. Concluzionând, Bădescu a definit conceptul abordat astfel: „neoimperialismul este acea formă de putere globală care-și extrage forța din decapitalizarea economică, intelectuală (culturală) și strategică a popoarelor, în speță a statelor naționale. Neo-imperiile sunt puternice acolo unde popoarele sunt slăbite (citește: decapitalizate) cultural/spiritual, economic și strategic” [1, 30]. 
În ceea ce privește tipologia neoimperialismelor, Bădescu mai propune clasificarea: neoimperialism politic și neoimperialism economic. Se poate deduce că neoimperialismul politic este strâns legat de cel ideologic, pe când neoimperialismul economic este strâns legat de cel plutocratic. Totuși, chiar și imperialismul plutocratic sau economic are bine dezvoltată componenta ideologică, concretizată în așa-zisa corectitudine politică: un set de norme pe care imperiile tind să le impună statelor asupra cărora vor să domine și care pot intra în conflict cu cutumele – tradițiile din acele state (de exemplu, afișarea orientării sexuae netradiționale, acceptarea căsătoriilor dintre perosane de același sex și permisiunea de a adopta copii). Totuși, întrucât neoimperialismul de tip ideologic (clasic – adică marxist) pare să fi suferit o înfrângere clară prin dispariția URSS (China este în prezent un stat cu vocație mai degrabă naționalistă decât cu una imperialistă de tip ideologic), rezultă că neoimperialismul de tip plutocratic (sau economic) este cel care proliferează în perioada actuală. „Puterile economice neoimperialiste sunt cele care au reușit să acumuleze capitaluri strategice (metale prețioase, acțiuni, obligațiuni, titluri asupra unor proprietăți ale solului și ale sunsolului etc.). Neoimperialismul economic, adică neoimperialismul de fază terțiară, s-a născut odată cu apariția piețelor capitalurilor strategice. Războaiele noi sunt legate de lupta marilor puteri pentru acapararea controlului pe piețele capitalurilor strategice: controlul pieței fondurilor de investiții suverane (fonduri de avuție suverane)” [1, 31].
Așadar, se poate afirma că un stat care formal este suveran (și este prezent ca atare pe harta politică a lumii), poate constitui o colonie a unor coprorații transnaționale, cu sediul central într-o metropolă neoimperială, în condițiile în care și-a pierdut controlul asupra fondului suveran de avuție (în cazul unui stat cu o economie ca cea a Republicii Moldova acest fond vizează: sistemul bancar, aeroporturi și căi ferate, pământurile arabile, întreprinderi cu producție competitivă, deci exportatoare, cum sunt cele vinicole: Cricova, Mileștii Mici ș.a.). Neoimperialismul constă tocmai în încercarea de a intra în posesia activelor fondurilor suverane de avuție (sovereign wealth fund) sau de investiție, cum sună traducerea în română, în acest sens purtându-se bătălii între principalele corporații transnaționale, dar care își au sediul central într-o metropolă (există corporații americane, germane, rusești ș.a.). Acele state care și-au pierdut controlul asupra bogățiilor sale (de exemplu, țări din Africa: controlul asupra bogățiilor subsolului), și-au pierdut „orice șansă de a se afla pe piețele strategice și astfel a început lungul proces de periferializare” [1, 32].
Nu în ultimul rând trebuie menționat că în condițiile proliferării unui neoimperialism plutocratic de către corporațiile transnaționale cu sediul în state occidentale, de rând cu promovarea intereselor sale economice prin cumpărarea de active (bănci, întreprinderi) în statele din spațiul ex-sovietic, Federația Rusă recurge și la metode ale imperialismului clasic, care părea de domeniul exclusiv al trecutului. Doctrina „lumii ruse”, respectiv a „adunării teritoriilor” este discutată de unii cercetărori din comunitatea științifică rusă și internațională, mai ales în contextul anexării în martie 2014 de către Rusia a Crimeii și în contextul luptelor din estul Ucrainei (regiunile Lugansk și Donețk, care constituie regiunea denumită Donbas). Evenimentele din 1990-1992 din zona nistreană a Republicii Moldova capătă o valoare deosebită, căci în Donbas pare să fie repetat scenariul din zona nistreană. În lumina acțiunilor Federației Ruse se poate conchide că în prezent pot fi observate două tipuri de imperialism:
1) clasic – practicat de Rusia; 
2) plutocratic – practicat în Occident (în primul rând de SUA). 
Concluzii
Există mai concepte cu valențe (însușiri, posibilități de dezvoltare) de importanță deosebită legate de tema beneficiilor și costurilor cedării suveranității în contextul proceselor de integrare, pe fundalul evoluției spațiilor geopolitice la etapa contemporană: interese naționale, imperii noi, neoimperialism, fond suveran de avuție ș.a.. Examinând toate aceste concepte din perspectiva acțiunilor din prezent ale Republicii Moldova în contextul evoluției spațiilor geopolitice, respectiv ale integrării sale europene, se poate concluziona: 1. integrarea statului moldovenesc într-un spațiu geopolitic trebuie să se facă de către autorități prin păstrarea fondului suveran de avuție (sistemul bancar, pământurile arabile, aeroporturile și căile ferate, întreprinderile de distribuție și de tranzitare a gazului și a energiei electrice, întreprinderile exportatoare de vinuri, ș.a.) – fie în proprietatea statului (de ex., rețelele de transportare a gazului care tranzitează spre Balcani), fie în proprietatea unor agenți economici privați cu statut de persoane juridice autohtone, respectiv cu capital majoritar din Republica Moldova; 2. autoritățile moldovenești trebuie să acționeze, în contextul proceselor de integrare, în vederea păstrării și sporirii fondului suveran de avuție – acesta trebuie să fie criteriul bunei integrări (creșterea PIB-ul, o balanță de plăți pozitivă); autoritățile trebuie să opteze pentru acel grad de integrare care va servi acest scop; 3. integrarea(în cazul Republicii Moldova: europeană) nici într-un caz nu trebuie făcută cu prețul pierderii de către stat (sau agenții economici autohtoni) a activelor fondului suveran de avuție în favoarea corporațiilor (sau „investitorilor”) dintr-un spațiu geopolitic sau din celălalt. Statutul de independență al unui stat este real atunci când un stat dispune de fondul său de avuție (pentru aceasta este nevoie: 1) să existe un asemenea fond, 2) statul, agenții economici autohtoni – să-l controleze, iar cadrul legislativ în materie de impozitare să canalizeze o parte cât mai mare din profituri în bugetul de stat, din care să poată fi oferite salarii decente bugetarilor și venituri decente diferitelor categorii sociale: pensionari, mame cu copii mici, șomeri ș.a.). Altminteri, independența unui stat este iluzorie, în ciuda faptului că formal un asemenea stat figurează pe harta politică a lumii.

