joi, 29 august 2013

Ceva despre posibile bombardamente ale SUA & co în Siria

Urmăresc situația legată de Siria. E de admirat avântul cu care SUA și alte state occidentale vor să apere populația din Siria. Nu înțeleg cum un Guvern, din orice stat al lumii, ar putea întreprinde un atac cu arme chimice (de gazare) a propriei populații – este un nonsens sau o înscenare (există semne de întrebare legate de autorii atacului din Siria). Știu însă că un anume Guvern, prin acțiunile sale, deși nu a recurs la gazarea populației, a determinat un milion de cetățeni să se refugieze peste hotare și se află în plin proces de jefuire a țării, deci a propriei populații. Întrucât în acest al doilea caz nu există dubii asupra faptelor și a datelor, mă aștept cu înfrigurare că SUA & co poate începe bombardarea clădirii Guvernului, a Parlamentului, și a Președinției (reședința de stat) din Chișinău pentru a salva civilii din Republica Moldova.              Ce vremuri grele... Dar e bine ca Guvernele să se responsabilizeze, să nu-și permită să-și bată joc de propriul popor de frică măcar că, în caz contrar, vor fi bombardate de americani și ociidentali...

marți, 27 august 2013

R. Moldova între ticăloșie și onestitate: 22 de ani de independență

              Acest articol a fost scris pentru portalul Moldova.org:

            Pentru cei care iubesc statul Republica Moldova aniversarea Independenței este încă un prilej de a medita la ceea ce s-a reușit în cei 22 de ani și la relele care s-au manifestat și care se manifestă în prezent în țara noastră. Ce reprezintă Republica Moldova la cei 22 de ani?  Cel mai sărac (deci cel mai instabil și dezorganizat) stat din Europa, din care sunt plecați, după unele date, în jur de un milion de cetățeni – dintre cei mai activi din punct de vedere economic, femei care ar trebui să perpetueze poporul prin nașterea de copii. Așa se face că în prezent statele se deosebesc și prin ceea ce exportă: unele (SUA, Germania) exportă capitaluri (investiții), tehnologii, expertiză (know how), altele (Rusia) exportă materie primă (gaz natural, petrol). Cele mai sărace și degradate state (cum este Republica Moldova) exportă oameni – forță de muncă.
            De ce cetățenii germani nu pleacă din Germania sau de ce cetățenii americani nu pleacă din SUA? Răspunsul este simplu, chiar dacă guvernanții moldoveni s-au chinuit o zi întreagă să-l găsească – și se pare că nu l-au găsit – într-o ședință a Guvernului, ținută la Holercani, pe 21 iulie. Cetățenii pleacă dintr-un stat din cauza unor constrângeri – a corupției aparatului birocratic, din cauză că nu pot să se afirme economic, cultural etc. Unii observatori inocenți s-ar aștepta ca o guvernare, de îndată ce s-a instalat, să întreprindă urgent măsuri eficiente privind readucerea acasă a tuturor cetățenilor care au fost nevoiți să plece pentru a-și câștiga bucata de pâine peste hotare. Aceiași observatori inocenți s-ar aștepta ca – întrucât statul moldovenesc există pentru ca cetățenii moldoveni să se poată afirma economic, cultural și politic în țara lor – în cazul eșuării guvernării, deci dacă nu este capabilă să realizeze acest deziderat fundamental, guvernanții să-și dea demisia și să lase pe alții să preia puterea, pentru ca să realizeze ceea ce nu au reușit primii.  
Numai că la așa ceva te poți aștepra de la oameni/guvernanți onești, iar statul Republica Moldova, după o opinie împărtășită de tot mai mulți, este unul capturat și aservit de grupări oligarhice și plutocrate ticăloșite, care se gândesc la interesele proprii (propria îmbogățire). Grupările care au capturat un stat nu numai că nu vor fi frustrate de sărăcia și nevoile propriului popor, de faptul că mulți cetățeni pleacă, ele de fapt nu au nevoie de mulți cetățeni. Referindu-se la problema demografică, George Friedman scria în cartea sa „Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI”: „O populație redusă influențează totul (…) până la conflictele politice interne” (p. 68, Buc., 2012). Altfel zis, vorba veche: nu-i omul – nu-i problema, sau: cu cât mai puțini oameni, cu atât mai puține probleme, implicit cu atât mai reduse condițiile pentru proteste și revolte sociale. Mai mult, cei plecați trimit remitențe care, prin utilizarea lor mai ales în consumul curent, contribuie la creșterea economică. Așadar, o guvernare ticăloșită nu numai că nu va dori să realizeze dezideratul readucerii acasă a cetățenilor moldoveni emigrați (și a repatrierii etnicilor moldoveni din regiunea Kirovograd sai din ținutul Krasnodar, care nu sunt cetățeni moldoveni), dar va fi interesată ca tot mai mulți cetățeni să plece din țară.
Așa încât, o guvernare ticăloșită este ca o grupare de „proxeneți”, care gestionează sau observă nepăsătoare procesul de deplasare a cetățenilor țării în alte state unde – prin munca/exploatarea lor – aceștia le aduc profit celor care i-au făcut să plece. Iar în timp ce acești „proxeneți” gestionează procesul de deplasare a forței de muncă, ei mai gestionează Vamă, Fisc, justiție, mai privatizează active ale statului…
De ziua Republicii Moldova, renăscută la 27 august 1991, aș vrea să reiterez mesajul pe care îl expun în fiecare articol: 1. Nu e bine că guvernanţii iau poporul RM drept o adunătură de proști, buni de exploatat prin transferarea lor peste hotare; 2. Poporul RM să nu creadă că dacă este tratat ca o adunătură de proști, chiar așa și este... De ziua Independenței trebuie spus răspicat: Republica Moldova are nevoie de o guvernare care să creeze în țară condiții în care oamenii să poată câștiga legal, după munca depusă, deci să poată reveni acasă. Aceste condiții vor putea fi create atunci când instituțiile statului nu vor mai fi capturate de grupări oligarhice ajunse la guvernare – nu contează, liberal-democrată sau comunistă – atunci când în instituțiile statului vor accede persoane după criteriul meritocrației, al onestității, nu după cel al apartenenței politice și/sau al cumătrismului.
La ceas de aniversare, în ciuda dezastrului și jafului la care a fost supusă de guvernările care s-au înfruptat până în prezent din puterea politică de la Chișinău, și întrucât cei 22 de ani de departe nu reprezintă toată istoria noastră, urez Republicii Moldova urarea lui Eminescu: „La trecutu-ți mare, mare viitor!”.

luni, 26 august 2013

Cum războiul din Siria este încă o oportunitate ratată a politicii externe moldovenești

            Acest articol a fost scris pentru Moldova.org:

          Aniversarea celor 22 de ani de la proclamarea independenței Republicii Moldova ne oferă ocazia să aruncăm o privire asupra politicii externe a statului, cu referire la actuala guvernare, deși ea nu se deosebește semnificativ de politica dusă de fostele Executive. O caracteristică ce poate fi apreciată ca și comună pentru politica externă a tuturor guvernărilor care s-au succedat la Chișinău este: ratarea oportunităților. Desigur, nimic decât nehotărârea (confuzia privind viziunea locului țării pe arena mondială) și lipsa profesionalismului nu au împiedicat accederea, până acum, a Republicii Moldova în UE împreună cu republicile baltice. Dacă RM este în prezent cel mai sărac și instabil (inclusiv deoarece este divizat teritorial) stat din Europa, este numai din cauza oportunităților ratate din 1991 până în prezent. Iar oportunitățile au fost aceleași atât pentru republicile baltice, cât și pentru Republica Moldova. Guvernele țărilor care au adoptat o atitudine hotărâtă de la început, care au știut ce vor și unde – în care spațiu geopolitic este locul lor – au reușit să realizaze în bună măsură interesele lor naționale: asigurarea bunăstării (eradicarea sărăciei) și asigurarea securității. 

