duminică, 23 decembrie 2012

POLITICA DE REPRESIUNE A REGIMULUI SOVIETIC ÎN SUDUL BASARABIEI ŞI ÎN NORDUL BUCOVINEI: 1940-1941, 1944-1945


After June 28, 1940, the Soviet Union occupied the Romanian territories Bessarabia and Northern Bucovina. The Soviet regime implemented a policy of repression against the autochthonous Moldovan-Romanian population, charac­terized by deported people because of ethnic motive, disapearance of whole localities, the change of toponims of the Moldovan-Romanians localities, the change, by Russification and Ukrainization, of the sir names of persons, the Russi­fication and/or Ukrainization of Moldovan schools, the distruction of the natural balance in the zones where Moldovan-Romanian population leaves, the settlements of people from Ukraine and other places within the occupied territories (especialty in the districts incorporated by abuse into Ukraine: Ismail and Cetatea Alba/„Belgorod-Dnestrovski”), the forced collectivization, the expropriations, the brutal and forced industrialization by colonizing the towns, the organized by the authorities of the starvation in the conditions of drought. All thease ware methods of repressions of the autochtho­nous Moldovan-Romanian population, of its culture and identity, biological and cultural being, in the occupied territories. 


În pofida eforturilor de înstrăinare a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru începând cu 1812, când a fost anexat de Imperiul Rus, populaţia autohtonă a rezistat şi a păstrat limba şi cultura strămoşilor. Procla­marea la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldoveneşti în cadrul preconizatei Federaţii Ruse, apoi proclamarea la 24 ianuarie 1918 a Republicii Democratice Moldoveneşti independente şi, în sfârşit, votarea de către Sfatul Ţării, la 27 martie/9 aprilie 1918, a unirii Republicii Moldoveneşti (Basarabia) cu România a însemnat rezolvarea problemei Basarabiei (în acea perioadă România era, de fapt, Moldova dintre Carpaţi şi Prut, fără Bucovina, aşa încât a avut loc reunirea celor două părţi ale Moldovei – Moldova de la est de Prut s-a reunit cu Moldova vestică, dintre Carpaţi şi Prut [1]). Unirea a fost recunoscută de către Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, care au semnat, la 28 octombrie 1920, un tratat cu România, prin care au recunoscut suveranitatea României asupra Basarabiei. Dintre statele semnatare, doar Japonia nu a ratificat tratatul, de­oa­rece, printr-un acord secret, s-a angajat să nu o facă, înţelegându-se cu URSS în privinţa insulei Sahalin [2]. Poziţia SUA poate fi exprimată astfel: „Cât priveşte chestiunea Basarabiei, fără a exclude justeţea actului de la 27 martie 1918, faţă de care Departamentul de Stat şi diplomaţii americani de la Paris se pronunţaseră des­chis, atitudinea oficialilor Washingtonului, până în 1933, a avut în vedere un eventual consimţământ al diplo­maţiei sovietice la Protocolul de la Paris din 1920” [3]. Reocuparea şi reanexarea Basarabiei, între 28 iunie – 3 iulie 1940, de către URSS, a însemnat reapariţia şi repunerea acestei probleme pe tapet.

La 23 august 1939 Germania şi URSS au semnat Tratatul de neagresiune, care mai este numit „Pactul Molotov-Ribbentrop”. Acest document a stipulat împărţirea zonelor de influenţă din Europa de Est între cele două state totalitare. În perioada 1939-1941, se poate vorbi despre o convergenţă a intereselor geopolitice germano-sovietice, care a avut consecinţe dramatice asupra Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa. Germania a consimţit ca URSS să ocupe şi să anexeze teritoriile româneşti în cauză. După ce au preluat aceste teritorii, sovieticii au declanşat acţiuni de represiune asupra populaţiei locale. „Concomitent cu instaurarea regimului bolşevic, în teritoriul devenit sovietic începe comiterea unor crime împotriva umanităţii: genocid, deportări, foamete. În perioada 28 iunie – 4 iulie 1940 numai în judeţele Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă şi Bălţi au fost arestate 1.122 de persoane: foşti funcţionari ai statului român sau cei suspecţi de colaborare cu acesta” [4]. Concomitent, peste 100 mii de persoane s-au refugiat din Basarabia [5]. „La 14 iunie 1941 din R.S.S. Moldovenească au fost deportate în GULAG-urile din regiunile Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk, Omsk şi din republicile Kazahă şi Komi 22.648 de persoane” [6].

