joi, 23 februarie 2012

PROBLEMA GRANIŢEI UCRAINEANO-MOLDOVENEŞTI: REPERCUSIUNI ASUPRA COMUNITĂŢII MOLDO-ROMÂNILOR DIN AFARA GRANIŢELOR ROMÂNIEI ŞI REPUBLICII MOLDOVA


         Printre ilegalităţile comise de regimul sovietic comunist împotriva poporului român – ocupaţie militară, deportări, foamete organizată, respectiv exterminare, exploatare şi aservire economică ş.a. – două evenimente se evidenţiază în mod deosebit, deoarece ele au pus bazele apariţiei tuturor problemelor cu care ne confruntăm astăzi. Despre primul în istoriografia română şi nu numai s-a scris „un număr enorm de lucrări” [1]: este vorba de ocupaţia sovietică de la 28 iunie 1940, reluarea acesteia în august 1944 şi stabilirea graniţei sovieto-române pe Prut (ocuparea Basarabiei de către URSS) şi stabilirea unei graniţe care a separat nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, care au rămas sub ocupaţia sovietică, de sudul Bucovinei şi de restul Moldovei, rămase în componenţa României. Al doilea eveniment, despre care s-a scris relativ mai puţin, este stabilirea în prealabil la 2 august 1940 şi în mod definitiv la 4 noiembrie 1940 a graniţei dintre Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (RSSU) şi Republica Sovietivă Socialistă Moldovenească (RSSM), care a fost formată la 2 august 1940. În urma acestei împărţiri teritorial-administrative, străvechile pământuri moldoveneşti, apoi româneşti, care niciodată nu au aparţinut vreunui stat ucrainean – nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, 2/3 din judeţul Hotin, adică nordul Basarabiei, precum şi cea mai mare parte a judeţelor Cetatea Albă şi Ismail, din sudul Basarabiei – au fost încorporate, de puterea ocupantă de la Moscova, Ucrainei. Cu toate că în perioada de ocupaţie sovietică atât românii din RSSM cât şi cei ajunşi în RSSU au fost supuşi unui intens proces de rusificare, în republica sovietică moldovenească au existat anumite condiţii pentru dezvoltarea culturii populaţiei româneşti majoritare, a învăţâmântului şi ştiinţei. Români din teritoriile istorice româneşti ajunse în RSSU, inclusiv cei din Maramareşul istoric – regiunea Transcarpatică, veneau la studii la instituţiile de învăţământ superior din RSSM – la Chişinău, Bălţi şi Tiraspol, unde puteau studia în limba română cu alfabet chirilic, numită atunci limbă moldovenească. Diplomele lor erau recunoscute în RSSU, atunci când se întorceau la baştină şi se angajau în câmpul muncii (mulţi rămâneau în RSSM pentru că îşi găseau aici locuri de muncă într-un mediu al limbii materne). Practic, graniţa stabilită la 4 noiembrie 1940 între RSSU şi RSSM era o formalitate, ea nu era decât pe hartă, în teren însă erau doar plăcuţe la marginea şoselei, la fel cum erau la graniţa dintre două raioane ale RSSM. Probabil, dacă ar fi încercat să consoleze puţin conducerea RSSM la 4 noiembrie 1940, când republica moldovenească a fost deposedată de teritoriile sale istorice, unul dintre argumentele ocupanţilor ar fi fost tocmai acesta: „Nu acordaţi mare importanţă acestei graniţe – ea va fi ca şi inexistentă. Veţi putea să vă deplasaţi fără oprelişti, veţi putea să construiţi staţiuni şi sanatorii pe litoralul basarabean (încorporat Ucrainei), care vor aparţine întreprinderilor şi instituţiilor moldoveneşti”.
         Situaţia s-a schimbat radical după destrămarea în august 1991 a URSS. Abia atunci autorităţile ucrainene au purces la stabilirea efectivă a graniţei. Astfel, comunitatea moldovenească (românească) de pe teritoriile istorice moldoveneşti (româneşti) anexate de URSS în 1940 a fost divizată de facto. Din acel moment putem vorbi de încheierea regimului de ocupaţie sovietică şi de începutul regimului de ocupaţie ucraineană exercitat asupra teritoriilor istorice româneşti: nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei. Stabilirea efectivă a graniţei ucraineano-moldoveneşti s-a desfăşurat în condiţii anevoiase: era greu să impui efectiv o graniţă acolo unde ea nu a exiatat niciodată [2]. De asemenea, impunerea acestei graniţe a condus la apariţia unor probleme pentru comunităţile româneşti, aflate pe teritoriul istoric moldovenesc (românesc) şi ajunse în interiorul frontierelor statului ucrainean. Principala problemă apărută în noul context este cea a pericolului pierderii identităţii etnice (asimilarea, ucrainizarea) a conaţionalilor noştri de dincolo de graniţele impuse prin ilegalitate. Deoarece în teritoriile respective nu există instituţii de învăţământ superior cu predarea în limba română, chiar familii româneşti îşi dau copiii în şcoli cu predarea în limba ucraineană sau solicită deschiderea de clase cu predarea în limba ucraineană în şcolile care încă din perioada sovietică erau cu predarea în limba română [3].
În acelaşi timp, autorităţile ucrainene cu anevoie recunosc statutul de propeietate a Republicii Moldova asupra clădirilor construite din banii bugetului RSSM pe litoralul basarabean. „Cele mai multe sanatorii şi baze de odihnă şi întremare de pe litoralul ucrainesc al Mării Negre gestionate cândva de Sindicate se află în staţiunea Sergheevca din regiunea Odesa. Staţiunea a fost construită în proporţie de 80 la sută cu investiţii ale întreprinderilor şi cu mâinile muncitorilor din Moldova” [4]. Cu toate acestea, statul ucrainean nu e dispus să recunoască uşor statutul acestor sanatorii ca proprietăţi ale Republicii Moldova.
