joi, 26 iulie 2012

„Consecvența” premierului Filat


Marți, 9 noiembrie 2010, în ajunul scrutinului din 28 noiembrie 2010, ca și ceilalți lideri ai partidelor parlamentare (care vizitează regulat FRIȘPA, USM, în timpul campaniilor electorale), premierul Vlad Filat a avut o întâlnire cu studenții și cadrele didactice în aula facultății. Vorbind despre viitorul Guvern (în cazul accederii la putere a partidelor Alianței), Filat a declarat că în funcțiile de miniștri vor fi numiți profesioniști din domeniile respective (inclusiv la Ministerul Educației, de la care a pornit vorba). M-a impresionat această veste, așa încât l-am întrebat pe premier: „Veți organiza concursuri pentru funcțiile de miniștri?”. Premierul a răspuns că „nu”; că vor fi numite persoane din partid.
Totuși, acea promisiune - privind numirea în funcțiile de miniștri a unor profesioniști din domeniile respective - mi s-a părut o treabă bună. Este posibil ca și prin acea promisiune liderul PLDM să fi convins pe unii dintre profesori și studenți ca să-i dea voturile la scrutinul din 28 noiembrie.
Și iată că tot marți, dar pe 24 iulie 2012, prim-ministrul Vlad Filat a propus preşedintelui ţării, Nicolae Timofti, revocarea din funcţie a ministrului Educaţiei, Mihail Şleahtiţchi, urmând ca fotoliul de la Ministerul Educaţiei să fie ocupat de doamna Maia Sandu, economist.
Este o schimbare radicală a viziunii premierului. Nu cunoaștem cauzele acesteia (În orice caz, în ediția de miercuri, 24 iulie a. c. a emisiunii „Otkrîtaia studia” de pe postul TV7 premierul Filat a spus că a angajat o persoană din afara sistemului „pentru ca să distrugă sistemul”. În principiu, o persoană incompetentă într-un anumit domeniu/sistem – și care este pusă la conducerea acelui sistem – întotdeauna va distruge sistemul respectiv…). Dorindu-i succes doamnei ministru, se poate menționa că un manager, oricât de bun, nu poate avea succes în activitatea sa dacă nu înțelege ce trebuie făcut (dacă excludem ideea că reformele vizează închiderea de școli). Domnul Șleahtițchi a demonstrat că în domeniul Educației până și un om din sistem nu întotdeauna înțelege ce e de făcut și, uneori, este depășit de situație. Iar când conducerea nu înțelege ce e de făcut, nu poți avea pretenții de la subalterni și executanți.
Doamnei ministru îi revine misiunea să efectueze reforma sistemului de educație moldovenesc: schimbarea sistemului sovietic - axat pe antrenarea memoriei, cu un sistem democratic, al societății de tip deschis, care pune accentul pe dezvoltarea gândirii critice, a capacităților de analiză, sinteză etc. Să sperăm că doamna ministru va reuși în acest demers. Cu toate că situația ei amintește de relatarea lui Serghei Esenin a faptului cum a învățat să înoate: frații săi l-au luat în barcă, au ajuns la mijlocul lacului și l-au aruncat în apă. Așa a învățat să înoate. Diferența dintre Serghei Esenin și doamna Maia Sandu este că Serghei Esenin a fost forțat, iar doamna Sandu a acceptat de bună voie.

luni, 23 iulie 2012

Grijile președintelui (Timofti)


            Pe 18 iulie a. c. mass-media moldovenești au anunțat că președintele Nicolae Timofti va primi din bugetul de stat o îndemnizație unică de eliberare din funcția de judecător, în valoare de 400 000 lei. Comentând în fața reporterilor posturilor de televiziune acest fapt, președintele Timofti a spus că, fără impozitul cuvenit, suma va fi de doar 320 000 lei. Răspunzând la întrebarea „ce va face cu acești bani?”, Timofti a spus că are multe cheltuieli, deoarece nu sunt „aranjați” fiii săi Nicu [angajat la un post TV al lui Vlad Plahotniuc, cu acoperire națională] și Ștefan.  

Trei aspecte se desprind din aceste relatări: 1) poporulul Republicii Moldova s-a bucurat pentru că unul dintre moldoveni s-a ales cu o sumă (frumușică) de bani (chiar dacă unii zic că moldovenii sunt invidioși și gândesc în termenii „să moară capra vecinului”); 2) președintele este un tată grijuliu pentru Nicu și Ștefan; și 3) domnul președinte a apărut la televizor (!): nu că ar fi întreprins ceva notoriu, ar fi înaintat vreo inițiativă pentru binele poporului, – a apărut pentru că Guvernul a anunțat că i se vor da bani, – dar oricum e bine că, măcar cu o asemenea ocazie, președintele mai apare pe ecrane, fie și în ipostaza unuia care se bucură de beneficii de la acest stat (pe care îl conduce?). De altfel, tot mai mult se cristalizează imaginea domnului Timofti ca a unui foarte bun președinte... pentru AIE. Iar un președinte bun pentru AIE, din câte se vede, nu poate fi un bun președinte pentru Republica Moldova. Or, președintele RM, în conformitate cu atribuțiile sale constituționale, în calitate de șef al statului, se preocupă de „principalele probleme ale națiunii” (art. 84), cu privire la care poate adresa mesaje Parlamentului (în SUA și în alte state democratice occidentale președintele adresează mesaje națiunii – purtătorului suveranității – pe posturi de radio sau/și TV). Pentru rezolvarea „principalelor probleme” cu care se confruntă națiunea, președintele cere socoteală Guvernului... Nu și actualul președinte Timofti. În conformitate cu art. 77, președintele este garantul integrității teritoriale a țării, deci ar fi trebuit să se întâlnească demult cu liderul de la Tiraspol, Evgheni Șevciuk, pentru a încerca soluționarea conflictului și reintegrarea țării. Președintele Timofti are însă alte griji. Nu îl îngrijorează/doare faptul că cetățenii cu capacitate de muncă sunt forțați să plece în străinătate pentru a-și câștiga bucata de pâine, partea estică a țării este înstrăinată (moldovenii de acolo sunt supuși unui proces de rusificare și deznaționalizare: de ex., o locuitoare din Slobozia mi-a comunicat că de la 1 septembrie a.c. la școala moldovenească din localitate nu va mai fi clasa I-a cu predare în limba moldoveneacă), veniturile populației sunt mici și nu fac față prețurilor, din cauza secetei producătorii agricoli se află într-o situație deosebit de grea etc. El (președintele) are alte griji... materiale, legate de „aranjarea” fiilor (care, slavă Domnului, pot munci și ei pentru a se aranja, așa cum fac toți ceilalți tineri de vârsta lor din această țară).

E lăudabilă grija părintească a domnului Timofti. Numai că în funcția pe care o ocupă, dânsul – chiar dacă cu greu o va crede – trebuie să fie nu numai tatăl lui Nicu și Ștefan, ci tatăl națiunii, să se preocupe de rezolvarea problemelor poporului acestei țări, cel puțin așa cum se preocupă de rezolvarea problemelor familiei sale. Se crează însă impresia că domnul Timofti a acceptat să fie ales președinte – salvând astfel AIE de pierderea puterii și angajându-se să nu deranjeze cu nimic – pentru a-și rezolva problemele materiale (din contul statului, bineînțeles). Poate că domnul președinte, care oricum are un salariu mare, ar fi putut să declare că renunță la indemnizația pe care i-a oferit-o Guvernul, până când exodul populației se va opri, salariile bugetarilor și pensiile vor crește, până când efectele secetei și ploilor cu grindină vor fi depășite... Dar cum să renunțe când, nu-i așa?, dânsul pentru asta a și acceptat să devenă președinte, pentru obținerea de bani... În orice caz, în ultima perioadă de timp, a apărut la televizor pentru ca să-și împărtășească bucuria primirii de bani de la stat...
           
E bine că domnul Timofti își rezolvă încetul cu încetul problemele financiare familiale. Numai că, orice s-ar zice, alta este imaginea unui președinte și altele sunt așteptările față de el chiar și într-o societate ca cea moldovenească... 

sâmbătă, 21 iulie 2012

Republica Moldova și totalitarismul


După adoptarea, pe 12 iulie 2012, a Hotărârii Parlamentului RM „privind aprecierea istorică și politico-juridică a regimului totalitar comunist din Republica Moldova”, prin care, totuși, „Se condamnă regimul totalitar comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (...)”, ne putem întreba dacă nu cumva greșala din titlu (оговорка, vorba rușilor, privind totalitarismul din RM) exprimă o realitate. Nu cumva există în prezent în Republica Moldova semne, deocamdată – ce-i drept – timide – ale unui totalitarism, cu toate declarațiile privind îndeplinirea de către Republica Moldova a criteriilor de la Copenhaga privind democratizarea – obligatorii în vederea admiterii în UE?

