CHESTIUNEA BASARABIEI ÎN SPAŢIUL GEOPOLITIC EUROPEAN: LA ÎNCEPUTURI ŞI ÎN PREZENT

     In 1812 the issue of Bessarabia has emerged as a geopolitical problem, involving some of the influential states in Europe of that period of time. Currently, the problem can be solved within the European and international geopolitical context, involving the EU and the USA. Today the issue of Bessarabia regards the fact that the Republic of Moldova still is in the area of influence of the Russian Federation (and the fact of the presence of the Russian army in the Bessarabian city of Bender), and its solving means the country's accession to the European Union, namely the entry in the area of the European civilization. Detaching of Republic of Moldova from the Russian geopolitical area will take place when there will be brought together two elements: 1) will and actions of the Moldavian political elite and of the people of the Republic of Moldova for leaving the Russian sphere of influence and 2) support from the EU and from the USA for such actions. In the present article there are presented and analyzed some causes and consequences of the Russian annexation of the Bessarabia in 1812

 

1812: datele chestiunii Basarabiei

În anul 2012 s-au împlinit 200 de ani de la anexarea de către Imperiul Rus a teritoriului dintre Prut şi Nistru al Principatului Moldova, denumit de autorităţile ţariste ocupante „Basarabia”. Factorul politicii ruseşti a fost hotărâtor în apariţia problemei Basarabiei în contextul geopolitic european. Încă în Testamentul lui Petru I, document considerat de unii cercetători drept o ticluire a Ohrancăi ţariste (poliţia secretă), a fost arătat vectorul expansiunii de mai departe a statului rus, confirmat în mod uimitor de evenimentele ce au urmat –spre Balcani şi spre Constantinopolul cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Petru I scria: „A se apropia cât s-ar putea mai mult de Costantinopol şi India, căacel ce va stăpâni acolo va fi cel adevărat stăpânitor al Lumii” [1]. În text sunt formulate direct, deschis scopurile geopolitice expansioniste ale Imperiului Rus. În acest text Petru I s-a adresat tuturor „pogorâtorilor noştrişi moştenitorilor tronului şi guvernului naţiei rosieneşti”, îndemnându-i săpromoveze o politică de stat mare, expansionistă în Europa Centrală şi de Sud-Est şi în Asia (declarativ – împotriva turcilor, dar de facto împotriva popoarelor din aceste regiuni, prin ocuparea lor). „Poporul rosienesc”era „chemat a stăpâni în viitorime toată Europa”[2].

Începutul raporturilor interstatale moldo-ruse a fost marcat de anul 1711, când la Luţkdomnitorul Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru I au semnat un tratat „de prietenie”, prin care Rusia garanta integritatea teritorială a Moldovei, graniţele ei, inclusiv graniţa de pe Nistru: „Pământurile Principatului Moldova (...) sunt cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării Munteneşti [Valahiei] şi ale Transilvaniei şi ale Poloniei” [3]. Petru I a pornit o campanie militară împotriva turcilor pentru a-i alunga din Moldova, dar armata rusă a fost înfrântă în bătălia de la Stănileşti(1711), în urma căreia Dimitrie Cantemir şi 400 de familii boiereşti se refugiază în Rusia. Tratatul încheiat cu Petru I este important, deoarece Rusia a garantat integritatea teritorială a Principatului Moldova pe al cărei teritoriu se aflau, în acea perioadă, mai multe raiale – zone pe care nu le controla şi care se aflau sub jurisdicţia directă a Turciei. În ceea ce priveşte sudul regiunii moldoveneşti dintre Prut şi Nistru, se ştie că, pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, sultanul Baiazid al II-lea ocupă cetăţile Chilia (14 iulie 1484) şi Cetatea Albă (5 august 1484), în jurul cărora a con­stituit raiale. Pe timpul domniei lui Petru Rareş, la 15 septembrie 1538 „Soliman intră în Suceava. Trădat de marii boieri, Petru Rareşse refugiază în cetatea Ciceului (28 sept.). Ştefan Lăcustă este numit de către sultan domn. Bugeacul şi Tighina sunt anexate Imperiului Otoman. [Are loc] Instaurarea dominaţiei otomane asupra Moldovei” [4]. Referindu-se la drama Moldovei din acel moment, Nicolae Iorga notează: „Acest Ştefan era înconjurat de Turci, cari-l păzeau împotriva boierilor, şi, cu acest prilej, Moldova suferi o pagubă mare prin smulgerea întregului Ţinut care se întinde între linia Bâcului şi raiaua cetăţilor Chilia şi Cetatea-Albă” [5]. Deci, jumătatea sudicăa teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru era acum sub jurisdicţie turcească. Turcii au redenumit Tighina cu toponimul Bender, au reconstruit cetatea şi au instituit încă o raia: „Sultanul Soliman, care intră în Suceava, merse până la Tighinea, vadul cel mai însemnat al Nistrului, şi aici el făcu să se clădească o cetate nouă, pe care o numi Bender sau «Poartă», şi în care aşeză Ienicerii săi” [6]. Pe de altă parte, deja la începutul secolului al XVII-lea tătarilor unei hoarde „li se îngăduia să steie, vara ca şi iarna, în locurile şese, nelocuite până atunci, ale Bugeacului”[7]. Această aşezare a lor în sudul regiunii dintre Prut şi Nistru a avut urmări nefaste asupra întregii Moldove, datorită atacurilor şi jafurilor pe care le înteprindeau asupra restului Principatului Moldova, ca şi asupra Valahiei. („Către mijlocul secolului al XVIII-lea, hoar­dele tătare care trăiau în stepa Bugeacului încep să părăsească această provincie şi se retrag spre Crimeea. În 1806 în sudul Basarabiei nu mai existau decât aproximativ 5000 de tătari, care, în anul următor, au aban­donat definitiv Bugeacul” [8].)

De asemenea, turcii au anexat ţinutul Hotin. La 1699, după pacea de la Carlowitz, Imperiul Otoman a fost obligat să cedeze raiaua Cameniţei. Pentru a-şi reconsolida forţele în zona respectivă, turcii aleg Hotinul pentru a crea o nouă raia, datorită aşezării geografice favorabile şi, de asemenea, pentru că acolo se afla cea mai puternică cetate din Moldova. Din aceste cauze, la 1713 turcii preiau controlul asupra cetăţii, iar la 1715 ţinu­tul este transformat în raia. „Din acest moment, ţinutul şi cetatea Hotinului au devenit cel mai de nord punct strategic al Imperiului Otoman, având ca funcţie internăpăstrarea influenţei sale în Principatele Române, iar ca funcţie externăsupravegherea deplasărilor de trupe din statele vecine – Imperiul Rus, Poloniaşi Imperiul Habsburgic. La 1718, hotarele raialei au fost stabilite definitiv, luând configuraţia fostului ţinut moldovean şi devenind una dintre cele mai mari raiale” [9].