În ultima perioadă de timp au apărut mai multe studii cu privire la această problemă [7]. Crimele comise de regimul sovietic în teritoriile moldoveneşti încă aşteaptă să fie sistematizate, aduse în totalitatea lor la cunoştinţa opiniei publice şi să li se dea o apreciere. „Invazia Basarabiei şi Bucovinei de Nord, în 1940, se integrează astfel cu totul în definiţiunea agresiunii dată de procurorul britanic de la Nürnberg” [8]. Elena Siupiur, originară din Basarabia, comuna albaneză Caracurt, plasa Bolgrad, jud. Ismail, refugiată cu părinţii săi, la o vârstă fragedă, pe teritoriul României libere de trupele sovietice, referindu-se la crimele regimului de ocupaţie, menţionează: „A fost, cred, una dintre acţiunile cele mai imorale ale unui stat imperial din secolul XX, care a ocupat şi anexat o bucată din teritoriul unui stat vecin. Şi este şi mai imorală modalitatea prin care s-a reuşit această înlocuire de memorie: prin acte criminale, neaduse, de altminteri, în faţa vreunui tribunal ca cel de la Nürnberg” [9]. Întrucât până în prezent nu a avut loc un proces, asemenea celui de la Nürnberg, la care să fie judecate acţiunile criminale ale regimului sovietic, acestea trebuie scoase la iveală de către cerce­tători, pentru a li se putea da apreciere. În prezentul articol sunt prezentate un şir de fapte, mai puţin cunos­cute, care se înscriu în noţiunea de „represiune” şi care vizează, cu precădere, sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei. Ca surse au fost folosite mărturii – atât culese direct de pe teren, cât şi consemnate şi publicate în presa din 1991, când a fost posibil să se scrie pentru prima oară despre respectivele abuzuri, şi din studii publicare de cercetători din regiunea Cernăuţi, mai puţin cunoscute publicului din Republica Moldova.

Este vorba despre ilegalităţi şi abuzuri pe motiv etnic, înfăptuite de autorităţile sovietice atât în teritoriul RSSM, cât şi, mai mult, în sudul şi nordul Basarabiei, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, încorporate de regim în RSS Ucraineană. Aşa cum regimul nazist a desfăşurat o politică de represiune împotriva poporului evreu şi a altor popoare din teritoriile ocupate (mai cu seamă în Est), regimul sovietic a desfăşurat o politică de represiune împotriva unui şir de popoare. Victime ale regimului de la Moscova au fost tătarii din Crimeea, popoarele cecen, inguş, calmâc ş.a. O politică de represiune a fost desfăşurată de regimul sovietic şi în terito­riile pe care le-a ocupat în iunie 1940: Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Astfel, populaţia româ­nească din Cetatea Albă a fost deportată în Kazahstan: „În 1940, oraşul este ocupat de Uniunea Sovietică, fiind atribuit RSS Ucrainene; între 7 august şi 1 decembrie [1940] oraşul este reşedinţa regiunii Ismail. Românii din oraş sunt deportaţi în Kazahstan” [10].

După reinstaurarea regimului sovietic (1944), în sudul Basarabiei au fost rase de pe faţa pământului mai multe sate. „Frumuşica Veche (astăzi Staroselie) e unicul sat moldovenesc care a supravieţuit genocidului cu nume «Poligonul din Tarutino». Aici s-au adăpostit unii din locuitorii celor trei sate moldoveneşti din împre­jurime – Zurum-ul, Frumuşica Nouă şi Roşiori-i (subl. A.L.), obligaţi de autorităţile militare să-şi lase satele pradă tancurilor şi tunurilor. Astăzi pe locul acestor sate omorâte am dat peste un macabru peisaj lunar: mii de cratere formate de explozia obuzelor; în locul cimitirelor de oameni – ţintirimul de tehnică militară, mor­mane de schije, muniţii sfârtecate, salcâmi schilodiţi, zarzări despicaţi, gropi şi dâmburi pe locul fostelor case” [11]. Pavel Pelin, originar din localitatea Satul Nou, raionul Sărata, a reprodus mărturia lui moş Călin „Zurumeanul” (nume dat de consătenii săi din Satul Nou pentru că fusese locuitor al satului Zurum, de unde se refugiase în Satul Nou), paznic la grădinăria kolhozului, care locuia într-o casă de la marginea dinspre Tatarbunar a Satului Nou: „«Uite colo, între dărâmături, zace trupul bisericii din Frumuşica Nouă... Au venit soldaţii şi le-au poruncit oamenilor să plece din sat. Aici va fi Poligon, au zis. Încă nu toţi bărbaţii veniseră din război*. Când s-au întors – ţipenie de om. Casele – una cu pământul. Biserica distrusă, folosită de tunari drept ţintă de tragere... Obuzele răscoliseră ţintirimul, amestecând osemintele morţilor. Urme de tancuri peste grădini date la pământ...». Ţinându-se laolaltă, alungaţi din satele lor, moldovenii rătăceau prin şes umăr la umăr, cu pruncii la piept... O parte s-a oprit în casele părăsite ale coloniştilor germani. Alţii, ajungând la Cetatea Albă, urcau în marfare şi porneau spre ţinutul Krasnodar. Alţii au intrat în satele din lăsătura Sasâcu­lui – Satul Nou, Borisăuca, Eschipolos. Alţii au luat-o spre gurile Dunării, la confraţii lor din Cartal, Fântâna Zînelor, Anadol, Barta...” [12]. „(...) pe la începutul anilor 50 drumurile de prin partea locului erau pline de cerşetori. Mai toţi – din fostele sate înghiţite de Poligon” [13].

