Aplicarea standardelor şi experienţei internaţionale în soluţionarea conflictului nistrean

      Acest articol a fost scris pentru Moldova.org:

Primul pas în soluţionarea conflictelor este înţelegerea factorilor şi mecanismelor care contribuie la declanşarea lor. În acest context trebuie identificate unele „recurenţe şi similarităţi în datele istorice”, precum şi trebuie elaboraţi „indicatori care să permită prognoza crizelor şi a evoluţiei lor” [1, pag.213]. Propriu-zis este vorba de necesitatea unei „cartografieri” a conflictului, care are drept scop identificarea elementelor constitutive  şi a particularităţilor acestuia. Aceasta se realizează prin analiza de documente. Aşadar, „pentru a soluţiona un conflict, este necesară înţelegerea istoricului, contextului şi dinamicii de desfăşurare a acestuia, chestiunile discutate, precum şi cunoaşterea actorilor implicaţi” [1, pag.214]. În 1992 ONU a emis un raport - „O agendă pentru pace” - în care, printre altele, se face referinţă la elementele prezentate mai sus. Adică, după cum notează autorii studiului, „Înainte de a decide ce acţiuni specifice trebuie întreprinse, sunt necesare identificarea contextului în care se desfăşoară respectivul conflict, precum şi natura, cauzele şi dinamica ce îl caracterizează. De asemenea, trebuie create mecanisme de monitorizare a indicatorilor de criză, astfel încât să poată fi identificate la timp orice modificări semnificative în situaţia conflictuală în cauză [1, pag.222]. Cu părere de rău, autorităţile Republicii Moldova au dificultăţi „în a stabili însăşi natura conflictului”  [1, pag.253] din zona nistreană.

