duminică, 30 decembrie 2012

Forța a treia


           Televiziunile care au în program emisiuni de analiză politică (talk show-uri) au făcut săptămâna aceasta bilanțul anului care se scurge. Concluzia comentatorilor politici este că în Republica Moldova s-a instituit un regim oligarhic: membrii consiliului AIE (plus puținii plutocrați pe care îi reprezintă unii membri ai consiliului) iau toate deciziile care determină situația din țară. Unii comentatori sunt de părere că regimul capitalismului oligarhic era inevitabil, alții – aducând exemplele statelor baltice (evocând, totuși implicarea în actul de guvernare a unei elite intelectuale din diasporă – formată în Occident) – susțin că regimul respectiv putea fi evitat.  

Rezultatul regimului instituit este „un stat capturat”, în care structurile de stat nu activează în beneficiul societății (al cetățenilor), ci în beneficiul liderilor partidelor de la guvernare – care dețin atât puterea economică, cât și pe cea politică (nici măcar în beneficiul tuturor membrilor partidelor din AIE, chiar dacă unii dintre liderii partidelor respective vor să creeze o asemenea impresie – vezi cazul împărțirii de către Executiv a grâului oferit de Guvernul Ucrainei ca ajutor umanitar fermierilor membri ai PLDM, în raionul Cantemir: http://unimedia.info/stiri/mocanu-graul-umanitar-a-ajuns-in-hambarele-membrilor-pldm-54268.html). Cel mai trist aspect al situației create este faptul că după 20 de ani de independență baza sistemului de stat – frica – s-a păstrat: atâta doar că dacă în sistemul totalitar comunist era frica de consecințele liberei exprimări (drepturile omului nu erau respectate, chiar dacă figurau în constituție; practic, era vorba de un regim ipocrit), acum este frica de sărăcie – care îi determină pe tot mai mulți concetățeni să plece în străinătate pentru a-și câștiga bucata de pâine: pentru ei și pentru familiile lor. Ca și regimul totalitar comunist, care capturase statul rus în urma loviturii de stat din 7 noiembrie 1917, actualul regim oligarhic al statului capturat Republica Moldova este tot unul ipocrit: de exemplu, în timp ce Codul Audiovizualului stipulează clar că membrii CCA trebuie să fie reprezentanții societății civile și să o apere de abuzurile puterii politice, în realitate – și acest lucru a fost mărturisit recent și de instituția prezidențială – membrii CCA sunt fideli ai partidelor din AIE, care și-au împărțit posturile în acea structură. Deci ipocrizia și capturarea statului, cum a fost în regimul totalitar comunist, tot așa este și în regimul capitalismului oligarhic. Capitalismul oligarhic este incompatibil cu un stat social – cu o democrație autentică: în care puterea aparține poporului și în care statul este pentru popor. Din păcare, Republica Moldova nu este un asemenea stat.   

            Dincolo de explicația conform căreia regimul capitalismului oligarhic era inevitabil în perioada de tranziție, deoarece așa a fost mai peste tot în statele care au scăpat de regimul totalitar comunist, cred că mai există cauze obiective care au condus la instituirea sa în Republica Moldova. Din 1991 încoace, chiar dacă a fost instituit sistemul economiei de piață, oamenii de afaceri permanent s-au aflat sub presiunea exercitată de stat. Nu-i vorbă, au existat vremuri când ei erau supuși raket-ului de către grupări ale crimei organizate, dar principala grupare de raket a fost cea a angajaților statului – căreia trebuiau să-i plătească, pe lângă impozite sau chiar fără achitarea impozitelor, taxe de protecție (umbrelă – крыша). Fără mită plătită organelor de control și fără plata pentru umbrelă se pare că era greu să faci business în Republica Moldova. E clar că un asemenea stat nu poate fi decât cel mai sărac din Europa și populația activă dintr-un asemenea stat va pleca. Guvernarea comunistă, chiar dacă a anihilat grupările criminale, a excelat în preluarea de afaceri și în persecutarea unor oameni de afaceri (care nu au vrut să plătească pentru umbrelă? – vezi cazul „Ascom” al lui Anatol Stati: președintele V. Voronin i-a scris o scrisoare președintelui Kazahstanului Nursultan Nazarbaev, îndemnându-l să-i elimine afacerile din Kazahstan; sau vezi cazul preluării de către guvernarea comunistă a clădirii cu multe nivele a lui V. Filat de pe bulevardul Ștefan cel Mare, colț cu strada Ismail). Ca o reacație la toate aceste persecuții și la starea de nesiguranță, oamenii de afaceri din Republica Moldova au făcut tot posibilul pentru a prelua puterea politică, pentru ca să se pună la adăpost de orice fel de tachinări și umiliri din partea celora care erau la putere. Pentru ca să-și rezolve problema lor existențială (preluarea puterii) și pentru a obține sprijinul popular, ei au recurs însă la slogane gen „Moldova fără sărăcie” și au reușit să iluzioneze electoratul. După ce au ajuns însă la putere, oamenii de afaceri nu au distrus sistemul care le-a creat înainte probleme, ci l-au dezvoltat (pentru ca să distrugă totuși ceva, Filat a declarat că vrea să distrugă sistemul de educație).

            Pe fundalul discuțiilor privind regimul capitalismului oligarhic și privind statul capturat, comentatorii politici sisțin că singura salvare pentru Republica Moldova este o forță a treia. Ea ar putea veni din sectorul partidelor extraparlamentare sau ar putea fi formată din persoane care, pătrunse de responsabilitatea față de propriul popor, ar părăsi AIE și ar impune cinstea, onoarea, onestitatea, dăruirea, slujirea și devotamentul față de binele comun în politica moldovenească. Este dificil de a prevedea dacă este posibilă o reconfigurare a forțelor politice din RM. Un lucru însă este cert: spre deosebire de regimul totalitar comunist, în care și alegerile erau o manifestare a ipocriziei (rezultatele erau stabilite înainte de desfășurarea scrutinelor), actualul sistem politic oferă cetățenilor dreptul real de a alege. De aceea și interesul sporit al AIE pentru televiziuni și alte mass-media. Dar un popor de oameni conștienți și demni nu va putea fi manipulat și păcălit la infinit de partide care vin la putere pentru ca să „sugă sângele” din el (vorba deputaților Ghimpu și Voronin). Iar un popor inconștient și de oameni lipsiți de demnitate nu merită altceva decât un regim ca cel instituit în Republica Moldova.  

http://politicom.moldova.org/news/fora-a-treia-opinie-234681-rom.html

vineri, 28 decembrie 2012

Zona nistreană a Republicii Moldova: un an de guvernare a lui E. Șevciuk


Ieri șeful administrației de la Tiraspol, Evghenii Șevciuk, a susținut o conferință de presă dedicată împlinirii unui an de la venirea sa la putere (în urma turului doi de scrutin, din 25.12.2011). Am ascultat înregistrarea conferinței de presă și am găsit confirmarea a ceea ce îmi spunea un chișinăuian acum câteva zile: dacă i s-ar oferi posibilitatea, el s-ar muta în zona nistreană, pentru că diferența dintre Republica Moldova [liberă] și zona nistreană este aceasta: acolo este o conducere pentru popor, la noi este o conducere pentru conducere. Diferența, se pare, este aceasta: E. Șevciuk este pătruns de problemele cu care se confruntă populația, agenții economici din zona nistreană și face totul pentru a-i servi, în timp ce conducerea de la Chișinău se preocupă de sine – de sporirea propriilor averi.   

Șevciuk a informat că pentru anul 2013 va fi scăzută presiunea fiscală pentru impozitul pe venit al cetățenilor nistreni – impozitul respectiv va fi mai mic decât în Republica Moldova sau Ucraina. Șevciuk a anunțat că a anulat sporirea tarifului la gaz – cu 17% – preconizată pentru 2013. De altfel, dacă tarifele în zona nistreană sunt stabilite de administrația de la Tiraspol (în condițiile în care „Moldova Gaz” asigură livrarea gazului atât în RM liberă, cât și în acea zonă), rezultă că pentru valoarea tarifului mare din RM este responsabil Guvernul de la Chișinău (și nu Moscova sau compania „Moldova Gaz”); Guvernul de la Chișinău a stabilit un tarif de câteva ori mai mare decât cel din zona nistreană. Liderul de la Tiraspol a declarat că în zona estică, în 2012, au fost deschise patru farmacii sociale, numărul cărora va crește în 2013 (și asta în condițiile în care și așa prețul la medicamente este de câteva ori mai mic în zona nistreană decât în Republica Moldova liberă). În timp ce în RM a scăzut numărul instituțiilor școlare (în cadrul planului de „optimizare”), în zona nistreană au fost deschise două grădinițe de copii și 43 de grupe în alte grădinițe, ceea ce constituie 855 locuri „pentru copiii nistreni”. Șevciuk a mai menționat că și în 2012 a continuat ajutorarea pensionarilor din zona nistreană, începută în 2008, de către autoritățile rusești. În aprilie Federația Rusă a acordat 30 mln $  pentru menținerea rublei nistrene, iar la sfârșitul anului au mai fost primite aproximativ 15 mln $ pentru rezolvarea unor probleme sociale: reparația școlilor, procurarea de echipament medical ș.a. Administrația de la Tiraspol a susținut – prin oferiea energiei electrice la un preț mai mic – unele întreprinderi nistrene: ajutorul a constituit  305 mln $.

Din discursul lui Evghenii Șevciuk au reieșit încă o dată prioritățile „politicii externe a RMN”. Referindu-se la activitatea agenților economici din zona pe care o administrează, el a spus că „autoritățile au creat condiții în care agenții economici din zona nistreană pot alege unde să procure mărfuri și servicii: sau în Chișinău, în statul vecin, sau în Ucraina, în regiunea vecină Odesa”. Din această formulare reiese că regiunea Odesa este percepută ca o entitate mai apropiată decât RM. Să ne mirăm oare? În condițiile în care și comercianții din sudul RM merg la Odesa, la piața de la kilometrul 7, unde procură tot felul de produse pe care le vând apoi de câteva ori mai scump în piețele din statul moldovenesc, percepția că Odesa este mai apropiată decât RM, pentru agenții economici din zona nistreană, este firească. Șevciuk a spus: „Suntem interesați în colaborarea cu partenerii noștri vecini: Ucraina, Republica Moldova”, arătând clar prin aceasta prioritățile „RMN”: relațiile cu Ucraina sunt mai importante pentru zona nistreană decât cele cu RM.   