            Cu părere de rău, după 1991 Guvernul de la Chişinău nu a avut nici o politică cu privire la comunităţile moldoveneşti (româneşti) din teritoriile noastre istorice ajunse sub control ucrainean. Nu există la Chişinău un Departament al conaţionalilor din afara graniţelor [5], aşa cum există un Departament pentru Românii de Pretutindeni la Bucureşti. Practic, conducerea de la Chişinău, indiferent de coloratura politică, corespunde noţiunii de „mancurţi” lansată la sfârşitul anilor ‘80 de scriitorul kirghiz Cinghiz Aitmatov. Stalin şi acoliţii său au răpit o parte din teritoriile istorice moldoveneşti (româneşti), le-au încorporat Ucrainei, iar elita politică actuală de la Chişinău, la fel ca mancurţii din romanul „Mai mult de un veac durează ziua” al lui Aitmatov, au luat de bun ceea ce a stabilit şi a lăsat ca moştenire Stalin în urma ilegalităţii comise împotriva poporului român. „Cel care era supus acestei proceduri (îmbrăcarea pe capul victimei a şiri-ei – o piele de cămilă, după care era lăsat la soare şi această şiri strângea capul ca menghina, n.A.L.) ori murea, ori se transforma într-un mancurt – un rob care nu ţinea minte trecutul” [6]. Mancurtul era „absolut supus şi neprimejdios”. „Toate năzuinţele sale se reduceau la satisfacerea pântecelui. Alte griji el nu ştia”. În prezent, politicienii care sunt la putere în Chişinău se acuză reciproc că în mod fraudulos intră în posesia activelor statului sau îşi plasează persoane de încredere la conducerea întreprinderilor de stat care au un profit mare pentru că sunt monopoliste: are loc o competiţie pentru obiectivele aducătoare de venit. Lor însă nu le pasă de destinul conaţionalilor noştri din teritoriile istorice moldoveneşti – Ţara de Sus a Moldovei şi Ţara de Jos a Moldovei – care în urma unei ilegalităţi au ajuns în posesia Ucrainei.
Un regim politic îţi poate lua bisericile, dar nu îţi poate lua credinţa din inimă – la credinţă poate renunţa cineva de bună voie, în sinea sa. Un regim politic, totalitar şi agresiv, îţi poate lua o parte din ţară, dar credinţa în dreptate şi în ţara întreagă nimeni nu ţi-o poate lua – la credinţa în ţara integră poate renunţa cineva de bună voie, în sinea sa. În acest context, sunt de o rezonanţă tulburătoare cuvintele intelectualului din nordul Bucovinei Dumitru Covalciuc: „Dacă atunci, în 1940, România nu şi-a putut măsura forţele cu un vecin mai puternic şi viclean, care îi fura cea mai frumoasă moşie, atunci de ce nu se mai pomeneşte în ultima vreme despre consecinţele dezastruoase, pentru România, ale odiosului pact Ribbentrop-Molotov? Nu sunt chiar rare cazurile când doi vecini se judecă o viaţă întreagă pentru o palmă de pământ sau pentru hatul ce le desparte grădinile. Dar pentru hatul dintre Ţară şi „vesela grădină” nimeni n-are curajul să se judece? Nimeni nu îndrăzneşte încă să-şi ceară moşia furată?” [7]. În anul 2011 Dumitru Covalciuc leagă situaţia grea a românilor din teritoriile istorice româneşti ajunse în interiorul graniţelor Ucrainei de ilegalitatea comisă la 28 iunie 1940. Dar în 1989-1990, cu puţin timp înainte de destrămarea URSS, au existat voci care cereau „Îndreptarea a tot ce a fost strâmbat”, după cum s-a exprimat intelectualul bucovinean Vasile Tărâţeanu la Marea Adunare Naţională din 27 august 1989 de la Chişinău, implicit, după cum au declarat unii vorbitori de la tribună, a graniţei nedrepte între RSSU şi RSSM. Astfel, la aceeaşi reuniune, medicul Anatol Cucoş din Ismail, reprezentant al comunităţii moldoveneşti din Bugeac, a declarat că  problemele moldovenilor din sudul Basarabiei vor fi rezolvate când teritoriul respectiv se va reuni cu patria mamă – Republica Moldovenească (încă Sovietică şi Socialistă la acel moment).
În numărul său din 8 februarie 1990, în perioada restructurării gorbacioviene, săptămânalul „Literatura şi Arta” a primit şi a publicat o copie a unui „Apel” adresat autorităţilor de la Moscova, Kiev şi Chişinău, semnat de 700 locuitori ai satului Staroselie, raionul Tarutino din regiunea Odesa. În document se menţionează: „Noi, locuitorii satului Staroselie, raionul Tarutino, regiunea Odesa, vă chemăm să ne acordaţi un ajutor în acţiunea noastră de trecere a satului în componenţa RSSM. Motivele care ne-au determinat la acest act sînt următoarele: 1. În toată perioada în care ne-am aflat în componenţa RSSU satul nostru nu s-a dezvoltat practic deloc în ceea ce priveşte sfera socială: drumurile se află într-o stare dezastruoasă, o bună parte din case nu sunt asigurate cu electricitate, lipseşte asistenţa medicală şi aprovizionarea cu produse alimentare şi articole de larg consum. 2. Satul duce o lipsă cronică de cadre naţionale. Foarte puţini dintre copiii noştri ajung să studieze la instituţiile de învăţămînt superior din RSSM, din cauza condiţiilor deplorabile în care studiază la şcoala din sat. Din 1944 şi pînă acum nu am avut în sat un preşedinte moldovean sau, cel puţin, din părţile noastre. 3. Pînă la ora actuală legea cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină este ca şi inexistentă pentru noi, ca să nu mai spunem că toate firmele şi inscripţiile publice din sat sînt în limba rusă. 4. Avînd graniţa comună cu raionul Suvorov [în prezent Ştefan-Vodă, notă A.L.], considerăm că cerinţa noastră poate fi realizată” [8]. Cu părere de rău, acest strigăt de durere a rămas fără răspunsul aşteptat.
