duminică, 23 septembrie 2012

Datoria Republicii Moldova pentru gaz: este sau nu este?


Ieri, 22 septembrie, Alexandr Gusev, președintele Moldovagaz, a declarat că Republica Moldova nu are datorii pentru gaz. „Datoriile de peste patru miliarde de dolari pentru livrările de metan de la gigantul rus sunt pe contul Moldovagaz, nu pe cele ale statului Republica Moldova”, a spus Alexandr Gusev [1]. În aceste condiții, apare întrebarea de ce prim-ministrul V.Filat, la întoarcerea sa din vizita oficială de la Moscova (10-12 septembrie a.c.), a făcut o declarație din care reiese că dânsul și-a asumat, în numele Republicii Moldova, să negocieze cu autoritățile Rusiei nu numai datoria Chișinăului, ci și pe cea a „consumatorilor din stânga Nistrului” – care constituie peste 3,5 mlrd. dolari [2]: „Din partea Federației Ruse am avut o prezentare a ofertei dânșilor. Acum urmează să continuăm negocierile pentru a ajunge la un compromis. Nu este vorba doar de domeniul gazelor naturale și nu ține doar de preț, ci și de datoriile, care, în mare parte, vin din partea consumatorilor din stânga Nistrului, de tranzitul de gaze naturale, de calitatea acestuia etc” [3]. Cu regret, V.Filat nu a afirmat explicit că Republica Moldova nu își asumă datoria administrației de la Tiraspol, iar prin acceptarea continuării negocierilor asupra ei a dat de înțeles că o consideră ca fiind a RM. Întrucât consumatorii moldoveni din teritoriul aflat sub jurisdicția Guvernului de la Chișinău își achită consumul de gaz – nu există un obiect al negocierilor în acest sens. Iată de ce negocierile nu pot să vizeze decât datoria Tirasolului, cu privire la care Filat angajează răspunderea Guvernului Republicii Moldova. 

Pe 8 mai a.c. am participat la seminarul „Zilele europene la USM”. În timpul discuțiilor, la care au participat și cadre didactice de la Universitatea A.I.Cuza din Iași, a venit vorba despre datoria regiunii nistrene pentru gaz. Un student de la Facultatea de Științe Politice, imaginându-se, probabil, în postura de prim ministru al Republicii Moldova, a afirmat că Republica Moldova trebuie să plătească datoria „Transnistriei” deoarece ea face parte din RM. I-am spus că, în primul rând, dacă vrea să plătească datoria „consumatorilor din stânga Nistrului”, nu înțeleg de ce angajează bugetul Republicii Moldova, fără să îi întrebe – dacă sunt de acord – pe cetățenii moldoveni din contribuțiile cărora a fost format acest buget. Iar dacă o să meargă acasă și o să spună părinților că trebuie să vândă casa și tot ce au pentru ca să plătească datoria de peste 3,5 mlrd. de dolari a Tiraspolului, teamă mi-i că tatăl său va scoate cureaua și – studentul generos – va lua o mamă de bătaie. În al doilea rând, dacă autoritățile de la Tiraspol nu pot să asigure achidarea datoriilor consumatorilor din zona nistreană, este nevoie de o intervenție internațională, în urma căreia întreprinderile cu datorii să fie impuse să achite, iar dacă nu au din ce – să fie vândute așa încât, din banii obținuți, datoria să fie achitată după principiul „cine a consumat, acela plătește”. Impedimentul – în fața unei asemenea instaurări a ordinii – îl constituie armata Federației Ruse, care împiedică reintroducerea jurisdicției moldovenești asupra zonei nistrene. Iar reprezentanții regimului de la Tiraspol au declarat că nici nu iau în discuție retragerea armatei ruse. Pe scurt, Republica Moldova nu poate impune întreprinderile și consumatorii din zona nistreană să achite datoriile față de Rusia, pentru că Rusia nu permite acest lucru. Desigur, realitatea este alta: întreprinderile și consumatorii particulari achită facturile, dar administrația de la Tiraspol, protejată de armata rusă, nu transferă acei bani la Moscova pentru că își acoperă – cu acordul Moscovei – cheltuielile bugetare.

Nu știu în ce măsură studentul de la Relații Internaționale și Științe Politice și-a schimbat opinia vis-a-vis de necesitatea asumării (de către Guvernul de la Chișinău) și achitării datoriei „Transnistriei” din bugetul Republicii Moldova. Ceea ce m-a surprins este că, la întoarcerea sa de la Moscova, premierul Filat a vorbit, în fond, în aceiași termini ca și acel student din anul III: acceptând să negocieze datoria de 3,5 mlrd. dolari a Tiraspolului, V.Filat nu a avut în vedere bugetul propriu, din care a cumpărat apartamente medaliaților la recentele jocuri olimpice, ci bugetul Republicii Moldova.  

Înțeleg că poporul Republicii Moldova își merită conducătorii și pe prim-ministru. Dar cu un efort din partea șefului Guvernului, cred că și un stat ca Republica Moldova poate avea un demnitar peste un student din anul III. 


         Referințe:




marți, 11 septembrie 2012

PROBLEMA NEUTRALITĂŢII REPUBLICII MOLDOVA ÎN CONTEXTUL ASIGURĂRII SECURITĂŢII SALE


THE PROBLEM OF THE NEUTRALITY OF THE REPUBLIC OF MOLDOVA WITHIN THE CONTEXT OF THE ENSURING OF ITS SECURITY


One of the main problems of the Republic of Moldova is the ensuring of the state’s security. Unfortunately, the Moldovan state missed the opportunities used by the Baltic Republics which, after the collapse of the USSR, already finished their transition from the occupational soviet totalitarian regime to the democratic system and free market economy. The guaranties of their free and prosperous future are the status of the members of the EU and NATO. Moldova still doesn’t has a clear perspective of the joining the EU. The government from Chisinau didn’t express its will of joining the NATO, the only organization capable to defend the former Soviet and Socialist republics from the Russian Federation’s threat.

After the 20 years of the unsolved Russian-Moldovan conflict on the banks of the river Dniester, we can ascertain that the adoption of the principle of neutrality, in the Constitution (the 11th Article), in order to contribute to the settlement of the conflict, was a mistake. The principle of neutrality was not of help in the process of searching of a solution. On the contrary, because the Russian Federation never respected the Moldovan Constitution, its troupes are consolidated in the Eastern part of Moldova.

Keywords: state security, neutrality, international guaranties, balance of forces, Russian-Moldovan conflict, NATO. 

Introducere     

În evoluţia sa, Republica Moldova se confruntă cu mai multe probleme. În afară de  dificultăţile economice, una dintre principalele probleme este cea a asigurării securităţii statului. Din păcate, statul moldovenesc a ratat posibilităţile folosite de Republicile Baltice (Lituania, Letonia şi Estonia) imediat după colapsul Uniunii Sovietice. Balticii şi-au încheiat tranziţia de la regimul sovietic totalitar de ocupaţie la sistemul democratic şi economia bazată pe piaţa liberă. Garanţiile viitorului lor liber şi prosper sunt statutul de membere ale UE şi ale NATO. Moldova încă nu are o perspectivă clară a aderării sale la UE. Guvernul de la Chişinău nu a exprimat voinţa ţării de aderare la NATO, singura organizaţie capabilă să apere republicile fost sovietice şi statele fost socialiste (din “blocul socialist” din Europa de Est) de ameninţarea Federaţiei Ruse.

