marți, 22 octombrie 2013

ASPECTE ISTORIOGRAFICE ALE PROBLEMEI BASARABIEI ÎN SPAŢIUL GEOPOLITIC EUROPEAN: 1812 – PREZENT

În prezenta lucrare a fost efectuată o analiză a istoriografiei problemei Basarabiei în spaţiul geopolitic european. Au fost scoase în evidenţă cele două curente geopolitice din istoriografia moldovenească: cel pro-Vest şi cel pro-Est. În prezent se poartă o polemică între reprezentanţii celor două curente geopolitice. Ea este benefică pentru dezvoltarea istoriografiei din Republica Moldova în general şi pentru studiile dedicate problemei Basarabiei în particular. În articol a fost abordată şi problema Bucovinei de Nord în contextul istoriografiei problemei Basarabiei (începând cu momentul istoric 28 iunie 1940). Printre concluziile formulate pot fi menţionate următoarele: curentele istoriografice (pro-Vest şi pro-Est) reprezintă opţiuni geopolitice ale cercetătorilor care le împărtăşesc; competiţia sau lupta între cei doi actori geo­politici – UE şi Rusia – privind teritoriul Republicii Moldova se poartă şi pe câmpul istoriografiei, precum şi pe cel al Ştiinţelor Politice (implicit, în domeniul ştiinţific al Relaţiilor Internaţionale); faptul că curentul pro-Vest este mai proemi­nent (a produs monografii şi studii mai numeroase şi mai consistente) este un indiciu al orientării celei mai mari părţi a intelectualităţii moldoveneşti ştiinţifice (din domeniul cercetării) spre aderarea Republicii Moldova la UE şi spre integra­rea sa europeană.
Cuvinte-cheie: problema Basarabiei, problema Bucovinei de Nord, geopolitică, integrare europeană, Uniunea Europeană, Uniunea Vamală.

A HISTORIOGRAPHY OF THE PROBLEM OF BESSARABIA WITHIN THE EUROPEAN GEOPOLITICAL SPACE: 1812 – PRESENT
In this paper an analysis was made of the historiography of the problem of Bessarabia within the European geopolitical space. There have been highlighted both geopolitical trends in the Moldovan historiography: the pro-West and pro-East. There is an on going polemic between the representatives of the two geopolitical trends. It is beneficial for the deve­lop­ment of the historiography in Moldova, in general, and regarding the issue of Bessarabia, in particular. In the article there has also been addressed the subject of the Northern Bukovina in the context of the historiography on the Bessarabia problem (since 28 June 1940). Among the conclusions there are the following: The historiography trends in (pro-West and pro-East) are the geopolitical options of the researchers who share them; The competitors or the struggle between the two geopolitical actorsthe EU and Russiaregarding the territory of the Republic of Moldova is waged on the field of historiography and of Political Sciences (by default, of the Science of the International Relations); The fact that pro-Western trend is more prominent (it produced more numerous and consistent monographs and studies) is an indication of the orientation of the most Moldovan intellectuals (scientific researchers) to Moldova's accession to the EU and to European integration.
Keywords: the problem of Bessarabia, the problem of Northern Bukovina, geopolitics, European Integration, European Union, Customs Union.


În istoriografia moldovenească anul 1812 este considerat începutul perioadei contemporane. În 1812 Moldova de Est (dintre Prut şi Nistru, numită mai târziu Basarabia) a trecut din spaţiul geopolitic otoman/ turcesc în spaţiul geopolitic rus. Evoluţia Basarabiei în spaţiul geopolitic rus şi-a lăsat amprenta asupra con­ştiinţei populaţiei sale, fapt ce trebuie luat în considerare atunci când studiem evoluţia Republicii Moldova în context geopolitic. Chiar dacă factorul turcesc nu se mai manifestă nici în Moldova de Vest (România), nici în Moldova de Est (Republica Moldova), factorul rusesc este prezent şi se manifestă activ în zona noastră geografică, conducerea Federaţiei Ruse declarând deschis că are interese în Republica Moldova [22].
Până în prezent s-a acumulat o istoriografie bogată a problemei abordate. Aşa încât, la etapa actuală, există studii importante care tratează istoriografia – interpretările – şi mai puţin faptele istorice, care, în fond, sunt clare şi binecunoscute. Cercetarea istoriografiei a devenit o temă pasionantă în sine. Wilhelmus Petrus van Meurs nota în studiul său dedicat istoriografiei comuniste a chestiunii Basarabiei: „În studiul de faţă am separat cu totul istoricul de istoriografie” [44, p.17]. Momentul anexării Basarabiei de către Rusia (16/28 mai 1812) a constituit începutul problemei Basarabiei în istoriografia moldovenească, respectiv – în cea româ­nească. În studiile istoriografice din Imperiul Rus şi din URSS evenimentul din 1812 a fost calificat drept unul progresist – de „eliberare” a unei părţi din Moldova de sub jugul Imperiului Otoman (în istoriografia rusă şi în cea sovietică este folosit cuvântul „alipire” şi nu „anexare”, avându-se în vedere că Turcia, care deţinea jurisdicţia asupra teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru, şi-a dat consimţământul – a cesionat acel teritoriu Rusiei). Pe de altă parte, în timp ce în istoriografia românească unirea Basarabiei cu România este considerată ca fiind rezolvarea problemei Basarabiei, pentru Rusia „problema basarabeană” a apărut la 27 martie 1918, adică exact atunci când Sfatul Ţării de la Chişinău a votat unirea Basarabiei cu România.
În ceea ce priveşte istoriografia problemei Basarabiei, considerăm că studiile în cauză pot fi clasificate după câteva criterii:
1.    Literatura pe ţări, respectiv, studiile autorilor din: a) Republica Moldova şi România; b) Rusia; c) statele occidentale şi alte state ale lumii. Această clasificare – după locul de origine – corespunde cla­si­fi­cării după formă – adică după limba în care au fost elaborate şi publicate (în original, înainte de a fi traduse) studiile respective: a) în limba română, b) în limba rusă, c) în alte limbi (în primul rând, cele occidentale).
2.    Literatura după orientarea autorilor – după conţinut: a) cercetători de orientare pro-Vest (atât studiile celora care se înscriu în concepţia „Istoria românilor”, cât şi ale celora care scriu dintr-o perspectivă moldostatalistă; ambele categorii de cercetători se pronunţă pentru vectorul geopolitic vestic – integrarea europeană a Republicii Moldova); b) cercetători de orientare pro-Est (avându-se în vedere în primul rând relaţii strânse cu Rusia); c) cercetători neutri (de regulă, cei occidentali).
În prezenta lucrare voi încerca prezentarea diferenţelor dintre cele două paradigme şi orientări geopolitice (pro-Vest şi pro-Est).
De-a lungul timpului au fost editate mai multe studii de referinţă, consacrate direct tratării istoriografiei problemei Basarabiei, semnate de Mihail Bruhis [5], Ion Ţurcanu [43], Sergiu Nazaria şi Victor Stepaniuc [30], Wilhelmus Petrus van Meurs [44] ş.a. Compartimente importante dedicate istoriografiei problemei Basarabiei se găsesc în studiile mai multor cercetători, consacrate diferitelor perioade sau aspecte ale proble­mei Basarabiei: Octavian Ţâcu [42], Iulian Chifu [11], Gabriel Micu [27] ş.a.
Actualul stat Republica Moldova îşi datorează existenţa apariţiei, la un moment dat – în trecutul istoric: 1812 – a problemei Basarabiei. Iată de ce atunci când abordăm tema manifestării Republicii Moldova în contextul evoluţiei spaţiului geopolitic trebuie să luăm în considerare întreaga evoluţie în context regional şi european a teritoriului, pe cea mai mare parte a căruia s-a constituit Republica Moldova, recunoscută ca stat independent după 27 august 1991. Studiile privind problema Basarabiei în contextul evoluţiei spaţiului geopolitic ajută la înţelegerea stării actuale a Republicii Moldova şi a influenţelor asupra perspectivelor sale. Chiar din cele câteva orientări ale cercetătorilor care au studiat problema Basarabiei se vede clar prezenţa unei componente geopolitice (respectiv, a unei opţiuni geopolitice a autorilor). Viziunile „taberelor” consa­cra­te (pro-Vest şi pro-Est) izvorăsc din anumite interese geopolitice. Autorii care s-au ocupat de această temă inevitabil au cercetat-o în context geopolitic şi au proiectat o perspectivă geopolitică a Basarabiei – actual­mente, a Republicii Moldova. Până în prezent a fost puţin cercetată şi analizată polemica dintre reprezentanţi ai celor două curente geopolitice, nu a fost efectuat un studiu comparativ complex cu privire la abordările şi poziţiile celor două tabere.