Care au fost cauzele dezmembrării – în interiorul URSS – a teritoriilor istorice moldoveneşti (româneşti) şi de ce toate aceste teritorii nu au intrat în componenţa nou-createi RSSM? Evident, acţiunile unor criminali nu neapărat au un anumit temei raţional – crima nu are nici un suport. Totuşi, dintr-un document din 1946 – Scrisoarea secretarului CC al PC (b) al Moldovei N. Salagor şi a preşedintelui Consiliului de Miniştri al RSSM, N. Covali, adresată lui I. Stalin privind restituirea judeţelor Hotin, Akkerman şi Ismail în componenţa RSSM – aflăm că „Transferarea acestor judeţe ale Basarabiei, care istoric şi economic fac parte din Basarabia, RSS Ucrainene a fost motivată de pretinsa predominare în aceste judeţe a populaţiei ucrainene peste cea moldovenească” [9]. Cei doi funcţionari de la Chişinău notează că „totuşi compoziţia naţională în momentul transferării judeţelor Izmail, Akkerman şi Hotin către Ucraina se prezenta astfel: în Akkerman: moldoveni – 18%, ucraineni – 20%, în Hotin: 35% şi 41,6%, în Izmail: 31% şi 4,7%”. Ei au arătat că motivul invocat de autorităţile de la Moscova a fost unul fals. De notat totuşi că Salagor şi Covali se referă, în 1946, la cifrele respective – din 1940 – „în momentul transferării”. Ei au introdus acest detaliu deoarece imediat după instaurarea regimului de ocupaţie în iunie 1940 şi mai ales din august, când s-a decis că judeţele Hotin, Cetatea Albă şi Ismail vor fi încorporate Ucrainei, a fost declanşat un proces de epurare etnică şi de colonizare a teritoriilor respective, pentru a schimba componenţa etnică a populaţiei. „Deschiderea recentă în Ucraina a arhivelor referitoare la perioada comunistă a permis istoricilor să evalueze şi pentru zona de sud a Basarabiei dimensiunile veritabilei inginerii sociale care s-a produs într-o perioadă extrem de scurtă şi care a avut printre alte obiective desfiinţarea oricărei prezenţe a vechii guvernări româneşti şi reconfigurarea vieţii şi organizării religioase a regiunii conform intereselor noilor stăpâni” [10]. În urma ingineriei sociale în cauză, numeroase familii de români au fost deportate, iar in casele lor au fost aduşi colonişti – cum s-a întâmplat, de exemplu, în satul Broasca de lângă Ismail.
Deputatul în Rada de Stat a Ucrainei, Ion Popescu, consideră că faţă de românii din teritoriile româneşti încorporate Ucrainei s-a practicat acelaşi tratament ca şi faţă de tătarii din Crimeea, care au fost deportaţi în Asia Mijlocie de regimul stalinist. El a pledat pentru ca românii din Ucraina să fie recunoscuţi oficial în calitate de „populaţie, care a fost supusă deportărilor din motive etnice (aşa cum au fost recunoscuţi tătarii din Crimeea, germanii, armenii, bulgarii, polonii etc.) şi acuzarea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Moldotov: deportări masive din rândurile populaţiei paşnice, masacrele de la Lunca şi Fântâna Albă, dispariţia satelor întregi Frunza, Albovăţ etc., schimbarea toponimelor şi denumirilor geografice etc” [11].  În opinia lui Ion Popescu, românii ar fi putut obţine această recunoaştere cu ocazia semnării „Tratatului cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între Ucraina şi România” (1997). Dar conducerii României nu i-a păsat de românii din teritoriile rămase sub ocupaţie – diplomaţii români nici nu au întrebat reprezentanţii românilor autohtoni din Ucraina cu ce pot să-i ajute prin tratatul respectiv. Atunci conducerea României, aflându-se într-o stare de totală inconştienţă faţă de soarta conaţionalilor din afara graniţelor ţării, a comis „greşeli strategice”. Iar acestea, „chiar dacă aduc unele câştiguri de moment, – cei ce au comis aceste greşeli – nu au şi nu pot avea scuze şi iertare în faţa Neamului, Etnoplacenta şi Etnoarealul căruia datoirtă Istoriei nu întotdeauna coincid cu frontierele Statului Naţional” [12]. După cum se ştie, România nu a obţinut atunci nici un fel de „câştiguri de moment” – ea nu a fost admisă în NATO la Sammit-ul din 8-9 iulie 1997 de la Madrid, pentru care sperată admitere preşedintele Emil Costantinescu, conducerea şi diplomaţia de la Bucureşti au acceptat să facă sacrificiile istorice respective: să abandobeze conaţionalii din afara graniţelor şi să renunţe la teritoriile istorice româneşti, care niciodată până la ocupaţia sovietică nu au aparţinut vreodată Ucrainei.