Principiul adoptat în art. 11 al Constituţiei (“Republica Moldova, stat neutru”) stipulează că “Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă”. Deşi în paragraful al doilea al articolului este specificat că “Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”, din timpul ocupaţiei sovietice a Moldovei (1944-1991) până în prezent în partea estică a ţării mai este dislocată armata rusească de ocupaţie. Practic, ocupaţia sovietică/rusească nu a încetat în partea estică a ţării nici astăzi, cu toate că a fost proclamată independenţa Republicii Moldova, Rusia a recunoscut-o, dar şi-a retras armata numai din partea vestică a teritoriului moldovenesc (sub ocupaţie au mai rămas 11% din suprafaţa Moldovei). După 20 de ani de existenţă a conflictului nesoluţionat ruso-moldovenesc de pe malurile râului Nistru, pare tot mai evident că adoptarea, în Constituţia din 1994, a principiului neutralităţii, pentru a contribui, prin aceasta, la rezolvarea conflictului din regiunea nistreană, nu a fost îndreptăţită. Ea nu a fost de ajutor în procesul căutării unei soluţii. Dimpotrivă, deoarece Federaţia Rusă niciodată nu a respectat Constituţia Moldovei, ea nu şi-a retras trupele, ba dimpotrivă, şi-a consolidat prezenţa militară în Basarabia/Cisnistria (oraşul Bender, satele Gâsca, Proteagailovca, Mereneşti, Chiţcani, Cremenciug şi Zahorna) şi în partea transnistreană a Republicii Moldova (cu excepţia satelor Molovata Nouă, Cocieri, Coşniţa, Pohrebea, Pîrîta, Doroţcaia ş.a., aflate sub jurisdicţia Guvernului de la Chişinău). De fapt, nu numai Federaţia Rusă, dar nici celelalte state nu recunosc neutralitatea Republicii Moldova, nu există garanţii internaţionale ale acestui statut (aşa cum există în cazul Austriei). Declararea în 1994, de către Republica Moldova a “neutralităţii permanente” poate fi comparată cu situaţia unui pui de ren prins în gheare de un lup, în tundra siberiană, după o cursă de alergare care l-a epuizat, şi care, înainte de a fi devorat, se gândeşte că nu are cu nimeni nimic, că este “neutru”. Din păcare, şi partidele parlamentare moldoveneşti de astăzi consideră necesară menţinerea neutralităţii.

Ameninţările la adresa securităţii Republicii Moldova şi răspunsul său

La etapa contemporană, Republica Moldova se confruntă cu ameninţările proprii întregii comunităţi internaţionale de state: ascensiunea pericolului terorismului, traficul de [comerţul ilegal cu] armament (inclusiv al armelor de distrugere în masă), traficul de droguri, traficul de persoane şi migraţia ilegală, crizele internaţionale şi conflictele nerezolvate[1], nu în ultimul rând crima organizată, ameninţările prin tehnologiile informaţionale ş.a.. Scopul oricărei politici de securitate trebuie să fie asigurarea securităţii la patru nivele: “individual (cetăţeni), colectiv (asociaţii de interese), naţional (stat) şi internaţional (mediul extern). Aceasta presupune o ajustare continuă a sistemului naţional de securitate la mediul extern şi intern pentru a face faţă noilor provocări şi probleme de securitate pe toate cele cinci dimensiuni: politic, militar, economic, ecologic şi societal, inclusiv: individual, cultural, energetic, alimentar, informaţional, comunicaţii, telecomunicaţii, resurse etc”[2].

Republica Moldova şi-a ajustat politica de securitate la 22 mai 2008, când Parlamentul a adoptat o nouă Concepţie a securităţii, care a înlocuit-o pe cea din 5 mai 1995. În noua Concepţie se menţionează că ea  „este un document care reflectă evaluarea generală a mediului de securitate pe plan naţional şi internaţional în care operează Republica Moldova şi care defineşte scopul securităţii naţionale, liniile directorii de bază pentru securitatea naţională, valorile şi principiile generale ce urmează a fi protejate de statul şi de societatea moldovenească”[3]. Fiind „un sistem de idei care conturează priorităţile statului în domeniul securităţii naţionale”, în art. 1 [1.1.] Concepţia reia principiul prezent în Constituţie: „Statutul de neutralitate permanentă”.  În document se menţionează: “Statutul de neutralitate permanentă reprezintă principiul de bază, piatra de temelie a conceptului securităţii naţionale. Astfel, toate acţiunile desfăşurate de întregul sistem de securitate naţională al Republicii Moldova, îndreptate spre asigurarea securităţii naţionale, se bazează pe acest principiu. În acest sens, Republica Moldova depune eforturi pentru asigurarea respectării neutralităţii sale permanente de către subiectele de drept internaţional”. Problema este însă că Republica Moldova nu poate să convingă un subiect de drept internaţional, Federaţia Rusă, să respecte acest principiu, prin retragerea armatei sale de ocupaţie din estul ţării.

În Concepţie au fost stabilite obiectivele securităţii naţionale: “asigurarea şi apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale, ordinii constituţionale, dezvoltării democratice, securităţii interne, consolidarea statalităţii Republicii Moldova. Un loc aparte în acest sens revine apărării şi promovării valorilor, intereselor şi obiectivelor naţionale” (subl. A.L.). Cu părere de rău, Concepţia nu identifică explicit interesele naţionale. Acest lucru este consecinţa faptului că în societatea moldovenească nu există un consens privind interesul naţional: “Printre întrebările cele mai importante pe care le ridică o abordare confuză a securităţii Republicii Moldova poate fi menţionată şi lipsa unei definiţii acceptate în societate a interesului naţional”[4]. Pentru a-l formula, este necesar de determinat elementele esenţiale care-l definesc. Într-o oarecare măsură, putem deduce interesul naţional din “liniile directorii în politica de securitate naţională” din Concepţie: “asigurarea respectării statutului său de neutralitate permanentă; restabilirea integrităţii teritoriale a statului, eliminarea prezenţei militare străine, consolidarea independenţei şi suveranităţii statului; menţinerea proceselor de integrare europeană într-o stare dinamică avansată (În art. 2.2., “Procesul de integrare în Uniunea Europeană”, se menţionează: “Procesul de integrare europeană şi obţinerea calităţii de membru al Uniunii Europene vor influenţa pozitiv şi vor consolida securitatea Republicii Moldova, vor asigura instaurarea stabilităţii şi prosperităţii în ţară”., notă, A.L.); asigurarea dezvoltării democratice a societăţii şi consolidarea securităţii ei interne; dezvoltarea economică şi socială ascendentă a ţării prin accelerarea reformelor politice, economice şi instituţionale, în primul rînd a celor care permit îndeplinirea criteriilor de aderare la Uniunea Europeană; dezvoltarea şi valorificarea cît mai plenară a potenţialului uman, principală resursă a ţării; apărarea cît mai eficientă a intereselor şi drepturilor cetăţenilor săi în ţară şi peste hotare; consolidarea dimensiunii economice, sociale, energetice şi ecologice a securităţii”. Totuşi, interesul naţional este expresia unei identităţi naţionale. Atâta timp însă cât procesul de edificare (sau conştientizare) a identităţii naţionale a poporului Republicii Moldova nu s-a încheiat, ci este în derulare, acest fapt determină evitarea formulării interesului naţional de către legiuitotul moldovean. “După obţinerea independenţei Republicii Moldova, acest interes («interesul naţional foarte slab consolidat») se află într-un proces anevoios de devenire, în căutarea propriei identităţi, fiind măcinat de consecinţele grave ale raporturilor conflictuale dintre actorii de diferite orientări social-politice. Elaborarea şi promovarea interesului naţional al Republicii Moldova au fost puternic afectate de interesele geopolitice ale Federaţiei Ruse, prin amplasarea contingentului militar în stânga Nistrului [inclusiv în oraşul Bender, pe malul drept al râului, notă. A.L.], prin stimularea şi susţinerea ideii separatiste în Republica Moldova, a regimului anticonstituţional «transnistrean»”[5].

Există mai multe abordări ale conceptului “interese naţionale”. În mediul academic este accepată, printre altele, şi aceasta: “Interesele naţionale sunt considerate acele provocări ce îngrijorează cetăţenii unei naţiuni. În literatura de specialitate au fost identificate trei tipuri de interese naţionale: 1) interesele vitale, de securitate fizică a cetăţenilor; 2) interesele fundamentale, care pot afecta interesele vitale dacă nu sunt realizate şi 3) interesele periferice, care, chiar dacă nu sunt realizate, este puţin probabil că pot afecta interesele vitale”[6]. Autorii Concepţiei de securitate a RM nu au folosit această abordare, după cum, se pare, nu au apelat la studiile sau consultanţa cercetătorilor din institutele de cercetare fundamentală. Iar atunci când o Concepţie de securitate a unui stat este opera exclusiv a politicienilor, fără implicarea teoreticienilor – a specialiştilor în domeniu – calitatea ei poate lăsa de dorit. 