Bibliografie:
  1. Bădescu I., Dumitrescu L., Dumitrașcu V. Geopolitica noului imperialism. – București: Mica Valahie, 2010. 414 p.
  2. Chircă S.I. Basarabie! Libertatea și progresul vin de peste Prut. – Chișinău: Arc, 2012. 228p.
  3. Cioroianu A. Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială. Bucureşti: Curtea Veche, 2009. 392 p.
  4. Geopolitica – teorii, concepte, specific. Ce este geopolitica?http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/489-Geopolitica-teorii-concepte-specific-Ce-este-geopolitica , accesat: 4.06.2014.
  5. Despre suveranitate, artificialitate şi alte întrebări. În dialog cu Vasile Ernu, http://platzforma.md/?p=1217 , accesat: 4.06.2014.
  6. Serebrian O. Dicționar de Geopolitică. – Iași: Polirom, 2006. 342 p.  

duminică, 22 iunie 2014

Diferența între Poroșenko și guvernanții de la Chișinău: interesul poartă fesul?

Mai multe agenții de știri au publicat ieri apelul președintelui ucrainean Petro Poroșenko către poporul ucrainean. Printre altele, acesta a declarat: „O parte din copilărie și tinerețe mi-am petrecut-o în Nistrenia. Mulți dintre colegii de clasă și-au pus capetele în conflictul local. Iar autoproclamata și de nimeni recunoscuta republică cu chiu cu vai licărește deja al treilea deceniu. Eu nu voi admite ca Donbasul să se transforme în ceva asemănător Nistreniei” ( „Часть детства и юности я провел в Приднестровье. Многие мои одноклассники сложили головы в местном военном конфликте. А самопровозглашенная и никем не признанная республика едва теплится уже третий десяток лет. И я не допущу, чтобы Донбасс превратился в нечто подобное Приднестровью”).
Eforturile președintelui Poroșenko sunt apreciabile. Ca un patriot al țării sale el pune totul la inimă. Și este clar că suferă pentru instabilitatea din Estul țării și pentru că părți din regiunile Donbasului nu sunt controlate de autoritățile statului ucrainean. Vedem o diferență considerabilă între atitudinea lui Poroșenko și cea a guvernanților de la Chișinău. Or, ultimii nu par deloc deranjați de existența Nistreniei – a unei zone a RM, dar necontrolată de statul moldovenesc. Autoritățile de la Chișinău nu au nici un plan de soluționare a conflictului privind zona nistreană – iar acesta este un semn al faptului că nu se știe dacă au vreo dorință să-l soluționeze. Ei chiar par mulțumiți de existența zonei în cauză. În timp ce recent autoritățile de la Kiev au declarat că vor lua măsuri de blocare a frontierei cu Rusia și a segmentului transnistrean al frontierei ucraineano-moldovenești, deputații din coaliția de guvernământ V. Streleț și I. Corman au declarat joi că ei „sunt împotriva blocării regiunii transnistrene”.  
Tot în ultimele zile guvernanții și-au intensificat retorica privind afișarea unor termene ale aderării RM la UE. Se știe că în aprilie a.c. președintele Traina Băsescu a formulat foarte clar un mesaj al UE pentru guvernanții de la Chișinău: „Republica Moldova nu va putea adera la Uniunea Europeană până nu va soluționa conflictul transnistrean”. Dar reacția destinatarilor mesajului a fost și este nulă. Nu se vede nici o preocupare pentru soluționarea conflictului – pentru restabilirea jurisdicției RM asupra zonei respective.
De ce guvernanții de la Chișinău sunt bine merçi cu existența Nistreniei în afara controlului statului? Anul trecut deputatul Mihai Ghimpu i-a acuzat pe guvernanți de contrabandă la granița administrativă cu zona nistreană (se știe cine dintre componentele coaliției guvernamentale controlează Vama și Poliția de frontieră), afirmând că prin punerea în aplicare a unor scheme statul pierde sume importante (câte milioane de euro?) prin evaziune fiscală, bani care nu ajung în buget. Nu s-au luat măsuri, nu a fost informată mass-media despre închiderea breșelor la granița administrativă, semnalate de Ghimpu.
Principala diferență între Poroșenko și guvernanții de la Chișinău nu constă oare în faptul că după ce a fost ales, președintele ucrainean a anunțat imediat că își vinde toate activele – că renunță la toate interesele sale personale (la toate activitățile sale de afaceri), dedicându-se exclusiv promovării intereselor statului (ale poporului)?

© Pentru republicarea (preluarea) articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului).   