            Republica Moldova se află pe o falie – la granița între două spații geopolitice. Acest fapt reprezintă o neșansă, dar, în același timp, oferă și anumite oportunități. În cartea sa „Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI”, George Friedman a scris despre o noțiune geopolitică: „marja de eroare”: „Ea stabilește care  e marja în limitele căreia îi este permis unei țări să greșească”. Friedman a explicat: „Unele țări au marje de eroare foarte mici. Ele au tendința să fie obsedate de detaliile politicii externe, conștiente fiind că cel mai mic pas greșit poate fi catastrofal” (p. 58, Buc., 2012). Republica Moldova, fiind un stat cu o marjă de eroare foarte mică, nu pare deloc „obsedată de detaliile politicii externe”. Mulți ani politica sa în exterior a fost confuză și stângace. Din 2009 până în prezent noua guvernare a purces la aprofundarea relațiilor cu UE în vederea integrării europene, care pot fi soldate cu parafarea a două acorduri – de Asociere și de Liber Schimb – în noiembrie la Vilnius, în cadrul summit-ului Parteneriatului Estic. Dar autoritățile moldovenești nici de această dată nu au mers pe calea republicilor baltice – care și-au asigurat securitatea concomitent cu integrarea europeană (balticii au aderat în 2004 la NATO și UE).   
  
             Deoarece RM este situată pe o falie geopolitică, ea este în mod firesc obiectul interesului american, deoarece „Statele Unite au interese la nivel mondial și se implică în multe conflicte internaționale” (G. Friedman, p. 59). De ce implicarea SUA în conflictul privind zona nistreană a RM este atât de ștearsă (cu toate că SUA are statut de observator în formatul de negocieri 5+2)? Chiar dacă SUA monitorizează situația la frontiera geopolitică a civilizației occidentale, este nevoie de eforturi susținute ale diplomației moldovenești privind intensificarea relației Chișinău – Washington. Îmi mențin părerea expusă într-un talk-show la un post TV că vizita din martie 2011 a vicepreședintelui american Joe Biden la Chișinău a fost o oportunitate ratată: R. Moldova nu a reușit să obțină un sprijin financiar (investițional) și tehnologic (inclusiv logistic, militar) precum cel obținut de Georgia, deși Rusia tratează RM ca pe un stat adversar (își menține trupele pe teritoriul moldovenesc), ca pe un stat aflat în tabăra adversarului geopolitic – SUA. De asemenea, îmi mențin și opinia conform căreia integrarea europeană, fără asigurarea securității prin sprijinul efectiv al SUA, poate avea loc prin renunțarea de către RM la zona nistreană, deoarece statele UE, aflate în relații comerciale profitabile cu Rusia (mai ales privind importul gazului natural), nu-și vor sacrifica interesele economice de dragul statului moldovenesc. Deci singurul actor internațional care poate avea un rol decisiv cu privire la reintegrarea zonei nistrene în RM, prin retragerea armatei ruse, este SUA.

            În aceste zile observăm escaladarea situației legate de Siria. Pentagonul este pregătit să pună în aplicare o intervenţie militară în Siria dacă preşedintele Barack Obama va ordona acest lucru, a afirmat duminică, 25 august, secretarul american al Apărării, Chuck Hagel. Luni, 26 august, ministrul rus de Externe Serghei Lavrov s-a expus împotriva unei intervenții a SUA și a coaliției care îi susține pe americani (în special, Germania, Franța și Turcia). În asemenea momente, când Rusia și SUA se află în negocieri privind reconfigurarea zonelor de influență din lume, teoretic ar fi posibil ca Washingtonul să invoce problema fâșiei nistrene – respectiv retragerea trupelor ruse de pe Nistru – în contextul luării în considerare a intereselor rusești în alte zone ale lumii, de exemplu în Siria. Numai că o asemenea invocare ar fi posibilă în condițiile unui parteneriat aprofundat americano-moldovenesc, iar acest parteneriat este și el o oportunitate ratată. 

Cauza reală a vizitei lui Rogozin sau despre spațiul slav visat de Șevciuk

           Pe 22 august mass-media moldovenești au informat, citându-l pe președintele Parlamentului, Igor Corman, că vicepremierul rus Dmitrii Rogozin va sosi la Chișinău pe 2 septembrie. Corman a mai spus că Rogozin urmează se se întâlnească cu ministrul Economiei Valeriu Lazăr. Pe 24 august premierul Iurie Leancă a declarat că va discuta subiecte ce țin de agenda bilaterală, specificând: „în cazul în care voi avea o întâlnire cu dl Rogozin”. Ciudată declarație a unui șef de Guvern, care spune ce va discuta, dar nu știe sigur dacă va discuta, lăsând să se înțeleagă că Rogozin l-ar putea refuza. Ambasadorul rus Farid Muhametșin a declarat la rândul său că scopul acestei vizite este de a lansa acţiuni de amploare: deschiderea unor grădiniţe, şcoli şi spitale în zona nistreană, pentru care „Rusia a alocat surse financiare suficiente”. Presa de la Tiraspol a informat că vicepremierul rus Dmitrii Rogozin va veni la Tiraspol pe 2 septembrie pentru a participa la festivităţile organizate cu ocazia aşa-zisei independenţe a regiunii. Iată de ce este lesne de admis că Rogozin a forțat obținerea acordului autorităților de la Chișinău pentru vizita sa la Tiraspol, pe care ar fi efectuat-o chiar și în cazul unui neverosimil – din partea actualilor oficiali de la Chișinău – refuz.

Desigur, scopul vizitei este cel expus de presa tiraspoleană. Demnitarul rus vine să sprijine regimul de la Tiraspol și să transmită mesajul de sprijin atât financiar, cât și moral al Kremlinului pentru forțele pro-rusești din zona nistreană. D. Rogozin este cunoscut pentru promovarea ideii de refacere a spațiului ex-sovietic. Zona nistreană este o piesă din acest puzzle, iar Rogozin, după cum a scris chiar el, a luptat cu arma în mână pentru păstrarea fâșiei nistrene sub control rusesc, deci în afara jurisdicției RM. Trebuie spus că șeful administrației de la Tiraspol, Evghenii Șevciuk, este un susținător fervent al ideilor „eurasianiste”, chiar pan-slaviste. Într-un interviu acordat recent televiziunii Institutului Rus de Cercetări Strategice „РИСИ ТВ”, răspunzând la întrebările care i-au fost adresate, printre altele, Șevciuk a declarat pentru el Rusia este „patria”. Referendumurile desfășurate au permis formularea atitudinii majorității „cetățeniilor Niatreniei: ei ar vrea, fără îndoială, să unifice țara” prin „intrarea [вступление] în Federația Rusă sau prin alte procese integraționiste”. Mai mult, Șevciuk a spus: „Vreau să subliniez în mod deosebit că, după viziunea mea, cea mai mare parte a poporului nistrean se expune pentru ca slavii să se unească în cadrul unui proiect integraționist”. El a adăugat: „Și eu consider că fără unirea statelor slave – la o anumită etapă, economică, apoi politică – va fi foarte dificil sau chiar imposibil de ținut piept acelor riscuri și amenințări care sunt acum în lume, fie de oridin politic, fie de ordin militar”.