În una din prelegerile sale, cunoscutul cercetător rus în domeniul Geopoliticii, Alexandr Dughin, men­ţiona că „Istoria nu este totalitatea faptelor, ci totalitatea interpretării faptelor. (…) Istoria este un fenomen semantic. (…) Istoria devine istorie atunci când dobândeşte o dimensiune semantică, un sens. (…) Determinarea epocilor istoriei ruse înseamnă aducerea în istoria rusă a unui sens. (…) Nu există o istorie unică… – există interpretare [i.e. interpretări]. Şi iată lupta pentru interpretările trecutului este un proces care se desfăşoară în prezent şi care predetermină viitorul” [14]. Aceste idei sunt valabile şi cu privire la istoriografia problemei Basarabiei, care reprezintă nu altceva decât mai multe interpretări ale aceloraşi fapte istorice. În funcţie de interpretare, autorii proiectează un viitor: cu excepţia neutrilor (de regulă, străinilor, mai ales occidentalilor, care, nefiind cetăţeni ai Republicii Moldova, nu se implică/angajează în această proiectare, păstrând o distanţă/ imparţialitate), cercetători ai curentului pro-Vest proiectează aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană şi integrarea europeană a ţării, iar cercetători ai curentului pro-Est – integrarea Republicii Moldova în Uniunea Vamală a Uniunii Eurasiatice (însufleţită de Rusia).
Printre autorii notorii care au cercetat problema Basarabiei îi putem menţiona pe: Nicolae Iorga [19, 20], Pavel Gore [18], Mihai Eminescu [15, 16], Ion Nistor [31], Ştefan Ciobanu [10], Nicolae Ciachir [9], Al.Boldur [4], Valeriu Florin Dobrinescu [13], Iftimie Pop [35], Paul Cernovodeanu [8], Al.Husar [17], Valentin Negre [31], Adrian Dinu Racheru [36], Ion Agrigoroaei [1], Gheorghe Buzatu [7]. Printre istoricii din Republica Moldova care s-au afirmat în promovarea poziţiei pro-Vest putem menţiona pe Anton Moraru [28, 29] Lidia Pădureac [34], Ion Şişcanu [41], Ion Ţurcanu [43], Ruslan Şevcenco [40], Petru Lucinschi [25], Alexandru Burian [6] ş.a. Printre autorii sovietici care au scris la temă pot fi nominalizaţi: D.I. Antoniuc, S.I. Afteniuc, A.E. Esaulenco [2], Artiom Lazarev [23] ş.a. Ca reprezentanţi ai curentului pro-Est, din Republica Moldova, îi menţionăm pe Vasile Stati [37, 38], Sergiu Nazaria şi Victor Stepaniuc [30] ş.a. Printre autorii occidentali care s-au ocupat de problema Basarabiei îi menţionăm pe Ch.U. Clark [12], Dennis Deletant, Wilhelmus Petrus van Meurs [44], Charles King [21], Keith Hitchins, Irina Livezeanu [24] – cercetătoare americană de origine română, Mihail Melitiuhov [27] ş.a.
Există câteva date semnificative din istoria Basarabiei care comportă o interpretare diferită din partea reprezentanţilor celor două curente proeminente – cel pro-Vest şi cel pro-Est: 16/28 mai 1812, 27 martie 1918, 28 iunie 1940 (din această dată, problema Basarabiei este studiată în tandem cu cea a Bucovinei de Nord), 22 iunie 1941, 23 august 1944. Interpretarea fiecăreia dintre aceste date, din cele câteva puncte de vedere, este diferită şi orientată geopolitic. Vom exemplifica poziţiile în interpretare în baza unor studii recente cu privire la tema în cauză.
În ceea ce priveşte data de 16/28 mai 1812, reprezentantul curentului pro-Vest, Anton Moraru, notează: „(...) problema Basarabiei ca problemă naţională românească şi problemă internaţională a apărut în rezultatul războiului ruso-turc din 1806-1812 şi semnării la 16 mai 1812 a Tratatului ruso-turc în conformitate cu care Rusia ţaristă a ocupat cu forţa armată o parte a Ţării Moldovei” [28, p.5]; „Războiul ruso-turc din 1806-1812 a adus la dezmembrarea Ţării Moldovei şi anexarea Basarabiei la Rusia ţaristă. În 1806, Moldova şi Ţara Românească au fost ocupate de oştile ruseşti. Pentru aprovizionarea acestor hoarde imperiale populaţia a muncit cu mâinile şi cu dobitoacele, a plătit foarte mari impozite. Armata rusă a jefuit tot ce se găsea la ţăranul român. Ca rezultat al acestui război, Alexandru I a rupt din pământul Moldovei partea cea mai mănoasă şi mai bogată, numită apoi Basarabia. În 1813 numele de Basarabia a fost localizat asupra întregii Moldove transprutene, dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. În acest mod apare în istoria românilor şi în diplomaţia europeană problema Basarabiei” [28, p.6-7]. Aşadar, din punctul de vedere al unor repre­zen­tanţi ai curentului pro-Vest acest act (din 1812) are o conotaţie negativă, întrucât a fost divizată Ţara Moldovei, Basarabia – Moldova de Est – fiind încorporată în Rusia.
Pe de altă parte, reprezentanţi ai curentului pro-Est consideră anexarea Basarabiei sau „trecerea [Basarabiei] de sub jurisdicţia Imperiului Otoman sub jurisdicţia Rusiei” [6, p.287] drept un act progresist. De exemplu, Vasile Stati a scris despre „consecinţele benefice ale misiunii de eliberare a armatei ruse în a. 1812”, „rolul benefic al armatelor ruse în Moldova”: „Într-adevăr, după a. 1812 Moldova de Vest sau Turcească, după cum o numea N.Iorga, până în a. 1877 a rămas o colonie otomană, cuprinsă de obscurantism, în mare cu un mod feudal de gospodărire, cu un sistem feudal-colonial al dirijării politico-administrative” [39, p.37].
Totuşi, Moldova (de Vest) a fost un stat aflat în relaţii speciale cu Turcia, care, în calitate de suzeran, asigura (trebuia să asigure!) securitatea statului moldovenesc. Niciodată Moldova nu a fost paşalâc (provincie guvernată de un paşă, sub jurisdicţia Turciei). Chiar şi cu referire la cele câteva raiale din Basarabia, putem menţiona că diferenţa dintre anexarea Bugeacului (1538) şi a ţinutului Hotin (1715) de către Turcia şi anexarea Basarabiei (Moldovei dintre Prut şi Nistru) de către Rusia (1812) a constat în faptul că funcţionarii turci au păstrat în raialele moldoveneşti vechea rânduială, vechile tradiţii, fără să impună cultura şi modul lor de viaţă (limba turcă, religia musulmană), fără să colonizeze raialele dintre Prut şi Nistru, în timp ce, în urma ingineriei sociale operate de Imperiul Ţarist şi apoi de Uniunea Sovietică, acestea, în prezent părţi din teritoriul Moldovei de Est (Basarabiei), sunt complet sau aproape complet deznaţionalizate şi – unele – înstrăi­nate (nu mai aparţin statului moldovenesc).