Referindu-se la problema graniţei ucraineano-moldoveneşti, istoricul Ion Şişcanu scrie că „Unul din evenimentele principale, generate de ocuparea teritoriului dintre Nistru şi Prut, l-a constituit dezmembrarea Basarabiei prin legea din 2 august 1940 a Sovietului Suprem al U.R.S.S., efectuată de Moscova odată cu dezmembrarea Republicii Autonome Moldoveneşti” [13]. Ion Şişcanu arată ilegalitatea hotărârii legislativului U.R.S.S. din 2 august 1940 privind deposedarea RSSM de judeţele Hotin, Cetatea Albă şi Ismail, deoarece Timofei Constantinov, preşedintele CCP al RASSM, fără ştirea Comitetului regional al partidului comunist, cerîndu-i-se să facă o declaraţie „de înţelegere cu Ucraina”, a declarat că în Republica Moldovenească unională nu trebuiau incluse „aşa raioane ale Basarabiei precum Hotin, Akkerman şi Ismail”. În al doilea rând, „conform Constituţiei R.A.S.S. Moldoveneşti, teritoriul ei nu putea fi modificat fără consimţământul acesteia. Cum însă un referendum nu avusese loc sau nu a existat o hotărâre prealabilă a Sovietului Suprem al R.A.S.S.M., dezmembrarea ei teritorială a fost ilegală. În al treilea rând, C.C.P. al R.A.S.S.M. nu era organul reprezentativ al Basarabiei, pentru ca preşedintele ei să poată lua cuvântul în numele populaţiei dintre Prut şi Nistru, iar persoanele care plecase la Moscova în calitate de „delegaţie a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord” nu erau reprezentanţi ai poporului, ci nişte oameni recrutaţi în grabă, fără împuterniciri să decisă soarta Basarabiei şi a R.A.S.S.M.” [14]. Printre cauzele dezmembrării teritoriilor istorice moldoveneşti, Ion Şişcanu menţionează: „Moscova a considerat mai oportun, pentru ea, să dezmembreze această regiune, aproape similar împărţirii ei de către turci în aşa-numitele raiale în perioada suzeranităţii triseculare asupra Principatelor Române. La fel ca în timpul supremaţiei turceşti, judeţul nordic Hotin şi cele sudice – Akkerman şi Ismail – au fost rupte de restul Basarabiei” [15]. Un alt istoric, Mihail Bruhis, consideră că „în acest fel era mai uşor ca Rusia să păstreze importantele raioane startegice ale Basarabiei, inclusiv ieşirea la gurile Dunării, chiar în cazul în care ruşii aveau să fie siliţi să accepte unele cedări teritoriale în această zonă” [16]. Ion Şişcanu concluzionează că „prin amputarea judeţelor de sud ale Basarabiei şi transmiterea lor Ucrainei, R.S.S. Moldovenească a fost lipsită de ieşire la gurile Dunării şi la limanul Nistrului, adică a fost înlăturată de la Marea Neagră. Astăzi, Republica Moldova resimte consecinţele trunchierii Basarabiei”. Dar în aceeaşi măsură aceste consecinţe nefaste le resimte şi zona din sudul Basarabiei, care se află în prezent în componenţa Ucrainei: dacă în perioada sovietică graniţa ucraineano-moldovenească era una formală, iar traficul mărfurilor agenţilor economici din RSSM spre portul Reni era unul intens, în prezent agenţii economici moldoveni folosesc portul Giurgiuleşti, pe care Republica Moldova l-a construit după ce a efectuat un schimb de teritorii cu Ucraina în 1999 (oferind în schimbul celor 430 m primiţi pe malul Dunării o porţiune de 7,7 km din şoseaua Odesa – Reni în satul Palanca, de pe malul Nistrului). Portul Reni a fost construit în vederea deţinerii unor capacităţi care să permită servirea traficului de mărfuri din RSSM, de aceea în prezent acest port, respectiv localitatea Reni, se confruntă cu o lipsă de dezvoltare. Capacităţile portului depăşesc volumul de producţie ce poate fi exportat din zonă (sudul Basarabiei care aparţine Ucrainei), iar agenţii economici din stânga Nistrului (regiunea Odesa) recurg la serviciile porturilor de la Iliciovsk (din stânga Nistrului) şi Odesa.
În ciuda tuturor crimelor comise împotriva autohtonilor români de pe teritoriiile ocupate de armata sovietică, totuşi în prezent comunitatea etnică românească din Ucraina este a treia etnie ca număr, după comunitatea ucraineană şi după cea rusească. La ultimul recensământ, din 2001, numărul etnicilor români a fost de aproximativ 410 000 persoane. Neoficial, numărul conaţionalilor noştri poate fi estimat la 500 000, luând în considerare faptul că s-a observat o scădere cu 27%, faţă de cum arăta pronosticul mediu (în raport cu datele recensământului din 1989), a românilor care se identifică drept moldoveni. Acest lucru se întâmplă din varii motive: asimilarea lingvistică – „dorinţa de a se naturaliza” (aceştia declarându-se de etnie ucraineană), instruirea copiilor în limba etniei dominante, tendinţa de a-şi schimba statutul social; micşorarea sporului natural [17]. Principalele regiuni în care convieţuiesc românii în Ucraina sunt: Odesa: 123 751 moldoveni şi 724 români; Cernăuţi: 114 555 români şi 67 225 moldoveni şi Transcarpatică: 32 152 români [18].
            După aderarea României la NATO şi UE, după recunoaşterea de către România a graniţei ucraineano-române, cu regret, România cu greu mai poate pune problema rertocedării teritoriilor sale istorice. Statutul de membru al NATO şi UE îi impune să nu recurgă la acţiuni care nu ar fi aprobate în prealabil de toate statele membre ale acestor două organizaţii. Şi îmi vine greu să cred că aceste state membre se pot pătrunde de gravitatea problemelor cu care se confruntă neamul românesc. Ceea ce poate şi trebuie să facă România este să ceară respectarea drepturilor românilor din Ucraina: realizarea dreptului constituţional la învăţământul superior în limba maternă (română) prin crearea cel puţin a unei universităţi româneşti, statutul de limbă oficială al limbii române în localităţile din zona compactă de convieţuire a comunităţii româneşti ş. a..