Totuși, E. Șevciuk a recunoscut că din punct de vedere financiar, admininistrația pe care o conduce nu poate asigura în mod independent funcțiile „de stat” cu propriile venituri. În perioada ian. – oct. 2012 au fost colectate la buget doar 130 mln $. Pentru anul viitor deficitul bugetar al „RMN” este de 27 mln $.

Referindu-se la relațiile cu RM, liderul de la Tiraspol a menționat: „Compromisurile pot fi găsite – ele se află în dimensiunea social-economică”. Șevciuk a apreciat pozitiv stabilirea statutului de „părți egale” în consultațiile în formatul 5+2. „Problemele politice, care nu au fost rezolvate într-o perioadă îndelungată, nu trebuie să împiedice rezolvarea problemelor social-economice”, a menționat Șevciuk.

  Înțelepții spun că probleme cu care se confruntă o entitate – o persoană sau un stat – pot constitui tot atâtea posibilități pentru propășire. Într-un stat cu un conflict nereglementat, ca cel din zona nistreană a Republicii Moldova, în care la conducere s-ar afla persoane cu rușine și conștiință, conflictul respectiv ar fi un factor pozitiv pentru populația țării: autoritățile, care ar dori reintegrarea zonei înstrăinate, ar face tot posibilul pentru ca țara să fie atractivă pentru zona respectivă: tarifele la utilități ar fi cel puțin la același nivel, impozitele mai mici, prețurile mai mici, ajutorul pentru agenții economici mai mare, pensiile și salariile pentru bugetari mai mari etc. La noi însă situația este alta. Se crează impresia că filosofia actualei guvernări este: „după noi – potopul”. Totul este exact invers: în zona nistreană sunt condiții mai bine decât în RM liberă. Cu toate acestea, autoritățile moldovenești au tupeul să pretindă că zona nistreană trebuie să fie reintegrată în cel mai sărac și corupt stat din Europa – Republica Moldova.

Dar nu cred că AIE se constituie din funcționari de stat naivi, care nu înțeleg că nici o integrare a zonei nistrene în Republica Moldova liberă nu este posibilă fără voința populației de acolo, deci atâta timp cât condițiile de trai din RM nu vor fi mai bune decât cele din zona estică. Și întrucât altele sunt obiectivele AIE, misiunea celor desemnați de Chișinău să se ocupe de reglementarea conflictului din zona nistreană nu diferă cu nimic de cea a președintelui N. Timofti, și care poate fi enunțată prin expresia „a nu deranja”. În asemenea condiții, să te aștepți la o reglementare prin reintegrarea zonei nistrene în RM nu are rost.    

http://politicom.moldova.org/news/zona-nistrean-a-republicii-moldova-un-an-de-guvernare-a-lui-e-evciuk-opinie-234663-rom.html

CNI, Galina Bostan și despărțirea apelor în AIE


            Joi seara am fost la concertul de binefacere „Ajută Viața să Învingă!”, în cadrul căruia s-au colectat resurse pentru ajutorarea copiilor bolnavi de leucemie. Printre spectatori s-au numărat și trei deputați: doi de la PD – Valentina Stratan și Marian Lupu, și unul de la PL – Mihai Ghimpu. Deputații PLDM – partid care s-a apucat de distrugerea temeinică a sistemului medical, deci și a sănătății cetățenilor RM – au ignorat evenimentul de la Filarmonică (deputata PD, Stela Jantuan a spus în ședința de joi a Parlamentului că instituții medico-sanitare, fondatorul cărora este Guvernul, sunt reorganizate fără nici o jenă prin hotărâri ale ministrului Usatâi). De altfel, M. Lupu a promis că în urma discuțiilor de joi din Parlament, Legislativul va acorda o atenție sporită problemelor din sistemul sănătății. După câteva piese ale artiștilor din program, cei trei deputați au fost invitați în scenă. S-au poziționat astfel (de la stânga la dreapta): Cristian Tabără – prezentatorul concertului, Marian Lupu, Valentina Stratan și Mihai Ghimpu. Ultimul dintre cei trei deputați a vorbit Marian Lupu. Menționând mai întâi că pe scenă sunt „doi bărbați”, el a urat organizatorilor un succes „mare cât noi” – arătând spre cei doi bărbați: Tabără și el.

            Pentru cineva care nu a urmărit ședința de ieri din Parlament, putea părea neclar de ce președintele Marian Lupu l-a umilit de două ori pe M. Ghimpu. Din cuvintele sale a reieșit: 1) că PL-istul este un mic, și 2) că nu este bărbat. În acest timp, Ghimpu se uita de jos în sus, căutând să dezlege sensurile ascunse din cuvintele lui Lupu. „Betonul” alianței, despre care vorbea cândva M. Ghimpu, trosnea de-a binelea pe scena Filarmonicii, M. Lupu neavând ochi să-l vadă pe PL-ist, ca pe unul care a comis o ticăloșie, dar se comportă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Personal, urmărisem evenimentele de joi din Parlament și am înțeles motivele președintelui Lupu. Chiar el a declarat, după tentativa eșuată de votare a singurului reprezentant al societății civile pentru o funcție de membru al Comisiei Naționale de Integritate (CNI) – Galina Bostan – că este surprins de rezultatul negativ al votului (deputații PD și PLDM au votat pentru, iar deputații PCRM și cei ai PL au votat împotrivă).

            Ghimpu a explicat după ședință că deputații PL au votat contra nu pentru a se răzbuna, dar au pedepsit o persoană pentru că a comis o eroare. Care este greșala Galinei Bostan? Instituția, directorul căreia este domnia sa – Centrul de Analiză și prevenire a corupției – a publicat un tabel – o bază de date privind absențele (implicit, întârzierile) la ședințele în plen ale Parlamentului, pe baza informațiilor furnizate de Secretariatul Parlamentului. Practic, dacă deputaților PL nu le-a convenit ceva, ei ar fi trebuit să impute erorile Secretariatului Legislativului. Dar PL-iștii au decis să o „pedepsească” pentru presupusele erori ale propriului Secretariat pe Galina Bostan.

            Personal, nu am știut că deputații PL absentează nemotivat de la ședințele Parlamentului – mi-a scăpat tabelul publicat de ONG-ul condus de G. Bostan. Cu ocazia ședinței de ieri a Parlamentului, am aflat de la Ghimpu despre acele absențe (se știe că deputaților PCRM nu li s-au plătit salariile pentru zilele în care au absentat. Deputații PL nu ar trebui să restituie partea din salarii pentru zilele în care – conform monitorizării Secretariatului Parlamentului – au absentat?). Ieri, în cadrul emisiunii „Fabrika”, a ieșit la iveală încă o faptă a unuia dintre cei care constituie grupul parlamentar al PL. Participanții la emisiune au făcut publică o scrisoare oficială, pe o foaie cu antetul ULIM, semnată de „prim vicerectorul” acelei instituții, tot ea deputata – Ana Guțu. Invitatul emisiunii, Nicolae Eșanu a atras atenția asupra incompatibilității unei funcții administrative într-o instituție superioară de învățământ cu cea de deputat (chiar dacă Ana Guțu ar putea pretinde, la fel ca pretorul sectorului Buiucani, Valeriu Nemerenco, că nu a primit salariul; incompatibilitatea nu se referă la salarii, ci la funcții, a explicat Eșanu). Desigur, nu mulți au fost cei care au știut că Ana Guțu se află în incompatibilitate și încalcă legea; votul de ieri al PL-iștilor a scos la iveală și acest fapt. În urma aflării acestui caz, apare întrebarea: deputata PL nu ar trebui să-și depună mandatul (așa cum a făcut recent Valeriu Nemerenco); deputata PL nu ar trebui să restituie salariul de deputat pe ultimii 3 ani (din 2009 până în prezent)?

            Dacă un reprezentant al societății civile, prin simplul fapt al participării la concursul pentru o funcție în CNI, organizat de Comisia Juridică a Parlamentului, a reușit să scoată la lumină atâtea aspecte legate de comportamentul și statutul unor deputați – în cazul de față: ai PL – rezultă că o Comisie Națională de Integritate poate fi eficientă cu condiția ca toți membrii săi să fie personalități din societatea civilă. Într-adevăr, este un non-sens o CNI în care majoritatea membrilor sunt reprezentanți ai partidelor de la guvernare, adică nu personalități independente, ci „pârghii” – vorba lui Igor Boțan, care l-a citat pe Ghimpu… De fapt, se pare că PL vrea să facă din CNI un CCA – o instituție lipsită de orice credibilitate și total supusă politic. Pare că PL-ul, prin ceea ce a făcut ieri, a vrut să descurajeze orice persoană din societatea civilă de a dori să se implice în activitatea instituțiilor de stat – în beneficiul societății. PL-ul pare tot mai mult un partid totalitar, care vrea să-și supună politic tot ce mișcă în țara asta…

Cred totuși, că problema nu este în M. Ghimpu sau în PL, ci în faptul că în societatea moldovenească există o parte a electoratului care se regăsește în abordările și practicile PL-iste.   


http://politicom.moldova.org/news/cni-galina-bostan-i-desprirea-apelor-n-aie-opinie-234644-rom.html

joi, 27 decembrie 2012

Religia mântuitoare

        Există câteva aspecte care fac religia Creștin-Ortodoxă de folos omului modern, așa cum a fost întotdeauna de-a lungul istoriei. Cel mai important aspect este faptul că ea este mântuitoare (nu de păcate, nu la ele mă refer) – de patimi (căci păcatele sunt consecința/umbra patimilor). Pentru ca să trăiască, omul are nevoie de energie (forță vitală). Dumnezeu și îngerii dau energia (forța vitală), diavolii o storc din oameni. De aceea, pentru ca să aibă forță de viață (pentru ca să fie fericiți), oamenii au nevoie să fie în conexiune cu Dumnezeu și cu îngerii Săi. Pentru ca să fie conectați cu Dumnezeu, oamenii trebuie să fie liberi. Adevărul, credința și respectarea poruncilor ne face liberi. Iar libertatea este libertate de patimi.  După cum spunea cineva: „Să fii liber ca să devii rob sau să te faci rob [al respectării poruncilor] spre a deveni liber? Aceasta-i alegerea!”