Se știe că „Totalitarismul este un regim politic în care puterea aparţine în mod total unei persoane sau unui grup de persoane (subl. A. L.)”. Se mai poate adăuga că într-un stat totalitar conducerea politică (ajunsă la putere fie prin lovitură de stat, ca în Italia și Rusia, fie prin alegeri libere, ca în Germania) se sprijină pe o parte din societate (în cazul regimului nazist – pe arieni, în cazul regimului comunist – în teorie, pe proletari, în practică, pe nomenclaturiști), ceilalți fiind excluși, tolerați, considerați un corp străin în structura statală (dacă nu exterminați, ca în cazul nazismului și comunismului bolșevic). Desigur, cineva îmi poate spune că în RM nu e vorba decât de un regim oligarhic, nu de unul totalitar, căci într-un regim totalitar aceste rânduri nu ar fi fost publicate/postate pe un site. De acord. Și totuși, câteva comentarii cu privire la Hotărârea din 12 iulie a.c. a Parlamentului și starea curentă din statul moldav cred că se impun.

De exemplu, nu este clar de ce parlamentarii moldoveni nu au condamnat totalitarismul, ci totalitarismul comunist. Prin aceasta, se crează impresia că autorii PL-iști sunt împotriva totalitarismului comunist, dar nu și împotriva totalitarismului nazist, fundamentalist religios sau fascist, adică nu sunt împotriva totalitarismului ca principiu. Promisiunea făcută de cei de la PLDM cum că ei vor elabora încă un proiect de hotărâre care să condamne și celelalte forme ale totalitarismului (oare tot din Republica Moldova?) nu desființează această nedumerire. Republica Moldova are nevoie de condamnarea totalitarismului, în toate formele și manifestările sale. Or, liderii AIE sunt faimoși pentru poziții, atitudini și declarații totalitare. Pe 21 mai a.c. președintele Parlamentului și al PD[R]M, Marian Lupu, declara la PRO TV Chișinău, pe marginea proiectului legii privind egalitatea șanselor, că ei (minoritatea sexuală) „nu sunt ca și noi. Sunt oameni, dar nu sunt ca noi”. În conformitate cu principiile și valorile democratice, un om politic dintr-un stat membru al UE nu va declara că în țara sa există un „noi” și mai există un „ei” – fie că e vorba de o minoritate etnică, religioasă, rasială sau sexuală. Într-un stat democratic, toată societatea – comunitatea cetățenilor – este „noi”, fără nici un „ei”. Într-un stat totalitar întotdeauna există un ei: evreii și, în general, nearienii – în regimul nazist, burghezii și culacii în regimul comunist etc.   

În „Ediția Specială” din 13 iulie a.c. de pe un post TV, moderatoarea Rita Ursalovschi a citat din articolul meu „Despre aprecierea (condamnarea) «regimului totalitar comunist din Republica Moldova»”: „În loc să efectueze reforme care să conducă la îmbunătățirea nivelului de trai al poporului Republicii Moldova (așa încât oamenii să fie mândri de statutul de cetățeni ai acestui stat independent și să nu plece în cele patru zări pentru a-și câștiga o bucată de pâine), PL-ul luptă cu PCRM-ul ce folosește în campaniile electorale nostalgia oamenilor care o duc greu în prezent”. Acest pasaj l-a scandalizat pe unul dintre invitați, deputatul PL, Valeriu Saharneanu. Spunând că respectă opinia mea, dl Saharneanu a adăugat că opinia mea „nu este de referință”. De mai mare referință este, desigur, declarația șefului său de partid, Mihai Ghimpu, care în ediția din 19 iulie a.c. a emisiunii „Moldova în direct” (TVM) declara că „Societatea civilă nu e votată de popor. Eu da”. Desigur, cu oameni politici ajunși la putere și care promovează asemenea „principii și valori”, Republica Moldova apare mai mult ca un stat totalitar decât unul democratic. Pentru informarea șefului PL, trebuie spus că în statele democratice poporul este societatea (civilă). Nimeni nu trebuie să voteze poporul pentru ca M. Ghimpu să-l ia în seamă și să-i permită să înainteze un candidat la funcția de președinte al Comisiei Naționale de Integritate. Poporul – societatea civilă – este suveranul într-un stat democratic (în conformitate cu Constituțiile democratice, inclusiv cea a RM). Într-un stat totalitar, în care puterea aparține unui grup de persoane, poporul (societatea civilă) este desconsiderat (inclusiv sunt desconsiderate legile care stabilesc drepturile poporului/societății civile). Nu spun că această atitudine față de popor/societatea civilă a apărut odată cu venirea la putere a AIE în 2009. Este o continuare a modului de guvernare și a stării ce era în Republica Moldova pe timpul guvernării PCRM. De exemplu, nu atât de demult, în mai multe luări de cuvânt, pe mai multe posturi de televiziune, liderul PCRM, V. Voronin, declara, cu o mină a unui om mândru de ce a făcut, că în perioada 2001-2009 puterea (comunistă) a acordat locuri (și chiar șefia!) în CCA reprezentanților opoziției (i s-a replicat că atât Corneliu Mihalache cât și Gheorghe Gorincioi erau, totuși, reprezentanții PCRM și dl Voronin nu a avut un răspuns la această observație). Este un exemplu de totalitarism sau lipsă de respect pentru popor/societatea civilă: deși în Codul Audiovizualului, adoptat de PCRM în 2006, se spune clar că membrii CCA trebuie să fie „garanți ai interesului public” – nu ai vreunui partid! –, că ei sunt reprezentanții societății civile, fiind – tocmai în acest scop – „propuși de asociații obștești, fundații, asociații sindicale, asociații de patroni, culte religioase”, dl Voronin spune că împărțea posturile din CCA (le repartiza) partidului său și partidelor din opoziția parlamentară. Acum V. Voronin se plânge nu pe faptul că AIE nu respectă legea (partidele AIE au făcut la fel: și-au plasat oamenii săi în posturile de membri ai CCA), ci pe faptul că AIE nu oferă comuniștilor, prin încălcarea legii, posturi în instituțiile statului care, conform legii, revin reprezentanților societății civile. Pentru M. Ghimpu legislația democratică în vigoare este, desigur, o eroare: cum poți să oferi reprezentanților societății civile, care reprezentanți să fie garanți ai interesului public și nu ai unui partid – posturi în instituțiile statului, când nimeni nu a votat pentru societatea civilă...

În ediția din 17 iulie a.c. a „Fabricii”, învățăcelul lui M. Ghimpu, deputatul PL, Valeriu Munteanu, dădea lecții invitatului permanent al emisiunii, Igor Boțan, spunându-i: „Ar trebui să fiți anticomunist”. Poate că V. Munteanu este prea tânăr să știe că totalitarismul vizează o societate în care cei de la putere îi învață pe cetățeni ce să creadă, ce (din punct de vedere ideologic) să fie. V. Munteanu nu are un șef de partid care să-i facă observație, să-i explice că democrația este cu totul altceva (dimpotrivă, șeful său de partid crede că societatea civilă nu a fost votată, pentru ca să fie luată în seamă). În regimul totalitar bolșevic (comunist), V. Munteanu ar fi făcut o carieră fulminantă, după felul cum se prezenta în studioul „Fabricii” ca deținător al adevărului în ultimă instanță și după felul în care îi trata ca pe „dușmanii poporului” pe cei care nu erau de acord cu el...