Ce se poate face pentru reducerea consecinţelor nefaste ale ilegalităţii comise la 2 august 1940 privind trasarea graniţei ucraineano-moldoveneşti? Consider că în contextul găsirii unei soluţii viabile conflictului din zona nistreană a Republicii Moldova, un schimb de teritorii între Ucraina şi Mooldova, care ar face ca graniţa politică să se suprapună pe cât posibil pe graniţa etnică, ar putea rezolva măcar parţial această problemă. La originea conflictului de pe Nistru din 1992 se află modificările graniţei moldo-ucrainene efectuate în 1940 de autorităţile sovietice, care, deşi s-au făcut sub pretextul ajustării graniţelor la structura etnică din teren, au lăsat totuşi numeroase localităţi populate compact de ucraineni, pe malul stâng al Nistrului, în componenţa Moldovei şi numeroase localităţi populate compact de români, în componenţa regiunilor Cernăuţi şi Odesa ale Ucrainei. Studierea hărţii etnice a regiunii ne arată concludent acest lucru. Compoziţia etnică denotă faptul că încă în 1940 au fost alipite la RSS Moldovenească zone din stânga Nistrului cu localităţi unde etnicii ucraineni locuiesc compact. Generalul Ion Costaş, ministru de Interne, iar apoi al Apărării din perioada conflictuli de pe Nistru, relatează faptul că pe 25 august 1991 la Tiraspol a fost proclamată independenţa Republicii Moldoveneşti Nistrene (RMN), iar Igor Smirnov a plecat la Kiev, cu o adresare privind solicitarea de a fi acceptată RMN în cadrul statului ucrainean [19]. Desigur, situaţia s-a schimbat în mare măsură de atunci. Astăzi, poate, cetăţeanul rus Igor Smirnov ar prefera ca autointitulata RMN să aparţină Rusiei şi nu Ucrainei. Totuşi, cred că dacă în cadrul negocierilor cu participarea Ucraieni, UE, SUA şi Rusiei ar fi acceptată posibilitatea anulării cauzei conflictului, adică posibilitatea reparării pe cât se poate a ilegalităţii comise la 4 noiembrie 1940 împotriva popoarelor ucrainean şi moldovenesc, când printr-o hotărâre a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS la trasarea graniţei între RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească nu s-a ţinut cont pe deplin de componenţa etnică a populaţiei din teritoriile care au fost date la schimb de către regimul de la Moscova, ar putea fi găsită o soluţie viabilă conflictului, ceea ce ar conduce la asigurarea securităţii în zonă.
O rectificare de graniţă la etapa actuală, între Ucraina şi Republica Moldova, în urma căreia majoritatea localităţilor populate de moldoveni din stânga Nistrului (din cadrul aşa-zisei RMN) ar reveni sub jurisdicţia Chişinăului, iar cele locuite de ucraineni, ca şi localităţi unde etnicii ruşi sunt numeroşi, dar care se orientează (gravitează geografic şi economic) mai mult spre Odesa (ca oraşul Tiraspol) ar trece la Ucraina, iar în schimbul acestui teritoriu de la Ucraina ar reveni o suprafaţă cu exact aceeaşi mărime de teritoriu pe care se află localităţi locuite din vechime de o populaţie ce se identifică drept moldovenească (raionul Noua Suliţă) sau românească (raioanele Herţa, Adâncata şi Storojineţ) ar fi o soluţie dezirabilă şi durabilă. În urma schimbului respectiv urmează ca suprafaţa teritoriului Ucrainei să rămână neschimbată: 603 700 km pătraţi” [20]. De asemenea, în urma implementării acestei idei ar dispărea şi starea de incertitudine şi tensiune din autonomia găgăuzească, liderii căreia au declarat în mai multe rânduri că aşteaptă federalizarea RM şi acceptarea unităţii teritoriale autonome în cauză ca subiect în cadrul noii formule statale moldoveneşti – adică în cadrul unei federaţii.
Există mai multe precedente în istoria dreptului internaţional, care ne permit să afirmăm că acest scenariu este realizabil. În afara schimbului recent (1999) de teritorii între RM şi Ucraina (Giurgiuleşti - Palanca), există cazurile cunoscute de după primul război mondial, când România a efectuat un schimb de teritorii cu Cehoslovacia (în regiunea Maramureş) şi cu Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (în regiunea Banat).
În ceea ce priveşte stabilirea graniţei româno-cehoslovace, „la 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Străine şi Ministerul de Război, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului său cererea de evacuare de catre trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodata partea româna de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontieră care ar urma sa fie stabilită de o comisie mixtă româno-cehoslovacă. Ca urmare, Legatia cehoslovacă din România era anunaţată la 18 aprilie 1920 de hotărârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak să comunice numele delegatului militar cehoslovac însărcinat sa regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dădea astfel curs stipulaţiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatica să fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimţise prin semnarea lui. Pe de altă parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obţinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesată să integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu naţional, ceea ce în condiţiile geografice respective presupunea obţinerea căilor de acces spre aceste teritorii. Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan internaţional apartenenţa Maramureşului de la nord de Tisa la Cehoslovacia” [21].