Pe de altă parte, reprezentanţi ai paradigmei pro-Est au o altă optică în ceea ce priveşte momentul apariţiei problemei Basarabiei. Victor Stepaniuc nota într-o lucrare de referinţă: „O temă aparte în abordările antimoldoveneşti ale adepţilor ideologiei pan-româneşti a devenit «problema basarabeană». Indiscutabil, «chestiunea basarabeană, problema basarabeană» în relaţiile internaţionale, în relaţiile sovieto-române a apărut în anul 1918. Însă, ca problemă în istoria statului moldovenesc, a moldovenilor ca popor ea s-a punctat după anul 1812” [30, p.8]. În pofida faptului că istoricul admite că problema „s-a punctat după (?, notă A.L.) 1812”, titlul monografiei, pe care a semnat-o împreună cu Sergiu Nazaria – „Problema basarabeană şi interpretările ei în istoriografie: de la apariţie la tratatele de la Paris (1917-1947)” – vorbeşte de la sine: rezultă că, în conformitate cu concepţiea autorilor menţionaţi, „problema basarabeană” a apărut nu în 1812, ci în 1917.
Există o polemică între reprezentanţi ai celor două curente geopolitice (pro-Vest şi pro-Est). Nazaria şi Stepaniuc l-au citat şi comentat în studiul lor, dedicat „problemei basarabene” – amintit mai sus – pe Anton Moraru. La rândul său, Anton Moraru, în studiul său, s-a referit la monografia lui Nazaria şi Stepaniuc (menţionată şi ea mai sus), notând: „Aceşti autori au falsificat mai multe probleme cu privire la istoria românilor sub jugul ţarist; au scris greşit precum că «problema basarabeană în relaţiile internaţionale a apărut după primul război mondial şi Unirea Basarabiei cu România» (p.162-282). În realitate, problema Basarabiei a apărut în relaţiile internaţionale în 1812, când Rusia ţaristă a ocupat cu forţa armată teritoriul dintre Prut şi Nistru. Tratatul de pace de la Bucureşti din 16 mai 1812 a dus la apariţia problemei Basarabiei ca problemă internaţională din 1812” [28, p.28].
Polemica axată pe interpretările semnificaţiilor datelor istorice privind problema Basarabiei au continuat mai ales cu referire la data de 27 martie 1918, pe fundalul evenimentelor de la sfârşitul anului 1917 şi începutul anului 1918. Se ştie că la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării – organul legislativ al Basarabiei – a proclamat Republica Democratică Moldovenească în cadrul viitoarei Federaţii Ruse. Din cauza situaţiei tulburi din Rusia, la 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. Deoarece nici un stat nu a recunoscut independenţa Republicii Moldoveneşti, iar Ucraina a înaintat pretenţii teritoriale faţă de Basarabia [10, p.48], la 27 martie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România. De fapt, în acel moment, România era Moldova de Vest – dintre Carpaţi şi Prut, cu capitala la Iaşi (deoarece Valahia se afla sub ocupaţie germană). Astfel, a avut loc reîntregirea Moldovei: Moldova de Est, dintre Prut şi Nistru, s-a reunit cu Moldova de Vest, dintre Carpaţi şi Prut, fără cea de-a treia parte a Moldovei – Bucovina (care s-a alipit la Moldova reîntregită la 28 noiembrie 1918). Indiscutabil, există mai multe aspecte pozitive al acelei uniri – s-a reunit populaţia de pe cele două maluri ale Prutului, care a fost despărţită abuziv în 1812. De asemenea, prin faptul unirii, Basarabia a scăpat de foametea din 1932-1933 şi de represiunile bolşevice în masă din 1937-1938, din URSS (inclusiv din RASSM). Totuşi, reprezentanţi ai curentului pro-Est se pronunţă categoric împotriva acelei (re)uniri: „Ştafeta de deznaţiona­li­zare şi dezetatizare a moldovenilor a fost preluată şi promovată cu înverşunare, din ianuarie 1918, de regimul românesc de ocupaţie a Republicii Democratice Moldoveneşti: moldovenii au fost declaraţi «români», limba moldovenească a fost rebotezată «românească». Chiar şi titulatura de o scurtă folosinţă (de la 24.01.1918 până la 27.03.1918) Republica Democratică Moldovenească Independentă a fost falsificată în procesul îngăimării actelor aşa-zisei «uniri». În urma tranzacţiilor politice cu Germania şi Austro-Ungaria, apoi cu Franţa şi Marea Britanie, coruperii căpeteniei Sfatului Ţării: «Ion Inculeţ a ciupit 2000000 de lei prin Marghiloman (prim-ministrul României) ca să voteze în Sfatul Ţării alipirea Basarabiei, banii i-au fost număraţi la ««Hotel de Londra»», la Chişinău, prin deputaţii Pilescu şi Andrei Corteanu, «Primul ministru român, de la tribuna Sfatului Ţării, în numele poporului Basarabiei (sic!) şi al regelui Ferdinad I … proclamă (sic!) Basarabia (sic!) unită cu România»” [38, p.134-135]. Vasile Stati mai scrie: „Primul ministru român decretează «unirea» «Basarabiei» (sic!) cu România, nu a Republicii Democratice Moldoveneşti (cotropite de divizii româneşti), dar «independente» anume în acest scop – al «unirii». România regală era conştientă că Moldova pruto-nistreană cu numele colonial de «Basarabia», din punctul de vedere al dreptului internaţional, la acea dată – şi mai târziu! – se află sub jurisdicţia Rusiei” [38, p.135].
Din aceste citate rezultă că autorul contestă votul Sfatului Ţării din 24 ianuarie 1918 privind declararea independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti (RDM) şi susţine că RDM s-a aflat şi mai târziu de 24 ianuarie 1918 sub jurisdicţia Rusiei – idee care nu îl jenează cu nimic, deşi este considerat statalist moldovean. Ne-am fi aşteptat ca un istoric ce se pretinde adept al viziunii statalităţii moldoveneşti să se folosească de orice fapt istoric pentru a promova idealul – independenţa statului moldovenesc, care s-a produs la 24 ianuarie 1918. Că nu a fost de acord cu unirea votată de Sfatul Ţării la 27 martie 1918 încă este de înţeles (deşi, acel act a însemnat reunirea a două părţi ale vechii Moldove, la care mai târziu s-au alipit Bucovina, Transilvania, Crişana, Banatul şi Maramureşul din care în secolul XIV au venit cei care s-au constituit în elita noului stat – pe care ei l-au fondat – Ţara Moldovei). Autorul nu are nici o obiecţie faţă de prezenţa Moldovei de Est (Basarabiei) în cadrul statului rus, dar obiectează categoric faţă de prezenţa Basarabiei în cadrul unui stat comun cu Moldova de Vest (dintre Carpaţi şi Prut), iar apoi cu Bucovina, Maramureş, Transilvania, Banat etc. La rândul lor, alţi autori pro-Est, referindu-se la „ocuparea Chişinăului de către armatele române la 13 ianuarie 1918”, consideră că „după 14 ianuarie 1918 Sfatul Ţării era lipsit de orice legalitate”, respectiv „actul «unirii» din 27 martie 1918 este ilegal ab initio” [30, p.100]. Prin această viziune însă, autorii contestă şi votul Sfatului Ţării din 24 ianuarie 1918, prin care a fost proclamată RDM independentă.