Republica Moldova are nevoie de o Hotărâte a Parlamentului care să condamne totalitarismul, indiferent de forma istorică pe care a îmbrăcat-o – comunist sau nazist (chiar dacă în document trebuie menționate și acestea) – căci condamnând forma, există pericolul ca să rămână necondamnată esența – principiile totalitare: concentrarea puterii în mâinile unui grup de persoane (și satisfacerea interselor de grup prin accesul la resursele statului), lipsa de respect față de popor (societatea civilă), controlul total al grupului de persoane asupra tuturor instituțiilor statului (inclusiv asupra celor în care, conform legii, trebuie să ajungă reprezentanții societății civile pentru ca să fie garanți ai interesului public)...

luni, 16 iulie 2012

Deplasarea premierului V. Filat, a liderului de la Tiraspol E. Șevciuc și a mitropolitului Vladimir pe muntele Atos


Am comentat la Publika TV (de la minutul 30) oficiile de mediere ale Bisericii Ortodoxe din [Republica] Moldova (BOM), respectiv deplasarea (pe 14-15 iulie - sâmbătă și duminică) pe muntele Atos a mitropolitului Vladimir, a premierului V. Filat și a liderului de la Tiraspol Evgheni Șevciuc. Consider că BOM trebuie să se implice în medierea conflictului, căci în predica de pe munte, una dintre fericirile despre care a vorbit Mântuitorul Iisus Hristos este: „Fericiți făcătorii de pace”. E bine că cei trei au mers, după cum s-a anunțat, într-o vizită privată, pe muntele (insula) Atos, numai că în lumina declarațiilor de până acum - prezumând că este vorba de credincioși - Șevciuc s-ar fi rugat pentru obținerea independenței „RMN”, iar V. Filat, sperăm, pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova (dacă excludem eventualitatea - idee expusă și de un alt invitat - discutării unor proiecte de afaceri comune).

Am spus că atâta timp cât liderii de la Tiraspol nu acceptă ideea unui stat comun (ei refuză să discute aspectul politic), negocierile dintre reprezentanții Chișinăului și ai Tiraspolului nu au nici un rost. Cedările și concesiile Chișinăului nu fac decât să legitimeze și să consolideze regimul de la Tiraspol. Mihai Cernencu mi-a replicat că nimeni nu știe ce înseamnă „stat comun” - confederație, federație sau stat unitar - făcând prin replica sa o confuzie între noțiunile de „stat comun” și „structura de stat” - ca parte a „formei de stat”. Am mai spus că discuțiile despre federalizarea RM sunt o repetare a poveștii alegerii președintelui: împărțirea blanei ursului care se plimbă prin pădure - în condițiile în care liderii de la Tiraspol s-au pronunțat clar împotriva federalizării, ei fiind pentru independența „RMN”. Dl Cernencu a replicat că cu 8 luni în urmă numeni nu ar fi intuit că Smirnov va fi înlocuit - deci totul este posibil în politică. Este ca și cum semnele cerului ne arată clar că va fi secetă, iar dl Cernenco speră în faptul că va ploua. Eu mă bazez nu pe minune (căci din nimic nu iese nimic), ci pe declarațiile clare ale șefilor de la Titaspol împotriva federalizării. Și atunci ce rost au duscuțiile pro și contra federalizării la televiziunile din Chișinău?... 

I-am replicat lui Teodor Cârnaț că nu e cazul să se vorbească de „regiune separatistă” - cu referire la regiunea nistreană. Republica Moldova este o republică separatistă, dar care nu s-a desprins de URSS, respectiv de succesoarea sa - Federația Rusă - decât cu o parte din teritoriul RSSM, care în perioada 1944-1991 s-a aflat sub ocupația regimului de la Moscova. Niciodată nicăieri liderii de la Tiraspol (atât regimul Smirnov cât și regimul actual) nu au declarat că vor să iasă din cadrul Republicii Moldova. Întrucât Guvernul Republicii Moldova (independentă din 27 august 1991) nu a controlat de facto regiunea nistreană („RMN” a fost proclamată la 2 septembrie 1990), este un fals să afirmi că „RMN” vrea să se separe de (să iasă din) RM: „RMN” nu a făcut parte din RM. Să afirmi că „RMN” este o regiune separatistă înseamnă să acorzi legitimitate regimului de acolo și să-i atragi simpatia comunității internaționale. În ultima perioadă de timp comunitatea internațională susține regiuni separatiste (vezi cazurile Timorul de Est, Kosovo sau Darfur/Sudanul de Sud). Nu exclud că cei de la Tiraspol (din perioada de aflare la putere a lui Smirnov sau din perioada actuală) au apelat sau pot apela la persoane publice din Chișinău, solicitându-le/motivându-i să declare că regiunea nistreană este separatistă, căci aceasta toarnă apă la moara oficialilor tiraspoleni. Cu regret, unele persoane bine intenționate din Republica Moldova cad în această capcană, promovând interesele Tiraspolului - prin declarații privind separatismul nistrean - în spațiul public al Republicii Moldova (la posturile de televiziune). Eu sper că Teodor Cârnaț și alții care gândesc ca el încă nu au reușit să convingă lumea. Căci atunci când o vor convinge - că în estul RM este vorba de o regiune separatistă (și nu de o rămășiță a ocupației sovietice/rusești) - cauza recuperării teritoriului respectiv va fi pierdută definitiv. Sau poate că ei au reușit deja?...

sâmbătă, 14 iulie 2012

CONFLICTUL DIN ZONA ESTICĂ A REPUBLICII MOLDOVA: SEPARATISM SAU OCUPAȚIE STRĂINĂ?


Din 1992 și până în prezent în spațiul public din Republica Moldova sunt folosite, atât de politicieni cât și de jurnaliști și formatori de opinie, expresiile „regim separatist”, „lideri separatiști” sau „republică separatistă”. Să luăm un exemplu de document oficial: scrisoarea din 12 noiembrie 2010 a fostului președinte interimar al RM Mihai Ghimpu, în adresa Secretarului General al Alianţei Nord-Atlantice, Anders Rasmussen, în legătură cu subiectul „retragerii trupelor ruse de pe teritoriul statului nostru”, difuzată de mai multe portaluri de ştiri [1].  „Trupele ruse pe teritoriul statului nostru nu sunt doar o sursă permanentă de pericol la adresa securităţii Republicii Moldova, dar şi de alimentare a separatismului transnistrean (s. A.L.), dat fiind faptul că liderii separatişti de la Tiraspol (s. A.L.) văd în prezenţa trupelor ruse, dislocate în regiune, un suport moral, politic şi material al acţiunilor lor”, notează Mihai Ghimpu (sau consilierul său pentru politică externă, care a elaborat textul). În primul rând, în ceea ce privește „separatismul”. Probabil că nu este un secret pentru nimeni faptul că Republica  Moldova este un stat separatist, care s-a separat de Rusia, sub ocupația căreia s-a aflat, ultima dată, din 1944 până în 1991. Ca stat separatist, Republica Moldova ar trebui să sprijine separatismul din simplul motiv că datorită separatismului această republică a obținut libertatea. Totuși, să fie oare Igor Smirnov, născut la Petropavlovsk-Kamceatski și sosit la Tiraspol în 1987 (președinte al RMN: 1990 – 2011) sau Vladimir Antiufeev, sosit aici după puciul din august 1991 de la Riga (ministru al Securității de Stat: 1991 – 2011), cei care au deținut puterea în zona nistreană până în decembrie 2011, lideri separatiști, iar regimul lor unul separatist? Dacă oficialii moldoveni vor stărui, inclusiv pe plan internațional, în promovarea ideii că există un „separatism transnistrean” în Moldova, aceasta nu va face decât să atragă simpatia opiniei publice internaționale pentru regimul de la Tiraspol, care, rezultă din declarațiile oficialilor de la Chișinău, luptă pentru libertate, așa cum Republica Moldova a luptat pentru libertatea sa în 1991-1992. Să ne înțelegem totuși: dacă de exemplu cele șase milioane de turci din Germania, cu sprijinul armatei turce, vor declara la un moment dat că au constiuit o republică germană riniană (de la denumirea râului Rin) – cu limba turcă utilizată de administrație şi în spaţiul public, nimeni nu-i va numi „separatiști”. Dacă cele opt milioane de imigranți din Magreb de pe teritoriul Franței, cu sprijinul armatei algeriene, vor declara republica franceza luareză (de la râul Luara) – cu limba arabă drept limbă oficială, nimeni nu-i va denumi „separatiști”. Îmi pare rău că dl Ghimpu l-a indus în eroare pe Secretarul General al NATO privind existența unui separatism în Moldova, acolo unde nu este vorba decât de o zonă de ocupație rusească și de un regim de ocupație. 