În timpul Primului Război Mondial, Serbia și România au ajuns la un acord de împărțire a Banatului istoric, în caz de victorie asupra Germaniei și Austro-Ungariei, pe principiul de 1/3 pentru Serbia și 2/3 pentru România (cu schimbul de minorități între cele două state). Frontiera ce a tăiat Banatul în două părți a fost trasată la sfârșitul anului 1918 de o comisie internațională prezidată de geograful francez Emmanuel de Martonne și confirmată prin Tratatul de la Trianon din 1920, lăsând o mică parte din Banat Ungariei (în apropiere de orașul Szeged), 1/3 Regatului Iugoslaviei și 2/3 României. La 24 noiembrie 1923, România și Regatul Sârb au încheiat la Belgrad un protocol pentru o rectificare de frontieră. România a cedat Iugoslaviei satele Meda (Međa, Párdány), Modoș (Jaša Tomic), Șurian (Šurjan), Căptălan (Busenje), Crivobara (Markovićevo) și Gaiu Mare (Veliki Gaj, Nagy Gaj), în timp ce Regatul Iugoslaviei a cedat României satele Beba Veche (Stara Beba, Óbéba), Cherestur (Krstur, Pusztakeresztúr), Ciortea (Csorda) și Iam (Jám) și orașul Jimbolia (Žombolj, Zsombolya). Rectificarea efectivă a avut loc la 10 aprilie 1924 [22].
De asemenea, în 1993, când Cehoslovacia s-a destrămat, Cehia şi Slovacia au efectuat un schimb de teritorii. Pe 28 septembrie 2011 Franz-Lothar Altman, profesor german, a susţinut la sediul OSCE din Chişinău o conferinţă cu tema „Kosovo, un stat nefinisat: Status-quoul şi unele lecţii învăţate”. Referindu-se la criza din nordul regiunii kosovare, populat compact de sârbi (zona oraşului Mitrovitza), Altman a spus că una dintre posibilele variante de soluţionare avute în vedere este un schimb de teritorii între Kosovo şi Serbia: Belgradul capătă zona de la nord de Mitrovitza, iar părţi ale celor trei comunităţi albaneze din Serbia (valea Preşevo) se unesc cu Kosovo. Deşi, a menţionat Altman, această vale are pentru Serbia o importanţă geopolitică – fiind o cale de acces, de aceea Belgradul nu se grăbeşte să îmbrăţişeze această idee.
În luna septembrie 2011 Palestina a depus o cerere de aderare la ONU. O problemă în calea acestei aderări a constituit-o faptul că Israelul nu este de acord să accepte graniţele Palestinei din 1967, conform cărora West Bank (malul vestic al Iordanului sau Cisiordania) să aparţină în întregime Palestinei. Israelul are numeroase colonii în acel teritoriu. Ca o solţie a acestei probleme, ministrul israelian de externe a propus un schimb de teritorii între Israel şi Palestina.  
Desigur, schimbul de teritorii poate fi avut în vedere ca o soluţie echitabilă a unui conflict. Dar el nu este o soluţie universal aplicabilă. Dacă am examina ipotetic varianta unor schimburi de teritorii în unele regiuni populate de minorităţi etnice din Europa occidentală, vom vedea că soluţia în cauză nu poate fi aplicată. De exemplu, regiunea Tirolului de Sud, cu o populaţie austro-germană, aflată în cadrul Italiei, nu poate fi retrocedată Austriei pentru că această ţară (Austria) nu poate oferi în schimb o regiune cu aceeaşi suprafaţă, populată de italieni, aflată acum în interiorul graniţelor sale. Insulele Aland populate de suedezi, din cadrul Finlandei, nu pot fi date la schimb pentru un teritoriu de aceeaşi mărime, populat de finlandezi, din cadrul Suediei. În cazul Republicii Moldova şi a Ucrainei soluţia în cauză poate fi aplicată. Totuşi, ea poate fi aplicată cu două condiţii:
1.                           La conducerea Republicii Moldova să ajungă o echipă de patrioţi, cu conştiinţa naţională trează, care să aibă memoria neamului şi care să dorească să repare, pe cale paşnică, împreună cu Ucraina, nedreptatea – ilegalitatea comisă în 1940.
2.                           La conducerea Republicii Moldova să ajungă o echipă de profesionişti, care prin reformele implementate să ridice nivelul de trai în ţară (inclusiv prin eliminarea sau reducerea substanţială a corupţiei), deoarece atâta timp cât condiţiile de trai din Ucraina sunt mai bune decât cele din Republica Moldova, atâta timp cât Republica Moldova nu este atrăgătoare pentru conaţionalii de peste graniţă, fiind cea mai săracă ţară din Europa, românii din teritoriile istorice româneşti aflate în prezent în Ucraina nu se vor grăbi să accepte (iar în condiţiile democraţiei aceasta se face prin referendum) ca acele teritorii să fie încorporate Republicii Moldova. În timp ce populaţia din localităţile ucraineanofone şi rusofone de pe malul stâng al Nistrului poate accepta ca teritoriul respectiv să fie reîncorporat în Ucraina. 