De menţionat că un interes special faţă de o parte a teritoriului moldovenesc dintre Prut şi Nistru – ţinutul Hotinului – a manifestat Imperiul Habsburic. După războiul ruso-turc din 1769-1774, în urma căruia Austria a anexat partea nord-vestică a Principatului Moldova, pe care a denumit-o„Bucovina”, „au apărut probleme şi privitor la delimitarea Bucovinei, austriecii intenţionând să ocupe şi nouă sate din raia [raiaua Hotinului – notă A.L.], dar olatul şi-a păstrat vechea configuraţie. Chiar şi după consumarea problemei delimitării Bucovinei, Imperiul Habsburgic n-a pierdut din vedere această zonă. Iosif al II-lea năzuia să alipească cetatea Hotinului la Imperiu. Astfel, în războiul ruso-austro-turc din 1787-1792, austriecii atacă şi ocupă Hotinul, unde este instaurată o administraţie asemănătoare celei din Bucovina, dar la 30 ianuarie 1793 au fost nevoiţi să se retragă din Hotin, după un an de la încheierea păcii, fiind reinstaurată vechea administraţie otomană” [10].

În 1740 Rusia ajunge la Bugul de Sud. După războiul ruso-turc din 1735-1739, ţarul şi sultanul au încheiat, la 12 septembrie 1740, la Belgrad tratatul intitulat„Statutul pentru stabilirea de către Rusia a graniţei Rusiei şi Turciei, a graniţei Moldovei pe Bug” [11]. Ca rezultat, Rusia îşi impune frontiera pe Bugul de Sud. De abia în 1792-1793, în timpul conducerii Ecaterinei II, Rusia ajunge la Nistruşi Principatul Moldova devine o zonă a intereselor directe ale Imperiului Ţarist.

Deşi diferite părţi din teritoriul Principatului Moldova – aflat „în calea răutăţilor” – au fost anexate şi înainte de 1812 de alte imperii decât cel ţarist (Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic), anume încorporarea Moldovei de Est (Basarabiei) de către Rusia a reprezentat un eveniment ale cărui repercusiuni sunt vizibile şi astăzi.

Moldova şi Basarabia „intră în sistemul geopoltic european cu ocazia unuia dintre cele două tratate de pace de la Tilsit (un oraş din estul Prusiei, actualmente Sovetsk, în regiunea Kaliningrad). La 7 iulie 1807 Franţa şi Rusia, în persoana împăraţilor Alexandru I şi Napoleon I, au semnat un tratat. Acesta a pus capăt războiului dintre Imperiul Rus şi Imperiul Francez şi a pus începutul unei alianţe între cele două imperii, care şi-au impus puterea aproape asupra întregii Europe continentale. Cele două state au convenit în secret să se ajute unul pe altul în dispute – Franţa s-a angajat să ajute Rusia împotriva Imperiului Otoman, în timp ce Rusia a fost de acord să se alăture sistemului continental împotriva Imperiului Britanic. Napoleon de asemenea l-a convins pe Alexandru să instige un război finlandez împotriva Suediei pentru a o forţa să adere la Sistemul Continental.Deşi Rusia şi-a exprimat intenţia să încorporeze Principatele Dunărene, în faţa refuzului Franţei, „în mod clar, ţarul a fost de acord să evacueze Valahia şi Moldova [adică, s-a obligat să-şi retragătrupele notă A.L.], care fusese ocupate de forţele ruseşti în cadrul războiului ruso–turc, [în] 1806 (...)” [12]. De ase­menea, insulele Ioniene şi Cattaro capturate de Rusia urmau să fie transmise Franţei. Ca recompensă, Napoleon a garantat suveranitatea Ducatului Oldenburg şi a mai multor state mici conduse de rudele germane ale ţarului. De remarcat faptul că la 7 iulie 1807 o putere a Europei occidentale (Franţa) a susţinut Moldova în faţa ten­dinţelor de acaparare ale Rusiei. La 9 iulie 1807 a fost semnat un tratat între Franţa şi Prusia, în urma căruia ultima pierdea aproximativ o jumătate din teritoriul pe care îl avea înaintea războiului, dar îşi păstra indepen­denţa. Pe acele teritorii Franţa a creat Regatul Vestfaliei, Ducatul Varşoviei şi oraşul liber Danzig. Alte teri­torii cedate au fost acordate altor state sateliţi ai Franţei şi Rusiei. Rusia a susţinut în negocieri păstrarea in­dependenţei de către Prusia.

Conjunctura internaţională s-a schimbat însă în mod radical cu un an mai târziu. Războiul ruso–turc avansa şi Rusia era învingătoare. „Napoleon Bonaparte ştia foarte bine că dacă ar fi permis Rusiei să desfiinţeze Turcia ca mare putere, nu ar mai fi putut niciodată să încheie o pace cu Anglia, deoarece Turcia, cu toate slăbiciu­nile ei evidente – ajutată în mod substanţial – era singura putere capabilă a stăvili înaintarea Rusiei în Asia. Pe de altă parte, Napoleon spera să poată încheia o pace cu Anglia, deoarece ştia tot atât de bine că fără o pace cu Anglia nu va putea niciodată să aspire la o pace durabilă – în termenii săi – pe continentul european. Spe­ranţa aceasta s-a risipit definitiv numai atunci când Napoleon a luat cunoştinţăde discursul regelui Angliei în Parlamentul britanic, din ianuarie 1808, în care acesta declara că nu va încheia niciodată pace cu Napoleon” [13]. În aceste condiţii, „Napoleon se decide să satisfacă cererea Rusiei de a-i permite săanexeze Moldova şi Valahia (subl. A.L.), astfel că pe data de 2 februarie 1808 îi scrie ţarului Alexandru I o scrisoare (caracterizată şi astăzi drept un model de diplomaţie), în care deşi nu se găseşte niciun rând prin care să-i promită împărţirea Imperiului Otoman, prin faptul că făcea planuri pentru o campanie comună ruso-franceză pentru cucerirea Indiei, a avut darul să excite imaginaţia anturajului lui Alexandru I şi să creeze convingerea unei împărţiri iminente a Turciei” [14].