Câteva aspecte pot fi remarcate în legătură cu aceste declarații. În primul rând am remarcat nota exclusivistă slavă din discursul lui Șevciuk, pe care nu a mai expus-o în interviuri acordate mass-mediei de la Chișinău. Dacă Șevciuk urmărește impunerea în zona nistreană a unui mediu slav, sau transformarea fâșiei nistrene într-un spațiu slav, autoritățile moldovenești trebuie să facă tot posibilul pentru salvarea conaționalilor moldoveni care sunt amenințați din punct de vedere cultural (căci din punct de vedere social-economic ei sunt asigurați acolo mai bine decât cetățenii moldoveni de pe teritoriul aflat sub jurisdicția „poveștii de succes” RM). Nu-i vorbă, și în trecut am scris că în zona nistreană, cu excepția satelor moldovenești, mai ales în orașe, limba moldovenească cu grafie chirilică este aproape inexistență în spațiul public. Când l-am întrebat pe un ziarist de la ziarul tiraspolean „Adevărul nistrean” de ce nu există plăcuțe în limba moldovenească în orașul Dubăsari, dar și în celelalte orașe nistrene, el mi-a spus că a pus această întrebare autorităților, care i-au răspuns că nu au bani pentru așa ceva (ca și cum etnicii moldoveni care achită impozite în bugetul nistrean sunt persoane de categoria a doua – impozitele lor trebuie să asigure instalarea plăcuțelor pentru vorbitorii de limbă rusă, adică pentru persoanele din prima categorie). În zona nistreană, mai ales în orașe, demult a fost instalat un mediu lingvistic în care este prestigios (dacă nu necesar) – pentru moldoveni – să-și dea copiii la grădinițe și școli cu predarea în limba rusă, dacă vor ca aceștia să reușească să se afirme profesional, să obțină un post în zonă. Școlile moldovenești cu predare în baza grafiei chirilice sunt în criză de manuale și literatură pentru copii, bibliotecile școlare nu dispun de cărți, iar autorităților de la Chișinău nici că le pasă. În lista priorităților actualei guvernări salvarea din punct de vedere cultural a moldovenilor din spațiul slavizat nistrean nici nu figurează. Privatizările sunt în top pentru guvernanții actuali ai RM.

A doua remarcă vizează viziunea grandomanistă a lui E. Șevciuk cu privire necesitatea unirii statelor slave în fața „riscurilor și amenințărilor care sunt acum în lume” – în pofida poziției tranșanțe a patriei sale istorice Ucraina de a se integra în spațiul european. E de admis că șeful administrației de la Tiraspol are un complex al inferiorității și un regret că nu este un șef de stat recunoscut internațional. Visând la spațiul slav unificat, erijându-se într-un arhitect al unificării slavilor, probabil E. Șevciuk se simte mai important. Iar vizita lui Rogozin, pe 2 septembrie a.c. la Tiraspol, cu siguranță va satisface acest orgoliu al lui Șevciuk și va încerca să întărească încrederea sa într-un vis care pare tot mai spulberat pe măsură ce Ucraina – patria istorică a lui Șevciuk – consecvent se afirmă pe calea integrării europene.

miercuri, 14 august 2013

Schimbarea numelui România: Dacia sau Valahia?

Pe 4 august a.c. o bucureşteancă a lansat o campanie de colecatre a 150.000 semnături pentru înaintarea unui proiect de lege privind schimbarea denumirii ţării: din România în Dacia. În contextul discuţiei pe o reţea de socializare, pe acest subiect, o româncă din Italia a scris: „Eu cred ca numele de român ne-a adus numai nefericire de sute de ani, dar de cînd ţiganii şi-au zis rromi ne-am facut şi de rîs în fata tuturor natiunilor! Vă spun în cunoştinţă de cauză că străinii nu cunosc istorie cum cunoaştem noi, generaţia dinainte de 1989! De ce n-am încerca să schimbăm numele, că poate schimbăm şi norocul?”. Într-adevăr, se pare că străinii nu stau să se lămurească cu faptul că numele România se datorează activităţii intelectualilor din Şcoala Ardeleană, după unirea unei părţi din Biserica Ortodoxă (din Transilvania) cu Vaticanul şi activităţii paşoptiştilor. În plus, întrucât în paşapoartele cetăţenilor români  varianta scurtă, în limba engleză, a naţionalităţii ţării se scrie nu „Rom”, cum ar fi logic (în engleză), ci „Rou”, rezultă că autorităţile au şi ele aceeaşi problemă pe care o au unii dintre cetăţenii simpli români.

Părerile totuşi sunt împărţite. Un istoric, Mircea Dogaru, susţine că dacii sunt tracii din Banat, că „poporul dac este unul inventat”, Burebista nu s-a numit niciodată dac. „Strămoşii noştri dintâi s-au numit traci, iar ţara – Tracia”. Eu consider – şi este o opinie pe care nu o impun nimănui – că numele Valahia este mai potrivit, că ar putea uni neamul nostru, întrucât până în prezent conaţionali de-ai noştri se identifică volohi în Transcarpatia, vlahi în Serbia, Bulgaria, Grecia ş.a. Există argumente de ordin istoric în favoarea acestei idei: „Dimitrie Cantemir considera că până în sec. al XIV-lea tot teritoriul, locuit [de] „cetăţeni medievali” (sic!) valahi (...), de la Tisa şi până în Transnistria, de la Carpaţi şi până la Dunăre şi Marea Neagră se numea VALAHIA”. Aşa încât numele Valahia ar fi o restituire...

Corespondez cu o conaţională de a noastră din Timoc (Serbia), care îmi scrie că cei care se identifică acolo vlahi se lasă deznaţionalizaţi pentru că „nu au ţara lor”. După umila mea părere, autorităţile statului român ar putea schimba denumirea ţării – din România în Valahia – fie şi numai pentru a-i ajuta pe cei de acolo (şi pe volohii din Transcarpatia). Cetăţenii din România nu ar avea de pierdut nimic, decât, poate unora le-ar fi lezat orgoliul. Unde mai pui că în Transnistria, dar şi în Basarabia, din motive la care nu vreau să mă refer – numele „români” provoacă unora o reacţie de respingere. În schimb, din vechime moldovenii s-au identificat cu numele volohi. Moldova mult timp s-a numit Voloşcina de către ruteni, adică ţara volohilor. Când moldovenii mergeau la cazaci (în Secea Zaporojană), să se înroleze, erau numiţi volohi – există şi cântece populare ucrainene despre venirea volohilor.