După aprecierea unor cercetători, deşi în ultimul timp s-au făcut eforturi pentru identificarea, în mai multe documente (inclusiv în Concepţie), a unor principii clare pentru aprecierea riscurilor şi ameninţărilor de securitate, pentru alegerea unor soluţii optime de prevenire şi combatere a acestora, “aprecierea riscurilor rămâne a fi o chestiune de interpretare, ce reiese din voinţa politică a partidului de guvernământ şi depinde de abilităţile de reacţie (defectuoasă sau întârziată) a factorilor de decizie. De aceea, în condiţiile actuale, identificarea riscurilor şi ameninţărilor de securitate, ca şi a provocărilor şi vulnerabilităţilor interne, rămâne o problemă cu un grad înalt de subiectivitate. (...) această manieră de abordare politizată a problemelor de securitate naţională creează mai multe dileme de securitate şi lasă loc pentru interpretări distorsionate (...)”[7]. Este suficient să amintim numai cazul expulzării, de către fosta guvernare comunistă, a ambasadorului României, după evenimentele din 7 aprilie 2009. Deşi nu a putut oferi dovezi privind o eventuală implicare a României în protestele de atunci, guvernarea comunistă a văzut în România principala sursă de ameninţare a securităţii RM.

În alineatul 3 al art.1 al Concepţiei sunt prezentate ameninţările la adresa securităţii naţionale. Prima este Conflictul transnistrean”. Căile de soluţionare a conflictului transnistrean se vor baza pe Constituţia Republicii Moldova”, se menţionează în document, cu toate că în Constituţie nu se menţionează nicăieri “căile de soluţionare” a conflictului sau căile de convingere a Federaţiei Ruse să retrocedeze teritoriul moldovenesc pe care îl menţine sub ocupaţie. Mai sunt menţionate “Riscurile apariţiei unor tensiuni interetnice” (“şovinism, naţionalism, separatism”), Ameninţarea terorismului internaţional” (“şi pericolul proliferării armelor chimice, biologice, radioactive şi nucleare, inclusiv obţinerea acestora de actorii nonstatali”), Ameninţările de origine economică” (crizele economice la scară globală şi regională, dependenţa excesivă şi unilaterală a sistemelor autohtone electro-energetice şi de distribuţie a gazului natural de cele monopoliste străine), Ameninţările de origine socială” (narcomania, alcoolismul, răspândirea virusului HIV/SIDA ş.a.), Ameninţările din domeniul tehnologiilor informaţionale” (instabilitatea, disfuncţionalitatea şi vulnerabilitatea sistemelor informaţionale, activitatea factorului criminogen în sfera informaţională), Ameninţările care derivă din activitatea umană. Factorii tehnogeni şi calamităţile naturale” (degradarea mediului, accidente; cutremure, inundaţii, alunecările de teren), “Ameninţarea crimei organizate şi a corupţiei” (inclusiv cea transfrontalieră). În legătură cu această ultimă ameninţare, autorii Concepţiei au arătat, pe bună dreptate, că “În absenţa unui control asupra localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria) [RMN cuprinde, totuşi, şi o parte din teritoriul basarabean. Denumirea “Transnistria” nu exprimă realitatea geografică şi politică cu privire la aşa-zisa RMN; de altfel, oficialii de la Tiraspol traduc în limba moldovenească cu alfabet chirilic, în actele oficiale, denumirea Pridnestrovie prin Nistrenia, notă, A.L.] şi a segmentului transnistrean al frontierei moldo-ucrainene, fenomenul crimei organizate devine o ameninţare crescîndă la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova. Acest factor de risc poate produce, de asemenea, efecte negative la nivel subregional şi regional. Fenomenul corupţiei afectează grav securitatea economică a statului, lezează drepturile omului, subminează structurile statale şi realizarea progresului social”. Deşi este conştientă de această ameninţare, conducerea de la Chişinău (atât fosta guvernare comunistă, cât şi actuala AIE) nu stabileşte o graniţă, pe care să o controleze, între zona rusească de ocupaţie de pe ambele maluri ale Nistrului şi restul teritoriului Republicii Moldova (administraţia de la Tiraspol şi-a plasat structurile corespunzătoare la graniţă: grăniceri, vameşi, angajaţi ai serviciului migraţie şi angajaţi ai “Comitetului Securităţii de Stat”). Fără o graniţă securizată în estul RM nu se poate spera la aderarea şi integrarea în UE. Prin speranţa naivă într-o soluţionare a conflictului într-un viitor apropiat, respectiv prin neinstalarea unei graniţe securizate în estul Moldovei, autorităţile de la Chişinău îndepărtează momentul unei eventuale aderări a RM la UE.

Principala ameninţare la adresa securităţii RM vine din zona sa estică, controlată de armata rusă şi de structurile subordonate Moscovei. “În acest sens, capacitatea sa [a RM] de a gestiona criza transnistreană sau de a participa la impunerea sau menţinerea păcii în regiunea de est sau orice altă zonă de conflict este sensibil limitată de potenţialul economic şi militar redus al Republicii Moldova”[8]. S-a creat un cerc vicios: corupţia politică şi protecţionismul economic, care au drept rezultat monopolizarea şi subminarea activităţilor de import-export şi a unor ramuri ale economiei naţionale, fac ca nivelul de trai în Republica Moldova să fie mai scăzut faţă de cel din zona de ocupaţie rusească (care, pe de asupra, mai este sprijinită masiv din punct de vedere financiar de Rusia). Din această cauză, popuaţia din zona nistreană, indiferent de apartenenţa etnică, nu se grăbeşte să accepte reintegrarea în statul moldovenesc, unde pensiile şi ajutoarele sociale sunt mai mici. Iar în aceste condiţii, rezolvarea conflictului nistrean, aşa cum o vede Chişinăul (reintegrarea teritoriului Nistreniei prin acordarea unui statut de autonomie largă), este imposibilă. Pentru a fi rezolvat acest conflict, este nevoie de ridicarea nivelului de trai al populaţiei din RM, aşa încât ţara să devină atractivă. Acest lucru poate fi efectuat prin eradicarea corupţiei politice, separarea intereselor politice de cele economice (în prezent ele au concresut: partidele politice sunt instrumente de accedere la putere a unor grupări economice, pentru a obţine accesul la resurse şi pentru a obţine profituri economice, pentru a promova interese clientelare şi de grup), demonopolizarea activităţilor economice, concurenţa liberă. Fără aceasta, teritoriul estic al Republicii Moldova este pierdut pentru ea încă mult timp înainte.

Republica Moldova din perspectivă geopolitică

Asigurarea securităţii RM trebuie făcută în condiţiile luării în considerare a factorilor geopolitici care îşi exercită influenţa în regiunea sud-est-europeană şi care au o influenţă directă asupra statului moldovenesc. Specificul ţării noastre ţine de poziţia sa geografică: “Republica Moldova ocupă o poziţie deosebită în sistemul sud-est-european de securitate în formare, fiind situată, practic, la periferia lui. Din punct de vedere geopolitic, Republica Moldova întotdeauna a fost o punte între Est şi Vest (...). (...) de la proclamarea independenţei ţării, Republica Moldova s-a confruntat cu dilema Est – Vest”[9]. În actualul context geopolitic, aflându-se la intersecţia unor macro-ansambluri geopolitice – UE şi CSI (mai nou, de la 1 ianuarie 2012, Uniunea Euroasiatică), „Republica Moldova este permanent în faţa puterilor ce se luptă pentru a domina acest spaţiu”[10]. Datorită faptului că „Republica Moldova de află între două puteri”, are nevoie de crearea unui sistem de relaţii cu vecinii direcţi (România/UE şi Ucraina), cu Federaţia Rusă şi SUA, „pentru a nu se scufunda într-un dezastru geopolitic”: „menţinerea subdezvoltării economiei” sau „pierderea unor teritorii în favoarea altor state”[11].