Note:
  1. Şişcanu Ion, Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române. 1940, Civitas, Chişinău, 2007, pag. 8.
  2. Lavric Aurelian, Palanca – aisbergul problemelor teritoriale ucraineano-moldoveneşti, 3.07.2011, http://aurelian-lavric.blogspot.com/2011/07/palanca-aisbergul-problemelor.html, 26.07.2011.
  3. Lavric Aurelian, În Nordul Bucovinei procesul de ukrainizare a şcolilor româneşti ia amploare, 19.02.2011, http://aurelian-lavric.blogspot.com/2013/07/in-nordul-bucovinei-procesul-de.html, 2.07.2013.
  4. Cozonac Cornelia, Manole Viorica, Moldoveani Alina, Milioanele sindicatelor IV. Sanatoriile moldoveneşti din Ucraina încă nerecunoscute, http://investigatii.md/index.php?art=521&cat=6&editie=, 13.11.2011.
  5. Lavric Aurelian, De ce este necesar un Departament al conaţionalilor din afara graniţelor RM, 19.04.2011,  http://aurelian-lavric.blogspot.com/2013/07/de-ce-este-necesar-un-departament-al.html, 2.07.2013.
  6. Aitmatov, Cinghiz, I dolişe veka dlitsea deni, „Kîrgâzstan”, Frunze, 1988, pag. 110.
  7. Covalciuc Dumitru, Triste aniversări ale martirajului bucovinean, în „Îara Fagilor” (XX), Cernăuţi – Târgu-Mureş, 2011, pag. 137.
  8. Lavric Aurelian, Problema teritoriilor istorice moldoveneşti din componenţa actualului stat ucrainean, în ”Studia Universitatis”, Nr. 10 (20), 2008, Chişinău, pag. 25-28.
  9. The Pact Molotov – Ribbentrop and its consequences for Bessarabia, Universitas, Chişinău, 1991, pag.  113.
  10. Dr. George Enache, NKVD-ul covietic şi preoţii din sudul Basarabiei, 27.06.2011, http://personalitatibasarabene.info/nkvd-ul-sovietic-si-preotii-din-sudul-basarabiei_06_2011.html, 13.11.2011.
  11. Popescu Ion, Ungureanu Constantin, Românii din Ucraina între trecut şi viitor, Editura „Primus”, Oradea, 2010, pag. 447-448.
  12. Ibidem, pag. 448.
  13. Şişcanu Ion, Împotmoliţi în tranziţie, Editura „Civitas”, Chişinău, 1999, pag.33.
  14. Ibidem, pag. 34.
  15. Ibidem, pag. 35.
  16. Ibidem, pag. 35.
  17. Vezi Popescu Ion, Ungureanu Constantin, Românii din Ucraina între trecut şi viitor, Editura „Primus”, Oradea, 2010, pag. 42, 61.
  18. Ibidem, pag. 48.
  19. Costaş Ion, Dni zatmeniia. Hronika neobiavlennoi voinî, Editura „Universul”, Chişinău, 2010, pag. 266.
  20. Lavric Aurelian, Rolul Ucrainei în consolidarea statului moldovenesc şi în soluţionarea conflictului nistrean, în Identitatea civică şi integrarea europeană – factori ai consolidării statalităţii moldoveneşti, CEP USM, Chişinău, 2011, pag. 59-63; http://ava.md/projects/history/012973-rolul-ucrainei-n-consolidarea-statului-moldovenesc-i-n-solu-ionarea-conflictului-nistrean.html , 14.11.2011.
  21. http://www.viseudesus.ro/maramuresul-istoric/36-maramures/50-cumsaunit , 10. 06.2011.
  22. http://ro.wikipedia.org/wiki/Frontiera_%C3%AEntre_Rom%C3%A2nia_%C8%99i_Serbia , 10. 06.2011.