Ne putem întreba: dacă statele lumii ar fi recunoscut independenţa noului stat, autorii la fel ar fi contestat actul de adoptare a independenţei RDM? Sau ei judecă evenimentul din 24 ianuarie 1918 prin prisma actului unirii din 27 martie 1918? Un cercetător care scrie din perspectivă moldostatalistă ar fi apreciat actul declarării independenţei RDM, chiar şi cu contingentele militare române aflate în Basarabia la solicitarea Sfatului Ţării [10, p.63] „pentru a restabili ordinea”, adică pentru a pune capăt jafului grupurilor de militari ruşi bolşevizaţi, care se retrăgeau de pe front în Rusia şi care – fiind străini în Basarabia, fără vreo legătură cu populaţia locală autohtonă – îşi permiteau să instituie pe teritoriul Basarabiei, fără să consulte populaţia locală, „puterea sovietică”, de fapt: puterea lor (a bandelor banditeşti) – impusă cu forţa armelor. Ştefan Ciobanu a arătat că în acea perioadă „pentru a lupta cu anarhia şi cu bolşevicii, care ameninţau autodeter­mi­na­rea în proces, aceste naţionalităţi [din Imperiul Rus, notă A.L.] recurg la ajutorul armatelor străine. Aşa, de exemplu, statele baltice îşi constituie aparatele lor de guvernare sub scutul armatei germane, care ocupă aceste state şi în unele cazuri introduc dictatura militară (Estonia). Bielorusia, în lupta ei pentru autodeter­mi­nare, se foloseşte de armata germană, căreia preşedintele guvernului bielorus Schirmunt îi aduce mulţumiri «pentru eliberarea de sub jugul bolşevic». Rada ucraineană, după ce încheie pace cu puterile centrale, cheamă în mod oficial armatele germane pentru a-şi atinge scopurile naţionale” [10, p.61]. Nazaria şi Stepaniuc au însă o abordare diferită cu referire la Basarabia (căreia nu îi recunosc independenţa din cauza prezenţei unor trupe române în teritoriu) în comparaţie cu celelalte state: „Cât priveşte «alte teritorii separate de Rusia» – oamenii care au proclamat independenţa Finlandei, Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei exprimau voinţa acestor popoare şi după proclamarea independenţei, aceste teritorii au devenit state independente veritabile” [30, p.112]. Reiese că populaţia Basarabiei a fost singura mulţumită de regimul ţarist de ocupaţie, exploatare, colonizare şi deznaţionalizare (rusificare), nedorind să-şi redobândească libertatea – independenţa. Cu părere de rău, din cauza neacceptării unirii Basarabiei cu România (la 27 martie 1918), autorii contestă şi legalitatea adoptării independenţei RDM (la 24 ianuarie 1918): după o expresie consacrată – au aruncat şi copilul cu apa din lighean.
Dar în alte foste colonii ţariste data declarării independenţei în 1918 este la mare cinste: de exemplu, în Estonia ziua naţională este sărbătorită la 24 februarie, zi în care, în 1918, Estonia şi-a declarat independenţa în urma retragerii bolşevicilor din ţară, în Războiul Libertăţii (campania defensivă a armatei estoniene şi a aliaţilor săi – Armata Rusă Albgardistă, Armata Letoniei şi Armata Regatului Unit – împotriva ofensivei Frontului Sovietic de Vest). „În noiembrie 1917, la dezintegrarea Imperiului Rus, o dietă a Guvernământului Autonom al Estoniei, Adunării Provinciei estoniene, care a fost aleasă în primăvara acelui an, s-a proclamat cea mai mare autoritate în Estonia. Curând după aceea, bolşevicii au dizolvat Adunarea Provinciei estoniene şi au forţat retragerea temporară a estonienilor pro-independenţă în ilegalitate în capitala Tallinn. Câteva luni mai târziu, folosind intervalul dintre retragerea Armatei Roşii şi sosirea Armatei Imperiale germane, Comi­te­tul Salvării al Consiliului Naţional al Estoniei Maapäev a emis la 24 februarie 1918 (la Tallinn) Declaraţia de Independenţă a Estoniei şi a format Guvernământul provizoriu al Estoniei. Această primă perioadă de independenţă a fost extrem de scurtă durată, deoarece trupele germane au intrat în Tallinn în zilele urmă­toare. Autorităţile germane nu au recunoscut nici guvernul provizoriu, nici cererea sa pentru independenţa Estoniei, considerându-l ca un grup autoproclamat, care a uzurpat drepturile suverane ale nobilimii Baltice” [http://en.wikipedia.org/wiki/Estonian_War_of_Independence]. Prezenţa armatei germane – care a sprijinit un guvern al nobilimii – a contribuit la consolidarea independenţei Estoniei. La 2 februarie 1920 a fost semnată pacea de la Tartu, între Rusia şi Estonia. La data de 20 august 1991 Estonia şi-a recă­pă­tat independenţa (faţă de Rusia). În Estonia actul din 1918 este considerat ca unul superior celui din 1991.
Practic, în acel context, independenţa noilor state, formate pe ruinele fostului Imperiu Rus, era imposibilă fără ajutor extern. De fapt, chiar şi în perioada actuală de timp independenţa unui nou stat este dificilă fără sprijin din exterior: de exemplu, Kosovo a devenit independentă cu concursul trupelor NATO (în primul rând, americane). Mai mult, independenţa oricărui stat eliberat de sub ocupaţie străină este posibilă, de regulă, cu ajutorul militar al unui sau al mai multor state, deoarece vechea metropolă luptă împotriva independenţei fostei colonii care îşi doreşte independenţa.
Pe de altă parte, istorici pro-Vest acordă o semnificaţie deosebită evenimentelor din anii 1917-1918 (de asemenea, Tratatului semnat la Paris, pe 28 octombrie 1920, între Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia, pe de o parte, şi România, pe de altă parte). Declararea independenţei şi proclamarea unirii RDM cu România este considerată de ei drept rezolvare a problemei Basarabiei: „Odată cu recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România de către principalele puteri aliate, precum Anglia, Franţa, Italia, Japonia şi România, problema Basarabiei a fost rezolvată” [28, p.28]; „În rezultatul Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918, problema Basarabiei a fost rezolvată. La 28 octombrie 1920 la Paris a fost semnată Convenţia cu privire la Basarabia, prin care a fost recunoscută unirea Basarabiei cu România” [28, p.128].
De notat că dacă în legătură cu perioada sovietică putem admite că cercetătorii care au tratat problema Basarabiei puteau fi victime ale cenzurii sau ale autocenzurii, istoricii care scriu în perioada post-sovietică pe această temă îşi exprimă viziunea în condiţiile libertăţii de exprimare, aşa încât cercetătorii de azi îşi prezintă deschis şi clar concepţia sau orientarea geopolitică pro-Vest sau pro-Est. Autorii citaţi mai sus au punctat acest lucru: „În istoriografia sovietică acest organ [Sfatul Ţării] a căpătat doar aprecieri negative. Aceasta, bineînţeles, nu era o poziţie nepărtinitoare, care punea accentul pe o analiză obiectivă a esenţei evenimentelor şi fenomenelor. Ştiinţa istorică în URSS, dar şi în restul ţărilor socialiste, deservea politica partiinico-etatistă, era un apologet deschis al sistemului existent şi al ideologiei comuniste. Faptul dat, indiscutabil, constituia principalul ei viciu şi reprezenta bariera principală în calea dezvoltării ei ca ştiinţă. Cu alte cuvinte, istoria, ca disciplină de cercetare-predare, era în condiţiile Puterii sovietice doar o continuare a ideologiei comuniste şi o servitoare a politicii PCUS” [30, p.21]. Cu toate acestea, autorii acestor rânduri adesea continuă ideile şi poziţiile istoricilor sovietici, dezvoltând idei şi atitudini care au fost formulate în perioada sovietică. Chiar dacă nuanţează poziţia lor (prezentând-o ca diferită de cea a istoricilor sovietici [30, p.22]), în comparaţie cu istorici ai curentului pro-Vest („concepţia românistă” [30, p.25]), Nazaria şi Stepaniuc apreciază, la fel ca şi istoricii sovietici, că „aşa-numita «unire» a avut loc contrar voinţei majorităţii popu­la­ţiei (…)” [30, p.25]. Dacă nu a avut loc un referendum, asemenea aprecieri nu au un temei sau sunt simple presupuneri (cu toate că au existat opinii sau mărturii, citate în studii istorice, împotriva unirii Basarabiei cu România).