vineri, 20 iunie 2014

FEDERALIZAREA ÎN CONTEXTUL POLITIC ȘI CULTURAL MOLDOVENESC: REPERE ISTORICE ȘI PROVOCĂRI PENTRU СONTEMPORANEITATE

Termenul „federalizare” nu a fost utilizat des în istoria gândirii politice a spațiului cultural moldovenesc. Spre comparație, în Statele Unite încă în 1787-1788 a fost publicată o serie de optzeci și cinci de articole și eseuri scrise de Alexander Hamilton, James Madison și John Jay de  promovare a ratificării Constituției Statelor Unite (adoptată la 17 septembrie 1787). Șaptezeci și șapte au fost publicate într-o altă serie în revistele The Independent Journal și în The New York Pachet între octombrie 1787 și august 1788. O compilație a acestora și a altor opt, cu titlul seriei: Federalistul, a fost publicată în două volume în 1788 de către J. și A. McLean [1].
Cu toate că în Moldova sfârșitului secolului XVIII asemenea dezbateri intelectuale nu erau purtate, conținutul noțiunii federalizare nu era unul străin demnitarilor statului moldovenesc și intelectualilor din țară. Fostul domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir devenise membru al Academiei de la Berlin la sfârșitul anului 1711, după câteva luni de aflare în Rusia. La cererea acesteia el a scris lucrarea „Descrierea Moldovei”, înainte de 1714. În capitolul al XVI-lea, intitulat „Despre ceilalți locuitori ai Moldovei”, printre  altele, Cantemir enumeră minoritățile etnice conlocuitoare: „În afară de moldoveni, ai căror strămoși s-au întors din Maramureș, locuiesc în Moldova mulți greci, albanezi, sîrbi, bulgari, poloni, cazaci, ruși, unguri, nemți, armeni, evrei și țigani” [2, 64]. Autorul a descris starea lucrătorilor pământului țării și oferă apoi o informație ce prezintă interes în contextul temei noastre: „Cele ce am spus despre supușii Moldovei nu trebuie să se aplice țăranilor din trei ținuturi ale Moldovei, care, este drept, nu sunt nobili, totuși nu ascultă de nici un boier și alcătuiesc [fiecare dintre cele trei zone, notă A.L.] un fel de republică (subl. A.L.). Primul este Câmpulungul în ținutul Sucevei, încins de un lanț neîntrerupt de munți foarte înalți. Cuprinde cam cincisprezece state, care toate își au legi și judecători proprii. Uneori primesc și doi vornici trimiși de domn, dar nu rareori, dacă aceștia jignesc pe țărani, îi izgonesc, bizuindu-se pe alte mijloace de apărare pe care li le-a dat natura. Ei nu știu să sape ogoare, care în munții lor nici nu sunt, și toată munca lor stă în îngrijirea oilor. Plătesc un bir anual, nu cît vrea domnul, ci cît făgăduiseră ei domnitorului mai înainte, și această învoială o reînnoiesc prin trimișii lor de câte ori Moldova capătă un domn nou” [2, 67-68].
Pe celelalte două „republici” Cantemir le-a descris astfel: „A doua republică în Moldova, mai mică însă, este Vrancea în ținutul Putnei, aproape de hotarul cu Valahia, înconjurată pretutindeni de munți sălbatici. Are douăsprezece sate, numără două mii de gospodării și, la fel ca și Cîmpulungul, mulțumindu-se numai cu păstoritul oilor, nu cunoaște plugul. Tot așa, locuitorii plătesc domnului în fiecare an un anumit bir hotărît, dar altminteri se conduc după legile lor și nu primesc nicicum porunci sau judecători de la domn. A treia este Tigheciul în ținutul Fălciului, un codru la hotarul cu tătarii din Bugeac. Cel mai puternic parapet al întregii Moldove dintre apele Prutului și Basarabia. Locuitorii plătesc în fiecare an domnului un bir mic; toți sunt călărași. Odinioară erau opt mii, astăzi cu greu scot la luptă două mii; altminteri întrec pe toți locuitorii Moldovei în vitejie, astfel încît se spune într-un proverb binecunoscut: cinci tătari crîmleni fac mai mult decât zece tătari bugeceni, cinci moldoveni întrec zece crîmleni, dar cinci codreni, căci acesta este numele care se dă obișnuit tighecenilor în Moldova, bat zece moldoveni” [2, 68].
 Așadar, vedem că în perioada medievală în Moldova a existat o organizare statală care a permis existența unor unități teritorial-administrative „cu statut special” – trei zone care beneficiau de autonomie, atât în ceea ce privește relațiile finaciare (birul diferit de al celorlalte ținuturi),  juridice (se conduceau după legile lor). Un specific al celor trei zone viza activitățile economice ale populației – localnicii se ocupau cu oieritul. Cantemir nu a dat informații cu privire la apartenența etnică a populaițiilor celor trei „republici”, dar e de admis că dacă populațiile respective ar fi aparținut unui alt neam decât cel moldovenesc, el ar fi precizat acest fapt.
Astfel se poate menționa că în istoria Moldovei au existat elemente ale construcției „federale” a statului, fără ca termenul juridic respectiv să fi fost folosit de savantul Dimitrie Cantemir sau de alți intelectuali moldoveni (de exemplu de cronicari). Tradițiile „federalismului” în istoria Moldovei au câteva caracteristici: cele trei „republici” constituiau autonomii în baza unor acorduri încheiate cu puterea centrală (privind impozitele, legile proprii, proprii judecători/cârmuitori locali, privind neamestecul puterii centrale în toate aspectele vieții în zonele respective); autonomiile respective nu erau constituite pe principii etnice; în consecință, cu terminologie modernă, se poate afirma că sistemul respectiv de organizare statală se prezenta ca „o federație asimetrică”.
În ultima perioadă de timp discuțiile cu privire la adoptarea federalizării ca o soluție a conflictului privind zona nistreană devin tot mai dese în spațiul public moldovenesc. Există argumente pro și contra. În principiu, discutarea conceptului, din perspectivă științifică, este un fapt firesc într-o societate democratică orientată spre modelul civilizațional european, acolo unde există mai multe state federale. De-a lungul anilor au fost propuse câteva planuri de reglementare a conflictului în baza principiului federalizării. O primă inițiativă oficială în acest sens a fost făcută de OSCE în 2002. În anii următori Rusia (2003) și Ucraina (2005) au propus fiecare planul său de reglementare, în baza principiului federalizării.
Federaţia Rusă a propus planul „de unire a Moldovei şi Nistreniei” în 2003. Acesta mai este numit „Planul Kozak”, deoarece a fost elaborat cu participarea lui Dmitrii Kozak, reprezentantul special al preşedintelui Rusiei Vladimir Putin. Planul se conţine într-un „Memorandum privind principiile de bază ale sistemului politic al statului unit”, care a fost parafat de preşedintele RM V. Voronin şi de „preşedintele RMN” I. Smirnov. După parafare, preşedintele Voronin a denunţat documentul, care nu a mai fost semnat, declarând că între textul parafat şi cel care urma să fie semnat existau diferenţe, în sensul că textul fusese modificat fără acordul părţii moldoveneşti. D. Kozak a respins aceste acuzaţii. Textul elaborat de Rusia prevedea ca „părţile” – Republica Moldova şi Nistrenia, urmau să convină că reglementarea definitivă a problemei zonei nistrene trebuie să se realizeze pe calea „transformării sistemului politic al RM” cu scopul construcţiei unui stat independent, democratic, comun, bazat pe principiile federaliste, determinat în graniţele teritoriului RSSM de la 1 ianuarie 1990 – Republica Federală Moldova (RFM).
La alineatul 3.8. al Memorandumului se prevedea că „Republica Moldovenească Nistreană este Subiect al Federaţiei, o formaţiune statală [?!] în componenţa Federaţiei”. Prin această prevedere, Rusia dorea ca Republica Moldova să recunoască „RMN” în calitate de stat. Mai mult, textul mai prevedea că „formaţiunea teritorială autonomă Găgăuzia” este şi ea „un Subiect al Federaţiei”. Nu era clar de ce într-un memorandum consacrat soluţionării problemei privind zona nistreană a RM, în care părţile sunt RM şi Nistrenia, autorii ruşi au implicat și zona găgăuză a ţării, în care nu există vreun conflict și care nu este parte în conflictul de pe Nistru.
Autorii ruşi mai stipulau că „În afara teritoriilor subiecţilor Federaţiei [în afara Nistreniei şi Autonomiei găgăuze] toate prerogativele puterii legislative, executive şi judecătoreşti de competenţa Subiecţilor Federaţiei sunt exercitate direct de către Preşedintele federal, Parlamentul federal, Guvernul federal şi de către judecătoriile federale, iar în cazuri determinate de legi – de către administraţia publică locală”. Înţelegem din această prevedere că, în viziunea autorilor memorandumului, era vorba de o federaţie asimetrică. Adică se prevedea să existe un teritoriu federal şi teritoriile a doi subiecţi ai Federaţiei: RMN (Nistrenia) şi formaţiunea teritorială autonomă găgăuză.  