De altfel, în art. 2.5 al Concepţiei securităţii, “Cooperarea la nivel bilateral în domeniul securităţii”, sunt menţionaţi principalii parteneri ai Moldovei: “Totodată, în ceea ce priveşte cooperarea pe plan bilateral, accentul fiind pus pe cooperarea cu ţările membre ale Uniunii Europene, cu Federaţia Rusă, SUA şi cu vecinii Republicii Moldova, această cooperare se va construi ţinîndu-se cont de interesele Republicii Moldova”. Deşi promovează „multivectorialitatea”, „Chişinăul trebuie să se orienteze în plan extern spre un singur centru de putere. Din partea acestuia trebuie să obţină garantarea şi susţinerea intereselor naţionale vitale. Dar trebuie conştientizat faptul că statutul geopolitic de «zonă gri» şi de frontieră geopolitică dezavantajează, într-o oarecare măsură, Republica Moldova”[12]. Cred totuşi, că republicile baltice se aflau, la fel ca şi RM, la periferie, în imediata apropiere de Federaţia Rusă, dar orientându-se hotărât spre centrul de putere euroatlantic, au reuşi să-şi rezolve problema securităţii naţionale şi problema dezvoltării economice, care asigură bunăstarea populaţiei. Cu regret, Moldova a ratat şansele de la începutul anilor ’90. Dar nici în prezent Chişinăul nu şi-a limpezit intenţiile: „Realitatea ne demonstrează că Republica Moldova continuă să rămână în expectativă, nefiind aptă să-şi determine clar opţiunea orientării geopolitice. Pe de o parte, este puternic ancorată în tradiţiile ei istorice, în legăturile cu Estul, în special cu Federaţia Rusă, conflictul din stânga Nistrului şi speranţa soluţionării acestuia cu ajutorul Federaţiei Ruse cramponând-o şi mai mult (...). În afară de aceasta, relaţiile economice ale Republicii Moldova cu Estul sunt mai clare (...). Pe de altă parte, sub presiunea realităţilor politice, economice, geografice globale, a unor factori decizionali interni şi externi, încercăm să ne lansăm într-un proces dificil (...) – apropierea de Europa (...). În al treilea rând, atât Estul, cât şi Vestul, sunt dezorientate în ceea ce priveşte perspectiva reală a devenirii şi consolidării statului moldovenesc”[13]. În această stare de incertitudine cu privire la orientarea sa geopolitică, cu regret, autorităţile moldovene nu înţeleg că Rusia este parte a conflictului din zona nisteană şi că ea nu-l poate soluţiona deoarece rezolvarea acestuia înseamnă pierderea controlului pe care îl exercită Rusia în estul Moldovei şi, indirect, pierderea controlului asupra întregii Moldove.

În toată perioada postsovietică Guvernul de la Chişinău s-a remarcat prin nehotărâre şi lipsă de voinţă. Chiar principiile „multivectorialităţii” şi  „neutralităţii” par să fie „un rezultat al indeciziei conducerii Republicii Moldova, dar şi a Occidentului, referitor la sistemul de securitate în care acest stat putea fi încadrat”[14]. Cred totuşi că a imputa Occidentului faptul că Republica Moldova, în persoana guvernanţilor săi, nu a dorit să se înscrie în sistemul euroatlantic de securitate (aşa cum şi-au propus şi au reuşit republicile baltice), înseamnă a te hazarda. În ultimul timp „arhitectura” sistemului securităţii europene capătă contururi din ce în ce mai clare şi Republica Moldova trebuie să evite izolarea şi rămânerea sa ca zonă-tampon, supusă permenent riscului de a deveni linie a frontului, în afara spaţiului apărarea căruia şi-au asumat-o cei doi poli de putere – NATO şi membrii Tratatului de securitate comună din cadrul CSI – într-un eventual conflict. Iată de ce, este timpul ca Republica Moldova să-şi identifice locul şi rolul în contextul geopolitic regional şi, respectiv, pan-european. „Potenţialul geopolitic al Republicii Moldova nu este sub nicio formă însemnat în raport cu cel al celor doi poli de atracţie, fapt ce reiese din indicatorii economici, demografici, dar şi spaţiali”[15]. Desigur, statul moldovenesc este un element al unor scheme geostrategice ale celor doi poli. Acest fapt conferă o anumită valoare geoplitică Republicii Moldova în arhitectura geopolitică actuală. Directorul adjunct al programului pentru Rusia şi Eurasia al organizaţiei neguvernamentale americane Carnegie Endowment for International Peace, fostul ambasador al Statelor Unite în Republica Moldova, Asif Chaudhry, a declarat în cadrul unei conferinţe pe 5 octombrie 2011, la Washington, că “Republica Moldova are o importanţă geopolitică enormă, fiind o democraţie tânără care tinde spre Comunitatea Europeană, dar şi deoarece ţara încă se află la intersecţia traficului ilegal şi contrabandei”[16]. Desigur, nu acestea sunt caracteristicile care dau o importanţă geopolitică unui stat, iar diplomatul american probabil a vrut să flateze cetăţenii moldoveni referindu-se la importanţa geopolitică a Moldovei.

O apreciere a importanţei geopolitice a RM a fost dată şi de experţii de la Agenţia americană privată de analiză „Stratfor” („a global intelligence company”): „Republica Moldova, o ţară mică însă importantă din punct de vedere strategic (subl. A.L.), se confruntă cu blocaje la mai multe niveluri. Viitorul Republicii Moldova şi modul în care aceste probleme vor fi soluționate va depinde de acțiunile forţelor externe în această regiune”[17], este concluzia uneia dintre analizele agenţiei. „Fosta republică sovietică a devenit un câmp de luptă strategică între Occident şi Federația Rusă. Ţara este divizată în mai multe domenii, Parlamentul nu reușește să soluţioneze disputa teritorială cu regiunea transnistreană, iar Chişinăul nu poate decide dacă ar trebui să se orienteze spre Europa sau Rusia. (...) Această stare de lucruri înseamnă că forţele externe vor juca un rol important în regiune, fapt ce va afecta viitorul Republicii Moldova”, constată experții. “Situația politică în care s-a pomenit Republica Moldova ilustrează modul în care ţara este sfâşiată între Occident şi Rusia (...). Una dintre principalele probleme este Transnistria (...). Progrese cu privire la rezolvarea problemei teritoriale păreau posibile în ultimele luni, după ce Germania a calificat Transnistria – o problemă cheie de securitate în discuțiile cu Rusia. Cu toate acestea, este puţin probabil că Rusia îşi va retrage forţele din Transnistria, deoarece este în interesul Moscovei să-și mențină prezenţa militară în regiune, din cauza amplasării strategice a Republicii Moldova (subl. A.L.). Rusia vrea să blocheze procesele de integrare a Moldovei în structurile occidentale. Uniunea Europeană este, de asemenea, interesată de Republica Moldova, deşi se simte incertă de a acţiona mai ferm”. Experţii concluzionează: “Deoarece Republica Moldova este prea mică şi divizată pe plan intern ca să aleagă de sine stătător o cale, viitorul său va fi determinat de puterile din afara ţării”.

În actuala conjunctură geopolitică Moldova este nevoită să întreţină relaţii bune cu ambii poli de putere. Menţinerea relaţiilor cu Federaţia Rusă şi CSI este dictată de componenta economică, deoarece spaţiul CSI reprezintă o piaţă de desfacere şi un furnizor de resurse energetice. Cooperarea cu Estul a fost determinată întrucâtva şi de inerţie, pentru că Republica Moldova a păstrat multe din relaţiile economice care s-au stabilit în perioada ocupaţiei sovietice. Embargourile impuse de Federaţia Rusă produselor vinicole moldoveneşti, după nesemnarea în 2003 de către preşedintele V. Voronin a Memorandumului Kozak, au determinat autorităţile de la Chişinău să caute şi alte pieţe decât cele tradiţionale din CSI. În acelaşi timp, orientarea, mai ales începând cu anul 2003, a cursului de politică externă spre structurile europene a făcat ca legăturile economice să fie în permanentă creştere: în 2010, 55% din producția din Republica Moldova a fost exportată în statele Uniunii Europene. Acest indicator cu siguranţă va creşte după ce Guvernul de la Chişinău va semna Acordul de Liber Schimb cu Uniunea Europeană. În principiu, o situaţie în care RM ar fi membru al UE, păstrându-şi concomitent pieţele de desfacere în arealul CSI – piaţe spre care tind inclusiv actualele state membre ale UE – ar fi cea mai bună pentru statul moldovean.