Autorii consideră că „iniţial după Revoluţia din Octombrie [Sfatul Ţării] tindea să consolideze pe teritoriul Moldovei Pruto-Nistrene ordinea burghezo-democratică” [30, p.22], ei recunoscându-i legitimitatea [Sfatului Ţării]. În opinia lor, situaţia s-a schimbat în ianuarie 1918: „(…) după 14 ianuarie 1918 Sfatul Ţării era lipsit de orice legitimitate (…)” [30, p.100]. După această dată, Sfatul Ţării a adoptat, în opinia autorilor, o „poziţie trădătoare” [30, p.22]: „În concluzie, putem afirma că proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti a fost expresia doleanţelor poporului moldovenesc de restabilire a statalităţii sale seculare. Majo­ri­tatea absolută a concetăţenilor noştri însă pledau pentru păstrarea Moldovei în componenţa Rusiei [?, notă A.L.] şi erau categoric contra separării de ea [?, notă A.L.] şi unirii cu România. Din cauza intensificării procesului de sovietizare şi bolşevizare a Basarabiei însă, liderii mişcării naţionale, situaţi pe poziţii tranşant antisovie­tice şi antibolşevice, evoluează ideologic spre naţionalismul românesc şi contrar voinţei populaţiei întreprind acţiuni subversive contra tânărului stat moldovenesc renăscut în rezultatul revoluţiei ruse. În mare taină de opinia publică, cel mai mult temându-se de propriul popor şi fiind complet lipsiţi de sprijinul lui, ei apelează la cercurile conducătoare româneşti, chemând în ţară trupe intervenţioniste străine. Sub paza acestora şi la decizia oligarhiei semifeudale române, care la rândul său a primit acceptul prealabil al Antantei şi Puterilor Centrale, a fost organizată «votarea» de operetă de la 27 martie (9 aprilie) 1918 din cadrul Sfatului Ţării (la acel moment organ nelegitim şi total nereprezentativ) prin care a fost proclamată «unirea» Basarabiei cu România. Acest act n-a avut nici o putere juridică atât din punct de vedere al principiului suveranităţii poporului, cât şi al dreptului internaţional. Menirea lui a constat excepţional în «legalizarea» anexării Basarabiei de către România regală. Marile Puteri occidentale şi Germania au «stimulat» România, permiţându-i să ocupe teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru, din motive anticomuniste, pentru a o atrage în lupta contra Rusiei Sovietice. Majoritatea populaţiei ţinutului nostru însă n-a acceptat dominarea străină şi trăia cu speranţa răsturnării ei” [30, p.115]. Acest pasaj atestă o contradicţie. Autorii neagă legitimitatea votului Unirii (Moldovei de Est/Basarabiei cu Moldova de Vest/România, la 27 martie 1918), dar recunosc legitimitatea declarării de acelaşi organ a independenţei (în carul viitoarei Federaţii Ruse, la 2 decembrie 1917). Sfatul Ţării a fost expresia demnităţii populaţiei moldoveneşti din Basarabia. Fără actele votate de Sfatul Ţării, foarte posibil nu era creată în 1940 nici RSSM pe teritoriile ocupate de URSS în urma implementării protocolului adiţional secret la Tratatul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 (Basarabia putea fi inclusă în cadrul RSS Ucrainene; de altfel, în nota diplomatică sovietică remisă ministrului României la Moscova, la 23 iunie 1940, de către comisarul afacerilor externe al URSS, Veaceslav Molotov, se scria despre „populaţia majo­ri­tară ucraineană” a Basarabiei). Nazaria şi Stepaniuc afirmă că „începând cu anul 1917, realitatea naţional-statală – Republica Moldova redevine o constantă a relaţiilor internaţionale, a circuitului politic interna­ţio­nal”. Dar drama RDM a constat în faptul că nici un stat din lume nu a recunoscut nou-înfiinţatul stat, iar Ucraina a emis pretenţii teritoriale cu privire la teritoriul dintre Prut şi Nistru” [10, p.48].
Se pare că autorii pro-Est acceptă cu uşurinţă scenariul, care nu a fost implementat, de integrare a Basarabiei în Rusia Sovietică (nu avem nici o garanţie că i s-ar fi păstrat vreo autonomie, mai degrabă ar fi devenit o regiune în componenţa Ucrainei Sovietice) şi de comitere a tuturor crimelor pe care le-a comis regi­mul bolşevic în Ucraina: golodomor (1932-1933), colectivizare forţată, represiuni (execuţii ale intelec­tua­lităţii şi gospodarilor=„culacilor” din sate – „duşmanilor poporului”: 1937-1938), deportări, colonizări în teritoriul etniei etc. În acest context istoricul şi fostul preşedinte al RM, Petru Lucinschi, a exprimat această părere: „(…) la 1918 «răul mai mic», dintre Rusia sovietizată şi România, pentru Moldova a fost România. Derutată şi neajutorată ca un iepure în bătaia a două faruri, Basarabia a ales România, astfel salvându-se de dictatura teroristă şi de foamete. De exemplu, în Ucraina şi Kazahstan foametea din anii ’30 a secerat milioane de vieţi omeneşti. Milioane de vieţi au măcinat şi închisorile, şi lagărele de concentrare, şi deportările. Măcar de asta ne-a ferit Dumnezeu” [25, p.194]. Este o poziţie rezonabilă, din punctul de vedere al paradigmei moldostataliste, pornind de la „respectul faţă de om ca valoare absolută” [25, p.193]. Nazaria şi Stepaniuc contestă viziunea lui Petru Lucinschi: „La pagina 194 autorul [Petru Lucinschi] îndreptăţeşte «unirea» Moldovei cu România în calitate de «cel mai mic rău» în comparaţie cu teroarea de la mijlocul anilor ’30 din URSS, pe care moldovenii, evident, au evitat-o. Aceasta însă este o metodă absolut neistorică şi complet neştiinţifică. În primul rând, extrapolarea impactului unor evenimente mai târzii asupra unei perioade mai timpurii este inadmisibilă şi antiştiinţifică. Doar în 1918 teroarea stalinistă nu putea fi prevăzută de nimeni, iar teroarea românească era o realitate cotidiană. Dar chiar dacă admitem o aşa «metodă», atunci ar trebui îndreptăţite orice mârşăvenii şi fărădelegi din perioadele istorice premergătoare, dacă aceasta ar putea preîntâmpina (cum ar putea unii crede peste un timp de decenii sau chiar secole) alte potlogării şi crime. Admiţând analogia, ar trebui, de exemplu, să ne bucurăm, dacă în rezultatul intervenţiei japonezii, să zicem, ar fi acaparat Extremul Orient, teritoriile din vestul şi nord-vestul Rusiei, inclusiv Petrogradul, Ucraina şi Bielorusia deveneau posesiuni germane, iar Nordul, Crimeea, Caucazul şi Asia Mijlocie erau transformate în colonii engleze şi franceze. Urmând «logica» respectivă putem ajunge la absurd total. «Istoria virtuală» – este o distracţie plăcută la un păhăruţ de «cafea moldovenească», dar nu-i ştiinţă” [30, p.96]. Dincolo de faptul că nu este clar ce are „metoda” cu constatarea – garantatelor! – crime pe care le-ar fi comis regimul bolşevic în Basarabia, dacă Moldova de Est s-ar fi aflat în cadrul URSS în perioada interbelică, din pasajul citat reiese clar poziţia sau paradigma autorilor pro-Est: pentru ei Basarabia este comparabilă cu Extremul Orient, Nordul, Crimeea, Caucazul etc., ei raportându-se astfel la Rusia (la interesele acelui stat – interesul de a nu fi divizat), în timp ce viziunea moldostatalistă a lui Petru Lucinschi se reduce la omul din regiunea dintre Prut şi Nistru – la populaţia Basarabiei (el este preocupat ca ea să nu fie umilită şi distrusă). Din con­si­deraţiile scrise ale lui Nazaria şi Stepaniuc rezultă că ei se s-au preocupat ca statul rus să nu fie umilit şi dezintegrat.
Din punctul de vedere al partizanilor concepţiei pro-Est, „soluţionarea definitivă [?, notă A.L.] a prob­le­mei basarabene” [30, p.249], după cum şi-au intitulat un paragraf din lucrare, a avut loc la 28 iunie 1940: „(...) problema basarabeană ca o chestiune de litigiu internaţional a fost definitiv soluţionată la 28 iunie 1940 (...)” [30, p.283]; „Pe parcursul anilor’20-’30 însă, raportul de forţe s-a schimbat şi în urma prăbuşirii Sistemului de la Versailles una din creaturile lui – problema basarabeană – şi-a găsit rezolvarea definitivă. Odată cu începutul celui de-al doilea război mondial, înfrângerea pe Frontul de vest a principalilor garanţi ai «integrităţii teritoriale» a României – Angliei şi Franţei – şi imposibilitatea Germaniei de a declanşa deja în 1940 războiul împotriva URSS, pentru Uniunea Sovietică au apărut noi posibilităţi de a „reîntoarce teritoriul Basarabiei smulse de la Rusia Sovietică [?, notă A.L.] în 1918 contrar voinţei populaţiei ei [?, notă A.L.]”