Poligonul a afectat şi viaţa populaţiei din satele moldoveneşti care nu au fost rase de pe faţa pământului atunci. Autorităţile militare îşi băteau joc de bărbaţii populaţiei autohtone din sudul Basarabiei, umilindu-i: „Uneori, în toiul verii, bărbaţii satului nostru [satul lui Pavel Pelin: Satul Nou – notă A.L.] erau urcaţi în ca­mioane şi duşi «la concentrare», spre pământurile Poligonului. Mamele rămâneau în colbul uliţei în lacrimi. Plângeam şi noi, alături de ele. Ne temeam că nu vor mai veni înapoi. Reveneau totuşi. N-au mai venit, însă, niciodată satele moldoveneşti peste care căzuse năpasta viperei” [14]. Pavel Pelin încheie articolul său astfel: „Între două vechi aşezări moldoveneşti – Ocniţa [Frumuşica Veche/Staroselie] şi Satul Nou – Poligonul din Tatarbunar este fiara care a înghiţit nu numai mii de hectare de glob. Poligonul s-a înfipt ca o baionetă între nunţi şi naşteri, între iubri şi datini. Peste el, în marile şi nedezlegatele înalturi cereşti, satele noastre omorâte (subl. A.L.) trăiesc în dreapta lui Dumnezeu, pe locul hărăzit Chinuitului trup al fiului martir” [15].

Şi în nordul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa (regiunea Cernăuţi) au fost rase de pe faţa pământului – „omorâte”, cum s-a exprimat Pavel Pelin – mai multe sate: Prisaca, Frunza, Albovăţ, Buci, I.G. Duca, Ţânţeni, Proboteşti ş.a. De exemplu, satul I.G. Duca (judeţul Cernăuţi) „a fost distrus, iar popu­laţia a fost strămutată în zonele sudice ale Ucrainei” [16]. Aceste crime au fost comise atât în perioada 1940-1941, cât şi după război (1944-1945). Constantin Ungureanu, citându-l pe Dumitru Covalciuc, notează că „după încheierea războiului, autorităţile sovietice au distrus câteva localităţi mai mici din Regiunea Cernăuţi, populate de români. Astfel, locuitorii din colonia Buci de lângă Rarancea au fost strămutaţi în regiunile Herson şi Zaporojie din sudul Ucrainei. A fost distrusă şi colonia I.G. Duca de lângă Iurcăuţi. Satul Albovăţ, din preajma Storojineţului, a fost distrus în scopul lărgirii unui poligon [sic!, notă A.L.]. Au fost şterse de pe faţa pământului şi satele Frunza şi Prisaca, care au nimerit pe frontieră [1940]. De asemenea, populaţia satului Ţânţeni, din zona Herţei, a fost ridicată şi strămutată în sudul Ucrainei, dar cei care s-au întors au reuşit să renoveze satul. O soartă dramatică a avut-o şi satul Proboteşti, de lângă Herţa, care a fost dezmembrat de noua fron­tieră. În 1940, satul Proboteşti avea 2.416 locuitori, iar în 1947 – doar 780 persoane, parte din acest sat, cca 125-130 persoane, rămânând pe teritoriul României” [17]. Ion Popescu, originar din satul Pătrăuţii de Jos, raionul Storojineţ, regiunea Cernăuţi, deputat în Rada Supremă a Ucrainei, de la Kiev, consideră că românii din Ucraina trebuie „să fie recunoscuţi oficial în calitate de populaţie care a fost expusă deportărilor pe motive etnice (aşa cum au fost recunoscuţi tătarii din Crimeea, germanii, armenii, bulgarii, polonii etc.)”, invocând, printre altele, aceste argumente: drept consecinţe ale „Pactului Ribbentrop – Molotov” au avut loc „deportări masive din rândul populaţiei paşnice, masacrele de la Lunca şi Fântâna Albă, dispariţia unor sate întregi, Frunza, Albovăţ etc., schimbarea toponimelor şi denumirilor geografice etc.” [18].

La 6 februarie 1941 cca 150 de persoane (după alte informaţii – 400) din satele din stânga Prutului (Mahala, Buda, Cotul-Ostriţei şi Boian) au încercat să treacă graniţa în apropiere de satul Lunca. „Acolo, însă, la cca 600 metri de linia de demarcaţie, în lunca Prutului, au fost întâmpinaţi cu focuri de mitralieră de grănicerii sovietici şi doar 56 dintre ei au reuşit să se salveze. 44 de participanţi la această acţiune au fost arestaţi. Dintre care 12 au fost condamnaţi la moarte, iar ceilalţi 32 – la 10 ani de închisoare” [19]. La 1 aprilie 1941, în Duminica Paştelui, aproximativ 2000 de locuitori din satele de pe valea Siretului din nordul Bucovi­nei au încercat să se refugieze în România. Ei însă au fost opriţi de grănicerii sovietici în apropiere de satul Fân­tâna Albă (în zona Adâncata), unde cca 200 de oameni au fost împuşcaţi, mulţi au fost răniţi sau, mai târziu, arestaţi şi „represaţi” (expresia aparţine lui Ion Popescu). „De asemenea, la 1 aprilie, în jurul orei 19, un grup de circa 100 de locuitori ai satelor Carapciu, Iordăneşti şi Prisăcăreni au fost atacaţi lângă graniţă, 24 dintre aceştia fiind ucişi, iar alţi 43 răniţi” [20]. Regimul sovietic nu s-a mulţumit doar cu pământurile româneşti ocupate (ca şi „compensaţie” pentru cei 22 de ani în care Basarabia a făcut parte din România), ci a vrut să stăpânească şi să exploateze populaţia de acolo: atât la muncile agricole pe terenurile din reg. Cernăuţi, cât şi la munci extenuante („silnice”) în Carelia, la minele din Donbas, Ural, în Arhanghelsk, Republica Komi, pe ţărmul lacului Onega, la Peciora, la Viatka, în lagărele de muncă din Armenia [21], în Kazahstan sau în alte regiuni ale Rusiei, unde mai cu seamă românii bucovineni au fost deportaţi.