        Lumea în care trăiesc oamenii este ca o fermă de vite: așa cum vitele sunt mulse, la fel oamenii sunt storși de energie în timpul vieții, iar după moarte sufletele lor ajung la cei, respectiv, ca cei care i-au exploatat (stors de forța vitală). Cum sunt storși? Pe timpul vieții sexualitatea – desfrâul, violența, mânia, întristarea, frica, iubirea de argint, slava deșartă, mândria etc., trăite de om, îl storc – energia fiind captată de demoni (ei alimentându-se din ea). Pentru o persoană care cunoaște despre Adevăr, nu mai apar nelămuriri în privința necesității respectării poruncilor: prin respectarea lor omul se apără de demoni, iar nerespectându-le, este stors de forța vitală, respectiv, ajunge să aibă atât probleme sufletești (nevăzute), cât și probleme de sănătate vizibile. Cele mai multe rugăciuni în biserici sunt pentru sănătate – semn că oamenii sunt acele „vaci de muls în ferme” ale diavolilor. Domnul Iisus Hristos a spus că diavolul este "stăpânitorul acestei lumi". Dar oamenii nu se roagă pentru mântuirea de patimi – cauzele secătuirii de forța vitală – ci pentru sănătate: pentru remedierea consecințelor patimilor, fără a lucra asupra cauzei.    


       Așa înțeleg religia Creștin-Ortdoxă: de fiecare dată când omul se enervează, este violent, se dedă mâniei, „lascivității” – plăcerii sexuale – desfrâului, îi este frică etc, demonii îl storc de energie (asemenea oameni sunt ca vacile de muls din ferme, întreținute de demoni). De fiecare dată când omul are o manifestare de dragoste față de semenii săi, față de natură (de tot ce îl înconjoară) și în primul rând față de Dumnezeu – el se conectează la sursa energiei (forței vitale) – fericirii, care e Dumnezeu. Un asemenea om e liber. Cel din prima categorie – trebuie să facă totul pentru a fi mântuit – pentru a fi eliberat (de patimi).

Avem o religie practică și folositoare. Demonii și îngerii nu se văd, dar omul poate înțelege că ei ne sunt mereu alături. Cel care nu crede, poate fi împilat de demoni (fără măcar să-și dea seama)...

„Religie” înseamnă „relegare” = a relua legătura, a fi în legătură cu Dumnezeu – sursa dragostei, energiei (forței vitale).

Demonii urmăresc prinderea în cursă a oamenilor: pentru ca oamenii permanent să fie în stare de depresie, căci un asemenea om este „o vacă de muls”. Un om stăpânit de vicii este „o vacă de muls”: el poate fi fumător și consumator de alcool în exces – căci este depresiv.

Oamenii care au lăsat o urmă în istorie sunt cei care au valorificat forța vitală primită de la Dumnezeu. Ei au putut-o valorifica cu atât mai mult cu cât mai puține patimi au avut și cu cât mai puțin au fost storși de demoni – cu cât nu au fost robiți de demoni, în măsura în care au fost liberi. Omul se realizează în viață în măsura în care este liber (de patimi, deci de demoni). 

Dacă conducerea unui stat este formată din robi ai patimilor – în primul rând ai iubirii de argint și ai slavei deșarte – țara respectivă este neașezată și în proces de degradare (corupția va fi la ea acasă într-o asemenea țară). Numai oameni liberi – care au învins în ei patimile – pot conduce un popor în așa fel încât acel popor să prospere și să se afirme pe plan internațional, să fie respectat. Un stat cu oameni liberi (de patimi) la conducere, va fi unul bine organizat, în care va exista disciplină (inclusiv a muncii) și progres.

Cum frica este o stare pe care demonii o vor în oameni pentru că astfel pot să-i stoarcă de forța vitală (dumnezeiască), regimurile totalitare sunt diabolice. Diabolice sunt regimul comunist, regimul nazist. Dar și democrația distorsionată (capitalismul oligarhic) – în care lipsește statul social: în care oligarhii au ajuns la putere și și-au aservit statul, în care oamenii nu au asigurate necesitățile de bază – produse alimentare, medicamente, locuințe ș.a la prețuri accesibile. Într-un stat care nu este pentru cetățeni, ci pentru oligarhii de la putere, frica (pentru ziua de mâine) este prezentă ca și în statele cu regimuri totalitare, de aceea un asemenea stat (chiar dacă oferă libertatea de exprimare, care lipsește în regimurile totalitare) nu diferă în esență de statele cu regimuri totalitare (comunist și nazist). 

Anul președintelui


Anul ce se încheie s-a remarcat prin alegerea, la 16 martie, a președintelui republicii – Nicolae Timofti. A fost ales după 2 ani și 8 luni în care partidele din AIE împărțeau blana ursului care umbla prin pădure și numai după ce au reușit să „convingă” trei deputați din PCRM să părăsească partidul din opoziție. Se pare că el (Timofti), ca om în etate și cu oarecare experiență de viață, își dădea perfect seama că acceptând să fie ales – va fi o „manivelă” în mâinile liderilor AIE; practic, misiunea pe care și-a asumat-o era de păstrare a AIE la guvernare și asigurarea ducerii la bun sfârșit a proiectelor de afaceri ale oligarhilor AIE care au preluat puterea politică, pentru a-și consolida puterea economică. Înțelegând și acceptând aceasta – și aici Nicolae Timofti și-a arătat caracterul – președintele nou-ales, manifestând calități „de om de afaceri” (șmecher), a început să ceară răsplată liderilor AIE: i-a făcut să înțeleagă că nu au dat de prostul satului.

Mai întâi, a declarat că nu îi convine apartamentul în care a locuit până la alegerea în funcție: chipurile, acel apartament nu era comod pentru oamenii care îi asigură paza. Probabil, unii s-au întrebat: de ce se teme N. Timofti, în condițiile în care nu făcea și nu face nimic deosebit (care să comporte riscuri)?, când el nu este decât transmițătorul mesajelor liderilor AIE (prin aceasta el „asigură stabilitatea”). Dar luând în considerare inteligența fostului judecător, care a acceptat să intre într-un joc politic, putem admite că, asumându-și păstrarea la putere a liderilor AIE (în vederea îndeplinirii proiectelor lor economice personale), el s-a gândit că această activitate prezintă pericol, și că are nevoie de asigurarea condițiilor optime pentru paza de stat. Totuși, motivul privind necesitatea asigurării pazei (pentru obținerea unui nou apartament) nu suportă nici o critică din moment ce i s-au oferit două vile de stat – cea de la Condrița și cea de la Holercani – unde i-ar fi fost asigurată paza în cele mai bune condiții. Nu i-au convenit. De aceea a cerut și a primit un apartament de la stat. Din declarațiile sale am aflat că are doi fii neînsurați. Deci, cu gândul la asigurarea condițiilor de trai ale familiei, Timofti a obținut ceea ce a cerut. E bine când se rezolvă o problemă locativă a unei familii din RM. Dar întrucât N. Timofti a salvat AIE, ne putem întreba de ce nu i-au oferit un apartament – din banii proprii – liderii AIE? Pentru ei nu ar fi fost nici o problemă. V. Filat a oferit apartamente câștigătorilor medaliilor de bronz la Jocurile Olimpice de la Londra din vara trecută...     

Apoi i-au fost plătite 400 000 lei (320 000, cu reținerile de impozite, după cum a precizat Timofti) ca îndemnizație unică de eliberare din funcția de judecător. Recent s-a discutat asupra clauzei din contractul directorului întreprinderii de stat „Tutun CTC”, conform căreia, la eliberarea sa din funcție, urmează să i se plătească o compensație în mărime de 5 milioane de lei (pe 21.12.2012 a fost votat în prima lectură un proiect de lege contra compensațiilor fabuloase pentru directorii întreprinderilor de stat). Dar compensațiile sunt acordate la eliberarea din funcție – atunci când persoana rămâne șomeră și, în perioada în care își caută un nou loc de muncă, se folosește de compensația respectivă. N. Timofti însă nu a fost eliberat din funcție, ci, prin transfer, și-a schimbat un post, dintr-o instituție de stat, pe un alt post, dintr-o altă instituție de stat. Și aici, ca și în cazul cu apartamentul, cele 400 000 lei nu au venit din bugetele liderilor AIE, ci din bugetul de stat. De altfel, dacă admitem că legea în RM face această discriminare inimaginabilă – unui angajat al statului (președintelui Consiliului Superior al Magistraturii [CSM]) într-adevăr trebuie să i se plătească 400 000 lei atunci când este transferat într-un alt post (funcție de conducere) – proiectul de lege care a vizat directorul „Tutun CTC” trebuie să conțină și o prevedere cu privire la președintele CSM.

Redresându-și cât de cât situația materială (personală sau familială), președintele Timofti, după ce a mai călătorit la New York și Strasbourg, s-a apucat să ceară din nou de la AIE alte favoruri. De data aceasta – nu ceva personal. Întrucât a muncit o viață în sistemul de justiție, N. Timofti s-a gândit să facă un bine foștilor săi colegi – judecătorii. Pe 20.12.2012 președintele a propus ca judecătorii să primească salarii de cel puțin trei ori mai mari decât media pe economie și sporuri salariale substanțiale, într-un proiect de lege privind salarizarea judecătorilor, prin care se instituie un sistem unitar de remunerare a magistraților din instanțele primare, de la Curțile de Apel, Curtea Supremă de Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii și Curtea Constituțională.  

Analizând evoluția (trend-ul) cererilor președintelui Timofti față de AIE, se pare că ne apropiem de momentul când președintele țării va cere de la cei care sunt acum la guvernare să-și respecte promisiunile electorale: Republica Moldova să nu mai fie cea mai săracă țară din Europa, valoarea pensiilor, alocațiilor pentru copii, ajutoarelor materiale să crească, cetățenii țării să nu mai fie nevoiți să plece peste hotare în căutarea unui loc de muncă, să fie desființate monopolurile – așa încât medicamentele să nu mai coste de patru ori mai mult în RM decât în Ucraina (ca și produsele alimentare sau hainele, care sunt mai scumpe în RM decât în Ucraina). Un gând ne face sceptici: nu cumva președintele Timofti a obținut tot ce a cerut tocmai pentru ca să nu ceară ridicarea nivelului de trai al cetățenilor – adică lichidarea monopolurilor?       


http://politicom.moldova.org/news/anul-preedintelui-opinie-234630-rom.html 

marți, 25 decembrie 2012

Demisia lui Iurie Leancă: farsă sau gest de trezire a conștiinței liderilor AIE?


Știrile de ieri ale mass-media moldovenești cu privire la demisia ministrului de externe Iurie Leancă au fost oarecum neașteptate. Da, într-adevăr, Iurie Leancă a promis că își va da demisia până la sfârșitul anului dacă Republica Moldova nu obține regimul liberalizat de vize. Nu l-a obținut. Dar Iurie Leancă este membru al PLDM, care obținea voturi în campania electorală din 2010 pentru sloganul „Moldova fără sărăcie”. După cum se știe, nu există o Moldovă fără sărăcie, iar V. Filat și asociații săi nu au nici o remușcare de conștiință (Filat își sporește activele la întreprinderi din RM și din străinătate). Deci, cum Leancă este parte a echipei PLDM, nici nu ne așteptam la gesturi de onestitate și onoare din partea sa.