[30, p.281]. Câteva precizări merită a fi făcute. În primul rând, Basarabia nu a făcut parte din Rusia Sovietică, de aceea nu se poate vorbi despre „reîntoarcerea” teritoriului său Uniunii Sovietice în 1940. În al doilea rând, dacă nu a fost desfăşurat un referendum, după cum au subliniat în mai multe rânduri autorii, de unde ştiu ei că populaţia Basarabiei a fost contra (sau pro) ceva?
Din perspectiva autorilor care scriu de pe poziţia orientării geopolitice pro-Vest, la 28 iunie 1940 „(…) teri­toriul dintre Prut şi Nistru [Basarabia] avea să fie anexat de către Uniunea Sovietică” [41, p.5]. Istoricul Ion Şişcanu avea să noteze că în 1940 a avut loc o nouă anexare a Basarabiei de puterea din Est – de astă dată nu de Rusia ţaristă, ci de URSS: „În 1940, România, situată la confluenţa marilor puteri totalitare, a trebuit să suporte fatalitatea poziţiei sale geogra­fice, consecinţele provocate de reglementările totalitare, iniţiate conform anexei secrete la Pactul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, precum şi de desfăşurările în curs ale celui de-al doilea război mondial” [41, p.7]. Ion Şişcanu a scris despre „circums­tan­ţele în care, în 1940, a fost pregătită ocuparea teritoriului dintre Prut şi Nistru; dimensiunile şi rolul operaţiei militare în cadrul procesului de anexare a Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa” [41, p.7].
Aceeaşi poziţie o are şi Anton Moraru, cu referire la 28 iunie 1940: „Astfel Basarabia, împreună cu nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, este ocupată de U.R.S.S.” [29, p.33]. Referindu-se la consecinţele actului din 28 iunie 1940, Ion Şişcanu notează: „Una din consecinţele principale, generate de ocuparea teritoriului dintre Prut şi Nistru, a constituit-o dezmembrarea Basarabiei prin legea din 2 august 1940 a Sovietului Suprem al U.R.S.S., efectuată de Moscova odată cu dezmembrarea Republicii Autonome Moldoveneşti, creată anterior tot de Moscova, la 12 octombrie 1924, în cadrul Ucrainei sovietice. Constatăm că acest eveniment istoric a fost, este şi va fi, cu siguranţă, studiat, analizat şi apreciat. Abordarea în istoriografia sovietică şi în special în cea din R.S.S.M. a evenimentului produs la 2 august, la Moscova, a fost analizată de Mihail Bruhis care a apreciat-o drept «falsificare a adevărului». Cu toate acestea, (…), Victor Stepaniuc (…), depăşindu-şi predecesorii în meseria de falsificare şi interpretare arbitrară a istoriei şi, mai ales, în relansarea campaniei antiromâneşti, în voluminoasa lucrare «Statalitatea poporului moldovenesc», apelează la aceleaşi «argumente», aprecieri şi concluzii, dărâmate în anii 1990-2007 de către istoricii din Republica Moldova şi România. «La 30.06.1940 [scrie Victor Stepaniuc] (…) armatele sovietice s-au oprit la Prut, restabilind hotarele de vest ale Republicii Moldoveneşti. La 3.07.1940 graniţa dintre U.R.S.S. şi România a fost restabilită pe Prut… În august 1940 Statul Moldovenesc – a doua Republică Moldovenească îşi continua mersul în istorie având garanţia unei forţe politice, economice şi militare cu mare pondere şi autoritate – URSS»” [41, p.247]. Şişcanu apreciază: „I. Arnold are perfectă dreptate când afirmă că R.S.S. Moldove­nească «îşi datora existenţa actului creator al puterii centrale», că prin însuşi faptul creării R.S.S. Moldoveneşti, conform indicaţiilor puterii centrale, se trage concluzia despre caracterul non-statal al acestei republici unionale în clipa apariţiei sale, «în măsura în care existenţa unui stat din punct de vedere juridic poate avea drept bază numai exprimarea propriei voinţe»” [41, p.250], iar în cazul RSSM, a arătat Ion Şişcanu, nu a avut loc exprimarea voinţei populaţiei. Aşadar, o diferenţă între promotori ai poziţiei pro-Vest şi promotori ai orientării pro-Est poate consta şi în faptul că, din perspectiva partizanilor primei paradigme, prezenţa Basarabiei în componenţa Rusiei Ţariste nu a comportat nici un caracter statal (măcar comparabil cu statutul pe care l-a avut Principatul Moldovei sub suzeranitatea Imperiului Otoman); mai mult, nici RSSM nu a fost o formaţiune statală adevărată, în timp ce istorici promotori ai curentului pro-Est – atât istorici care au scris în perioada sovietică, cât şi istorici din perioada postsovietică – au considerat că RSSM a fost o formă de statalitate. Din perspectiva concepţiei pro-Vest, cel puţin momentul 23 iunie 1990 – ziua în care Legislativul de la Chişinău a adoptat actul de suveranitate – poate fi considerat ca un moment al restabilirii statalităţii moldoveneşti, recunoscute după adoptarea independenţei (la 27 august 1991).
În ceea ce priveşte data de 22 iunie 1941, cercetători de orientare geopolitică pro-Est o califică drept „ocupaţie”: „La 22.06.1941 blocul militar germano-italiano-româno-fascist a năvălit mişeleşte asupra URSS, deci şi asupra Republicii Moldoveneşti” [37, p.350]. Pe de altă parte, cercetători de orientare geopolitică pro-Vest apreciază data în cauză drept „eliberare”. Făcând o periodizare a problemei Basarabiei, ajungând la momen­tul 22 iunie 1941, Anton Moraru notează: „A şasea perioadă a cuprins anii 1941-1944, când Ion Antonescu a participat în războiul antisovietic pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa. Însă Armata Română a suferit înfrângere” [28, p.129].
Diferită este şi aprecierea de către reprezentanţi ai curentului geopolitic pro-Est a semnificaţiei datei de 23 august 1944, când, în urma unei lovituri de stat, a încetat colaborarea României cu puterile Axei şi au început tratativele privind un armistiţiu şi de colaborare militară cu Uniunea Sovietică: „În aşa fel, faimoasa «problemă basarabeană» a fost definitiv soluţionată şi orice tentative de nerecunoaştere, ba mai mult, revizuire a hotarului moldo-român reprezintă o negare a rezultatelor celui de-al doilea război mondial şi pot avea unele urmări tragice şi imprevizibile” [30, p.355]. De notat că autorii citaţi folosesc calificativul „rezolvare definitivă a problemei basarabene” atât cu referire la anul 1940, cât şi cu referire la 1944: pe de o parte, ei au notat că anul 1940 este momentul respectivei „rezolvări”, iar apoi au folosit aceeaşi expresie – „problema a fost soluţionată definitiv” – şi cu referire la anul 1944. Dacă a fost soluţionată definitiv în 1944, înseamnă că nu a fost soluţionată definitiv în 1940. În rândul al doilea, cu referire la 1944 au scris despre „hotarul moldo-român”, atunci când era vorba, conform actelor de drept internaţional, de hotarul sovieto-român. În al treilea rând, din perspectivă moldostatalistă, rezolvarea problemei Basarabiei – a vechiului teritoriu moldovenesc dintre Prut şi Nistru – nu putea avea loc decât în momentul proclamării independenţei statului moldovenesc, nicidecum în momentul integrării regiunii în statul de la est, cu capitala la Moscova. Dacă Nazaria şi Stepaniuc ar fi avut cu adevărat în vedere „hotarul moldo-român”, ei ar fi scris că „problema basarabeană” a fost soluţionată definitiv la 27 august 1991, când Republica Moldova şi-a proclamat indepen­denţa, iar Uniunea Sovietică era în proces de dezintegrare. În fine, aceştia au scris despre „urmări tragice şi imprevizibile” ale „revizuirii hotarului moldo-român”. În studiul citat ei au reprodus unul dintre principiile din Actul Final de la Helsinki al CSCE (1975): „Ele (statele – n.a.) consideră că frontierele lor pot fi modi­fi­cate în conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace paşnice şi pe calea acordurilor” [30, p.356]. Acest principiu permite abordarea unei soluţii a conflictului nistrean care să vizeze o corectare – pe cale amiabilă şi reciproc avantajoasă – a frontierei ucraineano-moldoveneşti, ţinându-se cont de componenţa etnică a unor localităţi de la graniţă.