     Confuzii și realități

Aşadar, prima confuzie a autorităţilor de la Chişinău este legată de înţelegerea greşită – aşa cum transpare şi în formatul „5 + 2”, agreat de autorităţile moldoveneşti – a actorilor implicaţi în conflictul din estul Republicii Moldova. Deşi Memorandumul privind reglementarea conflictului (care, de fapt, a fost un acord de încetare a focului), din iulie 1992, a fost semnat exclusiv de preşedinţii Rusiei B. Elţin şi Republicii Moldova M. Snegur (deci, acestea sunt cele două părţi în conflict, întrucât trupele armatei regulate ruse şi formaţiuni paramilitare de cazaci ruşi au luptat împotriva poliţiei statului moldovenesc), astăzi Rusia figurează în formatul menţionat mai sus ca mediator (ce fel de „mediator neutru” [1, pag.252], poate fi ea?), între Republica Moldova şi o parte a sa în care se află trupe rusești. Într-o emisiune din 21 septembrie 2007 de la postul de televiziune „NIT”, preşedintele V. Voronin a declarat că din 1997, în urma Memorandumului semnat de preşedintele P.Lucinschi şi I.Smirnov, Nistrenia (în original: „Pridnistrovie”) a fost recunoscută ca parte în conflict. Dar după ultimul „referendum” din „Nistrenia” (aşa cum este denumită regiunea la postul oficial de radio din Tiraspol) cu privire la independenţă şi alipirea la Rusia (în 2006), mass-media au informat că „Sovietul Suprem” de la Tiraspol a anulat toate înţelegerile cu autorităţile de la Chişinău. „Pacea poate fi stabilită dacă două sau mai multe părţi care îşi recunosc identitatea renunţă la unele pretenţii importante şi acceptă să se conformeze unor reguli comune, create împreună şi moral juste” [1, pag.228]. În cazul în care autorităţile de la Chişinău se decid să respecte Constituţia Republicii Moldova, în care se stipulează că actele emise de organizaţiile internaţionale la care Republica Moldova este parte prevalează asupra oricărei legi interne, chiar asupra Constituţiei, Republica Moldova trebuie să denunţe actualul format „5 + 2” şi să solicite ONU să medieze negocierile între Rusia şi Republica Moldova, în virtutea deciziei CEDO în dosarul Ilaşcu (2004), decizie care a recunoscut Rusia  ca parte a conflictului și a recunoscut jurisdicția Rusiei în zona nistreană a Republicii Moldova. Conflictul din estul RM a fost rezultatul încălcării de către Rusia a punctului patru din articolul 2 al Cartei ONU, documentul fundamental pentru dreptul internaţional public: „toţii membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunul stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite” [1, pag.227]. Este regretabil faptul că până astăzi nu există o implicare a ONU în gestionarea şi soluţionarea conflictului – care nu este nicidecum unul „moldo-transnistrean” – ci este „ruso-moldovenesc”, în condiţiile în care „Consiliul de Securitate este cel care, actualmente, trebuie să identifice cazurile de ameninţare împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune, precum şi să decidă ce acţiuni se impun” (Carta ONU, articolul 39) [1, pag.228]. Este într-adevăr o chestiune fundamentală pentru autorităţile de la Chişinău să se decidă (deşi, după cum ar arătat, decizia CEDO nu le lasă posibilitatea unei alternative): este conflictul din estul Republicii Moldova unul internaţional, între doi subiecţi, Rusia şi RM, sau este unul intern, separatist, şi atunci s-ar aplica punctul 7 din articolul 2 al Cartei ONU: „Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat, şi nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în capitolul VII” [1, pag.227]. Dacă Republica Moldova ar avea curajul să recunoască şi să afirme adevărul, ea ar putea apela la Curtea Internaţională de Justiţie, principalul organism judiciar al ONU, care judecă dispute între state. În orice caz, „Cel mai important actor în domeniul reglementării şi gestionării crizelor şi conflictelor internaţionale rămâne ONU” [1, pag.244], care nu este angajată în soluţionarea conflictului din estul Republicii Moldova, numai pentru că autorităţile de la Chişinău nu înţeleg sau nu recunosc natura reală a conflictului. Atunci când cetăţenii moldoveni din satul Corjova, de pe malul stând al Nistrului, nu au putut să-şi desfăşoare alegerile locale din 2007, blocate în două rânduri de forțele de ordine ale administrației de la Tiraspol, autorităţile de la Chişinău ar fi trebuit să facă apel la doctrina „responsabilităţii de a proteja”, potrivit căreia comunitatea internaţională are datoria morală de a interveni în cazurile în care statele nu sunt capabile să-şi protejeze cetăţenii de catastrofe evitabile [1, pag.244; vezi International Commission on Intervention and State Sovereignty, 2001]: „Atunci când statele nu vor sau nu îşi pot proteja cetăţenii, comunitatea internaţională are datoria de a interveni” [1, pag.243],  ONU rămânând cel mai potrivit actor internaţional care poate autoriza anumite acţiuni în asemenea contexte. Printre instrumentele comunităţii internaţionale se numără sancţiuni economice, întreruperea relaţiilor diplomatice, sau măsuri mai radicale [1, pag.228]. Chiar dacă Rusia este membru al Consiliului de Securitate, pentru ea este important să aibă o imagine bună în lume, să fie membru a grupului G 20, membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi să nu apară ca un stat agresor (aşa cum este, în virtutea deciziei CEDO în cazul Ilaşcu, vis a vis de Republica Moldova).