Generalul Sebastiani, ambasadorul Franţei la Constantinopol, propune Înaltei Porţi să accepte cedarea Principatelor Dunărene. Pe data de 15 februarie 1808, Divanul răspunse:„Niciodată Sublima Poartă nu va consimţi să cedeze Moldova şi Valahia. Ea va prefera războiul” [15]. Sebastiani îşi dă seama că nu mai poate influenţa politica Turciei, aşa că pe 27 aprilie 1808 părăseşte Istanbulul. „Fără a întrerupe tratativele ruso-turce de la Paris, Napoleon Bonaparte şi Ţarul Alexandru I se întâlnesc la Erfurt [în Turingia, Germania] (27 septembrie –14 octombrie 1808) (sub. A.L.), unde cei doi împăraţi semnează o nouă convenţie secretă (subl. A.L.), prin care Napoleon, printre altele, se declară de acord ca Rusia să anexeze Finlanda şi cele două Principate Dunărene”, „precum şi să fie începute tratative directe între Turcia şi Rusia, fără medierea Franţei. Cu alte cuvinte, Franţa făcuse toate concesiile cerute de Rusia, obţinând în schimb doar aderarea Rusiei la blocul continental”[16], aderare care pentru Rusia nu a însemnat nimic. Deşi împăraţii Napoleon Bonaparte şi Alexandru I s-au înţeles ca Rusia să nu se amestece în afacerile europene ale lui Napoleon, iar ruşii urmau să adere la blocada continentalăîmpotriva Angliei (şi, eventual, pe viitor, să organizeze o campanie comunăîmpotriva englezilor în India), Rusia nu şi-a respectat angajamentul privind blocada. (Cooperarea între Rusia şi Franţa în cele din urmă a dat faliment în 1810, când ţarul a început să permită navelor neutre să ancoreze în porturile ruseşti. În 1812, Napoleon a trecut râul Neman şi a invadat Rusia, în încercarea de a o pedepsi pentru nerespectarea acordului ruso-francez, pierzând însă războiul.)

Între timp, în urma presiunilor exercitate de Franţa asupra Turciei, „Marele Vizir Bairaktar propune Rusiei tratative directe ruso-turce. Ruşii răspund cărefuză tratativele directe cu Turcia, dar prelungesc armistiţiul de la Slobozia, până la terminarea tratativelor de pace ruso-turce, mediate de Franţa la Paris. Pe data de 29 octom­brie 1808, curierul care aduce lui Prozorovski [comandantul armatei ruse în Principatele Dunărene, notă A.L.] tratatul de la Erfurt, soseşte la Focşanişi imediat trimite un ofiţer la Constantinopole pentru a fixa locul tra­tativelor directe de pace. Dar acesta nu poate decât să asiste la tulburările din capitala Turciei, care aduc moar­tea Marelui Vizir Bairaktar” [17]. În convenţia de la Erfurt se menţiona [Art.5]: „Înaltele părţi contractante se angajează săconsidere drept condiţie absolută a păcii cu Anglia ca ea să recunoascăFinlanda, Ţara Românească [Valahia] şi Moldova ca făcând parte din Imperiul Rus. (...) [Art. 8]: Împăratul Napoleon recunoaşte numita reunire [?] şi hotarele Imperiului Rus în această parte extinse până la Dunăre” [18].

După desemnarea noului vizir, în 1810 Rusia trece la punerea în practică a planului de anexare a celor două Principate Dunărene, propunând Istanbulului semnarea unui tratat de pace incluzând această anexare: „Principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică (adică, Muntenia şi Oltenia)şi Basarabia (subl. A.L.) se alipesc prin acest tratat de pace pe veci Imperiului Rus cu oraşele, cetăţileşi satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor. Fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa între cele două imperii” [19]. „Diplomaţiaţaristă informa Curtea de la Viena că ţarul, modest, se mulţumeşte «a dobândi printr-un tratat Valahia, Moldova şi Basarabia»”(subl. A.L.) [20]. Atunci a început târguiala între Turcia şi Rusia pe seama Principatelor Dunărene. Văzând că Turcia nu cedează, în septembrie 1811 ţarul îşi limi­tează cererea „doar la Moldova”, apoi se declară mulţumit cu graniţa pe Siret. Până la urmă însă, „acceptă” graniţa pe Prut, anexând, cu acordul Turciei, nu doar „Basarabia” – „Bugeacul” (raialele Bender/Tighina, Ismail, Chilia şi Akkerman/Cetatea Albă), ci şi raiaua (fostulţinut moldovenesc) Hotin şi ţinuturile aflate între raiaua Hotin şi raialele din Bugeac. Prutul nu a constituit niciodată o graniţăteritorial-administrativă în cadrul Principatului Moldova. De exemplu, ţinutul Iaşi cuprindea atât un teritoriu de pe malul drept, cât şi un teritoriu de pe malul stâng al Prutului. De asemenea, ţinuturile Dorohoi, Hârlău, Huşi şi Covurlui de-a lungul istoriei au cuprins şi părţi din teritoriul dintre Prut şi Nistru. Pentru ca să manipuleze opinia publică europeană şi să creeze impresia că ar fi vorba despre o provincie istorică, autorităţile statului ocupant au dat o denumire Moldovei estice, extinzând denumirea părţii sudice – „Basarabia” – asupra întregului teritoriu de la Dunăre până la Hotin. Faptul căacest demers a fost unul artificial a fost demonstrat la 2 decembrie 1917, când Sfatul Ţării al provinciei dintre Prut şi Nistru (Basarabia), aflată atunci în cadrul Rusiei, a proclamat teritoriul res­pectiv drept republică, cu denumirea de „Moldovenească” şi nu „Basarabeană”.

Denumirea „Basarabia” provenea de la dinastia domnitorilor valahi – Basarabii. Mircea cel Bătrân (1386-1394/5 şi 1397-1418) a încorporat zona de la nord de gurile Dunării în Valahia. Ulterior zona respectivă a intrat în cadrul graniţelor Moldovei, dar amintirea apartenenţei sale de cândva la statul Basarabilor s-a păstrat prin denumirea de Basarabia, care i s-a înrădăcinat. În tratatele dinainte de 1812 se pare căprin „Basarabia” Rusia înţelegea ţinutul „turcesc” dintre Nistru şi Prut –Bugeacul (Basarabia, pe hărţile europene), cu raialele aflate sub jurisdicţia Turciei: Bender (Tighina), Akkerman (Cetatea Albă), Chilia şi Ismail. Deşi în dialogul cu puterile occidentale, în special cu Franţa, Rusia distingea Basarabia de Principatul Moldova, iscusinţa nego­ciatorilor care serveau interesele ţarului a permis anexarea părţii răsăritene a Moldovei care nu făcuse parte din teritoriul aflat sub jurisdicţie otomană, prin extinderea frauduloasă a denumirii de Basarabia la toate ţinu­turile dintre Dunăre şi Hotin. Aşadar, în 1812, atunci când Rusia a ocupat teritoriul moldovenesc dintre Nistru şi Prut, Moldova nu îşi exercita controlul asupra întregului teritoriu în cauză, denumit de ocupanţii ruşi „Basarabia”. Doar o parte a interfluviului se afla sub jurisdicţia autorităţilor de la Iaşi, iar restul ţinutu­ri­lor (necontrolate de Moldova): raialele Hotin la nord, Bender, Chilia, Ismail, Akkerman şi tatarlâcul Bugeac la sud – sub jurisdicţia Turciei, ceea ce nu înseamnă că acestea nu erau teritorii moldoveneşti aflate sub ocu­paţie străină, turcească. În 1812 în aceste ţinuturi moldoveneşti s-a schimbat ocupantul: Rusia a înlocuit Turcia. Graniţa nordică a Bugeacului (teritoriu aflat sub jurisdicţia Turciei) se afla, după cum scria Nicolae Iorga, pe linia râului Bâc.