În contextul geopolitic regional, datorită poziţiei sale, Republica Moldova are o situaţie dificilă. Ea „se află într-o zonă de maximă intensitate geopolitică”[18], creată de trei actori geopolitici, importanţi şi în politica mondială: NATO şi UE pe de o parte, Federaţia Rusă pe de altă parte. De aceea RM este obligată să acţioneze în vederea excluderii riscurilor geopolitice. Aceasta se poate face prin menţinerea unor relaţii bune cu toţi actorii acestui câmp geopolitic (implicit cu vecinii direcţi: România şi Ucraina). Eşecul demersului Georgiei şi Ucrainei privind deschiderea unei perspective a aderării la [sau o unei mai mari apropieri de] NATO la summitul de la Bucureşti, din aprilie 2008, arată că succesul unor relaţii bune ale statelor postsovietice – inclusiv ale RM – cu UE şi NATO depinde de relaţiile bune dintre aceste state cu FR, dar şi dintre UE/NATO cu FR. Moldova trebuie să purceadă la o rezolvare credibilă a problemei securităţii. Nu există o alternativă în acest sens, decât cooperarea cu NATO prin intermediul Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului pentru Pace (IPAP) şi cooperarea cu UE prin Planul de Acţiuni RM – UE şi celelalte documente semnate. Colaboratea cu aceste organizaţii este imperioasă deoarece numai NATO poate furniza aşa-numita „hard security”, iar UE – ajutor economic şi financiar substanţial.

Securitatea RM este influenţată şi de alte organizaţii internaţionale cu vocaţie în materie de securitate. Deşi participă în mecanismul de soluţionare a conflictului nistrean printr-o misiune în RM, OSCE are un impact redus asupra sistemului de securitate al ţării şi asupra reglementării conflictului, în mare parte datorită prezenţei şi poziţiei Feredaţiei Ruse în respectiva organizaţie. O altă organizaţie, GUAM, care este o iniţiativă venită şi susţinută din exterior, este „o alianţă strategică cu probleme comune şi percepţii de pericol comun”[19]. Fiind sprijinită de SUA, această organizaţie dispune deocamdată mai mult de o perspectivă decât de un rol semnificativ în rezolvarea conflictelor regionale şi în asigurarea securităţii.

Problema securităţii Republicii Moldova poate fi rezolvată prin ieşirea sa din sfera de influenţă a Rusiei. Acest lucru este anevoios deoarece, pe de o parte, instabilitatea politică internă reduce credibilitatea demersului de integrare europeană a Moldovei şi prestigiul său ca stat, iar pe de altă parte puterile occidentale sunt foarte prudente, ceea ce reține integrarea în UE a unei țări sărace şi cu un conflict teritorial nesoluţionat, cum este Republica Moldova. În ceea ce priveşte orientarea geopolitică a RM, locul tânărului stat este în cadrul familiei europene (UE). Factorul extern va fi unul determinant pentru evoluţiile din această zonă. „Totuşi, Republica Moldova trebuie să-şi fructifice poziţia sa geopolitică şi, printr-o politică externă deosebit de bine articulată, să-şi asigure securitatea şi dezvoltarea economică, folosind interesele geopolitice în regiunea Eupopei de Sud-Est ale UE, SUA [implicit NATO], Rusiei şi, de ce nu, ale Chinei (ca investitor internaţional notoriu la etapa actuală). Moldova trebuie să-şi găsească vocaţia şi să devenă un jucător geopolitic inconturnabil în viitorul apropiat. Desigur, statutul unei ţări este determinat de potenţialul său economic. Dar cred că o politică externă inteligentă, capabilă să armonizeze interesele geopolitice ale actorilor internaţionali importanţi, poate să aducă rezultatele dezirabile în ceea ce priveşte asigurarea securităţii şi dezvoltării economice”[20].      

Colaborarea RM cu NATO

În art. 2.3. al Concepţiei securităţii RM, “Cooperarea cu Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO)”, se arată: “Ţinînd cont de faptul că ţara noastră nu are ca scop aderarea la Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, relaţiile Republicii Moldova cu NATO vor avea un caracter de relaţii pragmatice, pornind de la principiul constituţional de neutralitate permanentă a Republicii Moldova”. În ciuda statutului său constituţional de netralitate “pemanentă”, Republica Moldova are o colaborare cu NATO. „Republica Moldova este stat neutru şi nu urmăreşte, în relaţiile cu Alianţa, obiectivul de aderare. Totodată, statutul constituţional de neutralitate nu constituie un obstacol în calea consolidării securităţii naţionale prin aprofundarea cooperării ţării cu NATO”[21]. Ea a început încă în 1994, după ce la 10 ianuarie 1994, la summit-ul NATO de la Bruxelles, printr-o decizie a şefilor de atat şi de guvern ai Alianţei, a fost lansată iniţiativa de aderare la Parteneriatul pentru Pace (PpP sau PfP) a ţărilor memebre ale Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică (CCNA) şi CSCE. Republica Moldova a semnat Documentul cadru la 16 martie 1994, fiind a 12-a ţară semnatară şi a 2-a din CSI (după Ucraina), urmată de alte 21 state care au semnat documentul din cele 33 state participante. Documentul cadru conţinea prevedri specifice atât de ordin tehnic, logistic, precum instituirea misiunilor permanente pe lângă Cartierul general din Bruxelles, CCP [Celula de Coordonare a Parteneriatului, notă, A.L.] din Mons, cât şi politic strategic, precum realizarea schimbului de informaţii, dezvoltarea PART (Procesul de Planificare şi Analiză), etc. dar şi un element novator: „angajamentul NATO de a avea consultări cu orice ţară participantă la PfP, în cazul în care aceasta «îşi va simţi ameninţată direct integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea»”[22]. Totuşi, „angajamentul NATO, la acea dată încă destul de modest, de a purta consultări în cazul unor atentate directe la integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea unui partener”[23] nu are efecte practice privind o implicare a Alianţei în vederea opririi unei agresiuni asupra statelor partenere. Adică, un stat partener al NATO nu poate conta pe sprijinul efectiv al Alianţei în cazul unei agresiuni.