Conform alineatului 17 se prevedea că „Părţile se adresează Federaţiei Ruse, Ucrainei, OSCE şi UE cu propunerea privind oferirea de garanţii politice şi economice pentru asigurarea respectării condiţiilor prevăzute de acest Memorandum ale reunificării şi integrităţii teritoriale a RFM”. În acest scop pe teritoriul Părţilor putea fi plasaţi observatori. Părţile se adresau de asemenea cu o propunere către Federaţia Rusă, Ucraina şi OSCE privind acordarea unor astfel de garanţii, încât în cazul încălcării condiţiilor îndeplinirii Memorandumului de către una din Părţi,  Federaţia Rusă, Ucraina şi OSCE să asigure îndeplinirea dispoziţiilor sale cu privire la cealaltă Parte (inclusiv faţă de alte organizaţii internaţionale şi alte state străine), de asemenea să ia măsuri pentru restabilirea regimului de executare a acestuia de către toţi participanţii la memorandum. În alineatul 18 se prevedea că „Părţile se adresează către Feredaţia Rusă cu propunerea de a fi oferite garanţii de securitate, ale condiţiilor reunificării şi ale integrităţii teritoriale a RFM, în temeiul prezentului Memorandum. În acest scop, cu acceptarea consimţământului Federaţiei Ruse, până la numirea referendumului pentru adoptarea Constituţiei, RFM semnează şi ratifică un Acord cu Federaţia Rusă privind desfăşurarea pe teritoriul viitoarei Federaţii în perioada de tranziţie până la demilitarizarea totală a statului, dar nu mai târziu de anul 2020, a unor forţe de stabilizare şi de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse de nu mai mult de 2000 persoane, fără tehnică militară grea şi armament greu. Acordul intră în vigoare în acelaşi timp cu adoptarea Constituţiei Federaţiei. În caz de neîndeplinire a obligaţiilor în condiţiile prezentului alineat, acest Memorandum îşi va pierde valabilitatea”. În alineatul 19 se preciza că „După intrarea în vigoare a Acordului menţionat în alineatul 18 al acestui Memorandum, la el se pot alătura în calitate de garanţi UE, OSCE şi Ucraina în condiţiile convenite de către părţile Acordului”. Putem admite că unele dintre scopurile memorandumului Kozak au fost legiferarea prezenţei forţelor militare ruseşti în estul Republicii Moldova şi recunoaşterea de către RM, ca „state”, a RMN şi a autonomiei găgăuze. Chişinăul nu a acceptat până la urmă acest plan, iar replica Rusiei a fost una drastică: creșterea preţului la gaz, embargoul vinurilor şi a altor produse agricole moldoveneşti.
Planul ucrainean a fost propus de preşedintele Victor Iuşcenko în mai 2005. La capitolul „Obiective”, planul viza reintegrarea RM pe baza integrităţii teritoriului şi a puterii de stat, a unui sistem politic democratic, cu păstrarea regimului constituţional al RM şi determinarea unui statut juridic special al Nistreniei ca parte integrantă a RM. Planul prevedea „asigurarea dreptului locuitorilor Nistreniei la autodeterminare exclusiv în cazul pierderii de către Republica Moldova a suveranităţii şi independenţei”. Acest drept rezulta dintr-un sistem de garanţii internaţionale şi interne pe mai multe niveluri: 1) Nistrenia dispune de dreptul ieşirii din componenţa RM în cazul adoptării unei deciziei de a unire a RM cu un alt stat şi (sau) în cazul pierderii de către RM a statutului de subiect al dreptului internaţional; 2) Ieşirea Nistreniei din componenţa RM se înfăptuieşte sub o monitorizare internaţională pe baza deciziilor adoptate la un referendum în Nistrenia de către majoritatea locuitorilor din cei înregistraţi în teritoriu. Referendumul se stabileşte în conformitate cu legislaţia în vigoare exclusiv dacă există un temei pentru o asemenea ieşire. Ca şi alegerile în Sovietul Suprem de la Tiraspol, el are loc sub controlul UE, OSCE, Consiliului Europei, SUA, Rusiei, Ucrainei ş.a. state democratice.
Expunând cele trei etape ale planului, autorii arată că în prima etapă urma să aibă loc stabilirea juridică a prevederilor de bază ale statutului Nistreniei în cadrul Republicii Moldova. Este vorba de o lege privind statutul regiunii şi care să confirme acordurile realizate anterior. În viziunea autorilor ucraineni, singurul subiect al dreptului internaţional este RM. Nistrenia în componenţa RM urma să fie o unitate teritorial-administrativă specială sub formă de „republică”. Nistrenia ar fi luat parte la realizarea politicii externe a RM în problemele care ating interesele sale, într-o modalitate convenită de părţi.
În etapa a doua urma să aibă loc repartizarea competenţelor şi prerogativelor între instituţiile de stat centrale şi organele puterii din Nistrenia, adoptarea legii RM privind statutul juridic al regiunii nistrene a RM de către Sovietul Suprem nou-ales al Nistreniei. Sovietul Suprem al Nistreniei delega deputaţi împuterniciţi în componenţa Comisiei parlamentare a RM care să elaboreze proiectul legii privind statutul juridic al regiunii.
La etapa a treia se prevedea reglementarea definitivă a problemei zonei nistrene, asigurarea juridică a statutului special al Nistreniei în componenţa RM. Părţile elaborau în acelaşi timp, împreună cu viitoarele state garante – Rusia, Ucraina, de asemenea OSCE, cu concursul SUA şi UE, „Acordul dintre RM, Rusia, Ucraina, OSCE privind garanţiile respectării de către RM a Legii privind statutul juridic special al regiunii nistrene a RM”.
După adoptarea de către Parlamentul RM a Acordului în cauză intra în vigoare Legea RM privind statutul juridic special al Nistreniei. Sovietul Suprem al Nistreniei adopta Constituţia Nistreniei. În scopul acţionării în comun în vederea depăşirii unor posibile dezacorduri pe chestiuni legate de implementarea sau interpretarea de către părţi a prevederilor Legii RM privind statutul juridic special al Nistreniei se prevedea să fie creat un Comitet de Conciliere, în componenţa căruia intrau câte doi reprezentanţi ai RM şi Nistreniei, de asemenea câte unul din partea Ucrainei, Rusiei şi OSCE. La lucrările comitetului în cauză puteau lua parte reprezentanţii SUA şi UE.
Planul Ucrainei a ținut cont de obiecțiile care au fost aduse planului Rusiei, dar, până la urmă, nu a fost acceptat nici el de guvernarea de la Chișinău.
            Un plan recent, ce merită atenția societății moldovenești, este cel elaborat de PSRM:  „Concepția principiilor de bază ale Moldovei Federale” [3]. El propune crearea unei federații care să fie compusă din trei subiecți: „Republica Moldova, Transnistria și Unitatea teritorială Autonomă Găgăuzia”. Federația va fi condusă de un președinte federal, ales de întreg poporul și de un Guvern federal. Proiectul mai presupune existența unui Parlament bicameral – cu un Senat și o Cameră a Reprezentanților.  
Pot fi făcute mai multe remarci cu privire la planul expus. Se știe că în Europa există țări care conțin unități teritorial-administrative autonome, fără să poarte titulatura de state „federale”. Exemple la îndemână sunt state eminamente „federale”, cum sunt Republica Finlanda (cu provincia autonomă insulele Aland), Republica Italiană (cu regiunea autonomă Trentino – Tirolul de Sud), ca să nu mai amintit de Regatul Belgiei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Regatul Spaniei (este adevărat că toate aceste trei țări sunt monarhii), care nu au în denumirea lor noțiunea „federal”.
În cazul Republicii Moldova temerea legată de recunoașterea statutului de „republică” – în cadrul unei federații – pentru zona nistreană și autonomia găgăuză este legată de faptul că pasul următor al celor două unități teritorial-administrative, după ce vor fi recunoscute ca republici (subiecți ai federației) ar putea fi declararea despre ieșirea din componența „federației” moldovenești. Aceasta cu atât mai mult cu cât și administrația zonei nistrene, și cea a autonomiei găgăuze au declarat că se orientează spre integrarea cu Rusia, în Uniunea Vamală, deci sunt împotriva vectorului european al guvernării de la Chișinău. De altfel, într-un discurs din 2013 din Germania, șeful administrației de la Tiraspol, E. Șevciuk, a propus pe șleau scenariul „unui divorț civilizat” după precedentele Cehiei și Slovaciei, și al Serbiei și Muntenegrului, state care s-au constituit în urma dezintegării Cehoslovaciei (1993) și a statului Serbia și Muntenegru (2006) prin separarea subiecților federației. Aceste exemple denotă faptul că federalizarea poate prezenta riscuri privind destrămarea unui stat format pe acest principiu.    