Astfel, la 16/28 mai 1812, în urma tratatului ruso-turc (păcii) de la Bucureşti, s-a pus capăt războiului ruso-turc din 1806-1812. Tratatul este semnat de generalul M.I. Kutuzov (1745-1813), care i-a succedat lui Prozorovski (la comanda armatei ruseşti din Principatele Dunărene)şi de Galib Efendi, ministrul afacerilor străine al Turciei. Mare Dragoman al Imperiului Otoman era fanariotul Dimitrie Moruzi (decembrie 1808 – iunie 1812). Acesta, având în vedere funcţia pe care o deţinea, în ajunul invaziei Rusiei de către marea armată a lui Napoleon primeşte o scrisoare de la Napoleon Bonaparte, prin care acesta îl sfătuia pe sultan să nu încheie un tratat de pace până în momentul declanşării ofensivei franceze. Dimitrie Moruzi, care făcea parte din dele­gaţia ce ducea tratative în numele Turciei la Bucureşti, de conivenţă cu partea rusă, însoţeşte Tratatul de Pace, pe care îl trimite la Constantinopol spre semnare, cu o scrisoare. În scrisoare arată că Kutuzov a ameninţat că dacă tratatul nu este semnat în 10 zile, va trece peste munţii Balcani şi în acest caz tratatul va fi semnat la Adrianopol, nu la Bucureşti, dar cu alte condiţii. Complicitatea primului dragoman al Porţii, care şi-a trădat suveranul turc, s-ar fi datorat dorinţei acestuia de a obţine cu sprijinul Rusiei titlul de domnitor al Principa­tului Moldova, de asemenea promisiunii unui latifundiu (unei moşii) în Basarabia şi unui inel foarte preţios (evaluat la 15 000 piaştri) dăruit de autorităţile ţariste. Turcii se grăbesc săsemneze Tratatul de Pace şi îl expediază la Bucureşti. Napoleonprinde firul trădării şi-l semnalează sultanului. Pe drumul de întoarcere a delegaţiei de pace turceşti, la Şumla în Bulgaria, unde se afla cartierul general al marelui vizir Ahmed paşa, călăul sultanului îi taie capul lui Dimitrie Moruzi pentru trădare.

Mihai Eminescu, preocupat de problema Basarabiei, referindu-se la momentul 1812, notează că „Anglia au stăruit pentru încheierea păcii, că ea a silit pe sultan s-o iscălească. O flotă engleză era în Bosfor, care a silit pe turci de a nu se folosi de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci [datorată iminentei campanii militare a Franţei lui Napoleon împotriva Rusiei, notă A.L.]. Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare să cucereascăRusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă – rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi” [21]. Tratatul de la Bucureşti a fost semnat de Galib Efendi, de aceea vina incriminată lui Dimitrie Moruzi (dezvăluită de W.Wilkinson, consulul general al Angliei la Bucureşti în cartea sa„Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei”) pare puţin exagerată.Trebuie ţinut cont şi de faptul că în timpul negocierilor, după un atac al armatei turce, ruşii au atacat prin surprindere lagărul marelui vizir Ahmed paşa (pe malul drept al Dunării), care a fugit la Ruşciuk. „De aici, înspăimântat, a cerut din nou pace lui Kutuzov, mai ales că trupele sale din Ţara Românească au fost încercuite de ruşişi complet paralizate” [22]. În cele din urmă, marele vizir Ahmed paşa, aflat la Rusciuk, a răspuns generalului Alexandre de Langeron, trimis de coman­dantul Kutuzov într-o misiune confidenţială: „Vă dau Prutul; nimic mai mult; Prutul sau războiul; am jertfit enorm până acum; Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi patru cetăţi şi o strălucită provincie” [23]. De notat că după ce în convenţia secretă de la Erfurt(1808) Napoleon a consimţit cu privire la expansiunea rusească în principatele dunărene (anexarea acestora), în 1812 Franţa, aflată în pragul unui război cu Rusia, era împotriva oricărei anexiuni ruseşti şi vedea Turcia ca aliat:„Consulul francez [la Bucureşti] era încredin­ţat că turcii, în ajunul marelui conflict din Rusia, vor cere întreaga restituire a provinciilor pierdute” [24]. Practic, la 16/28 mai 1812, când era semnat Tratatul de Pace de la Bucureşti, convenţia franco-rusă de la Erfut(octombrie 1808) era caducă. De data aceasta însă, Anglia – adversara Franţei, dorind să ajute Rusia aflată în faţa invaziei armatei lui Napoleon, a exercitat presiuni asupra Turciei pentru ca aceasta să încheie cât mai repede acordul de pace.

Intelectualul basarabean Pavel Gore dezvăluie alte detalii cu privire la cauzele expansiunii ruseşti în principatele Moldova şi Valahia. Fără să nege semnificaţia testamentului lui Petru cel Mare („oricât de apocrif ar fi”), Gore scrie despre eforturile prinţului Adam Georg Czartoryjski, viceministru al afacerilor străine al Rusiei, care a prezentat lui Alexandru I, la 1804, „un memoriu detaliat, în care arăta necesitatea imperioasă, din punctul de vedere al intereselor ruseşti, de a reconstitui Regatul Poloniei sub protectoratul Imperiului Rusesc. Recunoscând că asemenea reconstituire şi renunţare la stăpânirea necondiţionată rusească asupra Poloniei ar cere compensaţii, Czartoryjski arăta Împăratului posibilitatea largă de a avea aceste com­pensaţii pe socoteala «Imperiului Otoman» («turcul plăteşte»)” [25].