În perioada 16-17 iunie 2011, la Chişinău, s-a desfăşurat Reuniunea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic în formatul Sesiunii Grupului Consultativ pentru Politica Atlantică (EAPC/APAG). Formatul Reuniunilor EAPC/APAG reuneşte reprezentanţi ai statelor, care în trecut făceau parte din URSS, statelor occidentale neutre, statelor din Balcanii de vest, ne-membre ale NATO împreună cu reprezentanţii ţărilor membre ale Alianţei Nord-Atlantice pentru discuţii pe probleme comune de securitate. Reuniunile APAG sunt efectuate anual, fiind găzduite atât de statele membre ale Alianţei Nord-Atlantice, cât şi de ţările partenere. În trecut, reuniunile APAG au avut loc în Albania, Armenia, Bosnia şi Herzegovina, Croaţia, Ucraina, etc. Evenimentul, la care au participat circa 60 delegaţi din partea Secretariatului Internaţional (SI) al Alianţei, misiunilor ţărilor membre şi partenere pe lângă NATO, şi statelor membre ale EAPC, s-a desfăşurat pentru prima data la Chişinău şi a fost condusă de Amb. Dirk Brengelmann, Asistentul Secretarului General NATO pentru afaceri politice şi politica de securitate. Reuniunea APAG 2011 din Chişinău a avut trei sesiuni de lucru cu următoarele teme pentru dezbateri: Procesele de reforme democratice în vecinătatea estică a NATO şi rolul parteneriatelor; Securitatea zonei extinse a Mării Negre; Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) şi noua politică de parteneriat. Pe 17 iunie 2011 Ambasadorul Dirk Brengelmann, Asistentul Secretarului General NATO, a desfăşurat un seminar cu genericul „Noul Concept Strategic al NATO şi perspective pentru ţările partenere”, la o instituţie de învăţământ superior din Chişinău. La eveniment au particpat peste 100 de reprezentanţi ai autorităţilor de stat, societăţii civile, reprezentanţi ai mediului academic şi ai corpului diplomatic acreditat în Moldova[24]. La întrebarea mea “Care va fi reacţia NATO în cazul în care Federaţia Rusă va efectua o agresiune din zona sa de ocupaţie din estul RM, şi va ocupa întreg teritoriul ţării”, diplomatul german a răspuns că “Un asemenea fapt ar stârni discuţii în mediul internaţional”. Desigur, întrucât RM nu este membru al NATO, Moldova nu se poate aştepta la aplicarea, cu referire la ea, a art. 5 din statutul organizaţiei (Toţi pentru unul şi unul pentru toţi: în cazul agresiuni asupra unui stat membru, toate celelalte îi sar în ajutor). Iată de ce „angajamentul NATO de a purta consultări în cazul unor atentate directe la integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea unui partener” se reduce la „consultări” care nu au o valoare practică pentru statul partener supus unui „atentat”. Prin noţiunea „atentat” înţelegem şi o agresiune externă. De altfel, nici UE nu îşi poate asuma un rol mai hotărât în cazul unor conflicte în vecinătatea sa, chiar dacă şi-a propus acest obiectiv: “un obiectiv major în cadrul PEV îl constituie contribuţia la reglementarea conflictelor îngheţate, ce coincide cu obiectivele PESA (elaborată începând cu deciziile de la Köln şi Helsinki), precum şi cele prevăzute în Strategia europeană de securitate din 2003. Cu toate acestea, considerăm că PEV (...) conţine minimum de posibilităţi de a o face (...)”[25].

După semnarea de către RM a Documentului cadru privind PfP, Ministerul Apărării a delegat un ofiţer de legătură la Celula de Coordonare a Parteneriatului (CCP), cu sediul la Mons (Belgia) , în vederea realizării şi coordonării acestor activităţi. A fost apoi instituită o Misiune a Republicii Moldova pe lângă NATO (în baza personalului ambasadei de la Bruxelles). Cu începere din 1997, RM este parte şi la PARP (Procesul de Planificare şi Analiză), prevăzut de Documentul cadru PfP, asumându-şi obiectivele de parteneriat. Din 1997, NATO şi-a extins colaborarea cu RM şi în domeniul ştiinţific. Per ansamblu, au fost implementate mai multe proiecte cu sprijinul financiar al Alianţei: distrugerea a 11.872 mine antipersonal şi a 250 metri cubi de melanj, reambalarea şi depozitarea centralizată a 1700 tone de pesticide, monitorizarea şi evaluarea poluării cu metale grele în râul Prut, resurse acvatice transfrontaliere ş.a.. Cu părere de rău însă, RM nu cooperează cu NATO în rezolvarea problemei securităţii sale. Iar aceasta poate fi rezolvată exclusiv prin aderarea Moldovei la Alianţă.     

O aderare a RM la NATO?

Republica Moldova se află într-un impas deoarece, chiar dacă ar dori să adere la NATO, ea ar trebui să rezolve mai întâi câteva probleme ce par insurmontabile:

1. să scape de trupele de ocupaţie şi armamentul rusesc, şi să preia controlul asupra teritoriului său estic (11%) şi frontierei estice;

2. să iasă din CSI (chiar dacă în prezent nu participă în structurile şi programele Tratatulul de secritate comună);

3. să modifice art. 11 al Constituţiei, care stipulează că Republica Moldova este un stat neutru;

4. să-şi asigure securitatea politică, economică, energetică, societală ş.a. (RM nu-şi  poate asigura securitatea politică atâta timp cât nu-și controlează întregul său teritoriu și frontiera estică);

5. să-şi racordeze infrastructura – căile ferate, reţelele energetice ş.a. – la cele europene.

Totuşi, deocamdată, RM nu este în stare să determine Federaţia Rusă să-şi retragă trupele şi armamentul de pe teritoriul său. Nici implicarea UE şi a SUA în procesul de soluţionare a diferendului nistrean, în calitate de observatori în formatul de negocieri 5+2, n-a schimbat situaţia.

Puţin probabile sunt şi ieşirea din CSI şi modificarea Constituţiei, având în vedere conjunctura politică şi starea de spirit din societatea moldovenească, în care Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) mai are un sprijin considerabil. PCRM – unul dintre partidele parlamentare importante – se pronunţă hotărât pentru “neutralitate permanentă”. Cu toate că principiul face parte din conţinutul Constituţiei RM, în aprilie 2011 PCRM a elaborat un proiect de lege privind statutul de neutralitate permanentă a RM[26]. În cadrul unei conferinţe de presă, liderul PCRM a precizat că statutul de neutralitate este prevăzut în Constituția RM, dar a motivat elaborarea acestui proiect prin faptul că ”odată cu venirea la putere a AIE prevederea cu privire la neutralitatea țării este tot mai mult erodată”. Proiectul conține 18 articole ce “pun bazele (?) politice, economice, militare ale statutului de neutralitate a republicii”. Proiectul prevede interzicerea pe teritoriul RM  a amplasării forțelor militare străine [ceea ce se conţine deja în Costituţie], folosirea de către acestea a spațiului aerian moldovenesc, interzicerea participării militarilor noștri la operațiuni militare din afara republicii, demilitarizarea integrală sau parțială a republicii și altele. Potrivit lui Voronin, ”statutul de neutralitate permanentă este singura posibilitate de a soluționa conflictul transnistrean în mod pașnic. (...).Noi vedem că integrarea europeană a Republicii Moldova s-a transformat, de facto, în integrarea euro-atlantică”, a spus V. Voronin. Proiectul, înaintat pe 19.04.2011 în Parlament nu a obţinut susţinerea majorităţii parlamentare (AIE). V. Voronin şi colegii săi comunişti sunt printre tot mai puţinii care cred că prin statutul de neutralitate se mai poate rezolva conflictul ruso-moldovenesc din estul RM. Tot mai mulţi înţeleg că acest statut a favorizat consolidarea poziţiilor Rusiei pe malurile Nistrului, de unde ea nu are de gând să se retragă indiferent de statutele stipulate în Constituţia RM. Într-o conferinţă de presă din 10.02.2012, ambasadorul Feredaţiei Ruse în RM, Valerii Kuzmin, a declarat că Moscova şi Tiraspolul sunt împotriva înlocuirii misiunii ruseşti de pacificare cu o misiune civilă. “Asta ar strica toată construcţia ce s-a constituit”, a afirmat el. Iar iniţiativa şi poziţia PCRM contribuie la implantarea şi mai adâncă a forţelor militare ruseşti în zona pe care o menţin sub ocupaţie. Într-o oarecare măsură, în cazul PCRM se observă “sindromul Stokholm”: deşi RM este o ostattică a Federaţiei Ruse datorită menţinerii unui regim de ocupaţie rusesc în estul ţării, PCRM pare total de partea statului rus.    