Metodele de represiune ale regimului sovietic au avut ceva în comun cu metodele regimului nazist. Aşa cum regimul nazist, în timpul celui de-al doilea război mondial, lua tineri din teritoriile ocupate în Est, la munci de exterminare în Germania, la fel şi regimul sovietic, în 1940, ca şi după 1944, a luat tineri din nordul Buco­vinei şi din Basarabia la munci extenuante în Carelia, la minele din Donbas ş.a. „După anexarea la Uniunea Sovietică, Moscova trata Basarabia «ca o sursă de forţă de muncă ieftină pentru şantierele de construcţii, în­treprinderile industriale şi minele de cărbune din diferite regiuni ale ţării sovietice». La 9 august 1940, Consiliul economic pe lângă C.C.P. al U.R.S.S. a adoptat hotărârea nr.39 privind «recrutarea, în localităţile rurale ale Basarabiei, a 20 mii de muncitori». Executorul acestei decizii trebuie să fie conducerea R.S.S. Moldoveneşti recent formată. Peste două săptămâni, C.C. al P.C.(b) M. al C.C.P. al Moldovei Sovietice examinează, în şedinţă comună, chestiunea «Cu privire la recrutarea muncitorilor pentru industria carboniferă a U.R.S.S.» (...) Aşa a început realizarea politicii de smulgere a populaţiei băştinaşe din Basarabia şi trimiterea ei prin toate colţurile Uniunii Sovietice. (...) la 28 august 1940 Moscova cere conducerii de la Chişinău să efectueze «recrutări suplimentare în judeţele R.S.S. Moldoveneşti»” [22].

Toţi deportaţii moldo-români în Kazahstan, Siberia şi în alte locuri din imperiul sovietic au fost luaţi, de fapt, la munci extenuante. Locuitoarea satului Ropcea, raionul Storojineţ, regiunea Cernăuţi, Maria a lui Ono­frei Bizian (născută la 21 ianuarie 1927), deportată în iunie 1941 în Aktiubinsk, Kazahstan, mi-a povestit următoarele:

„Până la 28 iunie 1940, tata meu lucra în poliţie în Storojineţ şî o mărs [s-a refugiat] în România. Mama a rămas cu patru copchii. Aşa pe noi ne-o rîdicat. În luna lui iunie [13 iunie 1941], dimineaţa din zori, au venit un miliţian din Stotojineţ şi o evreică din Ropcea – în Primărie ceva lucra – ştia româneşte. Aveam 13 ani şi jumătate. “Îmbrăcaţî-vă frumos. Mergeţi la tata în România”, ne-o spus. Ne-o scos la şosea. Căruţele veneau de la vale cu râdicaţii: Doscaliuc Dumitru (băieţii lui erau duşi în România), Şubran, Nichiforciuc, Borcea Vasilică... La drumul cel mare ne-o suit în căruţe. Ne-o dus în Storojineţ. Ne-au urcat în vagoane pentru ani­male, ne-au închis. Ne-au ţînut o zî şî o noapte. A doua zî trenul a pornit cu noi spre Rusia. La Adâncata o mai legat încă un tren cu rîdicaţi oameni. Şî o pus o locomotivă înainte şî una în urmă. Am mărs o săptămână. În oraşe se oprea, ne dădea de mâncare pâne, supă.

Când am ajuns în Aktiubinsk, în Kazahstan, o venit o maşînă, o căruţă cu boi. Aeşti cu copchii mai mnici [mici] i-o luat cu maşîna. Pe aceilalţi i-o luat în căruţe cu boi, cămnili [cămile]. Ne-o dus într-un sovhoz, 15 km de la Aktiubinsk. Pe ceilalţi i-o dus în tăti kolhozurile unde era nevoe. Ne-o scris în carantină. Eram patru familii de români. Ne-o dat casî fără pod, dar cu acoperiş. Ne-o bagat într-o casă – patru familii. Câte una în cele patru colţuri. A doua zî ne-o dus la lucru. Eu eram mai mare şî avém gripă. La lucru zmulgém. Îmi spuneau: “Diorgai”. Pe urmă ne dădeau sapă să prăşîm.

