luni, 2 iulie 2012

ŞTEFAN CEL MARE – SIMBIOL NAŢIONALIST?

                                                                                                                       


I. Mai ales după dezintegrarea pe cale violentă, cu prețul a numeroase pierderi de vieți omenești, a Iugoslaviei, cercetările privind naționalismul au proliferat în Occident. În Republica Moldova nu am consemnat până în prezent încercări notorii în acest sens, cu toate că acestea se impuneau, cel puțin în contextul analizării cauzelor conflictului de pe Nistru din 1992. În ultimul timp în literatura de specialitate se statornicește tot mai adânc diferența între noțiunile de „naționalism” și „patriotism”. Personal împărtășesc opinia cercetătorului francez Paul Sabourin care, făcând referire, la rândul său, la alți autori, afirma că „patriotismul înseamnă a-i iubi pe ai tăi, naționalismul înseamnă a detesta pe alții” [1]. Din păcate, de la o simplă detestare, naționalismul a ajuns de-a lungul timpului o ideologie politică foarte periculoasă. În 1994, un grup de intelectuali francezi și polonezi (printre semnatari menționăm nume precum Adam Michnik și Pascal Bruckner) au lansat „Declarația de la Cracovia” în care se menționează: „Față de renașterea fenomenelor naționale la care asistăm astăzi în toată Europa, trebuie să fie introdusă o distincție foarte clară între afirmarea faptului național, ca expresie a unei identități colective și de rezistență la opresiune,  și neonaționalismul care se prezintă ca ideologie exclusivă a interesului național, într-o formă opresivă, anexionistă și chiar rasistă” [2]. În opinia lui Sabourin, din naționalism poate proveni șovinismul, care „ne face să ne gândim că Națiunea căreia îi aparținem este superioară oricărei alta. Dar, dacă acest sentiment se bazează pe ideea de rasă, ajungem atunci la forma cea mai oribilă, la cel mai extrem naționalism, al cărui exemplu este nazismul” [3]. De șovinism este legată xenofobia, care, deși semantic înseamnă „frica de străini”, a ajuns să însemne detestarea străinilor.


Este interesant că încă în 1933 directorul ziarului bucureștean „de luptă politică și spirituală” – „Credința” – Alexandru Teodorescu (semna Sandu Tudor), care a locuit și lucrat în anul 1927 la Chișinău, făcea încă în perioada interbelică o distincție clară între naționalism și patriotism: „una este «dragostea de neam și lege» și alta este «naționalismul», una este fireasca și adevărata iubire a pământului și neamului din care ai venit la lumina soarelui și alta este «ideea» exploatată azi [1933] de demagogi, «ideea» nației cu «ism» în coadă, naționalismul, adus de bonjuriști, de peste hotare, din Parisul revoluției franceze” [4]. Publicistul român revenea într-un articol ulterior și arăta deosebirea între naționalismul din secolul XIX, de inspirație franceză, și cel din anii ’30 ai secolului XX, de origine germană: „Trebuie să recunoaștem, cu adevărat, deosebirea între cele două revoluții, cea franceză și cea germană, una care a inspirat ieri pe «bonjuriști», iar alta azi, pe «gardiști» [referire la mișcarea politică Garda de Fier, notă A.L.]. Care este această deosebire? Revoluția germană nu are de a face cu generozitatea romantică și ideologică a «marii națiuni» care voia să elibereze toate popoarele. Revoluția germană e mult mai concretă, mai practică și numai pentru sine” [5].