În al doilea rând, de ce „separatismul transnistrean (s. A.L.)”? Zona Republicii Moldova necontrolată de autoritățile de la Chișinău cuprinde cea mai mare parte a regiunii din stânga Nistru (fără satele Cocieri, Molovata Nouă, Coșnița, Pohrebea, Doroțcaia, Pârâta) și o parte din Basarabia sau Cisnistria (municipiul Bender și satele Gâsca, Proteagailovca, Chițcani, Cremenciug, Merenești și Zahorna). De ce „transnistrean”? Cineva care scrie în limba română ar trebui să utilizeze cuvinte care exprimă realitatea din teren. M. Ghimpu mai scria despre „aflarea lor (trupelor ruseşti, n. A.L.) în Transnistria”. Poate liderul PL nu știe, dar trupe rusești se află și pe teritoriul Basarabiei (Cisnistriei), la Bender, unde pot fi văzute cazarme cu drapelul Rusiei arborat. Este o deosebire importantă între conflictul de pe teritoriul RM, în care nu este vorba de separatism, și alte conflicte cu adevărat separatiste din lume (Kosovo, Abhazia, Osetia de Sud): zona de conflict de la noi nu are o denumire istorică. Este o parte din Transnistria și o parte din Basarabia – este o parte a Republicii Moldova, partea sa central – estică, aflată din 1944 până în prezent sub ocupație militară rusească. 

În al treilea rând, în legătură cu o altă idee a lui M. Ghimpu: „Îmi exprim speranţa că în cadrul negocierilor actuale privind regimul de control al armamentelor, poziţia Republicii Moldova privind prezenţa ilegală a trupelor ruse pe teritoriul său – şi anume retragerea imediată, ordonată şi completă a trupelor ruse (s. A.L.) de pe teritoriul Republicii Moldova – va fi auzită şi luată în seamă”. Cred că retragerea trupelor ruse ar putea însemna blocarea definitivă a rezolvării problemei. Conducerea Rusiei (de exemplu, președintele Putin) ar putea să-l telefoneze pe președintele Republicii Moldova și să–i spună că în cinci minute, în care cei doi vorbesc, trupele rusești se retrag. La sfârșitul convorbirii ar putea să-l îndemne să meargă să verifice dacă mai găsește în zona respectivă vreo unitate cu drapelul rus arborat. Desigur, n-o să-i permită să pătrundă pe teritoriul respectiv serviciile care efectuează contrulul la intrarea în zonă. Dar Putin ar putea să-l ajute și cu aceasta – să intervină ca să i se permită președintelui țării, eventual împreună cu M. Ghimpu, să inspecteze unitățile militare și să constate că nu mai există niciun drapel rus arborat sau militari cu epoleți rusești (adică: în cele cinci minute ale discuției telefonice militarii ruși își vor fi înlocuit epoleții rusești cu cei al „republicii” de pe Nistru - RMN). Deci, este posibilă o situație în care în zona de ocupație rusească militarii ruși să-și înlocuiască epoleții (cei rusești cu cei nistreni), totul rămânând însă pe vechi, trupele rusești rămânând în continuare acolo, sub comanda și cu sprijinul Moscovei. Deși M. Ghimpu era „ferm convins că retragerea completă a trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova va crea premisele necesare pentru reglementarea conflictului transnistrean pe cale paşnică şi va contribui, inclusiv, la consolidarea stabilităţii şi securităţii în regiune”, cred că singura soluție a acestui conflict este cererea exprimată de Republica Moldova ca Rusia să retrocedeze zona sa de ocupație de pe teritoriul țării noastre. Retrocedare înseamnă înlocuirea armatei de ocupație cu armata țării noastre (sau, în primă fază, cu trupe internaționale), preluarea teritoriului de către organele de menținere a ordinii publice (în primă fază pot fi și unități de poliție din străinătate, cu mandat internațional), preluarea teritoriului de către serviciile de securitate și organizarea unor alegeri libere pentru înlocuirea regimului de ocupație cu o administrație democratică. Locuitorilor din satul Corjova, raionul Dubăsari, și din celelalte sale, care, în mojoritatea lor, sunt locuite de etnici moldoveni (așa cum se identifică ei), să li se garanteze dreptul și să li se ofere posibilitatea de a-și alege autoritățile locale, iar aleșii lor să fie la adăpost de orice amenițări, intimidări și persecuții din partea unor cazaci sau coloniști. Fără acestea, problema asigurării securității RM pe întreg teritoriul său desigur că nu va fi rezolvată.

      Din păcate, fostul președinte Ghimpu a reușit să mențină o stare de confuzie în ceea ce privește datele conflictului ruso – moldovenesc din partea estică a RM. Într-o știre din 9 decembrie 2010, publicată de portalul de știri ”Moldova azi” [2], dar și de alte portaluri de știri [3], este citat un comunicat de presă al Președinției, în care se arată că secretarul general al NATO, Anders Fogs Rasmussen, în răspunsul său adresat fostului președinte Ghimpu, menționează că NATO acordă atenție „conflictului prelungit din regiunea transnistreană a Republicii Moldova”. În al doilea rând, întrucât dl Ghimpu recunoștea, ca și ceilalți predecesori ai săi, „Transnistria” ca entitate și respectiv ca subiect în conflict și în negocieri, dl Rasmussen saluta angajamentul consistent și plenar al autorităților de la Chișinău de a soluționa pe cale pașnică „diferendul transnistrean”, precizând că negocierile înternaționale în formatul 5+2, purtate cu asistența OSCE, sunt un cadru legal și corect pentru continuarea discuțiilor. M. Ghimpu repeta aceleași neadevăruri, în loc să explice secretarului general al NATO, că este vorba de un conflict interstatal, ruso-moldovenesc; că Moldova, care s-a aflat sub ocupație sovietică – așa cum este stipulat în decretul prezidențial din 24 iunie 2010, semnat chiar de Ghimpu, privind comemorarea zilei de 28 iunie 1940 ca zi a ocupației sovietice – în 1992 s-a separat de Rusia, însă armata ocupantă nu a părăsit întreg teritoriul țării noastre, ci menține până în prezent o parte a sa sub ocupație militară. Republica Moldova este separatistă pentru că teritoriul său a fost ocupat cu forţa, iar în 1992 statul moldovean a luptat pentru libertate (în războiul numit oficial „pentru apărarea independenței şi integrităţii teritoriale”). Suntem singura republică fost sovietică ce a luptat pentru independența și suveranitatea sa (asupra întergului său teritoriu). De aceea, declarația făcută de fostul președinte al RM V. Voronin la ședința festivă dedicată sărbătoririi aniversării a 15-a a proclamării independenței în 2006, cum că noi am fi primit independența „ca pe un cadou”, este cel puțin bizară. Poporul Moldovei a luptat pentru separarea de Rusia și, în fapt, noi și acum suntem separatisti: vrem sa ne separăm de Rusia cu teritoriul nostru estic, rămas sunb ocupație militară rusească. Culmea este că guvernanţii de la Chișinău – fiind guvernanții separatiştilor – îi numesc pe ocupanții de la Tiraspol separatiști. Cu regret, aceasta este poziția atât a conducerii de ieri (Voronin), cât și a celei de azi (Filat, Lupu, Ghimpu), oameni politici care nu se deosebesc în aceasta privință. Este timpul ca cei de la conducerea RM să promoveze adevarul, să nu mai fie ostatecii stereotipurilor impuse prin manipulare sau prin incompetență. Cred că fără recunoașterea și promovarea adevărului nu există șanse pentru recuperarea teritoriul din estul Republicii Moldova. Este important să fie pusă corect problema – căci numai cu condiția formulării corecte ea poate fi soluționată.

Până când chestiunile fundamentale privind conflictul nu vor fi înţelese şi afirmate – cine sunt actorii, care este natura/esența conflictului, ce precedente istorice pot fi aplicate – măsuri (inițiative) ca cele transmise la 13 decembrie 2007 de către autorităţile moldoveneşti regimului de la Tiraspol, cu privire la construcţia de poduri şi şosele, gestionarea în comun a căii ferate şi înfiinţarea unui post de televiziune comun etc., evident că nu au nici un rost, ci doar vor întări regimul de ocupație de acolo (așa cum s-a întâmplat cu reluarea circulaţiei trenului personal pe ruta Chişinău – Odesa, via Bender şi Tiraspol în toamna anului 2010) întrucât  asemenea măsuri de reconstrucţie socio – economică şi dezvoltare se referă la faza „consolidării procesului de pace” [4]. Or, încă nu a avut loc o reconciliere în conflictul ruso-moldovenesc, de aceea măsurile respective sunt premature. Pentru ca să consolidezi, trebuie să ai pusă o temelie pe care să construiești, trebuie să se ajungă la o viziune comună a părților implicate în conflict, ceea ce până în prezent nu se poate observa.