Cu toate acestea, tot mai mulţi cercetători în domeniul securităţii din Republica Moldova conştientizează şi argumentează necesitatea aderării RM la NATO. “Fiind plasată între două puteri rivale, Republica Moldova se confruntă din ambele părţi cu o presiune geopolitică puternică. Nu poate să-şi manifeste neutralitatea în zonă (subl. A.L.), deoarece aici se ciocnesc interesele centrelor de putere”[27]. În aceeaşi sursă se menţionează: “De asemenea, trebuie evaluat rolul statutului de neutralitate şi al politicii pasive de conjunctură în asigrarea intereselor naţionale, în condiţiile în care noile pericole şi provocări cu care se confruntă în prezent Republica Moldova solicită promovarea unei doplomaţii active, eficiente şi realiste”[28]. Un alt autor menţionează: “asigurarea securităţii şi apărării naţionale se poate considera realizată în momentul în care nu trebuiesc sacrificate interesele proprii în favoarea altui stat, grup de state sau organisme internaţionale şi care, în caz că se atentează  la componente ale securităţii ei, poate să şi le menţină, inclusiv cu ajutorul forţelor armate. Iată de ce considerăm că plasarea principiului neutralităţii la baza securităţii naţionale a Repunlicii Moldova afectează în mod direct capacităţile de realizare a intereselor naţionale, în condiţiile eficacităţii scăzute a structurilor de securitate, a unui buget redus pentru apărare şi a unei armate slab organizate şi pregătite a face faţă pericolelor de securitate identificate. În măsura în care Rusia nu respectă principiul neutralităţii, iar din partea statelor membre ale NATO nu provin nici un fel de ameninţări de securitate, Republica Moldova încearcă să-şi asigure securitatea şi apărarea prin resurse proprii. (...) în condiţiile în care mediul internaţional actual nu prezintă indicii care să sugereze lipsa unor perspective conflictuale între Rusia şi statele occidentale, membre ale NATO, Republica Moldova este nevoită să se alinieze la politica de securitate a Alianţei Nord-Atlantice (subl. A.L.) dacă doreşte să-şi depăşească handicapul pe care îl are în prezent: de sursă de instabilitate şi ameninţare la adresa securităţii regionale. Soluţionarea sau diminuarea problemelor menţionate mai sus, precum şi a acelora ce ţin de prezenţa militară rusă şi secesionismul transnistrean, se poate realiza cu mai mulţi sorţi de izbândă solicitând umbrela de securitate a Alianţei Nord-Atlantice (subl. A.L.)”[29].

Argument istoric

Exemplul României în perioada 1939-1940, când adoptase neutralitatea, este relevant.”La 6 septembrie 1939 ea [România] s-a declarat stat neutru, făcând tot posibilul pentru a-şi asigura secutitatea frontierelor de vest şi de est”[30]. Despre adevărata semnificaţie a neutralităţii României se scria în peesa din Uniunea Sovietică. În unul din numerele sale din aprilie 1940 “Izvestia a publicat articolul Neutralitatea statelor mici unde se confirma că «neutralitatea absolută este o fantezie», iar politica unora din ţările mici nu putea fi calificată decât ca una de «sinucidere»”[31]. Cu toate acestea, se pare că, spre deosebire de Republica Moldova în prezent, atunci România nu avea altă alternativă. Primul ministru de atunci, Gheorghe Tătărescu scria: “În acelaşi timp, politica Statului român a fost politica de neutralitate proclamată de Consiliul de Coroană din 6 septembrie 1939, ca singura care putea corespunde intereselor României. Cu prilejul dezbaterilor din acest Consiliu, în care s-au exprimat de oameni încărunţiţi în slujba intereselor obşteşti şansele războiului, precum şi toate ipotezele şi toate eventualităţile, nu s-a găsit nici un glas care să ceară o altă soluţie. Comandamentele politicii noastre de independenţă au dictat fiecăruia dintre membrii Consiliului hotărârea neutralităţii”[32]. În zilele de 28 iunie – 3 iulie 1940 Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, în ciuda statutului de neutralitate a statului român. (Mai târziu, România a pierdut nordul Transilvaniei şi Cadrilaterul). Exemplul invocat arată că Rusia nu respectă nici un statut de neutralitate adoptat unilateral, fără garanţii internaţionale – ale statelor puternice ale lumii. Luând în considerare situaţia politică instabilă actuală din Rusia, unde există condiţii pentru reinstalarea unui regim autoritar sau totalitar, deoarece nu există o cultură şi o tradiţie a democraţiei, Republica Moldova se află într-un permanent pericol care provine din Est.   

Argument economic

În calea sa spre aderarea la UE şi integrarea europeană, se pare că Republica Moldova ignoră faptul că nici o ţară fostă comunistă (fie din „blocul socialist”, fie fostă republică sovietică) nu a fost admisă în UE fără să se fi integrat inițial în NATO. Apartenenţa la NATO a fost pentru ele o precondiţie pentru a putea accede în UE. Statutul de membru al NATO a însemnat asigurarea securităţii ţărilor respective şi a fost semnul stabilităţii în acele ţări, respectiv a contribuit la sporirea volumului investiţiilor în statele respective. Guvernanții de la Chişinău, atât comuniştii (2001-2009) cât şi cei din Alianţa pentru Integrare Europeană (2009-prezent), încearcă să dea de înţeles opiniei publică că statul moldovenesc se poate integra în UE fără obligativitatea integrării în NATO, rămânând un stat neutru. Practica arată totuşi că s-au integrat statele care au devenit mai întâi membre ale NATO.

Chiar dacă aderarea la NATO presupune costuri considerabile, roadele acestei decizii, pentru statele care au luat-o, au fost întotdeauna pozitive: statele respective şi-au realizat interesul naţional – şi-au asigurat securitatea statală şi au obţinut condiţii propice pentru realizarea dezvoltării economice şi obţinerea prosperităţii. Astfel, creşterea cheltuielilor la capitolul „Apărare” în bugetul de stat, în cazul fiecărei ţări, s-au justificat. Prezenţa RM într-un club al unor state dezvoltate, cum sunt statele membre ale NATO, va contribui în mod firesc la dezvoltarea economică a Moldovei, prin favorizarea investiţiilor străine, inclusiv din acele state, deoarece o primă condiţiie a investitorilor este existenţa unui mediu stabil şi securizat în statul în care intenţionează să investească.

Precedente pentru Republica Moldova?

Un caz interesant vizează Malta: „la 26 aprilie 1995 Malta a aderat la PfP, primul ministru al acestei ţări semnând Documentul cadru în vizită la Cartierul General dar, un an şi ceva mai târziu, odată cu venirea laburiştilor la putere, s-a retras din Parteneriat, stopând şi procesul de aderare la UE, din motive de «respect faţă de statutul de neutralitate a ţării»”[33]. După cum se ştie, mai târziu Malta a renunţat la acea înţelegere „fundamentalistă” a statutului de neutralitate şi de la 1 mai 2004 a devenit membru al Uniunii Europene. Deşi statutul de neutralitate este prezent în Constituţia Maltei (Art. 1 (3) ), adoptată în 1964 (amendată în 1974, 1987), ţara dispune de o armată de 1 609 militari, cu un buget de 42 milioane dolari. În paragraful 3 (a) al Capitolului I se menţionează că „nici o bază militară străină nu este permisă pe teritoriul Maltei”. Totuşi în paragraful 3 (b) se spune că „nu se permite utilizarea de facilităţi militare în Malta de către forţe străine, cu excepţia cererii Guvernului Maltei şi numai în următoarele cazuri: (i) în exercitarea dreptului inerent al legitimei apărări în cazul unei violări armate a ariei asupra căreia Republica Malta are suveranitate, sau urmărind măsuri sau acţiuni decise de Consiliul de Securitate; sau (ii) oricând există o ameninţare la adresa securităţii, independenţei, neutralităţii, unităţii sau integrităţii teritoriale a Republicii Malta”. Sunt câteva diferenţe între Malta şi Moldova: 1. neutralitatea Maltei este un reală, respectată: nici un alt stat nu deţine baze limitare pe teritoriul maltez; 2. în caz de ameninţare la adresa integrităţii sale teritoriale, Malta îşi asumă să apeleze la state sau organizaţii capabile să o apere, în acest scop ele vor avea dreptul, conform Constituţiei, să folosească teritoriul maltez; 3. nici un stat nu ameninţă securitatea Maltei.

Un alt exemplu utilizat uneori în spaţiul informaţional moldovenesc este cel al Elveţiei. Şi în cazul acestei ţări, neutralitatea este una reală, cu o veche tradiţie istorică. Spre deosebire de Moldova, nici o ţară nu deţine baze militare pe teritoriul elveţian şi nu ameninţă Elveţia. Spre deosebire de RM şi chiar de Malta, Elveţia nu se află la periferia Europei ci în centrul ei, deci nu este expusă unor pericole din spaţiul extraeuropean sau din afara UE.