Pentru a da o apreciere cedării Basarabiei de către Imperiul Otoman în favoarea Imperiului Rus în 1812, trebuie evocate capitulaţiile (acordurile) dintre Moldova şi Poartă – element de bază al raporturilor moldo-turce în perioada medievală. Prima a fost încheiată în 1511 cu domnitorul Moldovei Bogdan. A doua în 1529 cu Petru Rareş. În aceste acorduri se stipula că „Poarta e obligată de-a apăra Moldova contra oricărei agresiuni”şi că „graniţele Moldovei se vor păstra intacte în toată întinderea lor” [26]. Deşi unii istorici contestă auten­ticitatea acestor „capitulaţii”, principiul luării sub protecţie a unui stat care s-a supus benevol şi al apărării graniţelor sale (în schimbul unui tribut) de către puterea suzerană este cunoscut în lumea islamică, cea căreia îi aparţinea Imperiul Otoman. În 1699 a luat sfârşit un conflict între Imperiul Otoman şi statul polon prin pacea de la Carlowitz. Parteade nord a Ţării Moldovei, care se afla sub ocupaţie polonă, a fost restituită.Despre pacea încheiată letopiseţul ţării spune: „Leşii încă cerea tare Ţara Moldovii, dar turcii au răspunsu leşilor pentru Ţara Moldovii, dzicînd că Ţara Moldovii nu pot să o dea să le fie lor podani că este volnică, că turcilor este închinată, nu este luată cu sabia. Decii leşii, văzînd aşe, s-au aşezat întru cesta chip: cetăţile Moldovei şi mănăstirili cîte au luat şi cît locu, tot să-l dea înapoi moldovenilor. Şi turcii să dea cetatea Cameniţa leşilor, cu tot olatul ei, şi Ucraina şi pre nohai să-i ridice pe toţi din Bugeacu să să ducă la locul lor piste Don, să rămîie numai bugegenii [bugecenii]. Şi Hotinul să nu-l tocmască turcii niciodată, nici altă cetate sănu facă în Moldova turcii, nici paşe să nu puie” [27]. La 1700 regele Poloniei trimite un sol la Istanbulpentru ca „să arate dragomanilor otomani instabilitatea de la frontiera moldo-polonă şi să ceară rectificarea hotarelor în folosul regatului prin includerea ţinuturilor Hotin şi Cernăuţi în componenţa lui. Poarta Otomană nu acedat însă şi graniţele au fost restabilite, prin tratatul de delimitare din 14 octombrie 1703, „pe linia anterioară războiului” [28]. Acelaşi argument – necedarea Moldovei, deoarece e ţară „închinată, nu cucerită cu sabia” – a fost folosit în 1718 într-un răspuns dat autorităţilor austriece. „Deşi la pacea de la Passarowitz Poartadeclara că nu poate ceda Austriei Moldova, fiind ţară închinată, nu supusă cu sabia, totuşi ea mai târziu [1774-1775] cedează Bucovina, iar în anul 1812 Basarabia, adică ţinutul Hotinului, o parte bună a Moldovei şi Basarabia proprie [propriu-zisă, notă A.L.] până la Dunăre” [29]. (Prin tratatul de la Passarowitz (în Voivodina) din 21 iulie 1718 s-a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman, pe de-o parte, şi Imperiul Habsburgic şi Republica Veneţiană, de cealaltăparte. Trupele imperiale austriece au înfrânt pe otomani, care au cedat Casei de Habsburg Banatul Timişoarei, Serbia de Nord, inclusiv Belgradul, nordul Bosniei şi Oltenia). Turcia a încălcat până la urmă, în 1775 şi în 1812, prevederile capitulaţiilor (acordurilor) încheiate cu Moldova.

În 1812, după anexare, autorităţile ţariste stabilesc Benderul [30] ca centru administrativ al provinciei pe care au creat-o pe teritoriul estic moldovenesc, mai târziu administraţia fiind mutată la Chişinău. Prinanexarea Basarabiei, Rusia se întăreşte geopolitic în Europa de Sud-Est. În urma anexării, Rusia a impus regimul de ocupaţie – o administraţie formatădin străini – şi a trecut treptat la asimilarea populaţiei autohtone. În 1830 Rusia a închis frontiera pe Prut [31]. „Limba română [numită „moldovenească”],care după 1812 era facul­tativă în şcolile basarabene, a fost suprimatădefinitiv la 1873”[32]. Conform unor estimări, înainte de unirea Basarabiei cu România, în provincie erau 1082 şcoli primare ruseşti şi nici o şcoală primară românească. De asemenea, s-a efectuat o colonizare a noii provincii, mai ales a Bugeacului: „Astfel, pe parcursul perioadei 1812-1917, Basarabia a fost colonizată cu 30 de sate bulgăreşti, cu 27 de sate cu populaţie germană în Bugeac, cu 16 sate de evrei, cu 11 sate ruseşti şi căzăceşti, cu 2 sate de ţigani şi cu 1 sat de elveţieni, în total 124 de sate, ceea ce echivala cu o jumătate din numărul târgurilor şi satelor mari ale Basarabiei” [33]. Se ştie că în Bugeac există şi un sat albanez – comuna Caracurt, plasa Bolgrad, jud. Ismail. Către 1848 în Basarabia erau peste 1760 de sate, orăşele şi târguri [34].

Rusia şi-a legitimat anexarea, din 1812, a Basarabiei la Congresul de la Viena (1 noiembrie 1814 – 9 iunie 1815), conferinţă a statelor europene desfăşurată la sfârşitul războaielor napoleoniene cu scopul de a restaura ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluţiei Franceze, prin restabilirea vechilor regimuri absolutiste, şi de a înlătura, prin stabilirea de noi graniţe, urmările ocupaţiei franceze în Europa. Cu regret, stabilirea noilor graniţe în Europa a vizat şi recunoaşterea instalării graniţei Rusiei pe Prut şi a anexării jumă­tăţii estice a teritoriului Principatului Moldova.

La începutul secolului al XIX-lea teritoriul dintre Prut şi Nistru s-a aflat la intersecţia intereselor geopo­litice a trei imperii: Rusia, Austria şi Turcia. Până la urmă, Imperiul Rus şi-a impus supremaţia asupra părţii estice disputate a Principatului Moldova. Prin Tratatul de Pace de la Bucureşti (1812) Moldova pierdea teri­toriul său din stânga Prutului – ţinuturile Iaşi (partea acestuia de pe malul stâng al Prutului, numită ulterior ţinutul Bălţi), Soroca, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Codrul Tigheciului şi Greceni. Poarta renunţa la raialele Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Ismail şi Reni şi la tatarlâcul din Bugeac – teritorii moldoveneşti pe care le anexase anterior. Pierderea teritoriului moldovenesc în cauză a slăbit Ţara Moldovei.