Mai trebuie remarcat faptul că proiectul propus de PSRM se deosebește de cel atribuit reprezentanților Federației Ruse – Memorandumul Kozak (2003). În viziunea reprezentanților Rusiei, federația moldovenească urma să fie una asimetrică, adică era vorba de statut de „republică” – subiect ai federației – pentru zona nistreană și zona găgăuză, fără ca restul teritoriului moldovenesc să aibă același statut (de subiect al federației). Din planul PSRM rezultă că federația pare mai degrabă una simetrică – formată din trei subiecți. Stipularea (2.1) conform căreia „Deputații, aleși în Parlamentul federal în cadrul cotei Republicii Moldova, îndeplinesc funcțiile puterii legislative a Republicii Moldova” (nu este clar dacă ei ar urma să adopte legi care să fie aplicate pe teritoriul subiectului „Republica Moldova”) nu este suficientă ca să acrediteze ideea că proiectul propune un model de federație asimetrică.  
Un aspect important al planului PSRM este cel din articolul 2, alineatul 8. Se știe că în Europa există state federale – de exemplu, Confederația Elvețiană, Federația Rusă ș.a. – constituite din unități teritorial-administrative federale, formate pe baza principiului etnic. Cu referire la zona nistreană apare întrebarea: localitățile cu populație moldovenească de pe malul stâng al Nistrului nu ar trebui să facă parte din „subiectul” federal „Republica Moldova”, mai degrabă decât din subiectul federal „Transnistria”? Proiectul propus de socialiști le permite moldovenilor din stânga Nistrului să se pronunțe în acest sens. 
Cu toate acestea, planul prezentat de PSRM reprezintă expresia unei generozități exagerate. În unele interviuri televizate recente, atât „președintele” E. Șevciuk, cât și președintele Sovietului Suprem Mihail Burla au vorbit despre „chestiuni de statut” („статусные вопросы”). Prin aceasta ei au arătat că admit soluționarea problemei prin acordarea unui statut zonei nistrene  în cadrul RM. Și aceste „chestiuni de statut” se reglementează în cadrul unor negocieri. Or, se pare că planul PSRM oferă administrației de la Tiraspol mai mult decât ceea de ce funcționarii de acolo au nevoie.  
Ideea recunoașterii statutului de „republică” – de „formațiune statală” (în art. 2 alineatul 2 se spune că „Republica Moldova, Transnistria și Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia sunt subiecți ai Federației, formațiuni de stat în componența Federației”) este periculoasă. O viziune privind o federație asimetrică, după exemplul Federației Ruse sau al Spaniei (cu Catalonia și Țara Bascilor încorporate; în cazul Spaniei: fără prezența noțiunii „federal” în denumirea țării), poate fi adoptată de reprezentanții conducerii RM. Guvernul de la Chișinău poate examina posibilitatea recunoașterii unui statut special zonei nistrene, invocând restabilirea statutului de republică autonomă pe care l-a avut regiunea transnistreană în perioada 12 octombrie 1924 – 2 august 1940. Pentru aceasta însă, se impune retrocedarea – trecerea sub jurisdicției RM – a celor șapte localități basarabene/cisnistrene: orașul Bender și satele Gâsca, Proteagailovca, Merenești, Chițcani, Cremenciug și Zahorna. De asemenea, întrucât administrația zonei nistrene se poziționează ca un regim etnocratic rusesc („ministrul de externe” de la Tiraspol N. Ștanski a declarat în 2013 că Nistrenia este „pământ rusesc”, „limita lumii ruse” [4]), se impune retrocedarea satelor moldovenești din stânga Nistrului – trecerea lor sub jurisdicția RM, adică în „lumea moldovenească”, acolo unde le este locul.  
Cunoscutul inventator și om de afaceri american al sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX Thomas Edison spunea: „În viață nu primești niciodată ceea ce meriți, ci ceea ce negociezi”. Parafrazându-l, am putea afirma: În viață meriți întotdeauna ceea ce ai negociat. Cu regret, PSRM a prezentat un plan de reglementare a conflictului privind zona nistreană a RM prin care cedează mult, fără să ofere vreo garanție a faptului că „subiecții federației” – „formațini statele” – nu își vor declara independența a doua zi după ce vor fi primit statutul de „republică”. Privit prin prisma tradițiilor moldovenești în domeniu, evocate de Cantemir, planul PSRM nu se înscrie în moștenirea istorică moldovenească, cea care oferă un cadru propice pentru o formulă acceptabilă pentru toate părțile implicate în conflict și pentru cele interesate într-o soluție durabilă.    
În concluzie, se poate admite că, teoretic, principiul federalismului ar putea fi adoptat, în vederea soluționării conflictului înghețat de pe Nistru, prin recunoașterea unei realității istorice: a Moldovei transnistrene, care are un specific regional și care poate beneficia de un statut politico-juridic care să exprime acel specific. O recunoaștere a acelei comunități istorice specifice a mai avut loc la 12 octombrie 1924, când a fost creată RASSM. Deci o formulă federală a statului moldovenesc – vizând o o federație asimetrică, în spiritul tradițiilor statului moldovenesc – ar viza recunoașterea unității teritorial-administrative de pe malul stâng al Nistrului, care să aibă un statut special în cadrul statului moldovenesc.
De asemenea, poate fi examinată posibilitatea mutării capitalei statului într-un oraș de pe malul Nistrului, așa încât respectiva localitate să fie un simbol al coeziunii celor două maluri. În conformitate cu „Acordul [ruso-moldovenesc] cu privire la principiile aplanării pașnice a conflictului armat în regiunea nistreană a Republicii Moldova” (din 21 iulie 1992) orașul Bender are o dublă jurisdicție (a autorităților de la Chișinău și a celor de la Tiraspolul) și ar putea fi o capitală potrivită. Municipiul Bender, care ar putea avea un statut special în cadrul statului, ar putea cuprinde satele: Gâsca, Proteagailovca, Merenești, Chițcani, Cremenciug și Zahorna. În același timp, statul moldovenesc ar putea cuprinde și două autonomii pe criterii etnice – a găgăuzilor în sudul țării și a moldovenilor pe malul stâng al Nistrului (eventual, în cadrul RMN – dacă populația moldovenească de pe malul stâng al Nistrului va decide astfel în cadrul referendumurilor locale). Se impune renașterea națională a populației moldovenești din Transnistria. Iar pentru aceasta e bine ca în localitățile cu populație moldovenească de acolo să fie folosită limba moldovenească în administrație și în spațiul public. În centrul administrativ al autonomiei – de exemplu la Dubăsari – ar putea fi constituită o universitate cu predarea în limba moldovenească (la Dubăsari ar putea fi mutată Universitatea Tiraspol, care acum își are sediul la Chișinău) și un post public de televiziune, așa după cum există la Comrat o universitate unde se poate preda în limba găgăuză și o televiziune publică la care pot fi difuzate emisiuni în limba găgăuză.
În ceea ce privește sistemul de garanții, teoretic poate fi admisă clauza dorită foarte mult la Tiraspol și Comrat, conform căreia în cazul în care RM își pierde independența, RMN și Autonomia găgăuză să aibă dreptul la autodeterminare. Prin aceasta autoritățile de la Chișinău vor convinge administrația de la Tiraspol de faptul că proiectul statului moldovenesc este unul real și durabil. Desigur, Republica Moldova ar urma să fie un stat neutru (după exemplele Finlandei, Austriei ș.a.). UE, SUA, Federația Rusă și OSCE pot fi garanții unei asemenea formule statele federale pentru Moldova.   
Note:
  1. Federalist Papers, http://en.wikipedia.org/wiki/Federalist_Papers, accesat: 25.05.2014.
2.      Cantemir D. Descrierea Moldovei. // Cele mai frumoase pagini. – București: Prometeu, 1993.
3.      Concepția principiilor de bază ale Moldovei Federale. – Chișinău: Arva Color, 2013.