Făcând o succintă incursiune în istoria teritoriului ce constituie astăzi statul Republica Moldova, putem afirma cu tărie că de-a lungul secolelor aici s-au statornicit relații de conviețuire în comuniune a reprezentanților diferitelor etnii. Un prim moment rușinos s-a înregistrat în 1903, când o grupare antisemită de inspirație rusească, însuflețită de deputatul în Duma de Stat de la Sankt Petersburg, Vladimir Purișchevici, și de directorul ziarelor chișinăuene „Bessarabeț” și „Drug”, renegatul Pavel Crușevan, a înfăptuit primul pogrom din Imperiul țarist. Al doilea moment de intoleranță etnică s-a înregistrat în perioada războiului al II mondial (1941-1943), când regimul Antonescu s-a răfuit cu evreii basarabeni, deoarece, reprezentanți ai acestei etnii au întâmpinat cu flori tancurile sovietice la 28 iunie 1940, iar bande formate din evrei bolșevici au atacat ofițeri din armata română, care se retrăgeau, având ordin să nu răspundă provocărilor, și pe care îi dezarmau, le luau curelele și le tăiau nasturii ca să le cadă pantalonii, și îi „dezonorau” turnându-le oalele de noapte cu excremente și urină peste capete, după cum scrie Paul Goma în cartea sa „Basarabia” (fapt pentru care unii militari s-au sinucis). Este de presupus că la 22 iunie 1941 majoritatea acestor făptași a trecut Nistrul, retrăgându-se cu Armata Roșie. Astfel, majoritatea evreilor care au rămas între Nistru și Prut, și care au fost deportați în Transnistria, nu aveau nici o legătură cu atacurile bandelor respective asupra soldaților Armatei Române în retragere la 28 iunie 1940. Este de remarcat că atât în 1903, cât și în 1941 manifestările de antisemitism erau opera unor persoane străine de tradiția locului, care se caracterizează printr-o conviețuire pașnică a tuturor etniilor.


În perioada de ocupație sovietică a teritoriului dintre Nistru și Prut (1944-1991), când a fost constituită RSSM, populația autohtonă din acest ținut a fost supusă unei crunte deznaționalizări și rusificări, mai accentuate decât cea din perioada Imperiului Rus (1812-1918), datorită colonizării masive cu populație alogenă în orașe, datorită învățământului obligatoriu în limba rusă sau – în școlile moldovenești – printr-o limbă „moldovenească” deformată, constituită din calcuri din limba rusă, datorită televiziunii și radiodifuziunii moscovite, ziarelor centrale gen „Pravda” și „Izvestia” la care abonarea, în dese cazuri, era obligatorie. În această perioadă în RSSM nu se puteau achiziționa cărți editate în România socialistă de peste Prut, iar călătoriile acolo erau rezervate numai celor cu dosare în regulă la KGB. Cei care doreau asemenea cărți trebuiau să plece la Moscova sau Cernăuți la librăriile „Drujba”. În acest context, figura lui Ștefan cel Mare a devenit un simbol al rezistenței la tentativele de ștergere a identității etnice autohtone în RSSM și de formare a poporului sovietic vorbitor de o limbă rusă de lemn. Câtă vreme la postamentul statuii lui Ștefan cel Mare din centrul Chișinăului erau depuse flori, adesea pe ascuns (noaptea) și cu urmări nefaste pentru cei care făceau aceasta, era clar că spiritul etnic autohton în RSSM nu era înfrânt. În acest context se poate afirma cu hotărâre că cei care venerau „cultul” Domnitorului și care la ședințele cenaclului „A. Mateevici”, în a doua jumătate a anilor ’80, cântau în cor cântecul de jale la moartea Voievodului, nu erau naționaliști.


Semnificativ este faptul că populația și autoritățile din RSSM nu s-au aflat, în context unional, în avangarda luptei de eliberare națională de sub ocupația sovietică, așa cum au făcut republicile baltice (pe străzile Vilniusului într-o luptă inegală cu tancurile sovietice au căzut răpuși câțiva patrioți), Republica Moldova proclamându-și independența abea după ce Ucraina a făcut-o și când era clar că Moscova nu își va mai folosi armata la Chișinău.


În 1992 conflictul de pe Nistru nu numai că nu a avut un caracter naționalist, ci nici măcar un caracter etnic. Printre primii polițiști ai Republicii Moldova căzuți în incidentul armat de la Dubăsari (1991) s-a numărat și etnicul rus Ghenadii Iablocikin, iar comisarul secției de poliție de la Tighina, care a rezistat eroic până la încheierea ostilităților (și până la venirea Detașamentului cu destinație specială, condus de Anton Gamurari, care a salvat polițiștii aflați sub focul cazacilor în comisariatul de Poliție), este tot un etnic rus – colonelul Gusleakov. Consider că manifestări naționaliste de genul celor din Iugoslavia, luând forma unor purificări etnice, nu sunt posibile în Republica Moldova, unde conviețuiesc de secole comunități etnice istorice: la nord și la est ucraineni, la sud găgăuzi și bulgari. Asemenea manifestări nu sunt posibile cu atât mai mult cu cât căsătoriile mixte au fost și mai sunt pe larg răspândite.