Ieri, în prima jumătate a zilei, prietenul meu Ernest Vardanean posta pe Facebook acest mesaj: „OK, azi e 24 decembrie. Ministrul de Externe Iurie Leancă ne-a promis să demisioneze, în cazul în care Moldova nu va obține regimul liberalizat de vize până la sfârșitul anului 2012.
Să înțelegem că Moldova mai are 7 zile până la știri bune de la Bruxelles sau domnul Leancă mai are 7 zile la serviciu?”. I-am scris că „Leancă a explicat că a făcut acea promisiune pentru ca să «mobilizeze» [a spus asta la „Pro TV Chișinău”]. Cum el se ocupă de problema regimului liberalizat de vize – reiese că a făcut acea promisiune pentru ca SĂ SE MOBILIZEZE. S-a mobilizat și totul e OK....:)
:)”. După amiază (13.24) mass-media au anunțat că Leancă și-a dat demisia. Pe la 16.00 Vlad Filat, în cadrul totalurilor activității guvernului în anul curent, a declarat că nu acceptă demisia.  

Îl cunosc pe Iurie Leancă de mai mulți ani și, incontestabil, este o personalitate notorie din Republica Moldova. Lui i se datorează multe dintre succesele diplomatice ale RM (chiar dacă societatea le percepe ca fiind ale lui V. Filat). Problema lui Iurie Leancă este însă problema ministrului de Externe al României, din perioada interbelică, Nicolae Titulescu, cel care spunea: „Dați-mi o politică internă bună și vă dau o politică externă bună”. Am un sentiment neplăcut (pe care, speram, îl retrăiește și Iurie Leancă): când plec la vreo conferință în străinătate, colegii se uită la mine (participant din RM) ca la un caz curios, întrebându-mă cum de e posibil ca Republica Moldova să aibă indicatorii care o caracterizează: cea mai coruptă și cea  ai săracă țară din Europa? Mă mai întreabă, de exemplu, ce salariu are un cadru didactic, cu titlu științific de doctor, în RM? Cu țările UE nici nu are rost să facem o comparație (salariile acolo sunt mult mai mari, iar prețurile mai mici), dar chiar în comparație cu Kazahstanul, Armenia, Georgia, Azerbaidjan și cu alte state din CSI mă prinde sentimentul rușinii: suntem departe de acele state (acolo salariile sunt de două ori mai mari sau chiar mai mult).

Așadar, gestul de ieri al lui Iurie Leancă, pentru câteva minute, l-am perceput ca pe o acțiune disperată de a trezi conștiința premierului Filat și a acoliților săi din AIE cu privire la problemele fundamentale ale țării: ei se îmbogățesc, se ocupă de creșterea bogăției personale, iar Republica Moldova sărăcește – este cea mai săracă țară din Europa și procesul avansează pe zi ce trece (în timp ce clanurile economice se îmbogățesc). Pentru câteva minute am perceput demisia sa ca pe o incapacitate de a mai suporta rușinea de a fi membru al echipei – ministrul de externe al guvernului celui mai sărac stat din Europa. M-am înșelat (proiectasem peste percepția sa percepția mea). Leancă și-a dat demisia de ochii lumii, rămânând în guvern, demonstrând că este parte a unei guvernări orientată spre rezolvarea problemelor personale și de grup/partid (foarte puțin –  de binele comun) și asumându-și în continuare răspunderea pentru toate isprăvile guvernului, legitimându-le chiar, în calitatea sa de persoană inteligentă, apreciată de oameni politici din Occident.    

Cred că Iurie Leancă a pierdut ieri o șansă. Nu cred că el este unul dintre profitorii actualei guvernări din Republica Moldova. El putea fi util Republicii Moldova ca om politic liber de grupările financiare care au impus monopoluri, prin care prețurile la medicamente și la alte produse sunt de 4 ori mai mari decât în Ucraina și mai mari decât în România (UE). El putea fi liderul celei de-a treia forțe în Republica Moldova. Până ieri încă mai putea. Făcând alegerea de a rămâne în guvern însă, a arătat că se identifică cu actuala grupare de la guvernare și cu amalgamul intereselor celor care constituie acea guvernare. Și nici măcar nu știm dacă a făcut o alegere, dacă demisia a fost făcută de ochii lumii (dacă a fost o farsă) sau a avut valoarea unei acțiuni menite să trezească conștiința liderilor din AIE.      

http://politicom.moldova.org/news/demisia-lui-iurie-leanc-fars-sau-gest-de-trezire-a-contiinei-liderilor-aie-opinie-234611-rom.html

Subiectivitatea în analiza politică din Republica Moldova


Cu toate că autoritățile moldovenești  au retras licența de emisie postului de televiziune NIT (e vorba de CCA, format din persoane „fidele” partidelor din AIE), incontestabil, în ultima perioadă de timp – după 2009 – asistăm la o extindere a posibilităților de exprimare: au apărut noi televiziuni și volumul de emisie a crescut. Respectiv, a crescut și numărul comentatorilor politici care sunt invitați la talk show-uri. Din păcate, adesea, invitați care nu au o diplomă de licență (studii) în Știință Politică sau în Relații Internaționale sunt prezentați drept „experți”, „analiști politici” sau „comentatori politici”. Așa se face că dacă cei de la un post de televiziune ar dori să obțină o consultație pe o problemă de neurochirurgie – vor apela la un neurochirurg. Când însă vor să afle opinii din perspectiva Științei Politice și din cea a domeniului Relațiilor Internațională – apelează la persoane fără pregătire profesională, probabil pornind de la ideea că „fiecare moldovean se naște analist/comentator politic” – parafrazându-l pe Vasile Alecsandri, care a spus că fiecare român se naște poet. În pofida acestui aspect, este îmbucurător faptul că acum sunt mai multe talk show-uri politice: cu cât sunt mai multe, cu atât este mai mare probabilitatea că vor fi invitați, măcar din când în când, și specialiști în domeniu.

Dincolo de aspectul privind competența (profesională) a invitaților, mai este însă unul, care îți sare în ochi: factorul subiectiv. Atunci când sunt invitați foști miniștri sau foști viceminiștri, în discursul acestora pot fi auzite critici la adresa actualilor demnitari – ca o justificare a activității lor în acele posturi (criticându-i pe actualii șefi, acei invitați prezintă perioada în care au ocupat funcții de stat ca una mai rodnică, deci criticând actuala AIE vor să demonstreze că ei au fost mai buni). Alți foști politicieni – de exemplu, istoricul (mai nou –analistul politic, după cum este prezentat la televiziuni) Anatol Țăranu (nu a fost ministru, dar a fost deputat) – a recunoscut deschis în câteva emisiuni că are o atitudine negativă față de PCRM pentru că a lucrat cu comuniștii în Parlament, evocând și o expresie cu care era apostrofat de comuniști: „Против лома нет приёма”. Există observatori care îl suspectează de faptul că este plătit de anumite partide din AIE pentru ca să sprijine în comentarii alianța. Anatol Țăranu a spus însă că în ciuda rezultatelor proaste ale actualei guvernări, revenirea PCRM la cârma țării ar reprezenta un rău mai mare. De aici și analiza sa predictibilă. Îl înțeleg pe Anatol Țăranu. Îmi amintesc că în perioada 2005-2009, când am participat la un concurs pentru ocuparea unei funcții de membru al CCA, organizat de Comisia cultură, educaţie, cercetare, tineret, sport şi mass-media, deputatul din opoziție Anatol Țăranu m-a întrebat: Vă dați seama că nu aveți nici o șansă? (vroia să spună că acel concurs era o farsă, iar fidelul comuniștilor fusese desemnat dinainte și a și fost votat de majoritatea comunisto-ppcd-istă). La 6 aprilie 2011 am participat la un nou concurs pentru o funcție de membru al CCA și de data aceasta deputatul comunist Inna Șupac mi-a pus aceeași întrebare: ”Știți că nu aveți nici o șansă? Acest concurs este o farsă”. La replicile deputatului PCRM, deputatul PL Corina Fusu a țipat: „Voi ați făcut la fel!”. Dacă Inna Șupac va deveni în viitor analist politic, probabil va avea și ea de plătit niște polițe partidelor din AIE.

Se pare că este greu să ne imaginăm în prezent un analist politic imparțial. Acesta poate fi doar un profesionist (în primul rând, trebuie să aibă studii în Științe Politice), o persoană care nu a fost implicată în politică (nu are de plătit polițe unor forțe politice, nu are nevoie să se răzbune pe anumite partide sau pe reprezentanți ai anumitor partide – inclusiv pentru că acele partide au câștigat în alegeri și l-au lăsat fără postul pe care l-a deținut), o persoană care lucrează „cu materialul clientului”: comentează situația partidelor – cea care există în realitate, nu cea pe care și-o imaginează, nu cea pe care și-o dorește; el nu proiectează ceva peste situație, ci o vede așa cum este, de aceea este imparțial.

Din păcate, asemenea profesioniști nu prea sunt invitați la talk show-uri. În primul rând, pentru că ei nu sunt mulți. În al doilea rând, cred, pentru că producătorii, atunci când hotărăsc invitarea unui analist politic, contează pe faptul că el are un profil: este anti-Filat, anti-Plahotniuc ș.a.. Un comentator politic veritabil însă – întrucât este imparțial – este imprevizibil. Pentru anumite fapte el poate aprecia activitatea unui politician, pentru alte fapte – o poate critica. Cum producătorii talk-show-rilor, din păcare, adesea, urmăresc să prezinte anumite poziții dinainte stabilite – ei vor să aibă analiști predictibili. În acest sens, un analist politic veritabil – întrucât este impredictibil – este incomod. De aceea, nici nu prea este invitat la talk show-uri.

Iată de ce – chiar dacă pare puțin paradoxal – subiectivitatea reprezintă un avantaj în prezent pentru „analiști politici” și anume aceștia sunt la modă și sunt cei mai solicitați.      

[Articol scris pentru portalul Moldova.org]

luni, 24 decembrie 2012

INTEGRAREA EUROPEANĂ A REPUBLICII MOLDOVA: REALIZĂRI ŞI OBSTACOLE


THE EUROPEAN INTEGRATION OF THE REPUBLIC OF MOLDOVA: ACHIEVEMENTS AND OBSTACLES 

Within the process of the European integration of the Republic of Moldova, in the public space of the country a few myths are used. Though all the former Moldovan presidents or prime-ministers claim merits for progresses in the European integration, the Republic of Moldova is out of the European Union and still far away of becoming a member. In the last period of time the Republic of Moldova is called “a success story” of the Eastern Partnership. Never the less the economic achievements and other results of the reforms are not so good. A myth is that the Republic of Moldova can be recieved in the EU with the unsolved Nistrian conflict. However, Cyprus can not serve as a precedent. There are many messages from Brussels that never an other state with an unsolved territorial conflict will be accepted as a member of the EU. The administration from Tiraspol is an Russian tool of preasure on the Government from Chisinau in order to change the direction from West to East. The Russian factor is yet important in the process of the approaching of the RM to the EU, also because the Republic of Moldova depends on the Russian gas and market.