Numele Valahia (valahi) ar putea şterge din reticenţele şi resentimentele între fraţii de neam, ar şterge din reticenţele străinilor faţă de conaţionalii noştri care pleacă în ţările lor (deci să nu mai fie percepuţi cetăţenii români ca aparţinând altei etnii...). În plus, ştiut fiind faptul că romanii au distrus şi jefuit Dacia, parcă nu merită ca statul creat pe teritoriul jefuit de Roma să-i poarte numele (că intelectualii Şcolii Ardelene şi paşoptiştii au încercat să utilizeze numele Romei în scopul emancipării naţionale – este de înţeles; dar acum acea abordare nu mai este de actualitate, ci, dimpotrivă, pare să constituie un obstacol în propăşirea ţării).

Mi se pare de admis că numele Valahia este unul vechi şi cuprinde, din vechime, întreg teritoriul nostru etnic. Dintre numele de ţară paşoptist România şi cel cu mult mai vechi – Valahia – ultimul are un suport istoric mai mare şi ne poate uni pe toţi (volohii din Transcarpatia, vlahii din Bulgaria, Serbia, Grecia ş.a.). Desigur, cei din România decid cum să se numească ţara, în condiţiile în care, după opinia unora, actuala denumire nu este cea mai potrivită... Dar întrucât cetăţeni români, din România, au propus discuţia pe acest subiect, mi-am expus şi eu părerea, fără s-o impun nimănui.

Acest articol a fost scris pentru portalul Moldova.org.

joi, 8 august 2013

De ce autorităţile Rusiei îi umilesc pe guvernanţii de la Chişinău în problema datoriei pentru gaz a zonei nistrene

Acest articol a fost scris pentru Moldova.org:

Acum câteva zile televiziunea de ştiri din RM a prezentat o ştire despre volumul ajutoarelor financiare ale Federaţiei Ruse pentru fâşia nistreană moldovenească. „Anul trecut, Tiraspolul a primit peste 7 milioane de dolari din partea Rusiei. Banii au fost utilizaţi pentru majorarea cu 15 dolari a pensiilor, dar şi pentru îmbunătăţirea alimentaţiei în spitale şi şcoli. Pe 9 mai 2013, vicepremierul rus Dmitrii Rogozin a anunţat că Rusia va acorda regiunii din stânga Nistrului ajutor umanitar în valoare de un miliard de ruble sau aproximativ 25 de milioane de euro. Din ajutorul promis, Tiraspolul a primit deja, în luna iulie, 4 ambulanţe noi. Sprijinul rusesc acordat administraţiei de la Tiraspol, în perioada 2007-2010, a constituit 55,5 milioane de dolari. În vara anului 2010, Rusia a suspendat transferurile şi le-a reluat în 2011”.

În text se specifica: „Rusia continuă să finanţeze administraţia de la Tiraspol cu zeci de milioane de dolari. Şi asta în timp ce datoria totală a regiunii transnistrene pentru gazul rusesc, cu tot cu penalităţi şi dobânzi, a depăşit suma de 3,5 miliarde de dolari”. În privinţa acestei datorii există o confuzie. Cu toate că oficiali moldoveni au declarat că este vorba de o datorie a societăţii pe acţiuni „Moldova Gaz” (conform Arbitrajului Comercial Internaţional de la Moscova, care a adoptat o decizie la 18 februarie a.c., care a fost a şaptea în ultimii cinci ani) şi nu a Republicii Moldova, respectiv cei cărora le-a fost livrat serviciul – în zona nistreană – trebuie să achite, vicepremierul rus Dmitrii Rogozin a declarat că dacă autorităţile RM consideră Nistrenia parte a ţării, trebuie să achite acea datorie. Mai mult, când l-a vizitat pe ex-premierul Vlad Filat la Chişinău (27.09.2012), şeful administraţiei de la Tiraspol, Evghenii Şevciuk a declarat pentru presă, chipurile în glumă, că numai laşii îşi achită datoriile, sugerând că Republica Moldova trebuie să achite datoria zonei nistrene, pentru că – putem deduce – administraţia Nistreniei nu se teme de RM.

Cred că autorităţile moldoveneşti nu promovează suficient un mesaj prin care să clarifice problema datoriei de 3,5 miliarde dolari pentru gaz, a zonei nistrene, Federaţiei Ruse. Mesajul ar trebui să conţină ideea că restabilirea jurisdicţiei RM asupra zonei sale nistrene, ar fi o garanţie a determinării sau obligării consumatorilor (în primul rând a agenţilor economici) din zonă să-şi achite datoria. Singurul obstacol în determinarea acelor consumatori să-şi îndeplinească obligaţiunile faţă de Federaţia Rusă este grupul operativ al armatei ruse din zonă (rămăşiţele Armatei a XIV-cea de ocupaţie). Ar fi bine ca autorităţile de la Chişinău să încerce să explice demnitarilor ruşi că jocul pe care îl fac, prin care ei îi iau pe guvernanţii moldoveni de proşti, nu mai merge: sau permit restabilirea jurisdicţiei moldoveneşti asupra zonei nistrene şi îşi obţin banii pe gazul livrat, sau recunosc că nu vor ca acei bani să le fie achitaţi de consumatorii reali, respectiv declară că anulează acea datorie – cel puţin că sunt de acord ca ea să nu mai figureze ca fiind a societăţii „Moldova Gaz”. Autorităţile Republicii Moldova pot chiar să le transmită omologilor ruşi că, în caz de nevoie, ar putea apela la organizaţii internaţionale pentru a le cere ajutorul în determinarea consumatorilor din zona nistreană să-şi achite datoria faţă de Rusia, inclusiv – dacă va fi nevoie – prin acţiuni coercitive, împotriva armatei ruse, întrucât autorităţile moldoveneşti ţin ca banii să ajungă în bugetul Federaţiei Ruse, la copiii nevoiaşi (din orfelinate) din acea ţară.


În condiţiile scăderii populaţiei ruse în Extremul Orient şi în Siberia, şi în faţa pericolului invadării acelor teritorii de către o populaţie chineză care va pătrunde (deja o face) acolo pentru ca să supravieţuiască, deoarece nu are o altă ieşire (în China resursele, în primul rând pământul, fiind limitate), cred că într-un viitor este posibilă o schimbare a opticii Kremlinului asupra problemei privind zona nistreană a Republicii Moldova: s-ar putea ca în anumite condiţii autorităţile de la Moscova să dorească transferarea tuturor cetăţenilor ruşi din zona nistreană în Extremul Orient şi în Siberia, pentru ca să rezolve o problemă mult mai stringentă, în interiorul Rusiei – pe cea demografică, decât să menţină o problemă geopolitică departe de graniţele sale, pe Nistru, cu cheltuieli de peste 7 miloane dolari pe an, ceea ce reprezintă o gaură în bugetul unei ţări care, orice s-ar spune, nu este cea în care majoritatea cetăţenilor, mai ales cei din provincie, au condiţii normale de trai.   

marți, 6 august 2013

De ce un deputat de la Kiev vrea ca Ucraina să încorporeze fâşia nistreană moldovenească


Ieri câteva portaluri de ştiri din Tiraspol au difuzat ştirea privind declaraţia deputatului Radei Supreme de la Kiev, membrului Partidului «Свобода» („Libertatea”), Eduard Leonov, despre necesitatea „reintegrării”, în anumite condiţii, a Nistreniei în Ucraina. În comentariul său deputatul a subliniat: „Teritoriile etnice ucrainene, în rezultatul diferitelor evenimente geopolitice din secolul XX, au fost divizate de Patria Mare de graniţele câtorva state. În particlar, Moldova a primit ca moştenire după destrămarea URSS Nistrenia, de aceea acel teritoriu nu este străin pentru Ucraina. Noi nu suntem interesaţi în escaladarea conflictelor teritoriale, dar nu avem dreptul să stăm într-o parte, când «actorii» externi determină soarta teritoriilor noastre etnice. În cazul unei tentative de absorbţie a Moldovei de către România noi trebuie să declarăm clar că suntem pregătiţi să reintegrăm Nistrenia în Ucraina”.