S-o îmbolnăvit mama de tifos. O scapat, n-o murit. Am lucrat eu în locul ei. Mai erau ucraineni – duşi de Stalin, nu ştiiau numic de copchiii lor, [mai erau] poleci. Au mai adus germani de pe Volga. Mama a avut şî gălbănări. Ş-o scăpat şî de gălbănări. Pe fratele, la trei ani de când ne-o adus acolo [născut în 1923; deci în 1944, când l-au luat, avea 21 ani], l-o luat de lângă noi. L-o dus nu ştim unde la o uzină. În ’44 în april, când încî nu era gătit războiu, ne-o chemat la cantoră [oficiul administraţiei] să scriem în [la] Bucureşti că sîntem în viaţă.

Mama mé, luni, 15 april, o murit. Kazahii o săpat groapa. Am învălit-o pe mama într-o petecă şi am băgat-o în groapî. Avém 16 ani. O soră era din ’20 [avea 24 ani], fratele din ’23 [avea 21 ani], eu din ’27, astă mnică [mică] soră din ’37 [avea 7 ani]. Atunci straşnic o fost foamete. Tot viné [era transportat] la front. 400 gr. de pâne [primeam]. Şî mama o capatat un cap de cârlan de la magazîe. Am strâns schice [spice] rămase peste iarnă pe câmp. Primăvara am mărs ş-am strâns. Şî am râşnit. Mama ne-o făcut mâncare cu capul cela de cârlan şi crupe în supa ceea o pus. Noi am mâncat şî am vărsat aceea. Mama n-o vărsat. Am căpătat dezinterie. Într-o săptămână mama o murit. Doctor nu era nimeni.

Mergém, cumpăram de la Aktiubinsk coajă de păsat [boabe gălbioare, pentru consum alimentar]. Am lucrat până în ’46. Ni făcém mai mult de mâncat. Dar eram înflaţi, slăbghiţi. Aşa am mai stat. Toamna prin ’46 am vinit acasă [la Ropcea]. Eu, sora cea mare şi cea mnică. Fratele [a revenit] la vreo 2 ani di pi [după] noi (în ’48). Stadoala [construcţie din lemn în care ţăranii bucovineni ţin vacile şi fânul - paiele] era luată la kolhoz, iar casa era distrusă. Lumea fura, distrugé. Oamenii o luat ferestre, uşi. Păreţîi erau. Aici am venit... era năcaz de Doamne fereşte. Îmblau basarabenii (în Moldova o fost mai mare năcaz decât la noi – secetă de n-o rodit nimica). Da [dădeau] un covor pe o strachină de grâu, de ce îţi dădea omul. Veneau săracii şî mureu pe drum. O rudă de-a noastră, Oltea Moraraş, o ţînut o copchilă din Basa­rabia ş-o crescut-o. Când s-o făcut în Moldova pâne – o rodit câmpu – părinţîi o venit s-o luat-o înapoi.

Noi îmblam cu zîua pe la oameni la săpat barabule [cartofi], sfeclă de zahăr, mergém la curăţît. Ş-o venit şî iarna. În casa aceea n-am putut face la loc, da nici mâncare n-avém. Unde lucram, aculó dormém. Pe urmă ne-o lipchit lâng-o femee – Maria Todoriuc.

În ’44, iar era refugiu (lumea atunci s-o dus o grămadă la România pentru că s-o temut c-o să păţască cum ne-o rîdicat pe noi). În ’44 o luat bărbaţi de aici la lucru în Finlanda [Carelia]. Mulţi o murit acolo. S-o dus familii întregi în ’44 [în România]. Barbatul [femeii „lângă care i-au lipit” – în casa căreia li s-a permis să fie cazaţi] cu doi copchii s-o dus la România, ea o rămas şi o furau [prădau], pe fereastră o împuşcat, i-o legat mânile. Dormé ca o copchilă. Hoţii erau români tot din Ropcea. Ea ne-o spus să venim să trăim în casa ei.

În ’47 a găsît pe cineva care o trecut-o graniţa la România (pe ascuns). Şî [după un timp] lumea o aflat că-i plecată în România. O venit de la kolhoz – preşedintele, primarul, o luat snopchi [snopi] de grâu. Lângă casă este un heleşteu (era mai mare) cu crapchi [crapi]. Îi hrănea cu barabule [cartofi] flecuite [pisate]: le punea pe scândură, peştii veneau şi mâncau. O luat toţi peştii, o dat drumul la apă. Preşedintele de kolhoz o luat un dulap mare, frumos şî patru scaune cu spate [speteze] – acasă şî-o luat. Casa ne-o lăsat-o nouă.

Pe urmă o venit de la Storojineţ şi ne-o pus să plătim casa: prima dată 800 ruble, pe urmă mai încă 500 ruble, prin anii ’70. Primăria o vindea pentru că ea [fosta proprietară] era refugiată” [23].