4.  Интервью с министром иностранных дел ПМР Н. Штански, https://www.youtube.com/watch?v=rnqweaIb3ZI, accesat: 25.05.2014.

Comunicare prezentată la conferința „Statul federativ: experienţa internaţională şi perspectivele Moldovei” (26 mai 2014), Chișinău. 

miercuri, 18 iunie 2014

Înăspriri la granița estică sau de ce pentru oficialii de la Kiev există „RMN”

Pe 17 iunie „Jurnal TV” a informat despre unele decizii ale puterii de la Kiev. Secretarul Consiliului de Securitate, Andrii Porubii, a declarat că vor fi „instituite proceduri suplimentare temporare la frontieră”, avându-se în vedere și „RMN” (Porubii a pronunțat: „PMR”), unde se află „3500” soldați ruși, „gata să treacă la acțiuni mai directe și mai agresive”. Redactorul de la „Jurnal TV”, etalându-și calitățile de manipulator și tratându-i pe telespectatori drept idioți, și-a permis să traducă „PMR” cu „Transnistria”. (Redactorul manipulator nu a catadicsit să explice de ce „PMR” este „Transnistria”, când în regiunea transnistreană șase sate se află sub jurisdicția RM, iar pe malul drept la Nistrului, în Basarabia, un oraș și șase sate sunt controlate de „RMN”?). Redactorii de la „Publika TV”, mai precauți, nici nu au difuzat fragmentul discursului lui Porubii cu „PMR”, ci au povestit ceea ce a declarat oficialul de la Kiev, desigur, utilizând sintagma „regiunea transnitreană”.  
A doua zi, pe 18 iunie, „Publika TV” a difuzat reacția șefului Biroului pentru Reintegrare, Gheorghe Balan, care a spus că Guvernul nu a primit nici o informație de la omologii din Kiev cu privire la măsurile care vor fi luate. Mai mult, postul respectiv de televiziune a difuzat opiniile mai multor deputați din coaliția de guvernământ, care au salutat ceea ce vrea să facă Kievul, fără să știe despre cea este vorba. Nimeni, se pare, nu a observat ceea ce a spus Porubii, respectiv nimeni nu a luat atitudine față de impertinența sa.
Ce s-a întâmplat de fapt? Sunt convins că dacă secretarul Consiliului de Securitate sau oricare alt oficial din RM ar fi folosit nestingherit într-o decarație pentru mass-media, la modul direct denumirile „Republica Populară Donețk” sau „Republica Populară Lugansk”, fără ca măcar să le însoțească cu expresii ca „așa-zisele” sau „autoproclamatele”, reprezentanții ambasadei Ucrainei de la Chișinău, respectiv oficiali de la Kiev ar fi ripostat virulent. Cum nu sunt recunoscute acele două republici în estul Ucrainei, la fel nu a fost recunoscută nici „RMN” în estul Republicii Moldova, de aceea denumirile acestea nu pot fi folosite într-un discurs oficial de demnitarul oricărui stat. Prin discursul său oficialul de la Kiev a comis un afront Republicii Moldova. Oficialii moldoveni însă nu au treabă cu acest fapt, sunt preocupați de alte treburi. Nici ambasada RM de la Kiev, nici MAEIE nu s-au simțit lezați, sunt bine mersi când un oficial de la Kiev spune că cei 3500 de militari ruși se află nu pe teritoriul RM, ci în „RMN”.
De ce reprezentantul puterii de la Kiev și-a permis acest gest inamical față de guvernanții de la Chișinău? Probabil, tocmai pentru că nimeni din conducerea de la Chișinău nici nu s-ar gândi să-l someze să-și ceară scuze pentru utilizarea la modul serios a denumirii „RMN” („PMR”). Ce bine ar fi dacă puterea de la Chișinău s-ar constitui din persoane care să fi făcut dovada demnitații, a cinstei, deci care să merite și să primească respect. Cu regret, însă, oficialii de Kiev își pot permite asemenea ieșiri față de Republica Moldova, fără să riște nimic. Eu încă mai sper că actualii guvernanți mai au măcar un pic de demnitate și îi vor solicita lui Porubii să-și ceară scuze. În orice caz, poporul Republicii Moldova nu merită tratamentul căruia este supus din cauza guvernanților de la Chișinău...   