De ce deputatul ucrainean a făcut această declaraţie? Statul moldovenesc pare că se află în proces de disoluţie. Un zimbru rănit, atrage fiare gata să-l sfâşie şi să-l devoreze... Şi statul este rănit de felul în care este guvernat. Tot ieri mass-media a difuzat scrisoarea deschisă a preşedintelui Comisiei permanente pe probleme juridice, drepturile omului, legalitate, ordinea de drept, politica informaţională şi Mijloacele de Informare în Masă, Ivan Burgudji, adresată politologului Oazu Nantoi, în care autorul a afirmat că autonomia găgăuză are dreptul la independenţă şi la propriile servicii secrete (intelligence). Această răbufnire a deputatului de la Comrat, indiferent că a fost adresată unei persoane care nu deţine totuşi un post de conducere în stat, a fost expresia atitudinii pe care o are el şi, poate, şi alţi locuitori din autonomia găgăuză, faţă de statul moldovenesc. Lipsa de respect şi încredere în RM, atât a unor categorii ale populaţiei ţării (mai ales a celor care au plecat la muncă în străinătate), cât şi a unor cercuri politice din statele vecine, datorată activităţii guvernării moldoveneşti, conduce inevitabil la declaraţii ca cele ale lui Ivan Burgudji şi Eduard Leonov.

Stârneşte nedumerire afirmaţia deputatului ucrainean despre „teritorii etnice ucrainene”, cu referire la fâşia transnistreană moldovenească, acolo unde de secole moldovenii au alcătuit majoritatea populaţiei, această stare demografică modificându-se odată cu industrializarea, respectiv colonizarea oraşelor din zonă. Pe de altă parte, dacă tot veni vorba, în Ucraina au fost încorporate, la 28 iunie 1940, teritorii etnice moldoveneşti, care niciodată nu au aparţinut Ucrainei şi unde populaţia majoritară o reprezintă moldovenii/românii, localităţile cărora sunt situate compact. Personal, am afirmat în mai multe articole că una dintre cauzele conflictului privind zona nistreană a RM a fost trasarea arbitrară a graniţei ucraineano-moldoveneşti de către autorităţile sovietice, la 4 noiembrie 1940 – graniţă valabilă până în prezent. Atunci regimul sovietic de ocupaţie a comis o crimă împotriva popoarelor ucrainean şi moldovenesc, în sensul că graniţa între RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească nu a ţinut cont de starea comunităţilor etnice din teren: numeroase localităţi moldoveneşti (româneşti) – din raioanele Reni, Noua Suliţă, Herţa, Adâncata şi Storojineţ au fost încorporate în Ucraina, iar localităţi populate de ucraineni, pe malul stâng al Nistrului – mai ales din raioanele Râbniţa, Camenca şi Slobozia au fost încorporate Moldovei.

O ajustare a graniţei ucraineano-moldoveneşti, conform unor precedente ale dreptului internaţional (România şi Cehoslovacia în 1919, România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor în 1924, Cehia şi Slovacia în 1993) în urma căreia localităţile populate de etnici ucraineni din stânga Nistrului să fie reîncorporate Ucrainei, aşa cum propune Leonov, şi, respectiv, localităţile moldoveneşti (româneşti) de pe teritoriile istorice moldoveneşti aflate actualmente în regiunile Odesa (sudul Basarabiei) şi Cernăuţi să fie reîncorporate Moldovei – ar fi o soluţie care ar rezolva atât problema privind zona nistreană a Republicii Moldova, cât şi problema teritoriilor istorice moldoveneşti încorporate prin abuz, de autorităţile sovietice de ocupaţie, Ucrainei, la 28 iunie 1940.

[Articol scris pentru portalul Moldova.org]

Ceva despre integrarea europenă ca scuză pentru neputinţă

Acest articol a fost scris pentru Moldova.org:

În pofida declaraţiilor tranşante ale ministrului Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, Natalia Gherman, din ultima vreme, cu privire la cursul inevitabil privind integrarea europeană a Republicii Moldova, statul moldovenesc pare că se află într-un continuu proces de degradare. Nu s-a schimbat prea mult odată cu investirea noului Guvern. Statul suferă de probleme de sistem, ca şi cum nu poate scăpa de infecţia care a părtuns sistemul de stat până în măduva oaselor şi macină ţara (corupţia şi incompetenţa). Cele două partide şi un grup parlamentar, care asigură guvernarea, sunt actorii care, în virturea exercitării puterii, ţin capturat statul Republica Moldova, măcinându-l din interior cu o osârdie demnă pentru o cauză bună. Ceea ce îi determină la stoarcerea statului – deci a poporului ţării – de resurse, sunt propriile interese meschine, este propria îmbogăţire. De îmbrăţişarea mortală a actualei guvernări, neîncetat tot mai mulţi concetăţeni vor să plece peste hotare, pentru a se salva, pentru a avea o viaţă normală, unde să fie respectaţi pentru ceea ce sunt şi pentru felul în care  pot munci (căci acasă guvernanţii nu au nevoie de ei). La fel ca şi înainte, gasterbaiteri moldoveni, în floarea vârstei, mor în străinătate, din diverse motive, şi niciodată Guvernul RM nu se simte vinovat, nu îşi cere scuze de la părinţii răposaţilor pentru ceea ce se întâmplă. Cel mai grav fapt, în acest context, este pierderea încrederii de către aceşti concetăţeni plecaţi – cei mai activi din punct de vedere economic – în popria ţară, în capacitatea ţării de a reînvia din cenuşă precum pasărea Phoenix. De aceea, mulţi dintre ei nu îşi mai leagă viitorul de această ţară.