După calificarea CEDO în cauza Ilașcu și în cauzele celorlalți membri ai așa-zisului grup Ilașcu, Federația Rusă își exercită jurisdicția în regiunea nistreană a Republicii Moldova. În 1992 a avut loc un război ruso-moldovenesc, respectiv există un conflict ruso-moldovenesc îngheţat. Deci, este incorect să se vorbească despre un conflict „între Moldova şi Transnistria”, cum afirmă unii diplomați, de exemplu William Hill. Rusia a fost recunoscută ca fiind parte implicată în conflict printr-o decizie a CEDO din 2004 în „Dosarul Ilaşcu”. La 15 noiembrie 2011 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat din nou Rusia, pronunţând o decizie prin care a obligat statul respectiv să plătească noi despăgubiri, în valoare totală de 160 mii de Euro: câte 60 000 de Euro, în calitate de prejudicii, foştilor deţinuţi ai regimului de la Tiraspol, Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa şi, respectiv, câte 20 000 de Euro rudelor acestora. Rusia a fost obligată să plătească pentru detenţia ilegală în care au rămas Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa până în 2007. Asta deşi CEDO încă în 2004 a obligat statele respondente (Federaţia Rusă şi Republica Moldova) să asigure eliberarea imediată a acestora. Curtea a constatat că Federaţia Rusă nu a îndeplinit hotărârea CEDO din 8 iulie 2004, care prevedea eliberarea imediată a lui Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa. În ştirea „Unimedia” din 15 noiembrie 2011, intitulată „Dosar de 160 mii Euro! Rusia condamnată din nou la CEDO pe cazul Ilaşcu!”, se mai menţionează: „Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa au fost arestaţi de către «autorităţile neconstituţionale ale Republicii Moldoveneşti Nistrene» pentru pretinse acte «teroriste» în cadrul conflictului armat din 1991-1992. Cererea către CEDO a fost înaintată în 2005, când Andrei Ivanţoc era deţinut în Tiraspol, iar Tudor Popa – în Hlinaia. Ei au fost eliberaţi abia în iunie 2007. CEDO a constatat că reclamanţii au fost supuşi relelor tratamente şi torturii şi detenţia acestora a fost arbitrară, violând articolele Convenţiei Europene cu privire la Drepturile şi Libertăţile Fundamentale. În această cauză s-a examinat şi legalitatea detenţiei, precum şi condiţiile în care reclamanţii au fost deţinuţi după 8 iulie 2004. La fel s-au examinat şi plângerile cu privire la restricţiile de a avea întrevederi şi contacte cu membrii familiilor acestora. Curtea a decis că cei doi deţinuţi cad sub jurisdicţia Federaţiei Ruse (subl. A.L.) şi că Rusia este obligată să achite reclamanţilor câte 60 000 de Euro şi 20 000 de Euro rudelor celor doi, cu titlu de compensare a prejudiciului moral şi material, plus 5240 de Euro, total, drept compensare a costurilor şi cheltuielilor în proces. Deşi dosarul este împotriva Rusiei şi Republicii Moldova, CEDO a stabilit că Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive de asigurare a drepturilor reclamanţilor prin prisma Convenţiei, începând cu iulie 2004, şi a luat în considerare obiecţia Guvernului RM cu privire la lipsa con­trolului efectiv asupra teritoriului Transnistriei” [5].

Există câteva argumente în favoarea ideii că nu se poate vorbi de zona nistreană a Republicii Moldova ca despre „o regiune separatistă”. În actele de formare a „RMN” autorii nu au scris nicăieri că „RMN” iese din componența RSSM. Republica Moldova a ieșit din componența URSS. După cum este scris în Declarația de independență, RM „CERE[A] Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să înceapă negocieri cu Guvernul Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupație a acesteia și să retragă trupele sovietice de pe teritoriul național al Republicii Moldova” [6]. URSS și succesoarea sa Federația Rusă și-a retras trupele doar de pe o parte a teritoriului RM care se afla sub ocupație. Zona nistreană a rămas până în prezent sub ocupația Federației Ruse. Să utilizezi astăzi clișeul „zonă nistreană separatistă” înseamnă să legitimezi regimul de acolo și să-i atragi simpatia comunității internaționale, care a sprijinit cazurile reale de sparatism: Darfur (Sudanul de Sud), Kosovo, Timorul de Est ș. a.. În realitate, Republica Moldova este o republică separatistă, dar care până în prezent nu s-a separat complet de Federația Rusă: Moscova menține până în prezent o parte a teritoriului moldovenesc sub ocupație.

În condițiile regimului rusesc de ocupație, de o importanță aparte este problema drepturilor omului, care trebuie analizată pe două paliere: a) respectarea drepturilor omului în regiunea nistreană, asigurarea accesului rezidenților din acea zonă la instranțele din RM (curțile de apel, Curtea Supremă) și la CEDO; b) respectarea drepturilor culturale ale comunității moldovenești din zonă. Autoritățile de la Chișinău ar putea să ceară trecerea la alfabetul latin a limbii moldovenești folosite în școlile din satele regiunii nistrene, să contribuie la asigurarea cu manuale și literatură artistică (măcar a clasicilor literaturii) a școlilor și bibliotecilor de acolo, așa cum lucrează în acest sens Feredația Rusă și Ucraina, să ceară autorităților de la Tiraspol ca celor 300 de elevi și 46 de învățători ai liceului din Grigoriopol, care sunt nevoiți să parcurgă zilnic 36 km de la Grigoriopol până în satul Doroțcaia [7], să li se permită să desfășoare procesul educațional în orășelul Grigoriopol. Problema este însă că Guvernului Filat nu îi pasă de soarta moldovenilor de acolo – atât în ceea ce privește respectarea drepturilor culturale ale comunităților etnice (în primul rând ale celei moldovenești), cât și în ceea ce privește respectarea drepturilor omului. RM poate să ceară respectarea acestor drepturi în cadrul consultărilor în formatul 5+2: de ex. recunoașterea statutului de parte egală a RMN, reluarea circulației trenurilor pe sectorul nistrean al căii ferate, colaborarea vamei moldovenești cu vama nistreană – în schimbul revenirii la alfabetul latin a limbii moldovenești, cum este numită în zona nistreană, permiterea accesului autorităților de la Chișinău în școlile moldovenești din zonă și asigurarea lor cu manuale și literatură didactică (moldovenii de acolo preferă să-și dea copiii în școli cu predarea în limba rusă, pentru că acelea sunt mai bine dotate, iar profesorii au o pregătire mai bună), respectarea dreptului sătenilor din localitățile Corjova și Mahala (raionul Dubăsari) ca localitățile lor să constituie o comună, respectarea dreptului lor de a-și alege primarul și consiliul sătesc (practic, să li se recunoască dreptul de a se afla sub jurisdicția RM; acum cele două localități sunt considerate de către autoritățile de la Tiraspol ca părți ale orașului Dubăsari), accesul organelor de control ale RM în penitenciarele din zona nistreană ș.a.. Cu părere de rău însă, reprezentanții RM la negocierile în formatul 5+2 acceptă tot ce le cer reprezentanții Tiraspolului, fără să abordeze problemele reale cu care se confruntă populația din zona nistreană. Să nu uităm că în practica internațională sunt prevăzute și sancțiuni ale comunității internaționale cu privire la regimuri care nu respectă drepturile omului. Autoritățile de la Chișinău însă nu numai că nu informează comunitatea internațională despre starea de fapt din zona rusească de ocupație de pe teritoriul Republicii Moldova, dar prin concesiile făcute întăresc acest regim. Iar prin calificative gen „regim separatist”, „lideri separatiști” și „republică separatistă” atrag simpoatia comunității internaționale față de regimul de la Tiraspol. O țară ca Republica Moldova, cu o conducere care, din incompetență sau trădare, face asemenea afirmații, merită oare ca zona nistreană să-i fie retrocedată?...
Note:
1. Textul integral al scrisorii a fost publicat pe mai multe portaluri de ştiri: http://www.azi.md/ro/story/14666, http://unimedia.md/?mod=news&id=25989, http://www.arena.md/?go=news&n=1513&t=Mihai_Ghimpu_cere_ajutorul_NATO, 12.11.2010.
4. Ghica, Luciana Alexandra; Zulean, Marian (coordonatori),   „Politica de securitate naţională. Concepte, instituţii, procese”, Editura ”Polirom”, Iaşi, 2007, p. 244.
5. Dosar de 160 mii Euro! Rusia condamnată din nou la CEDO pe cazul Ilaşcu!, 15.11.2011, http://unimedia.md/?mod=
news&id=41210
, accesat: 30.04.2012.
6. Snegur Mircea, Labirintul destinului. Memorii, Volumul 2, Chișinău, 2008, p. 247.
7. Filip Corneliu, Dosarul Transnistria. Istoria unui „conflict înghețat”, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2011, p. 210.  