Marcată de un destin crunt, bucovineanca Maria Bizian, deşi a reuşit să se întoarcă în satul natal, nu s-a mai căsătorit şi nu a avut copii, ajungând să trăiască în condiţii anevoiase, singură, la o vârstă înaintată, atunci când am vizitat-o în casa sa din satul Ropcea (la 2 martie 2011).

Regimul sovietic elaborase planuri de deportare în mai multe etape. Recrutările forţate pentru muncă în URSS din 1940 şi deportările din 12/13 iunie 1941 au fost doar un preludiu. „Probabil că deportările aveau să continue la infinit, dacă Germania nu ar fi atacat, la 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică. În timpul retragerii din faţa armatelor română şi germană, N.K.V.D.–ul a evacuat o parte a deţinuţilor din închisoarea cernăuţea­nă, unii fiind apoi înecaţi în Nistru, în zona satului Costrijiuca. Mulţi, însă, au fost lichidaţi chiar în interiorul în­chisorilor din Cernăuţi, Hotin şi Storojineţ, în conformitate cu ordinul dat de Leontii Beria, şeful N.K.G.B.-ului unional” [24]. Ion Popescu susţine că „în decurs de un an (28 iunie 1940 – 22 iunie 1941), numărul jertfelor represiunii bolşevice în teritoriile anexate de sovietici (Bucovina, Basarabia şi plasa Herţa), s-ar ridica, potri­vit unor estimări, înre 67.000 – 89.500 de persoane” [25]. După război, regimul sovietic a orchestrat foame­tea din 1946-1947. De asemenea, au continuat deportările din teritoriile în cauză: 6-7 iulie 1949, 1 aprilie 1951 [26].

În implementarea planului de deznaţionalizare a Basarabiei, regimul sovietic a mai comis o ilegalitate, mai cu seamă în judeţele din sudul Basarabiei încorporate Ucrainei. Administraţia regimului a colonizat teri­toriile respective cu populaţie din Ucraina (şi din alte zone ale imperiului sovietic): „Organele sovietice de resort de la Moscova luaseră măsuri ca generaţiile ulterioare să se convingă de faptul că dacă nu toată Basa­rabia, precum a fost declarat în ultimatumul [nota] Guvernului Uniunii Sovietice Guvernului României din 26 iunie 1940, cel puţin teritoriile a trei foste judeţe ale provinciei dintre Prut şi Nistru ar fi fost populate «în majoritate» de ucraineni. (...) spre finele anului 1940 a fost organizată strămutarea, în fostele judeţe basara­bene, a circa 10 mii familii din regiunile Ucrainei. Strămutarea ţăranilor ucraineni a fost efectuată în baza hotărârii C.C.P. şi C.C. al P.C.(b) din toată Uniunea, adoptată la 31 octombrie 1940 şi semnată de I.Stalin şi V.Molotov. Consiliul Comisarilor Poporului şi Comitetul Central (bolşevic) din Uniunea Sovietică au trimis pe fostele pământuri româneşti, de curând încorporate în componenţa Ucrainei, 9.700 de familii, inclusiv din regiunile răsăritene ale R.S.S.U. – 6.000 de gospodării kolhoznice şi din regiunile de vest ale R.S.S.U. – 3.700 gospodării ţărăneşti individuale. În consecinţă, în Basarabia, deja în anii 1940-1941, erau obţinute modificări etnice în direcţia trasată de Moscova” [27].

După 1945 politica de represiune scade întrucâtva în intensitate (deşi s-au mai înregistrat câteva valuri de deportări: 6-7 iulie 1949, 1 aprilie 1951). Totuşi, regimul sovietic a pus în aplicare alte metode de influenţare a vieţii biologice, culturale şi spirituale a populaţiei autohtone moldo-române din aceste teritorii. Aşa cum RSSM a fost împânzită cu depozite de îngrăşăminte minerale pentru utilizarea lor în agricultură – substanţe chimice care au poluat solul şi apele subterane, şi în sudul Basarabiei intervenţia în echilibrul natural s-a soldat cu consecinţe dramatice. La începutul anilor ’80 era lansată „victorios, vestea unei refaceri «unicale pe plan mondial»: înlocuirea apei saline a lacului [Sasâc] cu apă dulce, bună pentru irigaţie”. „Daunele provo­cate de «originala» intervenţie în echilibrul natural al acestor locuri, legate de la facerea lumii cu matca Mării Negre [«pe timpuri, Ghiolul, precum îi spun Sasâcului băştinaşii, era parte nedespărţită a Mării Negre»], nu pot fi comparate decât cu un adevărat cataclism, pus la cale de mintea nesocotită a omului...” [28], sau cu mintea socotită a regimului sovietic. „Macabra operă de izolare a Ghiolului de mare a fost dusă la capăt hoţeşte, noaptea”. „Ultimii ani, înstrăinat de mare printr-un dig, lacul a devenit o adevărată cloacă. Dispare peştele, se împuţesc apele” [29]. Astfel, apele Sasâcului au devenit, după expresia lui Pavel Pelin, „falsificate” sau „otrăvite”.