În cadrul vizitei din 24 iulie la Moscova a ministrului Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, Natalia Gherman, la conferinţa de presă comună cu omologul său rus Serghei Lavrov, ea a spus: „Ceea ce este important, pentru noi procesul de integrare europeană, care cuprinde în sine multe aspecte şi parametri, este exemplul cel mai optim al modernizării, al dezvoltării pe care Moldova a ales-o pentru sine în calitate de model de dezvoltare pe viitor. Adică nouă ni se pare că integrarea europeană va aduce Republicii Moldova toate acele schimbări necesare în sferele politică, economică, socială şi altele, care în primul rând vor transforma Moldova într-un stat modern european şi în al doilea rând, desigur, vor îmbunătăţi calitatea vieţii pentru toţi cetăţenii RM, indiferent unde locuiesc”. Probabil, fără să vrea, şefa diplomaţiei moldoveneşti a dezvăluit adevărata faţă a statului Republica Moldova: el poate fi asemănat cu un alcoolic sau narcoman, care doreşte să scape de relele obişnuinţe prin internarea într-o instituţie sanitară în care i se vor interzice relele practici. Dacă exemplul occidental este modelul optim de dezvoltare, de modernizare a ţării, de ce actualii guvernanţi nu îl implementează? De ce nu are loc „decapturarea” – eliberarea instituţilor statului de persoanele cu interese oneroase, de ce nu este eliberată justiţia de aservirea celor care comit atacuri raider; de ce concursurile pentru funcţiile din instituţiile statului nu sunt oneste, în baza meritocraţiei, ci simulacre prin care acced „la ciolan” finii, cumătrii, sau cei singura calitate a cărora este cea de membru de partid; de ce nu sunt desfiinţate monopolurile aşa încât să aibă loc o reducere a preţurilor şi tarifelor? Este ca şi cum actuala guvernare, neputând rezista ispitei de a jefui populaţia celei mai sărace ţări din Europa, vrea să fie supusă unor constrângeri din partea oficialilor de la Bruxelles, pentru a nu mai înfăptui practicile păguboase care duc la pauperizarea continuă a majorităţii populaţiei ţării şi la propria lor îmbogăţire.

Nu cred totuşi că asistăm la o metanoia în conştiinţa guvernanţilor moldoveni. Ceea ce se poate observa este faptul că sub lozincile privind integrarea europeană lucrurile nu se schimbă în esenţa lor. Actualii guvernanţi utilizează subiectul integrării europene ca un substitut şi ca o scuză: adicătelea nu facem nimic, pentru că atunci când ne vom integra vom trăi bine. Cred că, în actualele condiţii, electoratul pro-european ar putea simţi necesitatea de a-şi manifesta o poziţie fermă, de a transmite guvernanţilor un mesaj clar: Nu vă bateţi joc de viitorul european al Republicii Modova! Este inadmisibil ca integrarea europeană să fie un simulacru, la fel ca şi concursurile pentru funcţiile de membri ai CCA ş.a.. Poporul RM doreşte ca ţara să fie în UE pentru că suntem europeni şi dorim să facem parte dintr-un spaţiu în care cetăţeanul (munca sa, drepturile sale) este respactat şi are o viaţă demnă. Deşi se dau mari şi tari, prin declaraţii privind cursul ireversibil al integrării europene, la întruniri din străinătate, oficialii moldoveni nu spun ceea ce ştiu foarte bine atât cetăţenii RM cât şi funcţionarii de la Bruxelles şi din cancelariile celor mai imprortante ţări europene: lucrurile merg prost în statul moldovenesc. Deci mesajul electoratului pro-european din RM pentru guvernanţi ar trebui să fie acesta: nu aţi dat de un popor de proşti; integrarea europeană nu înseamnă vorbe, ci fapte.

luni, 5 august 2013

După Hasdeu, limba tracă a aparţinut ramurii iraniene sau indo-persane a trunchiului comun arian

Moştenirea ştiinţifică a ilustrului savant basarabean Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907) încă urmează să fie valorificată şi asimilată în toate dimensiunile sale. Cu regret, lingviştii români contemporani – atât cei din România, cât şi cei din Republica Moldova – nu întotdeauna ţin cont de rezultatele ştiinţifice la care a ajuns marele intelectual. După ce încă în 1874 B.P. Hasdeu a demonstrat „cu toată rigurozitatea de procedură a filologiei comparate” (citat din Hasdeu) – referitor la cuvintele mosoc/mozoc [câine mare ciobănesc], turcă sau ţurcă [obicei popular vechi de Anul Nou, când un tânăr, deghizat în capră, umblă, însoțit de alții, pe la case cu urări; capră] precum că sunt de origine dacică/tracică, astăzi aceste cuvinte sunt înregistrate în DLR „cu etimologie necunoscută” (a indicat redactorul ediţiei din 2009 a volumului lui Hadeu „Pierit-au dacii?”, apărut la Bucureţti, la Editura „Dacica”). La fel şi cu privire la cuvântul cioban: cu toate că Hasdeu a demonstrat că este un cuvânt dacic/tracic, de origine indo-europeană, „astăzi, toţi lingviştii sunt de acord că cioban (...) este de origine turcă”, scrie redactorul cărţii. Hasdeu a arătat că cioban „se află” şi în Persia. Un prieten din Erevan mi-a confirmat că şi în limba armeană până în prezent este folosit cuvântul cioban, pronunţat ca atare şi cu sensul pe care îl are şi în limba română. Este de admis că tracii (inclusiv ramura lor – dacii), armenii şi perşii/iranieinii, care au avut păstoritul (oieritul) ca şi ocupaţie tradiţională cu mult înaintea invaziei turcilor, şi-au păstrat cuvântul străvechi – de origine indo-europeană, aşa cum a demonstrat şi Hasdeu. Lingviştii contemporani au însă o altă opnie cu privire la acesta şi cu privire la multe alte cuvinte, refuzând să le recunoască originea tracică/dacică, după ce însuşi Hasdeu a făcut-o încă în sec. XIX...

În una din lucrările sale, cecrcetând identitatea genitivului cu dativul în limba română, Hasdeu ajunge la concluzii interesante cu privire la originea limbii române: „Deocamdată, după ce ne-am mărginit a urmări din punct în punct originea identităţii genitivului cu dativul la noi şi la vecinii noştri, să tragem din dezvoltările precedenţi o concluziune generală. În limba sanscrită se face prima încercare de a identifica genitivul cu dativul. Această tentativă este posterioară epocei de separaţiune de la trunchiul comun arian a ramurelor greco-italică, celtică, germanică şi slavo-litvană, deoarece la nici una din ele nu i se întrevede nici un vestigiu. Tracii prin urmare, la cari identitatea genitivului cu dativul a fost una din trăs[ăt]urile cele mai caracteristice ale limbei, fie în dialectul traco-iliric, fie în acel traco-dacic sau traco-panonic, nu puteau fi nici greci, nici latini, nici celţi, nici germani, nici litvani, ci aparţineau anume ramurei eranice sau indo-persice. În această din urmă ramură, deja după plecarea celorlalte, începu, dacă nu a se naşte, cel puţin a lua consistenţă fenomenul gramatical ce ne interesează, astfeli însă că o seamă de dialecte, atît indiane precum şi persice, l-au dus la cea mai completă dezvolare, ca limbile pâli şi pracrită, perşii propriu-zişi, armenii şi tracii, pe când unele s-au oprit la rudiment, ca limbile sanscrită şi zendică. Este curios, în fine, că moştenitorii parţiali ai limbei persice a tracilor în Europa, albanezii şi românii, ba pînă şi neşte împrumutători de alt sînge, ca maghiarii, bulgarii şi neogrecii, au conservat tradiţiunea declinaţiunii persice din inscripţiunile cuneiforme mai bine decît însăşi posteritatea durectă a Dariilor, Artexerxilor în Asia, persanii de astăzi” (B.P.Hasdeu „Studii gramaticale asupra limbei dacilor”, în „Pierit-au dacii?”, Buc. 2009, p. 142-143).