Problema Bucovinei de Nord în contextul istoriografiei problemei Basarabiei. În 1924 începe să fie pusă, de către autorităţile sovietice, problema nordului Bucovinei sau a „Bucovinei de Nord” (cum apare în actele diplomatice sovietice), în tandem cu problema Basarabiei. Autorităţile sovietice au folosit expresia „Bucovina de Nord” şi nu, cum ar fi fost potrivit, nordul Bucovinei, încercând să dea impresia că ar exista o regiune istorică „Bucovina de Nord”, care ar urma să fie integrată în RSSU din URSS. Practic, sovieticii au procedat la fel ca autorităţile austriece – care au denumit (după anexare) partea nord-vestică a teritoriului Moldovei – Bucovina şi la fel ca autorităţile ţariste – care au denumit (după anexare) teritoriul dintre Prut şi Nistru al Moldovei – Basarabia. În cazul de faţă însă, autorităţile au început să folosească denumirea „Bucovina de Nord” înainte de a anexa teritoriul respectiv. Nazaria şi Stepaniuc notează: „De asemenea, şi nu pentru prima oară în istoria relaţiilor internaţionale, la conferinţa sovieto-engleză [august 1924] a fost înaintată problema Bucovinei de Nord cu cererea de a-i acorda poporului ei, în rând cu poporul Basarabiei, posibilitatea de a-şi hotărî de sine stătător soarta” [30, p.232]. Diplomaţii sovietici făceau referire la convenţia din 18 septembrie (1 octombrie) 1914 dintre Imperiul Rus şi România, care pe lângă regiunile Austro-Ungariei locuite de români a vizat şi Bucovina: „Cât priveşte Bucovina, se stipula, că divizarea dintre Rusia şi România se va efectua după principiul majorităţii etnice. Cu alte cuvinte, după statul român era recunoscut dreptul asupra unei părţi a Bucovinei. Guvernul român s-a angajat să păstreze neutralitatea favorabilă Rusiei până la momentul încorporării acestor teritorii” [30, p.187]. Istorici care scriu din perspec­tivă moldostatalistă ar fi scos în evidenţă faptul că nordul Bucovinei – indiferent de componenţa etnică a populaţiei sale, care a suferit modificări în urma colonizărilor cu ruteni din Galiţia în perioada în care Nord-Vestul Moldovei a fost încorporat în Galiţia de regimul de ocupaţie austro-ungar – era un teritoriu care trebuia să se reunească (fie şi în cadrul URSS, după 28 iunie 1940) cu Basarabia. Nu găsim însă asemenea aprecieri la istoricii citaţi, aşa încât reiese că ei erau mulţumiţi cu încorporarea teritoriului moldovenesc al nordului Bucovinei în Ucraina Sovietică, şi nu în RSSM. Deşi nu dă o apreciere acestor fapte, unul dintre autorii studiului citat, V.Stepaniuc, notează în volumul în cauză că „Declinul cu adevărat dramatic [pentru Moldova] începe în 1775, când Turcia, suzerana Moldovei, pentru a întări o coaliţie antirusească, cedează Austro-Ungariei nordul Moldovei” [30, p.8].
Ion Nistor a specificat în lucrarea sa dedicată istoriei Bucovinei că teritoriul nordului Bucovinei, ce urma să intre în cadrul Rusiei, viza zona dintre râurile Nistru şi Prut, fără Cernăuţi: „Una din condiţiile Tratatului secret prin care guvernul român intrase în război alături de Puterile Antantei era, pe lângă dobândirea Transilvaniei, cea a Bucovinei până la Prut cu capitala ei, Cernăuţi, la care ruşii renunţaseră numai după tratative îndelungate şi după ce s-a demonstrat însemnătatea acestui oraş pentru viaţa politică, bisericească, culturală şi economică a Bucovinei. Tratatul secret pentru recuperarea Bucovinei şi Transilvaniei s-a semnat la Bucureşti în ziua de 4/17 august 1916” [33, p.371]. La 8 iulie 1940, patru personalităţi distinse buco­vi­nene, printre care şi istoricul I.Nistor, au trimis o scri­soare Regelui Carol al II-lea, în care se spune: „Un nou greu s-a abătut asupra Bucovinei, acope­rind-o din nou într-un zabranic de jale. O parte din teritoriul ei a fost de curând ocupată de trupele Uniunii Sovietice Ruseşti. Nota ultimativă din 26 iunie face menţiune de partea de nord a Bucovinei, sub care înţelegem cu toţii numai teritoriul dintre Prut şi Nistru locuit în majoritate de ucraineni. Dar mâhnirea adâncă ne-a cuprins sufletele, văzând că trupele sovietice, trecând Prutul, au cuprins valea Ceremuşului şi a Siretului, precum şi parte din valea Sucevei. În cordonul lor de demarcaţie sunt cuprinse, pe lângă oraşele Cernăuţi şi Storojineţ, şi un număr de 40 de sate, pe care însăşi statistica austriacă din 1910 le arată cu o populaţie românească. Ba mai mult chiar, linia de demarcaţie sovietică cuprinde şi o parte din judeţul Dorohoi cu numeroase sate româneşti care n-au făcut niciodată parte din Bucovina”. „Bucovina n-a avut niciodată legături politice cu Ucraina sau imperiul Rusesc”, mai notează cei patru reprezentanţi ai românilor bucovineni, protestând prin această scrisoare „contra actului de nedreptate şi silnicie ce s-a săvârşit faţă de Bucovina” [3]. Ion Nistor, ştiind de prevederile tratatului ruso-român din 4/17 august 1916 de la Bucureşti, a protestat împotriva ocupării de URSS a zonei nord-bucovinene de la vest de Prut. În timp ce istorici promotori ai opţiunii geopolitice pro-Vest (Ion Şişcanu, Anton Moraru ş.a.) se întreabă de ce teritoriile istorice moldoveneşti – nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei – nu au fost incluse de regimul sovietic în RSSM (deşi se ştie că formal graniţa RASSM, în perioada 1924-1940, era pe Prut, deci teritoriul republicii autonome moldoveneşti cuprindea – pe lângă cele 11 raioane ale teritoriului de pe malul stâng al Nistrului – şi întreaga Basarabie), cei care scriu de pe o poziţie pro-Est nu au o asemenea nedumerire. Ion Şişcanu notează: „C.E.P. al R.A.S.S.M. nu era organul reprezentativ al Basarabiei, pentru ca preşedintele ei să poată lua cuvântul în numele populaţiei din Basarabia, iar persoanele care plecase la Moscova în calitate de «delegaţie a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord» nu erau reprezentanţi aleşi ai poporului, ci nişte oameni recrutaţi în pripă, fără împuterniciri să decidă soarta Basarabiei şi a R.A.S.S.M. Rolul «aleşilor Basarabiei şi Bucovinei de Nord” a fost de a «saluta Sovietul Suprem». Aşadar, atât dezmembrarea R.A.S.S. Moldoveneşti, cât şi a Basarabiei, la 2 august 1940, a fost un act ilegal; a fost, de fapt, un dictat al Moscovei în baza propunerilor făcute de Kiev” [41, p.249-250].
Cu regret, spre deosebire de istorici promotori ai unei viziuni, respectiv – opţiuni – geopolitice pro-Vest, istorici părtaşi ai paradigmei pro-Est nu abordează, cu referire la momentul 28 iunie 1940, problema Basarabiei şi problema nordului Bucovinei în comun, aşa cum s-ar cuveni din perspectivă moldostatalistă, ei limitându-se exclusiv la „problema basarabeană”, ca şi cum nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa nu ar fi tot vechi teritorii istorice moldoveneşti şi ca şi cum pe acele teritorii nu ar locui oameni de acelaşi neam cu ei şi cu populaţia majoritară a Basarabiei (respectiv, în prezent, a Republicii Moldova). Mai mult, reprezentanţii ai curentului pro-Est nu prezintă obiecţii nici cu privire la dezmembrarea Basarabiei (înstrăinarea nordului şi sudului Basarabiei), aşa cum au făcut reprezentanţi ai curentului pro-Vest (Ion Şişcanu [41, p.250], Anton Moraru [29, p.35] ş.a.).