Rusificarea şcolilor moldoveneşti (după 1991, şcolile ruseşti au fost transformate în şcoli cu predarea în limba ucraineană şi se poate vorbi despre ucrainizarea lor) a fost un alt abuz comis de regimul sovietic: „Dincolo de acest ţărm, tot mai jos de apele falsificate ale lacului Sasâc, se află satul moldovenesc Eschipolos (astăzi Glubokoe) [raionul Tatarbunar], şcoala naţională a căruia, prin gustul [vrerea, pofta] unui brigadier venit aici din alte locuri, a fost desfiinţată şi înlocuită cu şcoală rusă. Sătenii sunt nevoiţi să vorbească două limbi. Acasă – limba natală, la şcoală – limba rusă... Acest nemaivăzut cancer moral la Tatarbunar se numeşte, pro­babil, internaţionalism lingvistic” [30]. Şcoala moldovenească din Eschipolos a fost transformată în şcoală cu predarea în limba rusă în 1963, când din şcoală de 8 clase, a devenit şcoală de 10 clase. Spre deosebire de alte şcoli care s-au aflat în aceeaşi situaţie (şi care după 1991 au fost transformate în şcoli cu predarea în limba ucraineană), şcoala din Eschipolos, până în prezent, este cu predarea în limba rusă.

Pavel Pelin descrie procesul rusificării şcolii din Eschipolos astfel: „Tragedia Sasâcului a fost dublată de o altă tragedie – a satului moldovenesc de pe mal, Eschipolos. La intervenţia ingrată a unui brigadier oploşit în sat şi care nu putea admite ca fiică-sa, elevă, să parcurgă zilnic cu autobuzul drumul până la şcoala rusă din Tatarbunar, şcoala moldovenească de aici a fost lichidată, deschizîndu-se în locul ei şcoală rusă... Peste ani, la una din conferinţele pedagogice din Ismail, o învăţătoare delegată de aici va avertiza: crima de la Eschipolos să nu se mai repete nicăieri; rusificarea şcolii a dus la aceea că ani de zile absolvenţii de aici nu reuşeau să intre la învăţătură în instituţii superioare... Deplâns de o singură învăţătoare, satul Eschipolos este exemplul viu al unei naţionalităţi lingvistic exterminate. Siliţi să vorbească o limbă la şcoală şi alta acasă, destinul moldovenilor de aici poate fi asemuit doar cu Ghiolul [lacul Sasâc], apele căruia au devenit cel mai mare cimitir acvatic din Europa, otrăvind şi pământurile din jur. Opera diavolească de înlocuire a apei a fost continuată sus, în satul de pe ţărm, prin înlocuirea limbii mele prin limba lui” [31]. Acesta este doar un exemplu dintr-un şir lung al şcolilor moldoveneşti transformate în şcoli ruseşti în sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei. După 1991, toate şcolile din regiunea Cernăuţi care anterior au fost transformate în şcoli ruseşti, au devenit şcoli cu predarea în limba ucraineană.

Deportările pe motive etnice, dispariţia/distrugerea unor localităţi întregi, schimbarea toponimelor locali­tăţilor moldo-române, schimbarea numelor proprii ale persoanelor prin ucrainizare şi rusificare, colonizarea teritoriilor ocupate (mai cu seamă, judeţele încorporate în mod abuziv Ucrainei) cu populaţie din Ucraina şi din alte regiuni, colectivizarea forţată, exproprierile, industrializarea brutală şi forţată prin colonizarea oraşe­lor, foametea organizată de autorităţi în condiţiile secetei (1946-1947), rusificarea şi/sau ucrainizarea şcolilor moldoveneşti, distrugerea echilibrului natural în zone unde convieţuieşte comunitatea moldovenească – au fost metode de represiune a populaţiei autohtone moldo-române, a culturii şi identităţii sale.

Dacă pornim de la ideea că o rezolvare a problemei Basarabiei ar trebui să însemne reunirea celor două părţi ale vechiului Principat al Moldovei (a Moldovei de Est dintre Prut şi Nistru cu Moldova de Vest dintre Carpaţi şi Prut) într-un singur stat, adică repararea ilegalităţii comise prin anexarea Basarabiei şi nordului Bucovinei în 1940, repetată în 1944, de către URSS, putem afirma că problema Basarabiei (redeschisă în 1944) nu a fost rezolvată până în prezent. În 1940 şi apoi în 1944 regimul sovietic a înstrăinat o jumătate de Moldovă, a impus graniţa pe Prut şi a instituit un regim de teroare şi represiune. Deşi la 27 august 1991 Republica Moldova şi-a proclamat independenţa, în continuare rămân în afara graniţelor statului moldove­nesc judeţele Cernăuţi şi Storojineţ, ţinutul Herţa, aproximativ 2/3 din ţinutul Hotin la nord, cea mai mare parte a ţinuturilor Ismail şi Cetatea Albă în sud. De asemenea, oraşul Bender şi satele Gâsca, Proteagailovca, Mereneşti, Chiţcani, Cremenciug şi Zahorna, din estul Basarabiei, se află până în prezent sub controlul (ocupaţia) armatei Federaţiei Ruse şi a unui regim subordonat Moscovei.