Keywords: European integration, European Neighbourhood Policy, Eastern Partnership, Partnership and Cooperation Agreements, European Union, NATO. 

Introducere

De la iniţierea de către autorităţile Republicii Moldova (RM) a primelor demersuri în vederea integrării europene, eforturile acestora au fost apreciate de către statele Uniunii Europene, care aşteptau totuşi paşi consecvenţi. Aceşti paşi s-au văzut mai cu seamă de la venirea la guvernare a Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE) în 2009, când s-a trecut efectiv de la declaraţii la fapte, respectiv la iniţierea reformelor pe care adoptarea parcursului european le presupune. Aceste prime eforturi ale AIE nu au scăpat neobservate, iar numărul statelor membre ale UE care au decis să sprijine concret Republica Moldova pe acest drum a crescut exponenţial. Toate aceste ţări, democraţii vechi sau mai noi, au în comun adeziunea la un proiect geopolitic – proiectul european – capabil să ofere soluţii la numeroasele probleme cu care se confruntă continentul nostru. Republica Moldova s-a arătat hotărâtă să îmbrăţişeze acest proiect geopolitic.

Conducerea Republicii Moldova întreţine relaţii sistematice cu structurile UE şi ale statelor membre. În cadrul acestui dialog în prezent sunt abordate progresele şi insuccesele Guvernului de la Chişinău în imple­mentarea Planului de acţiuni privind liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii moldoveni, pregă­tirile pentru lansarea negocierilor moldo-comunitare privind crearea Zonei de Comerţ Liber Aprofundat şi Cuprinzător. De asemenea, se efectuează schimburi de opinii asupra obiectivelor propuse de Parteneriatul Estic, program din care Moldova face parte, și asupra soluționării conflictului nistrean[1].

Raporturile Uniunii Europene cu Republica Moldova au loc în cadrul implementării mai multor documente semnate. În acest context, o importanţă majoră au avut Acordurile de Parteneriat şi Cooperare (APC)/ Partnership and Cooperation Agreements (PCAs), pe care UE a început să le semneze începând din 1994. Cu excepţia Republicii Belarus, acordurile au fost ratificate de toate statele şi au intrat în vigoare. APC reflectă interesul occidental pentru dezvoltarea unui cadru de cooperare economic şi politic pe baze democratice şi înglobează 3 direcţii majore de acţiune: 1) dialogul politic regulat; 2) îmbunătăţirea relaţiilor economice; 3) intensificarea cooperării culturale. APC dintre UE şi Moldova a fost semnat la 28 noiembrie 1994 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1998. Concepţia politicii externe a Republicii Moldova, elaborată în 1995, interpreta APC-ul ca fiind un prim pas pe calea integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană.

„Ideea integrării europene” şi-a croit drum în mediul politic moldovenesc cam în această perioadă: „Situaţia a început să se schimbe după alegerile parlamentare din 1998 şi, chiar dacă la nivel de acţiuni n-am mers prea departe, cel puţin la nivel de idee „calea europeană” a ocupat un loc de frunte”[2]. Deşi Republica Moldova nu numai că nu a devenit până în prezent membru al UE, dar nici măcar nu a încheiat un acord de asociere (cu toate că se afla în aceleaşi condiţii ca şi republicile baltice în momentul destrămării URSS, în 1991), forţele care s-au perindat la putere în Chişinău nu încetează să îşi aroge merite privind „integrarea europeană” a ţării. Acesta este unul dintre miturile promovate de politicieni din RM: deşi ţara este departe de o aderare la UE, aceştia se laudă cu o contribuţie esenţială la integrarea europeană. În „Memoriile” sale, Mircea Snegur a dat o replică fostului prim ministru Mircea Druc: „În mod deosebit, îi place [lui M. Druc] să afirme că în Republica Moldova au existat două opţiuni: «Druc – pro-europeană» şi «Snegur – pro-C.S.I.». Să afirmi aşa ceva, după atîţia ani, cînd toată lumea cunoaşte cine a întreprins paşi reali pentru integrarea europeană – pare cel puţin ridicol”[3]. Totuşi, pe timpul preşedinţiei lui Mircea Snegur (1990-1996), RM nu a progresat în adeziunea sa la UE, ci, prin semnătura sa la reuniunea din Alma Ata (21.12.1991) a șefilor de stat din republicile post-sovietice, unde s-a constituit CSI, Moldova a devenit membru al comunităţii.

În unul din spoturile publicitare televizate în campania pentru alegerile prezidenţiale din 1996, a fost utulizat un fragment dintr-un discurs al lui Petru Lucinschi în limba franceză într-o şedinţă a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în calitatea sa de preşedinte al Parlamentului RM. Prin scoaterea în evidenţă a acelor imagini, candidatul în cursa prezidenţială (împreună cu echipa sa) transmitea un mesaj pro integrare europeană şi a convins alegătorii, obţinând mai multe voturi decât preşedintele în exerciţiu de atunci, Mircea Snegur. Cu regret, nici în timpul preşedinţiei lui P. Lucinschi (1996-2001) RM nu a întreprins acţiuni hotărâte privind integrareaa europeană.

Respingând memorandumul Kozak (după ce iniţial a parafat varianta textului care urma să fie semnat la Chişinău de preşedintele rus V. Putin), în 2003, preşedintele Vladimir Voronin (care controla guvernul PCRM) şi-a întors faţa spre UE. Deşi în perioada guvernării comuniste s-au semnat mai multe documente inportante privind cooperarea dintre UE şi RM, laitmotivul echipei comuniste a fost: „Să construim mai întâi Europa [Uniunea Europeană] la noi şi apoi să aderăm la UE”. Desigur, conducerea RM era și este incapabilă să creeze în țară un nivel de trai ca cel din UE. Statele aderă la UE pentru a obține asistență și ajutor în realizarea unor condiții de trai ca cele din UE. Cineva care se deplasează cu căruța nu poate să-l ajungă pe cineva care se deplasează cu un automobil decât dacă cel din automobil îl va lua cu el în mașină, îl va ajuta să-și procure un automobil.       

PCRM-ul reprezintă un fenomen interesant. Deşi de la începutul înfiinţării sale (în 1993) liderul acestui partid, Vladimir Voronin, şi-a declarat în mai multe rânduri regretul cu privire la dispariţia URSS şi dorinţa de a vedea Republica Moldova în calitate de stat membru al Uniunii Rusia – Belarus (pe care o vedea extinsă cu alte state), ajuns la guvernare în 2001, după incidentul legat de Planul Kozak de soluţionare a conflictului nistrean, el s-a orientat spre UE (acesată orientare s-a accentuat după ce PCRM a obţinut din nou majoritatea la alegerile din 2005 şi când Vladimir Voronin a fost votat în funcția de președinte de opoziţie în schimbul adeziunii la UE). Cum a fost posibil ca UE şi SUA să susţină guvernul comunist de la Chişinău? “Paradoxala susţinere acordată de americani lui Vladimir Voronin trebuie văzută prin prisma presiunilor exercitate asupra Republicii Moldova de Rusia lui Putin pentru reglementarea conflictului transnistrean într-o formulă care ar fi permis staţionarea trupelor ruse în Transnistria vreme de 20 de ani şi transformarea spaţiului dintre Prut şi Nistru într-o anexă federativă a Tiraspolului. Planul american de instalare a bazelor militare din Bulgaria şi România nu s-a împăcat niciodată cu menţinerea prezenţei militare ruse în Transnistria. Gestul lui Vladimir Voronin din 2003 de respingere a Memorandumului Kozak (inspirat de puterile occidentale) a fost considerat de Vladimir Putin drept un afront personal, iar liderul comuniştilor de la Chişinău s-a trezit cu uşa Kremlinului trântită în nas. Voronin a fost silit (subl. A.L.) să se îndrepte spre Uniunea Europeană cu care a semnat Planul de acţiuni Moldova-UE”[4]. Din această perspectivă, opţiunea pro-europeană a PCRM ne apare ca un mit care, de altfel, a şi fost spulberat. Vladimir Voronin şi-a dat arama pe faţă pe 5 octombrie 2011, când a declarat că PCRM-ul se pronunţă pentru aderarea RM la Uniunea vamală Euroasiatică[5]. Evident, statutul de membru în această uniune, pe care Federaţia Rusă o vrea drept o nouă URSS, este incompatibil cu statutul de membru al UE.

În principiu, ridică unele semne de întrebare expresia “integrare europeană”, utilizată în mass-media din RM şi, în general, în spaţiul public din ţară. Chiar Alianţa guvernamentală constituită în 2009 se numeşte “Pentru Integrare Europeană”. Stricto sensu se poate vorbi de o integrare a unui stat într-o cumunitate de state din momentul aderării statului respectiv la respectiva comunitate. După ce au aderat la 1 ianuarie 2007 la UE, România şi Bulgaria se află în proces de integrare în uniune. Se poate afirma că RM se integrează în comunitatea internaţională din 27 august 1991, când şi-a declarat independenţa, dar mai ales din 2 martie 1992, de când a devenit membru al ONU. RM însă nu se poate integra în UE atâta timp cât nu a aderat la uniune, tot aşa cum un imigrant nu se poate integra în societatea unui stat înainte de a fi imigrat în acel stat. RM preia valori, practici din UE, îşi ajustează legislaţia sa la cea din UE, îşi intensifică schimburile comerciale şi contactele economice cu statele din spaţiul UE. Dar RM nu se poate integra în prezent în UE pentru că nu este parte integrantă a UE. Prin utilizarea foarte deasă a expresiei “integrare europeană” şi prin acordarea unui sens prea larg acestei expresii, se crează falsa impresie că lucrurile sunt în regulă, deşi RM nu a devenit membru și nici măcar stat asociat al UE. Apare astfel pericolul substituirii sensului noţiunii “aderare” cu sensul noţiunii “integrare”. A vorbi despre integrarea RM în UE înainte de aderare este, într-o oarecare măsură, impropriu. Verbul “a se integra”, conform DEX-ului, înseamnă “a (se) include, a (se) încorpora, a (se) armoniza într-un tot”. Dar expresia a intrat în uz în Republica Moldova cu sensul de “armonizarea cadrului legislativ, intensificarea interacţiunii, cooperării RM cu UE”.