Concluzii
1. În ciuda aprecierilor şi poziţiei unor cercetători care promovează curentul geopolitic pro-Est în interpretarea evenimentelor legate de anii 1812, 1918, 1940, 1941 şi 1944 în istoria Basarabiei (din 1940 – a problemei nordului Bucovinei în tandem cu problema Basarabiei), cu toate că autorii citaţi se consideră „părtaşi ai statalităţii moldoveneşti” [30, p.5], din interpretările lor rezultă mai degrabă că locul Basarabiei a fost şi este în cadrul unui stat comun cu Rusia.
2. Curentele istoriografice (pro-Vest şi pro-Est) reprezintă opţiuni geopolitice ale cercetătorilor care le împărtăşesc.
3. După cum am arătat, există o polemică între reprezentanţi ai curentelor istoriografice şi geopolitice pro-Vest şi pro-Est. Ea este benefică pentru a explica publicului larg adevărul istoric (bazat pe documente) şi pentru a dezvălui falsurile şi încercările de distorsionare a evenimentelor istorice şi de manipulare a publicului.
4. Competiţia sau lupta dintre cei doi actori geopolitici – UE şi Rusia – privind teritoriul Republicii Moldova se poartă şi pe câmpul istoriografiei, precum şi pe cel al Ştiinţelor Politice (implicit, în domeniul ştiinţific al Relaţiilor Internaţionale).
 5. Faptul că curentul pro-Vest este mai proeminent (a produs monografii şi studii mai numeroase şi mai consistente) este un indiciu al orientării celei mai mari părţi a intelectualităţii moldoveneşti ştiinţifice (din domeniul cercetării) spre aderarea Republicii Moldova la UE şi spre integrarea sa europeană.
Bibliografie:
1.     AGRIGOROAEI, I. Basarabia de la unire la integrare. Chişinău: Cartdidact, 2007.
2.     ANTONIUC, D.I., AFTENIUC, S.I., ESAULENCO, A.E. „Sfatul Ţării” – antinarodnîi organ. Chişinău: Cartea Moldo­venească, 1986.
3.     Arhiva MAE al României. Fond România. Volumul 7, filele 347-348.
4.     BOLDUR, A. Istoria Basarabiei: Sub dominaţiunea rusească (1812-1918). Volumul 2. Bucureşti: Victor Frunză, 1992.
5.     BRUHIS, M. Rusia, România şi Basarabia. 1812, 1918, 1914, 1940. Chişinău: Universitas, 1992.
6.     BURIAN, A. Geopolitica lumii contemporane. Chişinău: CEP USM, 2008.
7.     BUZATU, Gh. Paradigme ale tragediei Basarabiei. Bacău: Vicovia, 2011.
8.     CERNOVODEANU, P. Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional. 1806-1920. Bucureşti: Albatros, 1993.
9.     CIACHIR, N. Basarabia sub stăpânire ţaristă (1812-1917). Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1992.
10. CIOBANU, Ş. Unirea Basarabiei. Chişinău: Universitas, 1993.
11. CHIFU, I. Basarabia sub ocupaţie sovietică. Bucureşti: Politeia – SNSPA, 2004.
12. CLARK, Ch.U. Bessarabia, Russia and Romania on the Black Sea. – New York, 1927.
13. DOBRINESCU, V.F. Bătălia pentru Basarabia. Iaşi: Junimea, 1991.
14. ДУГИН, А. Эпохи Руси. Доисторическая Русь http://www.youtube.com/watch?v=qQvepPTAhig&list=PLUt301 YnVhuQaBAFqrlRHV_U5-_iFWA0r&index=4&feature=plpp_video, accesat: 4.11.2012.
15. EMINESCU, M. Basarabia. Sibiu: Mileniul Trei, 1995.
16. EMINESCU, M. Basarabia. Chişinău: Verba, 1991.
17. HUSAR, Al. Lecţiile Istoriei. Iaşi: Institutul European, 1995.
18. GORE, P. Anexarea Basarabiei. Chişinău, 1992.
19. IORGA, N. Neamul românesc în Basarabia. Volumul 1. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995.
20. IORGA, N. Neamul românesc în Basarabia. Volumul 2. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
21. KING, Ch. Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală. Chişinău: ARC, 2005.
22. LAVRIC, A. Factorul politicii ruseşti în evoluţia Republicii Moldova. În: Alipirea Basarabiei la Rusia în contextul relaţiilor multiseculare moldo-ruso-ucrainene: Conferinţa ştiinţifică internaţională (Chişinău, 1-5 aprilie 2012). Chişinău, 2012, p.181-186.
23. LAZAREV, A.M. Moldavskaia Sovetskaia gosudarstvennost’ i bessarabskii vopros. Chişinău: Cartea Moldove­nească, 1974.
24. LIVEZEANU, I. Cultură şi naţionalism în România Mare. 1918-1930. Bucureşti: Humanitas, 1998.
25. LUCINSCHI, P. Moldova şi moldovenii. Chişinău: Cartea Moldovei, 2007.
26. MICU, G. Basarabia, România şi geopolitica marilor puteri. Chişinău: Pontos, 2011.
27. MELITIUHOV, M. Bessarabskii vopros mejdu mirovîmi voinami. 1917-1940. Moscova: Vece, 2010
28. MORARU, A. Basarabia sub jugul colonial al Rusiei ţariste. 1812-1917. Chişinău: Labirint, 2012.
29. MORARU, A. Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria. 1812-1993. Chişinău: AIVA, 1995.
30. NAZARIA, S., STEPANIUC, V. Problema basarabeană şi interpretările ei în istoriografie: de la apariţie la tratatele de la Paris (1917-1947). Chişinău, 2010.
31. NEGRE, V. Basarabia. Pagini din istoria răşluirii (răpirii). Slobozia, 2009.
32. NISTOR, I. Istoria Basarabiei. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1991.
33. NISTOR, I. Istoria Bucovinei. Bucureşti: Humanitas, 1991.
34. PĂDUREAC, L. Relaţiile româno-sovietice (1917-1934). Chişinău: Prut Internaţional, 2003.
35. POP, I. Basarabia. Din nou la răscruce. Bucureşti: Demiurg, 1995.
36. RACHIERU, A.D. Bătălia pentru Basarabia. Timişoara: Augusta, 2000.
37. STATI, V. Istoria Moldovei. Chişinău: Vivar – Editor, 2002.
38. STATI, V. Moldovenii din Ucraina. Chişinău, 2007.
39. STATI, V. Mejdu russkimi i rumânami. În: Alipirea Basarabiei la Rusia în contextul relaţiilor multiseculare moldo-ruso-ucrainene: Conferinţa ştiinţifică internaţională (Chişinău, 1-5 aprilie 2012). Chişinău, 2012, p.36-38.
40. ŞEVCENCO, R. Statutul internaţional al Moldovei de Est (1917-1991). Relaţii internaţionale. Lumea diplomaţiei. Lumea conflictului. În: Materialele simpozionului de relaţii internaţionale / Coord. I.Nistor, P.Nistor. Ediţia a II-a. Diplomaţie şi conflict în relaţiile internaţionale. Iaşi, 3-4 decembrie 2008. Iaşi: PIM, 2009, p.274-296.
41. ŞIŞCANU, I. Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române. 1940. Chişinău: Civitas, 2007.
42. ŢÂCU, O. Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică (1919-1939). Chişinău: Prut Interna­ţional, 2004.
43. ŢURCANU, I. Istoricitatea istoriografiei. Observaţii asupra scrisului istoric basarabean. Chişinău: ARC, 2004.
44. VAN MEURS, W.P. Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Chişinău: ARC, 1996.


Prezentat la 15.01.2013


Acest articol a fost publicat în revista USM „Studia Universitatis”, Nr. 4/2013, p. 57-68.

Postări populare