Articolul a fost elaborat pentru masa rotundă: „Fenomenul separatismului în Republica Moldova: 20 de ani după conflictul militar de pe Nistru”, Chișinău, 5 iunie 2012.

vineri, 13 iulie 2012

Despre diferențele de hărți editate de Tiraspol și Chișinău/VIDEO

Am acordat un interviu site-ului Moldova.org.


Despre aprecierea (condamnarea) „regimului totalitar comunist din Republica Moldova”

Se pare că acest moment a fost așteptat de toată suflarea poporului acestei țări: joi, 12 iulie 2012, Parlamentul Republicii Moldova a condamnat crimele regimului comunist totalitar. Toate ar fi fost cum se cuvine, dar o replică a raportorului care a prezentat deputaților proiectul Hotărârii - Mihai Ghimpu - a scos în vileag partea ascunsă a aisbergului cu denumirea „Hotărâre privind aprecierea istorică și politico-juridică a regimului totalitar comunist din Republica Moldova”. Se pare că e un aisberg lansat să distrugă ceva în câmpul politic moldovenesc. Spre sfârșitul dezbaterilor, răspunzând la întrebarea unui deputat comunist, Mihai Ghimpu a spus că prin interzicerea simbolurilor comuniste, PCRM nu va mai folosi nostalgia oamenilor (alegătorilor)... Prin aceasta, Ghimpu a arătat cauza demersului său: lipsirea PCRM-ului de sprijinul unei mari părți a electoratului... Așa este clarificată și denumirea Hotărârii - de ce „regimul totalitar comunist din Republica Moldova”, când se știe că regimul respectiv a fost în RSSM...

Desigur, lupta politică este ceva firesc într-o societate democratică. Dar atunci când în această luptă - murdară, orice ai zice - este folosită tema dureroasă a victimelor regimului totalitar sovietic, un partid care comite o asemenea impietate se cam compromite. Dând dovadă de o veritabilă mentalitate sovieto-comunistă, PL-ul și susținătorii săi din Parlament luptă cu consecința, nu cu cauza unui fenomen. În loc să efectueze reforme care să conducă la îmbunătățirea nivelului de trai al poporului Republicii Moldova (așa încât oamenii să fie mândri de statutul de cetățeni ai acestui stat independent și să nu plece în cele patru zări pentru a-și câștiga o bucată de pâine), PL-ul luptă cu PCRM-ul ce folosește în campaniile electorale nostalgia oamenilor care o duc greu în prezent. Și întrucât sprijinul electoral al PCRM-ului este mare, rezultă că mulți sunt cei care o duc greu în această țară (dintre cei care încă nu au plecat peste hotare). Desigur, așa este mult mai simplu - să te răfuiești cu un adversar politic prin hotărâri parlamentare și amendamente la legea partidelor - decât printr-o bună guvernare, care să conducă la îmbunătățirea condițiilor  de trai... Numai că aceasta este o practică totalitară și proto-comunistă... Slavă Domnului, actuala putere nu poate extermina și deporta actualii nostalgici ai URSS, dar se pare că aceștia le stau unora în gât...

Prin Hotărârea în cauză fractura între cele două părți ale societății moldovenești s-a mărit. Respectul față de oponenți nu caracterizează actuala AIE. Se pare că sunt departe de ei cuvintele lui Ion Rațiu: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”. Poate că cei de la putere ar fi trebuit să se ocupe mai mult de consecințele secetei ce poate genera scumpirea prețurilor la produsele alimentare și mai puțin (sau deloc) de răfuieli cu adversari politici „din Republica Moldova”, aflați acum în opoziție. Poate că ar fi bine ca cei de la putere să însușească cuvintele președintelui Abraham Lincoln: Poți să-i păcălești pe unii o perioadă, dar nu poți să-i păcălești pe toți tot timpul.

Este importantă condamnarea crimelor regimului sovieto-comunist de către Parlamentul RM (chiar dacă reprezentanții PCRM spun că aceste crime au fost condamnate de PCUS și de Parlamentul Sovietic). Și sper că această condamnare politică - printr-o Hotărâre cu o denumire corespunzătoare/adecvată - va urma (va fi adoptată la rece de un Parlament imun la arșița emoțională - la ura față de PCRM-iști și nostalgicii sovietici). Dar ceea ce este mai important la etapa actuală - este abandonarea practicilor sovieto-comuniste în modul de activitate a instituțiilor statului și în primul rând a Parlamentului. Pe 6 aprilie 2011 am participat la audierile din Comisia cultură, educaţie, cercetare, tineret, sport şi mass-media privind un concurs pentru ocuparea câtorva posturi vacante de membri ai CCA. La remarca deputatului PCRM Inna Șupac, că acel concurs era o farsă (oamenii PL-ului și PLDM-ului care vor ocupa funcțiile respective fiind dinainte cunoscuți), deputatul liberal Corina Fusu i-a replicat tăios: Voi ați făcut la fel!

Atunci când cei aflați la putere nu își vor mai putea permite - din considerente de moralitate și conștiință - să recurgă la practici totalitare (din perioada sovietică sau din perioada Republicii Moldova independente - de exemplu, a guvernării PCRM) atunci crimele sovieto-comuniste vor fi condamnate definitiv. Poate că aceasta se va întâmpla atunci când în Parlamentul RM vor ajunge oameni care nu s-au format în regimul totalitar sovieto-comunist...

joi, 5 iulie 2012

Federalizarea Republicii Moldova

Am participat la o emisiune pe tema federalizării Republicii Moldova. Consider că unii oameni politici din Chișinău (de ex. I. Dodon) și unii comentatori politici repetă greșala legată de alegerea (fără succes timp de 917 zile) președintelui țării: împart blana ursului, care se plimbă prin pădure (vorba lui Anatol Țăranu). Așa cum atunci au repartizat postul respectiv PD-ului, discutând candidatura lui M. Lupu, fără să aibă asigurat numărul necesar de voturi, așa acum se discută chestiunea federalizării fără să existe măcar un semn de la autoritățile de la Tiraspol că ele ar accepta așa ceva.
Nina Ștanski, ministrul de Externe de la Titaspol, a difuzat pe Facebook un comunicat de presă privind activitatea Consiliului experților de pe lângă Ministerul de Externe, din care fac parte personalități ale societății civile nistrene (ca într-o formațiune statală cu adevărat democratică). La Chișinău, autoritățile moldovene, fără să aibă o viziune clară cu privire la modul de soluționare a conflictului și, respectiv, de purtare a negocierilor, nu au nevoie de un asemenea Consiliu, nu solicită opiniile societății civile, crezându-se cele mai inteligente din lume și din toate timpurile (probabil, nativ, ceea ce, după cum se știe este o prostie - pentru că inteligența se dobândește și e proprie oamenilor modești și smeriți, care, vorba lui Socrate, „știu că nu știu nimic”).  


День за днём

День за днём

luni, 2 iulie 2012

ŞTEFAN CEL MARE – SIMBIOL NAŢIONALIST?