Există unele asemănări şi deosebiri între Convenţia secretă ruso-francezăde la Erfurtdin 1808 şi Tratatul de neagresiune sovieto-german („pactul Molotov-Ribbentrop”), cu protocolul său adiţional secret, din 23 august 1939 de la Moscova, care a condus la reanexarea, de această dată de către Rusia Sovietică, a teritoriului Basarabiei. Cu toate că la 1808 Napoleon, iar în 1939 Hitler erau figuri aflate în dizgraţia cancelariilor sta­te­lor europene influente, aceasta nu a împiedicat Rusia să păstreze Basarabia atât după înfrângerea lui Napoleon, cât şi după înfrângerea lui Hitler. O asemănare ţine şi de faptul că atât în 1812, câtşi în 1940, anexarea Basa­rabiei de către Rusia a avut loc în urma împărţirii zonelor de influenţă cu statul ce îşi exercita supremaţia pe continentul european, prin acorduri secrete încheiate de Rusia cu acesta. Deosebirea ţine de faptul că în 1812 convenţia de la Erfurt era caducă, Franţa stăruind ca Turcia să nu cedeze nimic din Moldova (atunci Anglia a stăruit ca Turcia să încheie cât mai repede tratatul de pace cu Rusia, pentru a-i permite Rusiei să-şi replieze forţele şi să opună rezistenţă armatei lui Napoleon), în timp ce în 1940 tratatul de neagresiune sovieto-german era în vigoare, iar Germania, la rândul său, a forţat guvernul de la Bucureşti să cedeze Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.

În pofida eforturilor (din 1812 până în 1918) de înstrăinare a provinciei, populaţia autohtonă a Basarabiei a rezistat şi a păstrat limba şi cultura strămoşilor. Proclamarea la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldoveneşti în cadrul Rusiei, apoi proclamarea la 24 ianuarie 1918 a Republicii Democratice Moldoveneşti independente şi, în sfârşit, votarea de către Sfatul Ţării – la 27 martie 1918 – a unirii Republicii Moldoveneşti cu România (în acea perioadă România era, de fapt, Moldova de Vest – dintre Carpaţi şi Prut, fără Bucovina, aşa încât a avut loc unirea celor două Moldove – cea de Est, dintre Prut şi Nistru, s-a unit cu cea de Vest, dintre Carpaţi şi Prut [35]) a însemnat rezolvarea problemei Basarabiei. Unirea a fost recunoscută de către Marea Britanie, Franţa, Italia, şi Japonia, care la 28 octombrie 1920 au semnatla Paris un tratat sau protocol cu România (au recunoscut suveranitatea României asupra Basarabiei; Japonia nu a ratificat tratatul, deoarece, printr-un acord secret, s-a angajat să nu o facă,înţelegându-se cu URSS în privinţa insulei Sahalin [36]). Poziţia SUA poate fi exprimată astfel: „Cât priveşte chestiunea Basarabiei, fără a exclude justeţea actului de la 27 martie 1918, faţă de care Departamentul de Stat şi diplomaţii americani de la Paris se pronunţaseră deschis, atitudinea oficialilor Washingtonului, până în 1933, a avut în vedere un eventual consimţământ al diploma­ţiei sovietice la Protocolul de la Paris din 1920” [37]. Recotropirea şi reanexarea Basarabiei, la 28 iunie 1940, de către URSS a însemnat reapariţia acestei probleme şi repunerea ei pe tapet. Dacă pornim de la ideea că rezol­varea problemei Basarabiei înseamnă reunirea celor două părţi ale vechiului Principat al Moldovei (Moldova Occidentală – dintre Carpaţi şi Prut, cu Moldova Orientală înstrăinată – dintre Prut şi Nistru, care mai este denumită Basarabia) în graniţele unui stat, putem afirma că această problemă nu a fost rezolvată până în prezent. Parte a problemei Basarabiei este şi controlul exercitat în prezent de armata rusă(rămăşiţele armatei a XIV-a) asupra a şapte localităţi din estul Basarabiei: oraşul Bender şi satele Gâsca, Proteagailovca, Mereneşti, Chiţcani, Cremenciug şi Zahorna. Unităţi ale armatei ruse se află în raza oraşu­lui Bender.

În 1812 chestiunea Basarabiei a apărut ca o problemă de ordin geopolitic, în care au fost implicate câteva dintre statele influente din Europa acelei perioade de timp. În prezent, rezolvarea problemei Basarabiei nu poate avea loc decât, de asemenea, în context geopolitic european şi internaţional, cu implicarea UE şi SUA. Astăzi problema Basarabiei vizează întâi de toate aflarea Republicii Moldova în zona de influenţăa Federaţiei Ruse (şi prezenţa armatei ruse în oraşul basarabean Bender), iar rezolvarea ei ar însemna aderarea ţării la Uniunea Europeană, adică intrarea în spaţiul civilizaţional european. Întrucât Republica Moldova este membru al CSI şi, respectiv, nu este membru al UE şi NATO, spre deosebire de republicile baltice ex-sovietice ea face parte din vecinătatea apropiată. Acest termin a fost utilizat încă în doctrina militară rusă adoptată în 1993, când preşedinte era Boris Elţîn, iar ministru al apărării Pavel Graciov, și desemna spaţiul de influenţă al Federaţiei Ruse, în care armata rusă „este datoare să le apere pe cele 25 milioane de etnici ruşi care se aflau în afara graniţelor Federaţiei Ruse (...)” [38]. Republicile baltice, aflate sub umbrela NATO şi în cadrul UE, au reuşit să se desprindă de vecinătatea apropiată – zona de dominaţie geopolitică a Rusiei. Desprinderea RepubliciiMoldova de aria geopolitică rusească va avea loc atunci când vor fi reunite două elemente: 1) voinţa, respectiv acţiuni ale elitei politice moldoveneşti şi ale poporului Republicii Moldova în vederea părăsirii sferei de influenţă rusească şi 2) susţinerea din partea UE şi SUA a acestui demers.