    Precedente pentru soluționarea conflictului nistrean

Este o greşeală strategică, dincolo de nesocotirea adevărului, plasarea de către autorităţile de la Chişinău (guvernarea comunistă) a conflictului de pe Nistru pe lista conflictelor separatiste (precum cele din Abhazia, Osetia de Sud şi Carabahul de Munte), listă supusă discuţiei la ONU în sesiunea de primăvară din 2007 [2]. După cum am arătat, conflictul din estul Republicii Moldova nu este unul separatist (ca cele din Georgia sau Azerbaidjan). Unul din precedentele la care se poate raporta Republica Moldova în tentativa de a soluţiona conflictul este criza algeriană din 1958, când dispunând retragerea armatei şi a coloniştilor francezi din Algeria, preşedintele Charles de Gaulle declara: „Este vorba despre faptul de a determina, coincid oare interesele supreme ale Franţei cu interesele coloniştilor francezi din Algeria” [3]. Din 1792 Transnistria şi din 1812 Basarabia (în care Rusia mai păstrează la ora actuală trupe în municipiul Bender, asigurând o jurisdicție străină asupra altor șase sate basarabene: Gîsca, Proteagailovca, Merenești, Chiţcani, Cremenciug și Zahorna) au devenit colonii ruseşti. După destrămarea în 1991 a URSS, Rusia nu doreşte să restituie statului moldovenesc teritoriile respective: Basarabia sau Cisnistria (malul drept) şi Transnistria (malul stâng). După cum se ştie, militarii francezi din Algeria au întreprins în 1958 aşa-numita „rebeliune a generalilor”, înfrântă de armata fidelă preşedintelui francez Charles de Gaulle. Totuşi, ar fi fost imposibil ca autorităţile algeriene să-i fi declarat pe generalii rebeli francezi drept separatişti. Într-un context similar, din păcate autorităţile de la Chişinău i-au denumit pe coloniştii ruşi de la Tiraspol (Igor Smirnov, originar din Petropavlovsk-Kamceatski și Vladimir Antiufeev, originar din Novosibirsk) „separatişti”.  

Un alt precedent pentru conflictul din Republica Moldova îl reprezintă retragerea efectuată în 2005-2006 de premierul israelian Ariel Sharon a coloniştilor evrei din sectorul Gaza. Autorităţile palestiniene desigur nu i-ar fi declarat pe coloniştii evrei, care nu doreau să-şi părăsească casele, drept separatişti. Numai în Republica Moldova, preşedinţii Snegur, Lucinschi, Voronin și ceilalți i-au denumit cu nonşalanţă pe liderii regimului de la Tiraspol drept „separatişti”, respectiv regimul impus în estul Republicii Moldova drept unul „separatist”, aducând prin aceasta cel mai mare ajutor posibil regimului de ocupaţie rusească, întrucât prin aceasta – fiind denumit separatist – el este legitimat.

Până când aspectele fundamentale privind conflictul nu vor fi înţelese şi afirmate – cine sunt actorii, care este natura conflictului, ce precedente istorice pot fi aplicate – măsuri ca cele transmise la 13 decembrie 2007 de către autorităţile moldoveneşti regimului de la Tiraspol, cu privire la construcţia de poduri şi şosele, gestionarea în comun a căii ferate şi înfiinţarea unui post de televiziune comun etc., nu vor putea fi implementate, întrucât  asemenea măsuri de reconstrucţie socio – economică şi dezvoltare se referă la „consolidarea procesului de pace” [1, pag.244]. Or, fără un acord politic cu privire la existența în comun în cadrul unui stat, cu adoptarea unui statut juridic de autonomie largă, încă nu a avut loc o reconciliere în conflictul din zona nistreană. De aceea măsurile respective, sau tactica pașilor mărunți, în condițiile lipsei unei capacităţi de înţelegere şi a unei viziuni asupra a ceea ce trebuie întreprins, a autorităţilor de la Chişinău, nu duc decât la întărirea regimului de la Tiraspol, sprijinit financiar, economic și militar de Moscova. Odată făcută o concesie de către autoritățile de la Chișinău, Tiraspolul cere mai mult – acum autorizarea unui aeroport [4], până la realizarea obiectivului declarat: recunoașterea independenței.  

Referințe:

1. Luciana Alexandra Ghica şi Marian Zulean (coordonatori)   „Politica de securitate naţională. Concepte, instituţii, procese” (Polirom, Iaşi, 2007).

2. http://www.moldova.org/onu-va-discuta-problema-conflictelor-ngheate-din-spaiul-post-sovietic-n-sesiunea-de-primvar-32898-rom/, accesat: 15.11.2012.

3. Андре Малъро, «Зеркало лимба», Москва, «Прогресс», 1989, с. 376.

4. http://unimedia.info/stiri/Tiraspolul-declara-ca-vrea-dar-conditioneaza-54288.html, accesat: 15.11.2012.