Cercetând originea cuvântului ghiuj, folosit în Moldova, despre care a ajuns la concluzia că este de origine tracică, Hasdeu, printre altele, notează: „Svastar [soră] şi svaçura [socru] sînt două compoziţiuni cu sva comune tututror limbilor ario-europee. Svaga [„de unde sanscritul svaja «rudă» şi tracicul ghĭuga «bunic»”], din contra, ne întîmpină numai în acel grup linguistic cărui i s-ar putea da numele de «indo-perso-tracic»” (p. 173). Hasdeu a precizat: „Svastar şi svaçura se născuseră pe cînd ario-europeii formau un singur corp, nedezmembrat încă prin separaţiuni succesive. Deja după trunchierea acelui corp în două ramure, cea europee şi cea asiatică, se va fi născut în această din urmă cuvîntul svaga.  În fine, cu mult şi ai tîrziu, după ce ramura europee se desfăcuse în mai multe crengi, s-a născut la leto-slavi vorba svatŭ” (p. 174).
           
Aşadar, după Hasdeu, tracii „nu puteau fi nici greci, nici latini, nici celţi, nici germani, nici litvani, ci aparţineau anume ramurei eranice sau indo-persice”, respectiv limba tracă era înrudită cu limbile pâli, pracrită, persană/farsi şi armeană. Studiile compatarive, care prezintă asemănarea mare dintre limba română şi limba farsi/persană – cea vorbită în Iran şi în Tadjikistan (există cuvinte de bază comune, după ce a avut loc procesul romanizării) – confirmă rezultatele investigaţiilor ştiinţifice ale lui Hasdeu. Întrebarea care rămâne încă în faţa cercetătorilor este: poporul originar, din care se trag actualii vorbitori ai limbilor română, albaneză, armeană, farsi/persană ş.a. au plecat din Carpaţi şi Balcani în Asia – până în munţii Pamir şi Himalaya, sau au venit de acolo în Europa – în Carpaţi (Geto-Dacia) şi în Balcani (Tracia şi Iliria)?...

De ce nu vor scădea preţurile la pâine în condiţiile recoltei-record de circa 1 milion de tone de grâu din acest an

Acest articol a fost scris pentru Moldova.org:

Dăunăzi l-am auzit pe satiricul Mihail Zadornov, la un post TV din Federaţia Rusă, dând această definiţie expresiei „funcţionar de stat”: „чиновник” = „жизнесос” („funcţionar de stat” = „cel care stoarce viaţa din ceilalţi”). Duminică, 21 iulie a.c., guvernanţii moldoveni s-au întrunit într-o şedinţă tematică a Executivului, la Holercani, şi au discutat despre îmbunătățirea şi dezvoltarea mediului de afaceri. Ei au încercat să afle care sunt „constrângerile care frânează dezvoltarea economică” (Gh. Duca). Astfel, s-au chinuit o zi întreagă să afle ceea ce ar fi putut afla de la Zadornov (care parcă a vorbit despre starea de lucruri din RM): ei – funcţionarii de stat – sunt constrângerea care îi determină pe cei mai activi cetăţeni (agenţi economici) să plece în alte ţări, unde nu există funcţionari ca cei din RM, deci pleacă acolo unde există condiţii normale de activitate... Nu cred că fincţionarii de stat din RM sunt capabili să-l înţeleagă pe Zadornov. Dacă erau capabili – RM nu era cea mai săracă ţară din Europa, ţară aflată în proces de disoluţie...

Pentru că în urma activităţii lor, materializate în acţiuni de intimidare a agenţilor economici de către organele de control ale statului, economia ţării se duce de râpă, miniştrii beneficiază de un complex rezidenţial la Holercani, unde au vile şeful statului, preşedintele Parlamentului, premierul şi membrii Guvernului. Unii cetăţeni se întreabă: când oare miniştrii vor fi remuneraţi în funcţie de rezultatele din domeniul pe care îl gestionează? Când oare un ministru – chiat dacă nu a ajuns pe banca condamnaţilor pentru acte de corupţie – pentru că justiţia face parte şi ea din posturile partajate de guvernare, va plăti prin confiscarea averii (a caselor şi maşinilor sale) pentru că în domeniul pe care l-a condus s-a înregistrat un proces de degradare? De regulă, asta se întâmplă din cauza corupţiei şi/sau incompetenţei.

Astăzi ministrul Agriculturii şi Industriei Alimentare Vasile Bumacov a declarat că agricultorii moldoveni au obţinut în anul curent circa 1 milion de tone de grâu, recoltă-record în ultimii 10 ani. În mod firesc, societatea moldovenească s-a întrebat de când vor fi micşorate preţurile la pâine. Ministrul nu s-a referit la o asemenea posibilitate, deşi anul trecut sau în alţi ani secetoşi, ministrul declara că este de aşteptat o ridicare a preţurilor la pâine. De ce statul Republica Moldova, în persoana guvernanţilor, care deţine majoritatea acţiunilor în întreprinderea de panificaţie „Franzeluţa”, nu gestionează situaţia din acest an, când grâul e mult şi calitativ, de o asemenea manieră încât preţurile la pâinea produsă de întreprinderea de stat să scadă, ceea ce i-ar determina şi pe ceilalţi producători privaţi să scadă preţurile? Din păcate, oricât s-ar ascunde Bumacov după cuvintele „piaţa dictează preţurile”, răspunsul este altul: preţurile la pâine nu vor scădea pentru că în Republica Moldova statul/instituţiile statului/funcţionarii de stat nu sunt pentru popor, ci poporul este pentru funcţionarii de stat. La fel ca şi în cazul „Moldtelecomului” şi a altor întreprinderi cu capital majoritar de stat, guvernanţii, care şi le-au repartizat, le folosesc ca şi instrumente de stoarcere a veniturilor din popor, ca instrumente de „stoarcere a vieţii” din cetăţeni, vorba lui Zadornov. Directorii „Franzeluţei”, „Moldtelecomului”, „Tutut CTC”-ului trebuie să-şi stoarcă salariile lunare între 50.000-100.000 lei, plus ajutoare materiale etc. Când scopul accederii la putere este acumularea de bani şi averi personale (inclusiv pentru cheltuielile de partid, vorba lui Mihai Ghimpu) cine se va mai gândi la reducerea preţurilor la pâine pentru cetăţenii celei mai sărace ţări din Europa, în care preţurile la multe produse/mărfuri – datorită monopolurilor cu acoperitea unor guvernanţi şi parlamentari – sunt unele dintre cele mai mari pe continet.