Anul 1812 (anexarea Basarabiei) în discursul public contemporan

Autorităţile Rusiei interpretează până în prezent într-o manieră tendenţioasăfaptul anexării teritoriului moldovenesc în 1812. Se pare că, pornind de la anexarea din 1812, MAE al Feredaţiei Ruse contestă însuşi caracterul moldovenesc al teritoriului Basarabiei. Într-un material postat pe 17.11.2011 pe site-ul acestui minister, intitulat „Внешнеполитическая деятельность СССР накануне Великой Отечественной Войны (справка)”, semnat „историко-документальный Департамент”, se menţionează: „В конце июня 1940 г. советское правительство добилось мирного разрешения вопроса о возвращении Бессарабии Советскому Союзу. Советско -румынский конфликт по этому поводу возник еще в 1918 г., когда бессарабские земли были захвачены румынами. СССР никогда не мирился с насильственным отторжением этого региона, о чем он неоднократно заявлял перед всем миром. 26 июня 1940 г. румынскому посланнику в Москве было вручено заявление советского правительства, в котором Румынии предлагалось воз­вра­тить исконно русские земли – Бессарабию, а также северную часть Буковины – Советскому Союзу (subl. A.L.). (...) 28 июня 1940 г. части Красной армии вступили в Бессарабию и Северную Буковину. Бессарабия воссоединилась с Советской Молдавией, а Северная Буковина – с Украинской ССР. Возвращение древнерусских земель в состав СССР (subl. A.L.) имело и важное военно-стратегическое значение: были сорваны планы румынского руководства и их покровителей, превратить этот регион в плацдарм готовящейся против СССР войны” [39]. Angajaţii de la MAE al Rusiei nu explică de când anume şi cum teritoriul Basarabiei, care în 1711 a fost recunoscut de Petru cel Mare ca fiind moldovenesc, a ajuns „teritoriu primordial rus” şi„pământ străvechi rusesc”. Este ştiut faptul că teritoriul Basarabiei nu a făcut parte din statul Rusia Kieveană [40] sau din Cnezatul Halicia-Volânia. În acest context, observăm un paradox: istoricii din Republica Moldova se sprijinăpe recunoaşterea de către Rusia, în persoana lui Petru cel Mare (în 1711), a caracterului moldovenesc al Basarabiei, în timp ce MAE al Rusiei de azi susţine că partea basarabeană a teritoriului Republicii Moldova reprezintă un teritoriu„rusesc”.

De menţionat că „informaţiile”fără vreun temei din „referinţa” MAE al Rusiei se înscriu într-un şir de asemenea „constatări” care au fost făcute de autorităţile Rusiei de-a lungul istoriei. În nota diplomatică (ulti­ma­tivă)din 26 iunie 1940, remisă ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, de către comisarul afacerilor externe Veaceslav Molotov, se scria despre „unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană” [41]. Mitul populării de către „ucraineni” a Basarabiei înaintea moldovenilor/ românilor era vehiculat încă în 1918, inclusiv la Chişinău.„Deputatul Osmolovski, de neam ucrainean, declara în şedinţa Sfatului Ţării din 16 martie 1918: «Soarta i-a legat şi amestecat pe moldoveni cu ucrainenii. Ucrainenii sunt chiar mai vechi în Basarabia ca moldovenii (sic! subl. A.L.). Acum ucrainenii vor ca această ţară sa fie neatârnată, vor lupta cu năzuinţele de peste Nistru, ca şi cu cele de peste Prut»” [42]. Se ştie că unul dintre motivele care au dus la votarea de către Sfatul Ţării, la 27 martie/9 aprilie 1918, aunirii Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu România a fost – pe lângă faptul că nici un stat nu a recunoscut până în acel moment independenţa Republicii Moldoveneşti – amestecul guvernului Ucrainei, care la începutul anului 1918 aformulat pretenţii teritoriale cu privire la Basarabia [43].

Poziţia SUA cu privire la istoria teritoriului moldovenesc este mai apropiată de adevăr, adică se bazează pe fapte confirmate prin documente. La 28 iunie 1991, la iniţiativa senatorului american Larry Pressler, a fost adoptatăRezoluţia Congresului Statelor Unite ale Americii „S.RES.148 – To express the sense of the Senate that the United States should support the right to self-determination of the people of the Republic of Moldavia and northern Bucovina („Cu privire la susţinerea dreptului la autodeterminare al poporului Republicii Moldova şi nordului Bucovinei”[44]. În documentul (Rezoluţia) Senatului, supus spre vot Congresului, se conţin mai multe date istorice, aşa încât se poate afirma că el conţine în sine, în partea sa dinaintea concluziilor, o „referinţă” („справка”) cu caracter istoric. În document se arată că „Principatul (…) Moldova s-a afirmat ca stat inde­pendent în sec. 14; Moldova a fost invadată în 1806 de armata Rusiei şi anexată [se are în vedere partea din Principatul Moldova care constituie acum cea mai mare parte a teritoriului RM] ca rezultat al Tratatului ruso-turc de la Bucureşti; La 15 noiembrie 1917, Guvernul Sovietic a proclamat dreptul popoarelor Imperiului Rus la autodeterminare şi stabilire a statelor separate; La 2 decembrie 1917, Adunarea ConstituantăMoldove­nească, Sfatul Ţării, ales în mod democratic, a proclamat Moldova republică independentă [de fapt, a pocla­mat Republica Modlovenească în cadrul Rusiei, notă A.L.]; La 9 aprilie 1918, Adunarea Costituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul România”. În document se artată că în Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920 statele semnatare au aprobat şi au recunoscut în mod clar reunirea Moldovei cu România. „Forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat România la 28 iunie 1940 şi au ocupat Moldova de Est, nordul Bucovinei şi Herţa cu încălcarea Cartei Ligii Naţiunilor, Tratatului de Pace de la Paris din 1920, Tratatului General pentru renunţarea la război din 1928, Pactului de Asistenţă Mutuală româno-sovietic din 1936, Con­venţiei pentru defi­nirea agresiunii din 1933 şi principiilor general recunoscute ale dreptului internaţional. Anexarea Moldovei [de Est], nordului Bucovinei şi Herţei a fost acceptată în prealabil în protocoale ale tratatului de neagresiune semnat între Uniunea Sovietică şi Reich-ul german la 23 august 1939. Din 1940 până în 1953 sute de români din Moldova şi Bucovina au fost deportaţi de URSS în Asia Centrală şi în Siberia. (…) La 23 iunie 1990, Con­siliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran. (…) Statele semna­tare ale Actului Final de la Helsinki au acceptat principiul drepturilor egale ale popoarelor şi dreptul lor la autodeterminare (…)”. Reieşind din toate acestea, Senatul a hotărât că Statele Unite trebuie să „susţină drep­tul la autodetermi­nare al poporului Moldovei Sovietice ocupate şi a nodului Bucovinei (…)”. Senatul se arăta dispus să susţină dezvoltarea paşnicăa Republicii Moldova, chiar unirea Republicii Moldova cu România, dacă vor exista „eforturi viitoare ale Guvernului Moldovei” în acest sens. Se ştie căGuvernul de la Chişinăuniciodată, de la proclamarea independenţei Republicii Moldova (27 august 1991) până în prezent, nu a ridicat aceastăproblemă.