© Pentru republicarea (preluarea) articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului).       

marți, 17 iunie 2014

Impozitul pe imobil – un ultim tun al lui Chirtoacă?

Ieri am primit și eu avizul de plată a impozitului pe bunul imobiliar/2014. Suma este dublă față de anul trecut. Tot ieri un post TV a difuzat explicația unui reprezentant al direcției de colectare a impozitelor și taxelor locale din cadrul primăriei, conform căruia municipalitatea amenajează teritoriul cu banii colectați din sumele dublate ale impozitului respectiv. În cartierul în care locuiesc primăria nu amenajează nimic pentru că Asociația Locatarilor a angajat persoane care se ocupă de curățenie și amenajare. Astăzi am sunat la primărie să cer explicații. Mi s-a spus că taxele au fost mărite printr-o decizie a primăriei (nici măcar nu a consiliului municipal).
Se crează impresia că primarul D. Chirtoacă este conștient de faptul că nu mai poate fi ales ca edil după isprăvile sale de administrator public și visându-se, probabil, în funcții mai înalte în stat, el vrea să mai dea un tun până la încheierea mandatului, după principul: după el – potopul. 
Este ciudat cât de impertinent poate fi „un liberal” în zilele noastre. Eminescu în publicistica sa a scris despre principiile liberale, în raport cu cele conservatoare. Într-un articol din 1.04.1882 el a arătat că liberalii priveau statul într-o „manieră mecanică”, ca pe un mecanism „cu resorturi moarte a cărui activitate și repaos se regulează după legile staticii și ale dinamicii”. De aceea ei nu respectau tradițiile, pe care le considerau niște prejudecăți, și credeau că pot să inventeze după bunul lor plac legi noi sau să importe legi „traduse de pe texte străine, supte din deget”. Chirtoacă este exemplul concludent al liberalului clasic, cel care impune impozite supte din deget. Unii s-ar întreba de ce primăria nu stabilește un impozit diferențiat pe imobile – cei cu palate și care își permit mult, să achite impozite mai mari, iar pedagogii, medicii, în general bugetarii, cei cu venituri mici – să achite impozite ca până acum, din puținul pe care-l au? Dar cum să se gândească primarul la așa ceva, când unii dintre cei cu palate au protecție, nici nu își înregistrează imobilele, iar cei săraci și mulți nu au nici un ajutor de nicăieri, de aceea pot fi jefuiți în voie.
Mă mir că liberalii, cei demascați de Eminescu încă în secolul XIX, își pot face nestingheriți mendrele astăzi ca și atunci – fără jenă și respect elementar față de alegători.  
  
© Pentru republicarea (preluarea) articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului). 

vineri, 13 iunie 2014

Despre suveranitate și tradiții în lumina spulberării miturilor de către guvern

„Publika TV” a informat că astăzi guvernul a publicat o listă a celor mai răspândite neadevăruri despre vectorul european. „În ultimii ani, societatea moldovenească este bulversată de tot felul de mituri despre integrarea europeană”, se spune în știre. „Unul dintre mituri este că, odată cu integrarea în Uniunea Europeană, ne va fi subminată suveranitatea și independența şi [al doilea e că] va trebui să renunţăm la cultură, religie şi tradiţii. Dimpotrivă, Acordul de Asociere promovează respectul pentru suveranitatea și integritatea teritorială a statului”. Sunt două subiecte care merită atenție.
 1. „Suveranitatea și independența” unui stat depind de dezvoltarea sa economică. Din acest punct de vedere: 1). Integrarea statului moldovenesc în oricare dintre spațiile geopolitice (care sunt numite de unii cercetători noi imperii) trebuie să se facă de către autoritățile statului prin păstrarea fondului suveran de avuție (sistemul bancar, pământurile arabile, aeroporturile și căile ferate, întreprinderile exportatoare de vinuri, întreprinderile de distribuție și de tranzitare a gazului și a energiei electrice ș.a.) – fie în proprietatea statului, fie în proprietatea unor agenți economici privați cu statut de persoane juridice autohtone, respectiv cu capital din Republica Moldova, așa încât profiturile acestor întreprinderi să rămână în țară; 2). Autoritățile moldovenești trebuie să opteze pentru integrarea în acel spațiu geopolitic în care statul moldovenesc își va putea păstra și spori fondul suveran de avuție – acesta trebuie să fie criteriul. Respectiv, autoritățile trebuie să opteze pentru acel grad de integrare care va servi acest scop; 3). Integrarea (fie ea europeană sau eurasiatică) nici într-un caz nu trebuie făcută cu prețul pierderii controlului de către stat (sau agenții săi economici) asupra activelor fondului suveran de avuție în favoarea corporațiilor (sau investitorilor) dintr-un spațiu sau din celălalt. Statutul de independență al unui stat este real atunci când un stat dispune de fondul său de avuție (depinde de faptul dacă în stat există un asemenea fond, respectiv de faptul dacă statul, agenții economici autohtoni îl controlează). Altminteri, independența unui stat este iluzorie, în ciuda faptului că formal un asemenea stat este prezent pe harta politică a lumii. Pe o rețea de socializare a apărut o informație despre faptul că „România este concesionată străinilor în proporţie de peste 70% din suprafaţă”. Unii experți economici spun că sistemul bancar din RM este deținut în proporție de 70% de agenți economic din Rusia. Se știe că aeroportul a fost concesionat unei firme din Rusia pe 49 de ani. Poate că guvernul ar trebui să răspundă în ce măsură Republica Moldova este suverană și independentă din punct de vedere economic, în legătură cu fondul suveran de avuție. Cine dispune de profiturile întreprinderilor care mai produc ceva în RM?…
2. În ceea ce privește „cultura, religia şi tradiţiile”, există o întrebare legată de post. Printre altele o diferență de valori între Occident (UE, SUA, Canada) și statele ortodoxe ține de faptul că în Occident nu se practică postul (catolicii au ajuns să „postească” cu o oră înainte de împărtășanie). În spațiul tradițional ortodox se țin posturile (cele 4 + în unele zile ale săptămânii în restul timpului). Atât coaliția pro europeană cât și partidul principal din opiziție (PCRM) promovează „modernizarea”, care vizează inexorabil trecerea la produse din organisme modificate genetic – pentru că acestea aduc profit producătorilor, iar scopul „modernizării” este profitul cât mai mare... Dacă merele, cartofii și celelalte fructe și legume sunt produse din OMG (sunt din carne) – ce post vor ține creștinii? În Acordul de Asociere guvernarea de la Chișinău ar fi putut negocia introducerea unei clauze conform căreia să fie interzise importurile în RM a organismelor modificate genetic din UE, în vederea păstrării tradițiilor și în confomitate cu standardele adoptate de șase state membre ale UE: Luxemburg, Germania, Franța, Austria, Ungaria și Grecia – care au interzis OMG-urile pe teritoriul lor. Dar coaliția de la Chișinău nu a făcut aceasta. Nu se știe de ce. Poate că Guvernul ar trebui să răspundă și la aceste întrebări, care vizează aspecte concrete și deloc mitologice...