                                                                                                                       


I. Mai ales după dezintegrarea pe cale violentă, cu prețul a numeroase pierderi de vieți omenești, a Iugoslaviei, cercetările privind naționalismul au proliferat în Occident. În Republica Moldova nu am consemnat până în prezent încercări notorii în acest sens, cu toate că acestea se impuneau, cel puțin în contextul analizării cauzelor conflictului de pe Nistru din 1992. În ultimul timp în literatura de specialitate se statornicește tot mai adânc diferența între noțiunile de „naționalism” și „patriotism”. Personal împărtășesc opinia cercetătorului francez Paul Sabourin care, făcând referire, la rândul său, la alți autori, afirma că „patriotismul înseamnă a-i iubi pe ai tăi, naționalismul înseamnă a detesta pe alții” [1]. Din păcate, de la o simplă detestare, naționalismul a ajuns de-a lungul timpului o ideologie politică foarte periculoasă. În 1994, un grup de intelectuali francezi și polonezi (printre semnatari menționăm nume precum Adam Michnik și Pascal Bruckner) au lansat „Declarația de la Cracovia” în care se menționează: „Față de renașterea fenomenelor naționale la care asistăm astăzi în toată Europa, trebuie să fie introdusă o distincție foarte clară între afirmarea faptului național, ca expresie a unei identități colective și de rezistență la opresiune,  și neonaționalismul care se prezintă ca ideologie exclusivă a interesului național, într-o formă opresivă, anexionistă și chiar rasistă” [2]. În opinia lui Sabourin, din naționalism poate proveni șovinismul, care „ne face să ne gândim că Națiunea căreia îi aparținem este superioară oricărei alta. Dar, dacă acest sentiment se bazează pe ideea de rasă, ajungem atunci la forma cea mai oribilă, la cel mai extrem naționalism, al cărui exemplu este nazismul” [3]. De șovinism este legată xenofobia, care, deși semantic înseamnă „frica de străini”, a ajuns să însemne detestarea străinilor.


Este interesant că încă în 1933 directorul ziarului bucureștean „de luptă politică și spirituală” – „Credința” – Alexandru Teodorescu (semna Sandu Tudor), care a locuit și lucrat în anul 1927 la Chișinău, făcea încă în perioada interbelică o distincție clară între naționalism și patriotism: „una este «dragostea de neam și lege» și alta este «naționalismul», una este fireasca și adevărata iubire a pământului și neamului din care ai venit la lumina soarelui și alta este «ideea» exploatată azi [1933] de demagogi, «ideea» nației cu «ism» în coadă, naționalismul, adus de bonjuriști, de peste hotare, din Parisul revoluției franceze” [4]. Publicistul român revenea într-un articol ulterior și arăta deosebirea între naționalismul din secolul XIX, de inspirație franceză, și cel din anii ’30 ai secolului XX, de origine germană: „Trebuie să recunoaștem, cu adevărat, deosebirea între cele două revoluții, cea franceză și cea germană, una care a inspirat ieri pe «bonjuriști», iar alta azi, pe «gardiști» [referire la mișcarea politică Garda de Fier, notă A.L.]. Care este această deosebire? Revoluția germană nu are de a face cu generozitatea romantică și ideologică a «marii națiuni» care voia să elibereze toate popoarele. Revoluția germană e mult mai concretă, mai practică și numai pentru sine” [5].


Făcând o succintă incursiune în istoria teritoriului ce constituie astăzi statul Republica Moldova, putem afirma cu tărie că de-a lungul secolelor aici s-au statornicit relații de conviețuire în comuniune a reprezentanților diferitelor etnii. Un prim moment rușinos s-a înregistrat în 1903, când o grupare antisemită de inspirație rusească, însuflețită de deputatul în Duma de Stat de la Sankt Petersburg, Vladimir Purișchevici, și de directorul ziarelor chișinăuene „Bessarabeț” și „Drug”, renegatul Pavel Crușevan, a înfăptuit primul pogrom din Imperiul țarist. Al doilea moment de intoleranță etnică s-a înregistrat în perioada războiului al II mondial (1941-1943), când regimul Antonescu s-a răfuit cu evreii basarabeni, deoarece, reprezentanți ai acestei etnii au întâmpinat cu flori tancurile sovietice la 28 iunie 1940, iar bande formate din evrei bolșevici au atacat ofițeri din armata română, care se retrăgeau, având ordin să nu răspundă provocărilor, și pe care îi dezarmau, le luau curelele și le tăiau nasturii ca să le cadă pantalonii, și îi „dezonorau” turnându-le oalele de noapte cu excremente și urină peste capete, după cum scrie Paul Goma în cartea sa „Basarabia” (fapt pentru care unii militari s-au sinucis). Este de presupus că la 22 iunie 1941 majoritatea acestor făptași a trecut Nistrul, retrăgându-se cu Armata Roșie. Astfel, majoritatea evreilor care au rămas între Nistru și Prut, și care au fost deportați în Transnistria, nu aveau nici o legătură cu atacurile bandelor respective asupra soldaților Armatei Române în retragere la 28 iunie 1940. Este de remarcat că atât în 1903, cât și în 1941 manifestările de antisemitism erau opera unor persoane străine de tradiția locului, care se caracterizează printr-o conviețuire pașnică a tuturor etniilor.


În perioada de ocupație sovietică a teritoriului dintre Nistru și Prut (1944-1991), când a fost constituită RSSM, populația autohtonă din acest ținut a fost supusă unei crunte deznaționalizări și rusificări, mai accentuate decât cea din perioada Imperiului Rus (1812-1918), datorită colonizării masive cu populație alogenă în orașe, datorită învățământului obligatoriu în limba rusă sau – în școlile moldovenești – printr-o limbă „moldovenească” deformată, constituită din calcuri din limba rusă, datorită televiziunii și radiodifuziunii moscovite, ziarelor centrale gen „Pravda” și „Izvestia” la care abonarea, în dese cazuri, era obligatorie. În această perioadă în RSSM nu se puteau achiziționa cărți editate în România socialistă de peste Prut, iar călătoriile acolo erau rezervate numai celor cu dosare în regulă la KGB. Cei care doreau asemenea cărți trebuiau să plece la Moscova sau Cernăuți la librăriile „Drujba”. În acest context, figura lui Ștefan cel Mare a devenit un simbol al rezistenței la tentativele de ștergere a identității etnice autohtone în RSSM și de formare a poporului sovietic vorbitor de o limbă rusă de lemn. Câtă vreme la postamentul statuii lui Ștefan cel Mare din centrul Chișinăului erau depuse flori, adesea pe ascuns (noaptea) și cu urmări nefaste pentru cei care făceau aceasta, era clar că spiritul etnic autohton în RSSM nu era înfrânt. În acest context se poate afirma cu hotărâre că cei care venerau „cultul” Domnitorului și care la ședințele cenaclului „A. Mateevici”, în a doua jumătate a anilor ’80, cântau în cor cântecul de jale la moartea Voievodului, nu erau naționaliști.


Semnificativ este faptul că populația și autoritățile din RSSM nu s-au aflat, în context unional, în avangarda luptei de eliberare națională de sub ocupația sovietică, așa cum au făcut republicile baltice (pe străzile Vilniusului într-o luptă inegală cu tancurile sovietice au căzut răpuși câțiva patrioți), Republica Moldova proclamându-și independența abea după ce Ucraina a făcut-o și când era clar că Moscova nu își va mai folosi armata la Chișinău.


În 1992 conflictul de pe Nistru nu numai că nu a avut un caracter naționalist, ci nici măcar un caracter etnic. Printre primii polițiști ai Republicii Moldova căzuți în incidentul armat de la Dubăsari (1991) s-a numărat și etnicul rus Ghenadii Iablocikin, iar comisarul secției de poliție de la Tighina, care a rezistat eroic până la încheierea ostilităților (și până la venirea Detașamentului cu destinație specială, condus de Anton Gamurari, care a salvat polițiștii aflați sub focul cazacilor în comisariatul de Poliție), este tot un etnic rus – colonelul Gusleakov. Consider că manifestări naționaliste de genul celor din Iugoslavia, luând forma unor purificări etnice, nu sunt posibile în Republica Moldova, unde conviețuiesc de secole comunități etnice istorice: la nord și la est ucraineni, la sud găgăuzi și bulgari. Asemenea manifestări nu sunt posibile cu atât mai mult cu cât căsătoriile mixte au fost și mai sunt pe larg răspândite.