Cu regret, în prezent drama etnicilor moldo-români din sudul Basarabiei, precum şi a celor din nordul Basarabiei, nordul Bucovinei şi din ţinutul Herţa este agravată de atitudinea nepăsătoare din partea condu­cerii Republicii Moldova [32]. În teritoriile înstrăinate, compatrioţii noştri aşteaptă de la statul Republica Moldova ajutor. Neprimindu-l şi observând un dezinteres total faţă de zonele în care compatrioţii noştri se identifică moldoveni (mai ales, sudul Basarabiei şi raionul Noua Suliţă din regiunea Cernăuţi), s-a ajuns la situaţia în care la recensământul din 2001 s-au înregistrat cu 21% mai puţini moldoveni faţă de indicatorul de la recensământul din 1989 (numărul românilor a crescut cu doar 12%) [33]. Rezultă că diferenţa de 9% este reprezentată de persoane care au renunţat la identitatea moldo-română, adoptând (asumându-şi) o altă identitate.

Referinţe:

1.       Lavric A. 27 martie ar trebui să fie ziua naţională a Moldovei – pe Portalul de ştiri Arena.md, http://www.arena.md/?go=news&n=4124&t=27_martie_ar_trebui_să_fie_ziua_naţională_a_Moldovei, 6.12.2011.
2.       Şişcanu I. Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române. 1940. - Chişinău: Civitas, 2007, p.93.
3.       Dobrinescu V.F. Bătălia pentru Basarabia. - Iaşi: Junimea, 1991, p.23.
4.       Şişcanu I. Op. cit., p.264.
5.       Ibidem.
6.       Ibidem, p.265.
7.       Pasat V. RSS Moldovenească în epoca stalinistă (1940-1953). - Chişinău: Cartier, 2011; Musteaţă S. Caşu I. (coor­do­natori). Fără termen de prescripţie. - Chişinău: Cartier, 2011.
8.       Negre V. Basarabia. Pagini din istoria răşluirii (răpirii). - Slobozia, 2009, p.146.
9.       Basarabia prin vocile ei. – București: Anima, 1992, p.60.
10.   Бугай Н.Ф.  Депортация народов из Украины, Белоруссии  и  Молдавии  //  Лагеря, принудительный труд и депортация, Германия, Эссен.,1999, c.567-581 [Deportarea popoarelor din Ucraina, Bielorusia şi Moldova. - Ed.: Dittmar Dahlmann şi Gerhard Hirschfeld, Essen, Germania, 1999, p.567-581], http://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Alb%C4%83.
11.   Pelin P. Poligonul // Viaţa Satului, 1991, nr.19 (4684), p.3.
12.   Pelin P. Op. cit.
13.   Bujor I. Amfora // Viaţa Satului, 1991, nr.19 (4684), p.1.
14.   Pelin P. Op. cit.
15.   Ibidem.
16.   Popescu I., Ungureanu C. Românii din Ucraina între trecut şi viitor. - Oradea: Primus, 2010, p.178.
17.   Ibidem, p.165.
18.   Ibidem, p.336.
19.   Ibidem, p.161.
20.   Ibidem, p.162.
21.   Ibidem, p.206.
22.   Şişcanu I. Op. cit., p.265-266.
23.   Mărturie despre deportarea din 13 iunie 1941 în Aktiubinsk, Kazahstan, a Mariei a lui Onofrei Bizian, din satul Ropcea, raionul Storojineț, regiunea Cernăuți (născută la 21 ianuarie 1927), http://aurelian-lavric.blogspot.com/2012/02/marturie-mariei-lui-onofrei-bizian-din.html accesat: 25.02.2012.
24.   Popescu I., Ungureanu C. Op. cit., p.184.
25.   Ibidem.
26.   http://romania-rusia.info/Deportari.asp, accesat 5.04.2002.
27.   Şişcanu I. Op. cit., p.267-268.
28.   Pelin P. Meduza // Viaţa Satului, 1991, nr.19 (4684), p.4.
29.   Bujor I. Amfora // Viaţa Satului, 1991, nr.19 (4684), p.1.
30.   Pelin P. Op. cit.
31.   Ibidem.
32.   Lavric A. De ce este necesar un Departament al conaţionalilor din afara graniţelor RM, http://arena.md/?go= news& n=4674&t=De_ce_este_necesar_un_Departament_al_conaţionalilor_din_afara_graniţelor_RM, accesat 5.04.2012
33.   Cernov A. Limba română şi capcanele politice din Ucraina // Glasul Bucovinei (Cernăuţi – Bucureşti), 2010, nr.3, p.93.

Articolul a fost publicat in Revista de Relatii Internationale și Știinte Politice (nr. 3/ 2012) editată de ISPRI, București – Academia Romana, p. 31-41. http://www.ispri.ro/wp-content/files/sumar-rom-3-2012.pdfhttp://revista.ispri.ro/wp-content/uploads/2012/09/31-41-Aurelian-Lavric.pdf

* Conform mărturiilor, poligonul a fost format în perioada 1944-1945.

Postări populare