II. În prezent nu există ideologi ai naționalismului la Chișinău (o tentativă palidă a fost făcută de publicistul Nicolae Dabija [6]). Dacă în Republica Moldova ar exista ideologi care ar dori să inspire mișcări politice naționaliste (de genul partidului lui Jirinovski în Rusia și al doamnei Le Pen în Franța), ar putea fi folosită figura istorică a lui Ștefan cel Mare în calitate de simbol naționalist? Dacă ținem cont de realitățile ce îl privesc pe Domnitor, putem afirma că nu. Ștefan cel Mare nu a avut nimic naționalist în acțiunile sale. Nu este de mirare, întrucât se știe că naționalismul apare la 1789, odată cu Revoluția Franceză, și s-a manifestat de-a lungul secolului XIX – secolul națiunilor și al statelor naționale. În acțiunile lui Ștefan nu numai că nu întrezărim o „detestare a străinilor”, dar Domnitorul, se pare, chiar i-a îndrăgit (ceva cu totul opus celebrelor versuri eminesciene din „Doina”: „Cine a-ndrăgit străinii, Mânca-i-ar inima cânii”). În 1474, după cum scrie cronicarul Grigore Ureche, „Au luat Ștefan vodă cetatea Teleajenului [în Valahia, notă A.L.] și au tăiat capetele pârcălabilor și muierile lor le-au robitu și mulți țigani au luat [subl. A.L.] și cetatea au ars-o” [7]. Reținem din acest pasaj că Ștefan cel Mare a contribuit la creșterea numărului țiganilor în Moldova. Același Grigore Ureche, referindu-se la anul 1498, „când au prădat Ștefan vodă țara Leșască” notează: „Și mulți oameni, bărbați, muieri, copii, au scos în robie, mai mult de 100 000, mulți de aceia au așezatu Ștefan vodă în țara sa, de și până astăzi [anii de viață ai lui Ureche: 1602-1647, notă A.L.] trăiește limba rusască [ucraineană, notă A.L.] în Moldova, ales pre unde i-au descălecatu, că mai a treia parte grăiescu rusește” [8]. Așadar, vedem că pentru Domnitor nu conta puritatea etnică a țării sale. Actele cancelariei domnești de la Suceava, se știe, erau scrise în limba slavă veche. Prima soție a Domnitorului a fost Evdochia, soră cu Simion, cneazul din Kiev (din această căsătorie a rezultat singura fiică a lui Ștefan, Elena, măritată cu „Ioan, fiul țarului muscălesc Ioan și al unei principese de Tver” [9]) și este de presupus că în familia Domnitorului se vorbea în limba ruteană (ziaristul Nicolae Dabija imputa în articolul menționat mai sus președinților Republicii Moldova Mircea Snegur, Petru Lucinschi și Vladimir Voronin că soțiile lor, de etnie rusă, nu au învățat limba soților; nu știm dacă Evdochia a învățat-o. În orice caz, N. Iorga nota că Elena, singura fiică a Domnitorului, „pentru aceasta putu să se și mărite în Moscova” [10], adică pentru că a crescut într-un mediu lingvistic slav, întreținut de mama sa).


Putem afirma, după sursele de care dispunem, că Ștefan cel Mare nu numai că nu a manifestat sentimente „naționaliste”, dar nici măcar sentimente etnice (nu a manifestat o conștiință etnică). Cercetările unui grup de istorici de la Facultatea de Istorie a Universității București, coordonați de Lucian Boia, au demonstrat că nici peste un secol de la moartea lui Ștefan cel Mare, la 1600, Domnitorul Mihai Viteazul (unificatorul pentru scurt timp al celor trei state cu populație românească) nu se conducea în acțiunile sale de o conștiință etnică (națională). În schimb este cert că Ștefan cel Mare a manifestat o conștiință religioasă paneuropeană. Iată ce scria Domnitorul mai multor prinți ai Europei la 12 ianuarie 1474: „Țara noastră este poarta creștinătății, pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care este țara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de așa ceva – atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie. Iar noi din partea noastră făgăduim pe credința noastră creștinească și cu jurământul Domniei-Noastre că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat dușmanului mâna cea dreaptă”. De asemenea, numeroasele biserici și mănăstiri edificate de Domnitor sunt o mărturie a conștiinței sale religioase. Dar cel mai important lucru este că Domnitorul era un practicant ortodox, având un duhovnic iscusit, „(...) cuviosul Daniil, cel care-i îndrumase pașii în viață, susținându-l cu binecuvântatul lui har în momente tragice” [11].