II. În prezent nu există ideologi ai naționalismului la Chișinău (o tentativă palidă a fost făcută de publicistul Nicolae Dabija [6]). Dacă în Republica Moldova ar exista ideologi care ar dori să inspire mișcări politice naționaliste (de genul partidului lui Jirinovski în Rusia și al doamnei Le Pen în Franța), ar putea fi folosită figura istorică a lui Ștefan cel Mare în calitate de simbol naționalist? Dacă ținem cont de realitățile ce îl privesc pe Domnitor, putem afirma că nu. Ștefan cel Mare nu a avut nimic naționalist în acțiunile sale. Nu este de mirare, întrucât se știe că naționalismul apare la 1789, odată cu Revoluția Franceză, și s-a manifestat de-a lungul secolului XIX – secolul națiunilor și al statelor naționale. În acțiunile lui Ștefan nu numai că nu întrezărim o „detestare a străinilor”, dar Domnitorul, se pare, chiar i-a îndrăgit (ceva cu totul opus celebrelor versuri eminesciene din „Doina”: „Cine a-ndrăgit străinii, Mânca-i-ar inima cânii”). În 1474, după cum scrie cronicarul Grigore Ureche, „Au luat Ștefan vodă cetatea Teleajenului [în Valahia, notă A.L.] și au tăiat capetele pârcălabilor și muierile lor le-au robitu și mulți țigani au luat [subl. A.L.] și cetatea au ars-o” [7]. Reținem din acest pasaj că Ștefan cel Mare a contribuit la creșterea numărului țiganilor în Moldova. Același Grigore Ureche, referindu-se la anul 1498, „când au prădat Ștefan vodă țara Leșască” notează: „Și mulți oameni, bărbați, muieri, copii, au scos în robie, mai mult de 100 000, mulți de aceia au așezatu Ștefan vodă în țara sa, de și până astăzi [anii de viață ai lui Ureche: 1602-1647, notă A.L.] trăiește limba rusască [ucraineană, notă A.L.] în Moldova, ales pre unde i-au descălecatu, că mai a treia parte grăiescu rusește” [8]. Așadar, vedem că pentru Domnitor nu conta puritatea etnică a țării sale. Actele cancelariei domnești de la Suceava, se știe, erau scrise în limba slavă veche. Prima soție a Domnitorului a fost Evdochia, soră cu Simion, cneazul din Kiev (din această căsătorie a rezultat singura fiică a lui Ștefan, Elena, măritată cu „Ioan, fiul țarului muscălesc Ioan și al unei principese de Tver” [9]) și este de presupus că în familia Domnitorului se vorbea în limba ruteană (ziaristul Nicolae Dabija imputa în articolul menționat mai sus președinților Republicii Moldova Mircea Snegur, Petru Lucinschi și Vladimir Voronin că soțiile lor, de etnie rusă, nu au învățat limba soților; nu știm dacă Evdochia a învățat-o. În orice caz, N. Iorga nota că Elena, singura fiică a Domnitorului, „pentru aceasta putu să se și mărite în Moscova” [10], adică pentru că a crescut într-un mediu lingvistic slav, întreținut de mama sa).


Putem afirma, după sursele de care dispunem, că Ștefan cel Mare nu numai că nu a manifestat sentimente „naționaliste”, dar nici măcar sentimente etnice (nu a manifestat o conștiință etnică). Cercetările unui grup de istorici de la Facultatea de Istorie a Universității București, coordonați de Lucian Boia, au demonstrat că nici peste un secol de la moartea lui Ștefan cel Mare, la 1600, Domnitorul Mihai Viteazul (unificatorul pentru scurt timp al celor trei state cu populație românească) nu se conducea în acțiunile sale de o conștiință etnică (națională). În schimb este cert că Ștefan cel Mare a manifestat o conștiință religioasă paneuropeană. Iată ce scria Domnitorul mai multor prinți ai Europei la 12 ianuarie 1474: „Țara noastră este poarta creștinătății, pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care este țara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de așa ceva – atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie. Iar noi din partea noastră făgăduim pe credința noastră creștinească și cu jurământul Domniei-Noastre că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat dușmanului mâna cea dreaptă”. De asemenea, numeroasele biserici și mănăstiri edificate de Domnitor sunt o mărturie a conștiinței sale religioase. Dar cel mai important lucru este că Domnitorul era un practicant ortodox, având un duhovnic iscusit, „(...) cuviosul Daniil, cel care-i îndrumase pașii în viață, susținându-l cu binecuvântatul lui har în momente tragice” [11].


Așadar, Ștefan cel Mare poate fi și este un simbol al apartenenței europene a Moldovei, este un simbol al statului medieval moldovenesc, este un simbol religios („Ce după moartea lui, pănă astăzi îi zicu lui sveti Ștefan vodă” [12]), dar nu numai că nu este un simbol naționalist, nu este nici măcar un simbol etnic (nu este un simbol etnic moldovenesc pentru că nu există o etnie moldovenească – „Rumânii, câți se află lăcuitori în Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramoroșu, de la un loc sântu cu moldovenii și toți de la Rîm să trag” [13]) – și nu este un simbol al etniei române pentru că a purtat războaie cu Domnitorul Munteniei Radu cel Frumos, fără să simtă vreun sentiment de solidaritate etnică față de acesta și față de locuitorii munteni, ci „pre obiceiul firii omenești de ce are, de aceea poftește mai mult, de nu-i ajunse lui Ștefan vodă ale sale să le ție și să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză” [14]: „Vă leato 6992 [1484] Ștefan vodă într’o noapte au prădatu și au arsu toată Țara Muntenească” [15]. Cu toate acestea, au existat tentative de folosire a figurii lui Ștefan cel Mare în calitate de simbol etnic (național) sau chiar naționalist. Primele încercări le fac încă reprezentanții generației pașoptiste (de exemplu, Asachi, Bolintineanu), apoi la sfârșitul secolului XIX, Delavrancea, în sfârșit în perioada regimurilor totalitare ale lui Antonescu și Ceaușescu. În prezent, la Chișinău se încearcă folosirea figurii lui Ștefan cel Mare în calitate de simbol al „etniei moldovene” și al „limbii moldovenești”, lucruri ce nu au nimic în comun cu realitățile istorice. 


Și totuși, figura istorică a lui Ștefan cel Mare este de actualitate astăzi, anume făcând abstracție de mitul Domnitorului – simbol naționalist sau etnic. Oricât ar părea de exagerată afirmația mea, prin utilizarea unui termin modern, Ștefan cel Mare a reușit să creeze, pe timpul domniei sale, un exemplu atât de util nouă astăzi de stat „multicultural”, a reușit să unească laolaltă oameni vorbitori de limbi diferite, care erau credincioși domnitorului și țării lor. De aceea Ștefan cel Mare aparține minorităților etnice din Republica Moldova tot atât de mult ca și populației majoritare (trebuie spus acest lucru reprezentanților minorităților etnice, cel puțin în școală). El a reușit să impună un proiect de stat, acceptat de toată populația țării sale, multe din elementele și valorile căruia trebuie apreciate și aplicate și astăzi. La fel ca părinții fondatori ai SUA și ai națiunii americane, care cuprinde toți cetățenii americani de orice origine etnică ar fi ei, Ștefan cel Mare este un părinte fondator și un simbol al proiectului de stat moldovenesc, cu o națiune moldovenească formată din etnici români, ucraineni, ruși, găgăuzi, bulgari ș.a.. Iată de ce Ștefan cel Mare este mai degrabă un simbol al multiculturalismului decât un simbol al naționalismului.


Referințe:
1.      Sabourin P. Naționalismele europene. – Iași: Institutul European, 1999, p. 10.
2.      Ibidem, p. 11.
3.      Ibidem, p. 14.
4.      Lavric A. Identitate etnică și confesiune în istoria gândirii politice. Abordări din anii ’30 ai sec. XX. – Chișinău: CE USM, 2003, p. 185.
5.      Ibidem, p. 185.
6.      Dabija N. Rusoaicele -2 // Literatura și Arta. – 2004, nr. 13 (3057) din 1 aprilie, p.1.
7.      Ureche Gr. Letopisețul Țării Moldovei, - Chișinău: literatura Artistică, 1988, p. 97.
8.      Ibidem, p. 116.
9.      Iorga N. Istoria lui Ștefan cel Mare pentru poporul român. – București: Editura pentru Literatură, 1996, p. 196.
10.  Ibidem, p. 89.
11.  Lucinescu D. Ștefan cel Mare și Sfânt. Iași: Fides, 1999, p. 246.
12.  Ureche Gr. Op. cit., p. 120.
13.  Ibidem, p. 135.
14.  Ibidem, p. 94.
15.  Ibidem, p. 105.


Articolul a fost publicat în „Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova”, Seria „Științe socioumane”, Volumul II, CEP USM, Chișinău, 2004, paginile 44-47. 


Postări populare