Republica Moldova în contextul Politicii Europene de Vecinătate (PEV)

În 2004 Comisia Europeană a lansat Politica Europeană de Vecinătate (PEV) – European Neighbourhood Policy (ENP). PEV a reprezentat o schimbare de comportament al Uniunii Europene faţă de ţările vecine. Obiectivele acestei politici declarate în 2004 au fost de a stabili la hotarul UE „o centură de ţări prietenoase”, la care, împreună cu vecinii din Europa de Est – Ucraina, Belarus şi Moldova – s-a mai adăugat un grup mare de ţări din Africa de Nord – ţările din sudul Mediteranei.  

PEV vizează proiecte în domeniul mediului, energiei, transportului, privind asistenţa financiară ş.a. Obiectivul acesteia este de a pune accentul pe promovarea stabilitatăţii, securitatăţii şi dezvoltării economice. Scopul final al PEV este crearea în viitorul apropiat a unei zone de liber schimb şi a integrării economice cu UE („a stake in the UE market”), însă fără perspectiva integrării politice (aderarea la UE nu este încă luată în calcul; a aparţine Europei ≠ a se asocia Europei). Prin PEV abordarea UE faţă de vecinătatea sa de Est pendulează între cele două capete ale spectrului asociere – acces, fiind actualmente mai aproape de o strategie bazată pe asociere („relaţia privilegiată, specială”, Art.8 din Tratatul de la Lisabona). „O integrare economică profundă între statele vecine şi UE este esenţială pentru succesul şi credibilitatea PEV”, se menţiona într-un raport al Comisiei Europeane din 2004, când a fost adoptată de către Comisia Europeană o strategie în acest sens: „European Neighbourhood Policy Strategy Paper”.

În februarie 2005 Republica Moldova a semnat cu Uniunea Europeană Planul de Acţiune (Action Plan) UE – Moldova din cadrul PEV, document reînnoit în 2008. Acesta prevedea:

Domeniul Prioritar 1: Susţinere în dezvoltarea democratică şi în buna guvernare;

Domeniul Prioritar 2: Susţinere în reforma sistemului judiciar şi crearea capacităţii administrative;

Domeniul Prioritar 3: Susţinere în reducerea nivelului sărăciei şi în creşterea nivelului economic.

Deşi unele ţări vizate în cadrul PEV îşi doresc aderarea la UE (mă refer la cele din spaţiul Europei de Est), putem observa că Bruxelles-ul utilizează PEV pentru a tempera elanul acestora. Deşi oficialii UE au statuat că participarea statelor vecine în PEV nu implică aderarea, politica în cauză are darul de a crea impresia înşelătoare că prin PEV ele sunt angajate pe calea aderării. 

Aşadar, actualmente, PEV cuprinde două dimensiuni multilaterale:

1) Parteneriatul Estic (mai 2009);

2) Uniunea pentru Mediterană (iulie 2007).

Este semnificativ faptul că spațiul geografic al Africii de Nord a făcut parte din Imperiul Roman – ”un precursor” îndepărtat al UE – în timp ce Europa de Est nu a fost parte a acelui imperiu (poate cu excepția sudului Republicii Moldova și al sudului Basarabiei, care a fost încorporat prin abuz Ucrainei, după ocuparea Basarabiei de către URSS în 1940).

Republica Moldova în contextul Parteneriatului Estic

Uniunea Europeană a inclus în programul „Parteneriatul Estic” („Eastern Partnership”) şase state ex-sovietice – Belarus, Ucraina, Moldova, Armenia, Georgia şi Azerbaidjan, aceste ţări bucurându-se de o deosebită atenţie şi sprijin. „Comisia Europeană [CE] a anunţat că politica „Parteneriatului de Est” nu este un preludiu pentru o următoare extindere, dar urmăreşte scopul de a semna „acorduri de asociere” cu Belarus, Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan în următorii ani. Acestea sunt menite să atragă cele şase ţări mai aproape de UE prin intermediul comerţului liber şi vize gratuite, precum şi întâlniri regulate la nivel de ministere de externe. Totodată, reprezentanţii CE subliniază că aceste acorduri ar trebui să tempereze Rusia în ambiţiile sale din est”[6]. „La etapa actuală, nu suntem în poziţia de a oferi perspective de aderare”,  – a declarat pre­şedintele Comisiei, Jose Manuel Barroso. „Noi putem să mergem doar pe un drum mai lung, până la statutul de asociere. Consider că o relaţie de asociere contează mult. Aceste relaţii de asociere sunt maxim ce putem face fără a da startul unui proces de aderare la UE”, – a mai menţionat Barosso.

Opiniile privind eficienţa Parteneriatului Estic sunt diferite. „Cea mai mare problemă pentru „Partene­riatului Estic” este ca acest program să nu rămână doar pe hârtie. Atât Bruxellesul, cât şi Washingtonul, nu reuşesc să soluţioneze simultan câteva probleme majore de politică externă. Al doilea summit al Parteneria­tului Estic, care trebuia să aibă loc în mai [2011 – n. A.L.], a fost amânat până-n toamnă [a avut loc la 29-30 septembrie 2011, la Varşovia, n. A.L.]. Cel mai probabil, ca motiv a fost lipsa de interes în organizarea unei reuniuni a liderilor europeni. Aceştia nu doresc să participe la summit-ul Parteneriatului de Est, din cauza crizei financiare, dar şi din cauza evoluţiilor din Africa de Nord”, – scria Thomas de Waal într-un articol în The National Interest, citat de portalul de ştiri Unimedia pe 13 aprilie 2011[7]. Potrivit autorului, „dacă catalizatorul pentru crearea Parteneriatului Estic a fost războiul din Georgia din august 2008, atunci „primăvara arabă” [din 2011, n. A.L.] a suflat o nouă viaţă într-un nou proiect de parteneriat, de data aceasta sudic, numit Uniunea Mediterană". Thomas de Waal opinează că „această atitudine este una ineficientă. Ţările din Africa de Nord au nevoie de UE, dar au nevoie şi vecinii din Est. O mare parte a populaţiei din aceste ţări este în favoarea apropierii de Europa, într-o măsură mai mare decât guvernele lor. În aceste ţări există încă sărăcie, iar în patru dintre ele mocnesc conflicte „îngheţate”. Iar Bruxellesul poate oferi mai multe pentru a le rezolva decât Washingtonul”. Editorialistul de la „The National Interest” notează că „primele au fost încurajate Republica Moldova, Ucraina şi Georgia, prin posi­bilitatea obţinerii unui regim liberalizat de vize. Aceasta este o felie gustoasă a turtei, deoarece în primul rând va beneficia populaţia ţării. Analizând mai profund situaţia, descoperim surprinzător că liderul în nego­cierile cu Bruxellesul este Republica Moldova, care a lăsat în urmă Ucraina, Georgia şi Armenia. Cea mai săracă ţară din „Parteneriatul Estic”, Republica Moldova, are în prezent cel mai pro-european guvern. Prim-ministrul Vlad Filat este în prezent favoritul Bruxellesului, chiar dacă cuvintele sale încă nu sunt acoperite de multe acţiuni. „Parteneriatul Estic” are nevoie de o poveste de succes (s. A.L.). Anul acesta [2011, n. A.L.] se aşteaptă multe vizite ale oficialilor europeni. Aceştia chiar pot face aluzii utilizând încă mult timp înainte noţiunea de „posibilă aderare la UE”. „Se mai cere de menţionat că Republica Moldova este o ţară mică şi, prin urmare, mai uşor de absorbit pentru UE”, – se conchide în articol.

Este oare într-adevăr Republica Moldova o peveste de succes în cadrul Parteneriatului Estic?

Concurenţa dintre Republica Moldova şi Ucraina în contextul procesului de integrare eurpeană: RM – o poveste de succes a Parteneriatului Estic?

Deşi cele şase ţări participante în programul Parteneriatului Estic au un statut egal în Politica Europeană de Vecinătate, ele se poziţionează diferit faţă de Uniunea Europeană (UE). Din cauza problemelor la capitolul democraţie şi respectarea drepturilor omului, Belarus-ul se află în relaţii tensionate cu UE – uniune de state promotoare ale principiilor democratice, inclusiv a respectării drepturilor omului. Din cauza poziţiei geografice şi a altor factori, Armenia şi Azerbaidjanul – deşi se află în relaţii bune cu Bruxelles-ul – nu şi-au declarat intenţia de aderare la UE şi respectiv de integrare europeană. Acelaşi dezavantaj – poziţia geografică defavorabilă – este valabil şi în exemplul Georgiei, în cazul căreia se mai adaogă problemele nerezolvate de securitate cu Federaţia Rusă. Deşi Georgia şi-a declarat explicit intenţia de aderare la UE, prioritară pentru ea rămâne aderarea la NATO şi relaţia cu SUA. Doar Republica Moldova şi Ucraina sunt avantajate atât de poziţia geografică (au frontiere comune cu state membre ale UE), de stadiul de dezvoltare politică şi economică, de sprijinul populaţiei pentru ideea aderării la UE, cât şi de existenţa unor forţe politice, aflate la putere, promotoare ale integrării europene.

Există şi diferenţe între Republica Moldova şi Ucraina. În timp ce Chişinăul se mai confruntă cu un conflict – chiar dacă îngheţat – în zona central-estică a ţării (de unde încă nu au fost retrase rămăşiţele armatei a 14-cea a Federaţiei Ruse), Ucraina se pare că a reuşit să atenueze mişcarea separatistă a populaţiei rusofone din Crimeea, care mai ales în anii ‘90 cerea anularea deciziei Sovietului Suprem al URSS de la Moscova din 19 februarie 1954 cu privire la transferul Crimeii de la Rusia la Ucraina (atunci populaţia peninsulei nu a fost întrebată dacă este de acord cu încorporarea în Ucraina). Totuşi, prezenţa flotei ruse în Sevastopol şi Feodosia (până în 2042, conform ultimului acord ruso-ucrainean din 21 aprilie 2010), nu este un element care ajută Ucraina în demersul său de apropiere de structurile europene. Autorităţile ucrainene (inclusiv SBU – serviciul de securitate al Ucrainei) şi unele ONG-uri ucrainene de factură naționalistă sunt îngrijorate în prezent în legătură cu patru zone în care ar exista tendinţe sau potenţial de separatism şi unde situaţia este monitorizată riguros: regiunile rusofone Lugansk, Doneţk ş.a. din estul ţării, Crimeea (atât separatismul rus cât şi cel al tătarilor), regiunea Transcarpatică (separatismul rusinilor) şi regiunea Cernăuţi (nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi nordul Basarabiei: un eventual separatism al comunităţii moldo-române). 