Așadar, Ștefan cel Mare poate fi și este un simbol al apartenenței europene a Moldovei, este un simbol al statului medieval moldovenesc, este un simbol religios („Ce după moartea lui, pănă astăzi îi zicu lui sveti Ștefan vodă” [12]), dar nu numai că nu este un simbol naționalist, nu este nici măcar un simbol etnic (nu este un simbol etnic moldovenesc pentru că nu există o etnie moldovenească – „Rumânii, câți se află lăcuitori în Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramoroșu, de la un loc sântu cu moldovenii și toți de la Rîm să trag” [13]) – și nu este un simbol al etniei române pentru că a purtat războaie cu Domnitorul Munteniei Radu cel Frumos, fără să simtă vreun sentiment de solidaritate etnică față de acesta și față de locuitorii munteni, ci „pre obiceiul firii omenești de ce are, de aceea poftește mai mult, de nu-i ajunse lui Ștefan vodă ale sale să le ție și să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză” [14]: „Vă leato 6992 [1484] Ștefan vodă într’o noapte au prădatu și au arsu toată Țara Muntenească” [15]. Cu toate acestea, au existat tentative de folosire a figurii lui Ștefan cel Mare în calitate de simbol etnic (național) sau chiar naționalist. Primele încercări le fac încă reprezentanții generației pașoptiste (de exemplu, Asachi, Bolintineanu), apoi la sfârșitul secolului XIX, Delavrancea, în sfârșit în perioada regimurilor totalitare ale lui Antonescu și Ceaușescu. În prezent, la Chișinău se încearcă folosirea figurii lui Ștefan cel Mare în calitate de simbol al „etniei moldovene” și al „limbii moldovenești”, lucruri ce nu au nimic în comun cu realitățile istorice. 


Și totuși, figura istorică a lui Ștefan cel Mare este de actualitate astăzi, anume făcând abstracție de mitul Domnitorului – simbol naționalist sau etnic. Oricât ar părea de exagerată afirmația mea, prin utilizarea unui termin modern, Ștefan cel Mare a reușit să creeze, pe timpul domniei sale, un exemplu atât de util nouă astăzi de stat „multicultural”, a reușit să unească laolaltă oameni vorbitori de limbi diferite, care erau credincioși domnitorului și țării lor. De aceea Ștefan cel Mare aparține minorităților etnice din Republica Moldova tot atât de mult ca și populației majoritare (trebuie spus acest lucru reprezentanților minorităților etnice, cel puțin în școală). El a reușit să impună un proiect de stat, acceptat de toată populația țării sale, multe din elementele și valorile căruia trebuie apreciate și aplicate și astăzi. La fel ca părinții fondatori ai SUA și ai națiunii americane, care cuprinde toți cetățenii americani de orice origine etnică ar fi ei, Ștefan cel Mare este un părinte fondator și un simbol al proiectului de stat moldovenesc, cu o națiune moldovenească formată din etnici români, ucraineni, ruși, găgăuzi, bulgari ș.a.. Iată de ce Ștefan cel Mare este mai degrabă un simbol al multiculturalismului decât un simbol al naționalismului.


Referințe:
1.      Sabourin P. Naționalismele europene. – Iași: Institutul European, 1999, p. 10.
2.      Ibidem, p. 11.
3.      Ibidem, p. 14.
4.      Lavric A. Identitate etnică și confesiune în istoria gândirii politice. Abordări din anii ’30 ai sec. XX. – Chișinău: CE USM, 2003, p. 185.
5.      Ibidem, p. 185.
6.      Dabija N. Rusoaicele -2 // Literatura și Arta. – 2004, nr. 13 (3057) din 1 aprilie, p.1.
7.      Ureche Gr. Letopisețul Țării Moldovei, - Chișinău: literatura Artistică, 1988, p. 97.
8.      Ibidem, p. 116.
9.      Iorga N. Istoria lui Ștefan cel Mare pentru poporul român. – București: Editura pentru Literatură, 1996, p. 196.
10.  Ibidem, p. 89.
11.  Lucinescu D. Ștefan cel Mare și Sfânt. Iași: Fides, 1999, p. 246.
12.  Ureche Gr. Op. cit., p. 120.
13.  Ibidem, p. 135.
14.  Ibidem, p. 94.
15.  Ibidem, p. 105.


Articolul a fost publicat în „Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova”, Seria „Științe socioumane”, Volumul II, CEP USM, Chișinău, 2004, paginile 44-47. 


Postări populare