Acum câteva luni am vizitat Ungaria şi am aflat că guvernul Orban a reuşit, prin eforturi mari şi prin scandaluri internaţionale (deoarece întreprinderile furnizoare fusese privatizate de investitori străini), să reducă tarifele la utilităţi (sau servicii comunale, cum sunt numite în limba presei moldoveneşti) cu 10%. În RM guvernanţii nu vor să reducă preţurile la pâine sau la servicii de telefonie şi Internet în întreprinderi care le aparţin. Desigur, diferenţa ţine de calitatea şi mentalitatea guvernării: într-o ţară în care funcţionarii de stat sunt „sorcători ai vieţii (ai forţei vitale)” din propriii cetăţeni, nu poţi să te aştepţi la reduceri de preţuri, ci numai la majorări, indiferent de cât de mare este recolta la unele culturi. Întrebarea este: până când cetăţenii Republicii Moldova se vor lăsa trataţi în aşa hal?

joi, 1 august 2013

Cum sunt trataţi moldovenii/românii din sudul Basarabiei şi despre „fanarioţii” din guvernarea de la Chişinău

Acest articol a fost scris pentru Moldova.org: 

Prietenul meu, domnul Nicolae, din raionul Tatarbunar, sudul Basarabiei, mi-a scris pe o reţea de socializare: „Eu sunt în paşaport scris Micola, fără să mă fi întrebat (în adeverinţa de naştere – Nicolai), şi asemenea la toată lumea de alte etnii decât cea ucraineană. La întrebarea mea, oficialii ucrainenii mi-au răspuns: voi trăiţi pe pământ ucrainesc, înseamnă că şi numele trebuie să corespundă... Cinismul lor fără saţ te lasă mut. În privinţa şcolilor cu predare în limba materna – e un dezastru: limba şi literatura română scade în contul altor obiecte: istoria, geografia sunt predate în limba ucraineană; toate inscripţiile, orare, dări de seamă – sunt în limba ucraineană, orele de limba şi literatura ucraineana au seminare, colocviumuri, ore deschise, cursuri de perfectionare (pentru profesori), limba şi literatura română – nimic. La cadre didactice salarii, onoruri, gramote [diplome] – în învăţământul ucrainean, ai noştri – nici nu mai deschid gura. Biserica Ortodoxă este închinată politicii ucrainene (căci Ortodoxia provine de la Kiev), preoţii sunt stimulaţi şi obligaţi să sprijine Ortodoxia slavă, de parcă Dumnezeu ar fi numai al slavilor. Se şterg de pe icoane inscripţii în limba română şi se scriu în slavona veche, de ce să nu le schimbe [Sfinţilor] şi imaginea?, căci seamănă cu români. Comunitatea românească din raionul Tatarbunar: din 7 sate cu populaţie majoritară românească am ramas 1 sat [Borisăuca]. Şi tot suntem tulburaţi, agitaţi (parinţii care dau copiii la scoală) de unii consăteni de etnie ucraineană, noi instalaţi în sat (clar că nu fac din capul lor), [să trecem] la viaţa şi realitatea veşnică ucraineană. Nu numai limba română este izgonită din şcoli, dar şi limba rusă. (...) Ca şi grecii fanarioţi pe timpul otomanilor în Ţările Româneşti – astazi [conducerea în] România şi [...] în R.M. (...)”.

Nu ştiu dacă autorităţile ucrainene pot fi învinuite de ceva – ele implementează politici de stat prin care promovează interesele statului. Personal, cred că aceste lucruri li se întâmplă compatrioţilor noştri autohtoni (deci nu diasporei!) de pe teritoriile istorice moldoveneşti (în cazul de faţă, din sudul Basarabiei) din cauza nepăsării şi „fanariotismului” conducerii de la Chişinău. De aceea, ne întrebăm: cât să mai aşteptăm ca ei (guvernanţii) să-şi umple conturile bancare şi să se preocupe, în sfârşit, nu numai de bunăstarea populaţiei Republicii Moldova (de care încă nu se ocupă), ci şi de păstrarea identităţii culturale a conaţionalilor noştri de peste frontiera cu Ucraina (să intervină în favoarea lor)? Sau într-adevăr sunt „fanarioţi” – străini incapabili să simtă durerile neamului?

Eu cred că aceste lucruri se întâmplă, într-o ţară, unei minorităţi etnice de care a uitat ţara în care se află majoritatea acelui popor, în ciuda faptului că Ucraina a ratificat convenţii internaţionale (inclusiv europene) cu privire la apărarea drepturilor minorităţilor etnice. Atâta timp cât autorităţile Republicii Moldova nu se vor preocupa ee comunităţile moldovenilor (românilor) de pe teritoriile istorice moldoveneşti aflate în Ucraina, dar şi din ate regiuni (Kirovograd, Odesa, Herson ş.a.), conaţionalii noştri de acolo vor fi deznaţionalizaţi – nu vor mai putea folosi limba maternă în viaţa publică, li se vor schimba numele etc.

La 1.12.2012 şi-a început activitatea Agenţia pentru Relaţii cu Diaspora, care funcţionează pe lângă Guvernul RM. Practic, această instituţie dubleagă activităţile de care s-a ocupat până atunci şi se ocupă până în prezent, conform structurii organizatorice, Direcţia Relaţii Internaţionale, Integrare Europeană şi Diaspora, din cadrul Biroului Relaţii Interetnice, tot de pe lângă Guvernul RM. Până în prezent, responsabilii din BRI au demonstrat că nu fac vreo diferenţă între diaspora moldovenească – persoanele născute şi formate în Republica Moldova şi care au plecat peste hotare (rămânând cetăţeni ai RM) – şi comunităţile autohtone de moldoveni sau români din teritoriile istorice moldoveneşti, aflate în prezent în Ucraina (care nu sunt cetăţeni ai RM şi mulţi dintre care nu au vizitat niciodată Republica Moldova). Există o bănuială că PLDM-ul a impus crearea unei Agenţii pentru Relaţii cu Diaspora ţinând cont de numărul mare al cetăţenilor moldoveni aflaţi peste hotare, voturile cărora nu sunt de neglijat. În ceea ce priveşte comunităţile autohtonilor moldoveni sau români de pe teritoriile istorice moldoveneşti aflate în Ucraina, întrucât ei nu sunt cetăţeni ai RM, deci nu au drept de vot, actualelor autorităţi („fanatiote”) de la Chişinău le este în cot de ele – pentru că nu pot obţine nimic de la acei oameni: nici voturi, nici impozite şi taxe.

Şi totuşi, consider că în condiţiile unei guvernări moldoveneşti pentru popor, s-ar putea diferenţia activitatea Agenţiei pentru Relaţii cu Diaspora – care să se ocupe de cetăţenii moldoveni plecaţi peste hotare (la muncă, deci cu traiul) – şi activitatea unei structuri care să se ocupe de comunităţile moldovenilor/românilor autohtoni de pe teritoriile istorice moldoveneşti din Ucraina, care să monitorizeze problemele cu care se confruntă şi să le ajute în rezolvarea lor. Această structură poate fi chiar Direcţia Relaţii Internaţionale, Integrare Europeană şi Diaspora din cadrul BRI (cu denumirea schimbată, desigur, căci comunităţile cu pricina nu sunt diaspora), sau poate fi creată o Agenţie specializată sau o direcţie în Agenţia pentru Relaţii cu Diaspora (căreia, într-un asemenea caz, ar trebui să-i fie schimbată denumirea).


Nu cred că actuala guvernare de la Chişinău este capabilă de empatie şi compasiune faţă de comunităţile compatrioţilor noştri de peste hotare (fanarioţii din Principatul Moldovei erau mai sensibili faţă de nevoile poporului decât actualii guvernanţi moldoveni). Dar întrucât cred în normalizarea lucrurilor în statul Republica Moldova, cred şi în faptul că nu vor fi abandonaţi confraţii noştri de dincolo de hotarul stabilit arbitrar, la 4 noiembrie 1940. Ştiu că lucrurile trebuie întreprinse urgent, dar, vorba cronicarului: nu vremile sunt sub om, ci omul sub vremi. Iar vremile, din păcate, sunt sub oamenii din guvernarea de la Chişinău.
    

Postări populare