În ceea ce priveşte potenţialul economic, datorită dimensiunilor sale mari (respectiv, datorită pieţei sale interne destul de mari), Ucraina este mai atractivă pentru UE în comparaţie cu Republica Moldova. Pe de altă parte, datorită dimensiunilor sale mici, RM poate fi absorbită mai uşor de UE (bugetul de stat al RM este mai mic decât bugetele unora dintre cele mai titrate echipe de fotbal din Europa).

În ultima perioadă de timp, mai ales din 2009, când la putere în RM a ajuns Alianţa pentru Integrare Europeană, Chişinăul a intensificat acţiunile sale privind integrarea europeană. Guvernarea precedentă, comunistă, a întreprins unele acţiuni concrete privind apropierea de Bruxelles. Totuşi, adesea, în perioada guvernării comuniste, integrarea europeană era prezentă mai mult în discursul politic decât în acţiunea politică. Deşi autorităţile UE aveau anumite îndoieli în privinţa continuării procesului de integrare europeană a Ucrainei după ce în urma rezultatelor alegerilor din februarie 2010 preşedinte al Ucrainei a devenit Victor Ianukovici, Bruxelles-ul a înţeles că Executivul de la Kiev este consecvent şi continuă programele de apropiere a Ucrainei de UE. Atât RM cât şi Ucraina conştientizează importanţa pieţei UE şi a relaţiilor economice cu statele sale membre. Din această cauză, nici Kievul, nici Chişinăul nu au îmbrăţişat proiectul propus de Moscova privind Uniunea vamală euroasiatică, implementat cu începere de la 1 ianuarie 2012, prin crearea spaţiului vamal comun (din care fac parte în prezent, deocamdată, Federaţia Rusă, Belarus şi Kazahstan).

Reflectând procesele de integrare europeană, mass-media din RM şi Ucraina pun în valoare elementele favorabile, succesele repurtate de autorităţile centrale de la Chişinău şi Kiev. În acest context, presa de la Chişinău utilizează frecvent în ultimii ani noţiunea de „poveste de succes” („success story”) cu referire la Moldova, în contextul integrării europene. Se pare că expresia „poveste de succes” a apărut datorită faptului că UE avea şi are nevoie de un exemplu pozitiv cu privire la Parteneriatul Estic. „Politica de vecinătate a Uniunii Europene are nevoie de poveşti de succes [“success stories”], şi cooperarea cu Moldova poate fi privită ca una, a declarat Ministrul de Stat pentru Afaceri Externe Zsolt Németh după reuniunea Consiliului de Cooperare UE – Moldova din 6 mai [2011], în Bruxelles”, când Ungaria deţinea preşedinţia UE[8].

Mass-media de la Chişinău adesea compară situaţia din Moldova cu cea din Ucraina. „Foştii parteneri de pe Maidan Neizalejnosti, Viktor Iuşcenko şi Iulia Timoşenko, au fost împreună până au început să împartă …proprietatea. Anume scandaluri legate de privatizări şi controlul întreprinderilor de stat i-au despărţit pe cei doi aliaţi ai «revoluţiei portocalii» şi i-au transformat în duşmani. [...]”[9].  În opinia autorului comentariului, din păcate, în Moldova se repetă cele ce s-au întâmplat în Ucraina, referindu-se la divergenţele din cadrul AIE (inclusiv în privinţa împărţirii/partajării proprietăţilor statului). De asemenea, presa de la Kiev compară parcursul celor două ţări în vederea apropierii lor de UE. Publicația „Kommersant.ua” din Ucraina s-a arătat indignată de progresul autorităților ucrainene legat de integrarea europeană, după ce un studiu a arătat că Moldova a devenit lider în privința implementării reformelor UE. La Forumul Societăţii Civile al Parteneriatului Estic (PaE), desfăşurat pe 30 noiembrie 2011 în orașul polonez Poznan, a fost făcut public clasamentul ratingului integrării europene al țărilor din PaE. „Rezultatele studiului au devenit o senzație. Ucraina, care a fost considerată liderul regional în acest domeniu, a ajuns pe locul trei, oferind primul loc Republicii Moldova, în timp ce pe locul doi s-a plasat Georgia. Ca urmare, din acest moment Chişinăul a primit posibilități mai mari de a accesa fonduri suplimentare din bugetul UE", scrie Kommersant.ua. „Nivelul de integrare europeană a fost evaluat după 300 de parametri, divizați în trei secţiuni: relaţia țărilor din PaE cu Uniunea Europeană, armonizarea cadrului juridic cu cel european, calitatea guvernării. Republica Moldova a fost desemnată lider la primele două secțiuni, în timp ce Georgia la secțiunea a treia. Ucraina a reușit să ocupe doar poziția a doua privind relația sa cu UE și a treia în celelalte două secțiuni. Când a fost creat Parteneriatul Estic, Ucraina era văzută drept o «locomotivă» a organizației, un exemplu demn de urmat” [10]. Potrivit experților, în ultimii doi ani situaţia s-a schimbat enorm. "În ultimii doi ani, în Ucraina, unii indicatori s-au înrăutăţit. Însă, cel mai important este faptul că rezultatele Republicii Moldova în aceeaşi perioadă în mai multe privințe s-au îmbunătățit", consideră directorul programului european "Vidrodjennya", Irina Solonenko.

„Republica Moldova poate fi considerată o poveste de succes în cadrul Parteneriatului Estic pentru că a folosit într-un mod foarte eficient instrumentele oferite de acesta”, a declarat şeful Delegaţiei Uniunii Europene la Chişinău, Dirk Schubel. El a subliniat că este vorba, în principal, de acţiunile Chişinăului din ultimii doi ani şi jumătate: “Alianţa pentru Integrare Europeană a reuşit să formeze o întreagă reţea de contacte la Bruxelles şi în numeroase capitale europene, care au ajutat ţara să implementeze o serie de măsuri prefigurate de Parteneriatul Estic. Aş dori să menţionez lansarea negocierilor pentru acordul de asociere, care ar fi fost imposibilă fără sprijinul tuturor celor 27 de state membre, iar acum ne pregătim de lansarea oficială a discuţiilor despre o zonă de liber schimb aprofundat şi cuprinzător. Am reuşit, de asemenea, să ajungem, într-un timp record, după doar două runde de negocieri, la un acord privind spaţiul aerian comun, am lansat şi dialogul privind liberalizarea regimului de vize şi am făcut progrese importante. În toate aceste domenii Republica Moldova a fost foarte bine pregătită, ceea ce este extraordinar”[11]. Dirk Schubel a atras, însă, atenţia, că este foarte importantă menţinerea ritmului şi continuarea acestui process întrucât “nimic nu este stabilit până când totul este stabilit”.

Neparafarea, la sfârşitul lui 2011, respectiv nesemnarea, la începutul lui 2012 (cum fusese preconizat în urma rezoluţiei Parlamentului European din 1.12.2011 privind Acordul de asociere a Ucrainei cu UE) – inclusiv din cauza cazului Iulia Timoşenko – a slăbit întrucâtva poziţia Kievului în privinţa integrării europene, dar nu a redus şansele Ucrainei.

În procesul de implementare a reformelor, Ucraina şi RM se confruntă adesea cu probleme de acelaşi gen. Într-un top al corupţiei la nivel global pe 2010, publicat de Transparency International, în care prezintă amploarea fenomenului în 178 de ţări la nivelul institutiilor publice, Ucraina se situa pe locul al 2-lea, iar RM pe locul 5 (Rusia pe primul loc, Belarus pe locul al 3-lea)[12]. Problema sărăcirii populaţiei din cele două ţări este o altă asemenea problemă.

Concurenţa dintre RM şi Ucraina în contextul procesului de integrare europeană este benefică. În acelaşi timp, colaborarea dintre cele două ţări, concretizată inclusiv în preluarea de către o ţară a experienţei celeilalte, nerepetarea de către o ţară a greşelilor comise de cealaltă, poate contribui la un mai bun parcurs pe calea integrării europene a amândurora.

În ceea ce priveşte formula RM – poveste de succes a vecinătăţii estice (a Parteneriatului Estic), atâta timp cât în țară se observă un nivel de trai scăzut (venituri – salarii și pensii – mici), o economie de piață nefuncțională, un mediu de afaceri cu monopoluri, o rată a şomajului ce determină populaţia activă să plece în străinătate pentru a-şi asigura condiţii minime pentru o viaţă decentă, o corupţie (inclusiv trafic de influenţă, nepotism) în justiție și administraţia de stat ce face aceste sisteme ineficiente (stare accentuată în perioada în care partidele din AIE nu au fost în stare să aleagă un preşedinte timp de 917 zile), o calitate slabă  (degradată) a sistemului asistenţei medicale și a sistemului de învăţământ – toate acestea fac ca Republica Moldova să fie departe de criteriile de aderare la UE.

Factorul rusesc în contextul apropierii RM de UE

Vecinătatea estică este un măr al discordiei între cei doi actori geopolitici regionali, UE şi Rusia. Cu regret, Rusia are o influenţă în ceea ce priveşte procesul apropierii statelor din vecinătatea estică de UE. Interesul declarat al Moscovei este neadmiterea extinderii NATO în spațiul post-sovietic: „Les relations entre la Russie et les PECO [Pays de l’Europe Centrale et Orientale, n. A.L.] sont dominés par l’opposition rusee à l’elargisment de l’ OTAN vers ces pays celui ci revêt des aspects particuliers avec certains d’entre eux”[13] (autoarea s-a referit în principal la cele trei republici baltice). Poziția oficialilor de la Moscova este exprimată astfel: ”il n’y a pas de menace militaire justifiant une extension de l’OTAN à l’Est”[14] Deși Kremlinul nu are obiecții, la modul declarativ, cu privire la UE (UE este principalul importator al gazelor și petrolului din Rusia, deci contribuie din plin la formarea bugetului statulului rus), este clar că în legătură cu  Republica Moldova și Ucraina, între statutul de membru al UE și al Uniunii vamale Euroasiatice al acestora, Moscova ar prefera prezența lor în uniunea estică. Kremlinul exercită presiuni asupra Kievului și Chișinăului, ca și asupra tuturor statelor din ”vecinătatea apropiată” („blijnee zarubeji’ie” este un termin folosit în Rusia, care desemnează statele succesoare ale URSS, altele decât Federația Rusă, și are o semnificație mai mult politică decât geografică[15]).