Aceeaşi remarcă este valabilă şi în cazul Austriei, care nu este expusă vreunei ameninţări şi care dispune de graniţe comune numai cu state membre ale UE, structură din care, de altfel,  face şi ea parte. În art. 9a [Apărare, Serviciu Militar] al Constituţiei Austriei se menţionează: „(1) Austria subscrie la apărarea naţională universală. Sarcina sa este să păstreze independenţa largă a teritoriilor federale, ca şi inviolabilitatea şi unitatea lor, în special în ceea ce priveşte susţinerea şi apărarea neutralităţii permanente”. În Constituţie nu este precizat sensul noţiunii de „neutralitate permanentă”, dar cunoaştem că Austria şi-a căpătat independenţa deplină, după al doilea război mondial, la 15 mai 1955, după discuţii care au durat mai mulţi ani (influenţate de Războiul Rece), care s-au concluzionat cu Tratatul Austriac de Stat cu cele patru puteri ocupante (SUA, Regatul Unit, Franţa şi URSS). La 26 octombrie 1955, după ce toate trupele de ocupaţie au plecat, Austria şi-a declarat „neutralitatea permanentă” printr-un act al parlamentului, care rămâne valabil până în prezent, dar peste care s-a suprapus implicit amendamentul constituţional privind Austria ca membru al Uniunii Europene, din 1995. Se consideră că cele patru puteri ocupante au garantat, în tratatul cu Austrua, secutitatea sa. Exemplul Austriei este util pentru Republica Moldova: ea îşi poate declara „neutralitatea permanentă” numai după ce toate trupele străine de ocupaţie vor părăsi teritoriul său şi după ce puterea ocupantă se va angaja să respecte independenţa şi integritatea teritorială a ţării.  

Concluzii

Din păcate, în prezent Republica Moldova este total lipsită de apărare în faţa Federaţiei Ruse, care păstrează sub ocupaţia sa 11 % din teritoriul moldovenesc. Federaţia Rusă oricând poate întreprinde o agresiune asupra restului teritoriului Republicii Moldova, din zona sa de ocupaţie din estul ţării. Numai renunţarea la principiul neutralităţii şi intensificarea eforturilor privind o mai strânsă interacţiune cu NATO poate contribui la asigurarea securităţii Republicii Moldova, la rezolvarea conflictului din regiunea nistreană prin determinarea Federaţiei Ruse să retrocedeze zona nistreană de ocupaţie, cu asigurarea drepturilor etnicilor ruşi sau rusofoni de acolo (25% din populaţie; moldovenii şi ucrainenii constituie câte 1/3 din numărul locuitorilor). Ideea unei relaţii mai strânse între Republica Moldova şi NATO poate fi utilă inclusiv ca un argument în procesul de negocieri cu Rusia: dacă Moscova nu recunoaşte “neutralitatea permanentă” a RM şi nu îşi retrage trupele şi armamentul din estul ţării, Moldova este îndreptăţită să apeleze la alte state şi organizaţii militare în vederea stabilirii unui echilibru de forţe în regiunea Europei de Sud-Est, ceea ce poate contribui la asigurarea securităţii Republicii Moldova. Autorităţile moldoveneşti trebuie să realizeze şi să recunoască faptul că statutul constituţional privind “neutralitatea permanentă“ în prezent este o ficţiune şi că este timpul să se facă tot ce este posibil pentru asigurarea reală a securităţii ţării. Apropierea Republicii Moldova de NATO şi, în perspectivă, obţinerea statutului de membru în această organizaţie, este singurul mijloc care poate rezolva problema securităţii ţării, respectiv poate contribui la consolidarea securităţii în Europa de Sud-Est.    

         Bibliografie:

  1. Dobrinescu Valeriu Florin, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iaşi, 1991.
  2. Ghica Luciana Alexandra; Zulean Marian, Politica de securitate naţională. Concepte, instituţii, procese, Editura „Polirom”, Iaşi, 2007.
  3. Lavric Aurelian, Orientarea geopolitică a Republicii Moldova şi importanţa factorului extern, http://aurelian-lavric.blogspot.com/2012/02/orientarea-geopolitica-republicii.html 11.02.2012.
  4. Moraru Anton, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria. 1812-1993, Chişinău, 1995.
  5. Politicile de vecinătate ale NATO şi UE – noi dimensiuni pentru cooperarea regională, Chişinău, 2007.



[1] Vitalie Grosu, Politica europeană de vecinătate: obiective, limite şi perspective, în Politicile de vecinătate ale NATO şi UE – noi dimensiuni pentru cooperarea regională, Chişinău, 2007, p. 66.
[2] Radu Gorincioi, Elaborarea concepţiei şi strategiei naţionale de securitate: analiza riscurilor şi necesităţilor, în Politicile de vecinătate ale NATO şi UE – noi dimensiuni pentru cooperarea regională, Chişinău, 2007, p. 52.
[4] Ibidem.
[5] Diana Molodilo, Republica Moldova în cadrul sistemului de securitate: parteneri, provocări, perspective, în  Politicile de vecinătate ale NATO şi UE – noi dimensiuni pentru cooperarea regională, Chişinău, 2007, p. 86.
[6] Luciana Alexandra Ghica; Marian Zulean, Politica de securitate naţională. Concepte, instituţii, procese, Editura „Polirom”, Iaşi, 2007, p. 52-53.
[7] Radu Gorincioi, Op. Cit., p. 57.
[8] Radu Gorincioi, Op. Cit., p. 64.
[9] Diana Molodilo, Republica Moldova în cadrul sistemului de securitate: parteneri, provocări, perspective, în  Politicile de vecinătate ale NATO şi UE – noi dimensiuni pentru cooperarea regională, Chişinău, 2007, p. 86.
[10] Ibidem, p. 93.
[11] Ibidem, p. 86.
[12] Ibidem, p. 87.
[13] Ibidem, p. 87-88.
[14] Ibidem, p. 88.
[15] Ibidem, p. 89.
[16] Voice of America: Republica Moldova are o importanţă geopolitică considerabilă,  6. 10. 2011, http://unimedia.md/?mod=news&id=39783 [accesat 16.02.2012].
[17] Stratfor: Moldova nu e în stare să decidă, viitorul ei este în mâinile marilor puteri, 31.08.2011, http://unimedia.md/?mod=news&id=38406  [accesat 17.02.2012].
[18] Diana Molodilo, Op. Cit., p. 90.
[19] Ibidem, p. 92.
[20] Aurelian Lavric, Orientarea geopolitică a Republicii Moldova şi importanţa factorului extern, 11.02.2012, http://aurelian-lavric.blogspot.com/2012/02/orientarea-geopolitica-republicii.html [accesat 17.02.2012].
[21] Emil Druc, Politica de cooperare a Alianţei Nord-Atlantice: parteneriat pentru pace, în Politicile de vecinătate ale NATO şi UE – noi dimensiuni pentru cooperarea regională, Chişinău, 2007, p. 34.
[22] Ibidem, p. 28.
[23] Ibidem, p.29.
[25] Vitalie Grosu, Op. cit., p. 73.
[26] PCRM propune ca neutralitatea Republicii Moldova să fie reflectată și într-o lege, pe portalul de ştiri Arena.ma, 19. 04. 2011, http://www.arena.md/?go=news&n=4671&t=PCRM_propune_ca_neutralitatea_Republicii_Moldova_să_fie_reflectată_și_într_o_lege_(video) [accesat: 12.02.2012].
[27] Diana Molodilo, Republica Moldova în cadrul sistemului de securitate: parteneri, provocări, perspective, în  Politicile de vecinătate ale NATO şi UE – noi dimensiuni pentru cooperarea regională, Chişinău, 2007, p.86.
[28] Ibidem, p. 90.
[29] Radu Gorincioi, Elaborarea concepţiei şi strategiei naţionale de securitate: analiza riscurilor şi necesităţilor, în Politicile de vecinătate ale NATO şi UE – noi dimensiuni pentru cooperarea regională, Chişinău, 2007, p.63-64-65.
[30] Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria. 1812-1993, Chişinău, 1995, p. 273.
[31] Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 145.
[32] Ibidem, p. 231.
[33] Emil Druc, Op. cit., p. 30.

Articol publicat în revista Studia Securitatis, Nr. 1/2012, Sibiu, p.74-88.

Postări populare