© Pentru republicarea (preluarea) articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului). 

duminică, 8 iunie 2014

Cultura acceptării subiectivității sau de ce Clujul este o zonă a înfloririi economice



Anul acesta la Cluj a avut loc a IV ediție a Festivalului Cărții Maghiare. Printre alte acțiuni prilejuite de eveniment, sâmbătă, 31 mai, în cadrul mesei rotunde intitulate „Românii și maghiarii, cetățeni în Țara Oglinzilor”, organizate de Clubul Media Corbul Alb în sala Asociației Muzeului Transilvan (EME), a avut loc lansarea volumelor „Dicționar cultural maghiar” și „O istorie a maghiarilor” (discuția s-a ținut în limba română). Pe lângă intelectuali clujeni au participat câțiva invitați din Republica Moldova (de la Comrat și Chișinău).
„Dicționar-ul Cultural Maghiar – Român”, editat în limba română, este un bun instrument de apropiere între cele două comunități. Publicul român va putea să afle denumiri (de străzi ș.a.) și nume maghiare, inclusiv cum se pronunță corect. Este un bun exemplu de urmat pentru comunitatea moldo-română din Ucraina. Pe când o „Istorie a Moldo-românilor” și un „Dicționar Cultural Moldo/Româno – Ucrainean” în limba ucraineană? Or, numai prin cunoașterea reciprocă este posibilă conviețuirea pașnică a două comunități, care se respectă mutual. Proiectul finanțat de statul ungar privind organizarea de excursii pentru copiii din Ungaria în teritoriile de peste graniță unde locuiesc comunități istorice maghiare, inclusiv în Transilvania, este o altă activitate ce ar merita atenția autorităților Republicii Moldova și României, pentru a fi preluată. Organizarea unor vizite la cetatea Hotin și la moldovenii din raionul Noua Suliță, sau la Cetatea Albă și la moldovenii din raioanele Ismail și Reni îi va îmbogăți cultural atât pe elevii din RM și România, cât și va constitui un sprijin moral, dar și economic, pentru conaționalii din teritoriile istorice moldovenești aflate în prezent în Ucraina.
Conf. univ. dr. Ionuț Costea (Universitatea Babeș-Bolayi) a vorbit despre criza curentă a istoriei („Se constată o fragilitate a cunoașterii istorice, o amnezie a istoriei, o dezistoricizare”), care s-ar datora: 1. laicizării excesive, îndepărtării de conștiința istorică pe care o aduce creștinismul, ieșirii în afara timpului, trăirii aici și acum; 2. postmodernismului: relativismul face ca istoria să nu mai dea certitudini. Cu cât mai mult cunoaștem, cu atât, vedem, cunoaștem mai puțin. Atunci: pentru ce să mai cunoaștem?; 3. politicilor educaționale (aspectului instituțional): istoria este o cenușăreasă – se predă doar câte o oră pe săptămână. Istoria a fost folosită de autoritățile statelor pentru crearea unor cetățeni loiali statului. Inclusiv din cauza unor discursuri, abordări istorice diferite (a unor războaie istorice) s-a ajuns la dezbinarea între popoare. Profesorul Ionuț Neagu este de părere că soluția acestei probleme este empatia, acceptarea subiectivității care ne îngrădește posibilitatea de a ne înțelege cu ceilalți din proximitatea noastră: „Nu sunt de acord, dar accept ca atare – văd cum gândește un alt om”. Cred că mediul cultural în care sunt acceptate opiniile celorlalți (izvorâte din valori, tradiții deosebite), chiar atunci când nu ești de acord cu ele – reprezintă cea mai mare bogăție a Transilvaniei, care asigurând pacea civică, permite și înflorirea economică a regiunii. Este ceea ce lipsește în prezent în estul Ucrainei, sau ceea ce a lipsit în 1992 în estul Republicii Moldova.
Profesorul de Istorie de la liceul G. Barițiu, Vladimir Bogosavliev, care predă un curs facultativ de istorie a Clujului, a pledat pentru aplecarea elevilor către istoria locală. Profesorul de Istorie de la liceul M. Klein, Ciprian Rad, a vorbit despre fenomenul omiterii unor principi ai Transilvaniei din manuale (unul dintre motive ar fi: întrucât sunt din perioade îndepărtate, mai pot ei constitui modele pentru cei din prezent?, iar dacă nu – mai prezintă interes?). Profesorul Rad a pledat pentru cunoașterea mai amplă a principilor Transilvaniei de către elevii din Transilvania, care adesea cunosc mai bine domnitorii moldoveni.
Dr. Răzvan Mihai Neagu, profesor de Istorie la Colegiul Tehnic Turda, a vorbit despre istoria medievală din perspectivă bisericească. În opinia sa papalitatea a realizat prima „uniune Europeană”: în secolul XIV spațiul european (catolic) se întindea din peninsula Iberică până la Carpați, în care funcționa un drept canonic și chiar un sistem fiscal. În contextul conviețuirii de-a lungul secolelor a mai multor comunități etnice în Transilvania (și a acceptării subiectivității), în opinia profesorului Neagu Transnilvania nu este „o țară românească”, ci în același timp maghiară, germană, evreiască, armeană ș.a..
Istoricul găgăuz de la Comrat, Stepan Bulgar, le-a vorbit celor prezenți la eveniment despre raportul între cumani și găgăuzi, referindu-se la mai multe teorii privind originea găgăuzilor, iar jurnalista de la Comrat Lilia Glekova a vorbit despre percepția României în autonomia găgăuză din RM.
Evenimentele culturale organizate de comunitatea maghiară din Cluj sunt un exemplu pentru comunitățile etnice minoritare din orice stat, care vor să-și păstreze identitatea și să supraviețuiască în istorie. 

© În cazul republicării (preluării) articolului sau a unor părți din el, este obligatorie indicarea link-ului postării.           

Postări populare