Antoaneta Dimitrova şi Rilka Dragneva consideră că pot fi constatate tendinţe după care interdependenţa dintre Rusia şi statele din dimensiunea de est a PEV devine mai scăzută în domeniul comerţului [probabil, cu excepția Belarus-ului, n. A.L.], medie în politica externă şi mare în sectorul energetic. Comparând instrumentele de influență ale celor doi actori, cei doi cercetători propun următoarea schemă:

Puterea dură a Rusiei vs. cea a UE în domeniile economic şi energetic[16]

Rusia
UE
Preluări de infrastructură
(Belarus, Ucraina, Moldova şi Armenia)
Sancţiuni inteligente: încetarea demersurilor de cooperare, neacordare de vize
Preţuri diferenţiate la energie (exemplul Ucrainei)
Reducerea asistenţei financiare
Embargouri de gaz şi petrol
Evaluare critică prin Planurile de Acţiune
Blocade comerciale (vin, legume, carne etc.)
ale Moldovei şi Georgiei


       De fapt, Republica Moldova este o victimă a Federației Ruse la toate capitolele din tabel. Fără identificarea unor piețe noi (altele decât cea tradițională rusească) pentru producția moldovenească și fără găsirea unor surse alternative de gaz și carburanți, Rusia va avea și în continuare o influență mare asupra politicii Guvernului de la Chișinău și va încerca să determine cursul acesteia spre Est.  

       Un alt mit vehiculat uneori la Chișinău este cel privind faptul că Ciprul reprezintă un precedent pentru RM – în ceea ce privește posibilitatea aderării țării la UE cu un conflict teritorial nerezolvat. Pe 26.11.2011 în cadrul unei prelegeri publice susţinută la sediul OSCE din Chișinău, Hansjörg Brey, director executiv al Asociaţiei sud-est europene din München, Germania, pe tema “Conflictul din Cipru: geneză şi şanse pentru o soluţie”, a specificat că lecțiile învățate de pe urma admiterii Ciprului au condus la concluzia că „Nici o țară divizată nu va [mai] fi admisă în UE”. Este clar că fără soluţionarea conflictului din zona nistreană, nu va avea loc o aderare a RM la UE. Moscova folosește conflictul nistrean, pe care îl păstrează ”înghețat”, ca mijloc de presiune asupra Moldovei în temperarea avântului său pro-european.

Administrația de la Tiraspol este folosită de Moscova ca un instrument de exercitare a unor presiuni asupra Chișinăului pentru ca RM să adere la Uniunea Euroasiatică. Liderul de la Tiraspol, Evgheni Şevciuk, s-a arătat disponibil de a coopera cu forţele politice din Republica Moldova, care promovează integrarea în Uniunea Eurasiatică. Potrivit liderului de la Tiraspol, colaborarea este posibilă doar dacă "proiectul eurasiatic" pentru politicienii moldoveni nu va rămâne doar un slogan înaintea alegerilor. Declarațiile au fost făcute de Şevciuk în cadrul unui interviu acordat pentru agenția rusească de presă ITAR-TASS în ajunul reuniunii în formatul 5+2 privind reglementarea conflictului nistrean, din 28-29 februarie 2012, de la Dublin. "Potrivit ultimilor sondaje, majoritatea populației din Republica Moldova este dezamăgită de procesul de integrare europeană, preferând cooperarea cu Federația Rusă şi Uniunea Eurasiatică. Această atitudine este similară cu cea a oamenilor din Transnistria [Pridnestrovie, n. A.L.]. Astfel, putem vorbi despre apropierea societăţii moldoveneşti de a noastră. Consider că aceste procese sunt pozitive şi cine ştie, poate în viitor, vom discuta despre unificarea economică a Republicii Moldova cu Transnistria [Pridnestrovie], în baza unor noi forme de participare. De exemplu, în cadrul unor noi proiecte de integrare cu Uniunea vamală şi partenerii noştri din est"[17], a declarat Evgheni Şevciuk. Desigur, aceste declarații exprimă poziția Rusiei privind înglobarea RM în Uniunea Euroasiatică, iar administrația RMN este folosită ca un instrument în acest sens.

Concluzii

În legătură cu aderarea RM la UE și integrarea europeană a țării sunt vehiculate mai multe mituri în spațiul informațional moldovenesc. Republica Moldova se află totuși într-un proces de cooperare strânsă cu instituţiile Uniunii Europene în cadrul Politicii Europene de Vecinătate (implicit, în cadrul Parteneriatului Estic). Deşi situaţia economică din ţară, atât conform rapoartelor instituţiilor oficiale de monitorizare, precum și ale expeţilor, dar şi după cum este percepută de populaţie, nu s-a îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-a înrăutăţit în ultima perioadă de timp, rezultatele bune în negocierile dintre RM şi UE sunt îmbucurătoate. Totuşi, lipsa unei perspective clare pentru RM de a deveni membru al UE reprezintă un impediment în calea dezvoltării unor relații mai profunde între RM și UE. Fiind conştienţi de faptul că după aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, rezerva faţă de continuarea procesului de extindere a luat amploare în statele membre ale uniunii, precum şi ţinând cont de fapul că Republica Moldova nu a trimis deocamdată la Bruxelles o cerere de aderare la UE, putem vorbi totuşi de premise ale aderării RM la UE:

1.                    De la sfârşitul anului 2009, Republica Moldova a înregistrat progrese în domeniul democratizării şi reformelor (mai sunt problme în ceea ce priveşte reforma justiţiei, eradicarea corupţiei, asigurarea unui mediu de afaceri funcțional ș.a.).

2.                    Din grupul celor şase state din Parteneriatul Estic, Republica Moldova are atitudinea cea mai favorabilă faţă de UE.

3.                    Din grupul celor şase state din Parteneriatul Estic, Republica Moldova are economia cea mai orientată către Uniune. Cum circa jumătate din comerţul exterior total al Moldovei se realizează cu UE, conform rapoartelor de presă ale Comisiei Europeane, se poate afirma că Moldova a atins deja un nivel înalt de ”integrare comercială” cu UE şi această tendinţă, conform estimărilor, se va menţine şi în viitor.

4.                    Fiind o ţară mică, Republica Moldova poate fi absorbită mai uşor de Uniunea Europeană.

Toate acestea ne permit să sperăm că aderarea la UE şi integrarea europeană este o perspectivă reală pentru Republica Moldova. Dar totul depinde de:

1.            Seriozitatea autorităților moldovene în implementarea reformelor (asigurarea unui nivel de trai mai înalt pentru populația țării, eradicarea corupției din sistemul de justiție și din administrația de stat) și armonizarea   legislației naționale cu cea a UE,

2.              O conjunctură favorabilă în cadrul UE,

3.              Soluționarea conflictului nistrean.


 Bibliografie:

1.      Damian George, Basarabia, la răscruce de vânturi, Ziua Veche, Arena.md, 29.09.2010, http://www.arena.md/?go=news&n=709&t=Basarabia,_la_răscruce_de_vânturi_.

2.      Dimitrova Antoaneta şi Dragneva Rilka. Constraining external governance: interdependence with Russia and the CIS as limits to the EU's rule transfer in the Ukraine // Journal of European Public Policy, Volume 16, Issue 6, 2009.

3.      Petrică Bogdana, Le dialogue politique entre l’Union Européenne et les Pays de l’Europe Centrale et Orientale 1992-1997, Editura Petrion, București, 2001.  

4.      Serebrean Oleg. Politică şi geopolitică. -  Chişinău: Cartier, 2004..

5.      Snegur Mircea, Labirintul destinului. Memorii, volumul II, Chişinău, 2008.



[1] Întâlnire Vlad Filat şi Angela Merkel. Germania pune cuvântul pentru Moldova, http://unimedia.md/?mod=news&id=34040, 10.08.2011.
[2] Serebrean Oleg, Politică şi geopolitică, Chişinău: Cartier, 2004, p. 9.
[3] Snegur Mircea, Labirintul destinului. Memorii, volumul II, Chişinău, 2008, p. 111.
[4] Damian George, Basarabia, la răscruce de vânturi, Ziua Veche, Arena.md, 29.09.2010, http://www.arena.md/?go=news&n=709&t=Basarabia,_la_răscruce_de_vânturi_, accesat: 28.02.2012.
[6] Jose Manuel Barroso: Parteneriatul de Est urmăreşte scopul de a semna „acorduri de asociere” cu Moldova, Belarus, Ucraina, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan, http://unimedia.md/?mod=news&id=8597, 16.07.2011.
[7] The National Interest: Surprinzător, cea mai săracă ţară din Parteneriatul Estic are în prezent cel mai pro-european guvern, http://unimedia.md/?mod=news&id=32579, 28.02.2012.
[8] Németh calls Moldova success story in EU Neighbourhood Policy, 6.05.2011, http://www.eu2011.hu/news/nemeth-calls-moldova-success-story-eu-neighbourhood-policy, [accesat 28.01.2012].
[9] Cristal Oleg, Adio „Moldova, poveste de succes”, 28 iunie 2011, http://vox.publika.md/politica/adio-moldova-poveste-de-succes-41511.html, [accesat 28.01.2012].
[10] Kommersant: Moldova a luat fața Ucrainei în Parteneriatul Estic, 01. 12. 2011, http://unimedia.md/?mod=news&id=41807, [accesat 28.01.2012].
[11] Dirk Schubel: Republica Moldova o poveste de succes în cadrul Parteneriatului Estic, 6.12.2011, http://www.radiochisinau.md/dirk_schubel_republica_moldova_o_poveste_de_succes_in_cadrul_parteneriatului_estic-870, [accesat 28.01.2012].
[12] Moldova, „poveste de succes”: locul 5 în totul ţărilor imorale, în Siet-ul moldovenilor din Italia, 15. 10.2011, http://moldinit.com/publ/moldova_poveste_de_succes_locul_5_in_topul_tarilor_imorale/4-1-0-2180, [accesat 28.01.2012].
[13] Petrică Bogdana, Le dialogue politique entre l’Union Européenne et les Pays de l’Europe Centrale et Orientale 1992-1997, Editura Petrion, București, 2001, p. 49.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem .
[16] Dimitrova Antoaneta şi Dragneva Rilka, Constraining external governance: interdependence with Russia and the CIS as limits to the EU's rule transfer in the Ukraine // Journal of European Public Policy, Volume 16, Issue 6, 2009.
[17] Șevciuk admite unificarea economică a Republicii Moldova cu Transnistria, în cadrul Uniunii Euroasiatice, 28.02.2012, http://unimedia.md/?mod=news&id=44901, accesat: 5.03.2012.

Articolul a fost publicat în volumul „Macro and Micro Trends in International Relations and Political Sciences”, Editura Lumen, Iași, 2012, p. 157-174. http://edituralumen.ro/wp-content/uploads/2013/01/lumen-2012-political-sciences.pdf

Postări populare