Chiar dacă în documentul Congresului SUA s-au strecurat unele imprecizii (de ex., din text se poate deduce că SUA ar fi semnat Tratatul privind Basarabia, din 28 octombrie 1920: chiar dacă nu au obiectat, reprezentanţii americani la Paris nu au semnat documentul), el vădeşte – o cunoaştere profundă a istoriei Moldovei, com­parativ cu documentul MAE al Federaţiei Ruse (dacă excludem ipoteza unei falsificări intenţionate a diplo­maţilor de la Moscova). De altfel, poziţia cu privire la istoria spaţiului moldovenesc din Rezoluţia Congresului SUA coincide cu poziţia conducerii Republicii Moldova din acel moment. Într-un discurs televizat din 5 martie 1991, preşedintele Republicii Moldova Mircea Snegur menţiona:„Pământurile moldoveneşti din stânga Prutului au fost incluse în componenţa Uniunii ca urmare a punerii în aplicare a Protocolului adiţional secret al Pactului sovieto-german de neagresiune semnat, la 23 august 1939, de conducerea Germaniei fasciste şi de cea a Uniunii Sovietice. După cum ştiţi, acest act a fost condamnat de Congresul al doilea de deputaţi ai poporului din U.R.S.S. Mai mult decât atât, istoria nu cunoaşte vreun document care ar confirma includerea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, formate de Moscova, în componenţa Uniunii. Aceastăchestiune nu a figurat cel puţin pe ordinea de zi a sesiunii a şaptea a Sovietului Suprem al U.R.S.S, de la 2 august 1940 [45]”.

Documentele citate mai sus (al MAE al Federaţiei Ruse şi al Congresului SUA) denotă faptul că istoria spaţiului moldovenesc este invocată până în prezent în discursul public contemporan, în acte oficiale (diplomatice) ale unor state influente ale lumii. Iar anexarea, în 1812, a Basarabiei de către Rusia ţaristă are ecouri până în prezent – diferite la Moscova de cele de la Washington, Bucureşti sau Chişinău.

Referinţe:

1. Texte care au zguduit lumea. - Iaşi: Moldova, 1995, p.109.

2. Ibidem, p.107.

3. Negre V. Basarabia. Pagini din istoria răşluirii (răpirii). – Slobozia, 2009, p.10.

4. Istoria României în date. - Chişinău: Crai-nou, 1992, p.114-115.

5. Iorga N. Istoria românilor. - Chişinău: Universitas, 1992, p.156.

6. Ibidem.

7. Ibidem, p.206.

8. Ciobanu Ş. Basarabia. Populaţia, istoria, cultura. - Chişinău: Ştiinţa, 1992, p.24.

9. Gumenâi I. Istoria ţinutului Hotin. De la origini până la 1806. - Chişinău: Civitas, 2002, p.264.

10. Ibidem, p.265.

11. Negre V. Basarabia. Pagini din istoria răşluirii (răpirii). - Slobozia, 2009, p.10.

12. Treaties of Tilsit, http://en.wikipedia.org/wiki/Treaties_of_Tilsit, accesat: 2.04.2012.

13. Filotti Al.G. Frontierele românilor
 // http://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_rom%C3%A2nilor/Vol_II,_Capitolul_I, accesat: 2.04.2012.

14. Ibidem.

15. Ibidem.

16. Ibidem.

17. Ibidem.

18. Negre V. Op. cit., p.13.

19. Ibidem.

20. Ibidem.

21. Eminescu M. Basarabia. - Sibiu: Mileniul Trei, 1995, p.42.

22. Cernovodeanu P. Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional. 1806-1920. -Bucureşti: Albatros, 1993, p.38.

23. Iorga N. Neamul românesc în Basarabia. Vol.1- Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 277.

24. Ibidem, p.283.

25. Gore P. Anexarea Basarabiei. - Chişinău, 1992, p.5.

26. Eminescu M. Basarabia. - Sibiu: Mileniul Trei, 1990, p.19.

27. Neculce I. Letopiseţul Ţării Moldovei. - Chişinău:Ştiinţa, 1993, p. 36.

28. Gumenâi I. Istoria ţinutului Hotin. De la origini până în 1806. - Chişinău: Civitas, 2002, p. 90-91.

29. Eminescu M. Basarabia. - Chişinău: Verba, 1991, p.30.

30. Moraru A. Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria 1812-1993. - Chişinău: AIVA, 1995, p.19.

31. Ibidem, p.34.

32. Şişcanu I. Împotmoliţi în tranziţie. -Chişinău: Civitas, 1999, p.20.

33. Ibidem, p.18-19.

34. Moraru A. Op. cit., p.32.

35. Lavric A. 27 martie ar trebui să fie Ziua naţională a Moldovei, pe Portalul de ştiri Arena.md, http://www.arena.md/?go=
news&n=4124&t=27_martie_ar_trebui_să_fie_ziua_naţională_a_Moldovei, 6.12.2011.

36. Şişcanu I. Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române. 1940. - Chişinău: Civitas, 2007, p.93.

37. Dobrinescu Valeriu Florin. Bătălia pentru Basarabia. - Iaşi: Junimea, 1991, p 23.

38. Cioroianu A. Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovieticăîn noua ordine mondială. - Bucureşti: Curtea Veche, 2009, p.155-156.

39. Внешнеполитическая деятельность СССР накануне Великой Отечественной войны (справка), 17-11-2011, http://www.mid.ru/bdomp/ns-arch.nsf/88ff23e5441b5caa43256b05004bce11/ edd9c32e32f7d3eac3257929001f58e5!OpenDocument , accesat: 7.04.2012.

40. A se vedea harta: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Kievan_Rus_en.jpg, accesat: 7.04.2012.

41. Pactul Ribbentrop-Molotov, Notăultimativă sovietică (26 iunie 1940), Răspunsurle Guvernului Român (27 şi 28 iunie 1940), Protocolul încheiat între N.Titulescuşi M.Litvinov (21 iulie 1936) (1936 - 1940), http://www.istoria.md/
articol/146/Pactul_Ribbentrop_Molotov,_Nota_ultimativ%C4%83_sovietic%C4%83__26_iunie_1940_,_R%C4%83spunsurle_Guvernului_Rom%C3%A2n__27_%C5%9Fi_28_iunie_1940_,_Protocolul_%C3%AEncheiat_%C3%AEntre_N__Titulescu_%C5, accesat 7.04.2012.

42. Stafi I. Spovedaniile Basarabiei, 18.05.2011, în http://www.vavivov.com/art.php?id=502, accesat 7.04.2012.

43. Ibidem.

44. S.RES.148 – To express the sense of the Senate that the United States should support the right to self-determination of the people of the Republic of Moldavia and northern Bucovina, http://thomas.loc.gov/cgi-bin/query/z?c102:S.RES.148: , accesat: 7.04.2012.

45. Snegur M. Labirintul destinului. Memorii. Vol.2. - Chişinău, 2008, p.188.

Articolul a fost publicat în revista științifică a USM „Studia Universitatis”, Seria Științe Sociale, Anul VI, Nr. 3 (53) 2012, p. 215-223.