Comunicare prezentată la Simpozionul internaţional cu genericul „Românii din afara graniţelor ţării”, 10 noiembrie 2011, Cahul, organizat de Universitatea de Stat „B.P.Hasdeu” din Cahul şi Asociaţia „Astra”, România.

Publicat în HISTORY & POLITICS, Chișinău, 2011, An. IV, Nr. 2 (8), p. 123 - 135: 
http://ulim.md/digilib/assets/files/Reviste%202/istorie_politica/H&P,%202,%202011.pdf 

http://ulim.md/digilib/publicatii/istorie/revista-de-istorie-si-politica-an.-iv-nr.-2

LIBERTATE

Cu toate că noi pentru ea luptăm
Şi n-acceptăm să ni se dea în rate,
Cucerind-o, de parcă uităm,
Cât am dorit să fim în libertate.

Şi suntem gata să o dăm ca preţ
Pentru o aşa-zisă bunăstare,
Sau pentru că vreunui şefuleţ
Şi fără ea tot bine i se pare.

Şi parcă încă trebuie să treacă
Secole multe să se înţeleagă,
Că ea ne este mai presus de toate,
Ea se numeşte simplu: libertate.

(Din volumul "Lumina iubirii", Chișinău, 1996, de Aurelian Lavric).

luni, 20 februarie 2012

Un model de soluţionare a conflictului nistrean


Sâmbătă, 18.02.2012, la Chişinău a avut loc seminarul internaţional „Securitatea regională şi conflictele îngheţate: analiză comparativă”. Reprezentanţi din Georgia, Azerbaidjan, Republica Moldova şi Serbia au prezentat conflictele din ţările lor şi au discutat modalităţi de soluţionare. Printre participanţi s-au numărat şi doi reprezentanţi ai Universităţii din Tiraspol. Am remarcat două chestiuni în luarea de cuvânt a lui Ilia Galinski, profesor, decan la Universitatea T. Şevcenko din Tiraspol. Referindu-se la modelul Aland (câteva insule populate de suedezi, aparţinând Finlandei) de soluţionare a unui conflict, el a spus că dacă Moldova ar fi atrăgătoare (dacă Moldova ar fi Finlanda), cu un înalt nivel de dezvoltare, poate că Nistrenia (Pridnestrovie) ar dori să se integreze cu ea într-un stat comun. Pe de altă parte, el a menţionat că la 2 august 1940 nu fâşia transnistreană a fost alipită la Basarabia, ci [o parte din] Basarabia a fost alipită la RASSM şi astfel s-a format RSSM. La această aserţiune, Kerim Kerimli, reprezentant al unui ONG din Baku, a opinat că dacă aceasta este cea mai mare neînţelegere între părţi – cine la cine a fost alipit – conflictul în Republica Moldova i se pare uşor de rezolvat, prin alipirea teritoriului aflat sub jurisdicţia guvernului de la Chişinău la teritoriul aflat sub jurisdicţia administraţiei de la Tiraspol şi recrearea statului comun.

Am remarcat la toţi cei care au prezentat conflictele cu care se confruntă ţările lor (Abhazia şi Osetia de Sud, Nagorno-Karabah, Nistrenia şi Kosovo) o idee comună: conflictele îngheţate în cauză nu pot fi rezolvate la etapa actuală şi trebuie să aşteptăm până va apărea o nouă conjunctură internaţională (cu excepţia celui din Kosovo, care pare să fi fost reglementat şi a celui din Nistrenia, care este „mai uşor de rezolvat”, au remarcat unii dintre vorbitori). Deşi s-a creat imaginea unui conflict „uşor de rezolvat” pentru conflictul nistrean (într-adevăr, la noi nu există ura dintre armeni şi azeri, sârbi şi albanezi sau georgieni şi abhazieni, osetini şi ruşi), acest calificativ e departe de a corespunde realităţii. Conflictul nistrean nu poate fi soluţionat în primul rând deoarece autorităţile de la Chişinău nu ştiu cum să-l rezolve, adică nu au un model (sau mai multe) de soluţionare a acestuia. După înterevederea de la Odesa, din 27.01.2012, a premierului RM Vlad Filat şi a preşedintelui nerecunoscutei RMN Evghenii Şevciuk, invitatul emisiunii „Fabrica” de pe postul „Publika TV”, ediţie moderată în acea zi a de Alexei Lungu, a fost prim-viceprim-ministrul, ministrul reinegrării, Eugen Carpov (care a participat şi el la întâlnirea de la Odesa). Moderatorul i-a adresat de mai multe ori întrebarea: „Care este modelul de soluţionare propus de Guvernul Republicii Moldova?”. Într-un final, ministrul a răspuns că participanţii în formatul 5+2 sunt cei care urmează să găsească acest model. Prin răpunsul său, ministrul a arătat că guvernul de la Chişinău nu are nici un model de soluţionare a conflictului. Se pare că Guvernul aşteaptă ca cineva să vină să-i rezolve conflictul. Iar atunci când Rusia, prin Dmitrii Kozak, sau Ucraina propune modele de reglementare, iar Chişinăul le respinge (în ultimul moment) sau le ignoră, nu cred că putem să ne aşteptăm ca altcineva să manifeste interes în a propune asemenea modele. S-a creat un cerc vicios: pe de o parte, autorităţile de la Chişinău nu văd cum poate fi soluţionat conflictul de o manieră realistă şi acceptabilă, ci aşteaptă ca ceilalţi să vină cu o viziune, pe de altă parte, participanţii în formatul 5+2 aşteaptă de la guvernul moldovean o limpezire a poziţiei sale în această privinţă. Cu regret, în aceste circumstanţe, responsabilii din guvernul de la Chişinău nu apelează la societatea civilă şi la comunitatea ştiinţifică (de experţi) pentru a fi elaborate în comun nu unul, ci mai multe modele de soluţionare. Iar în asemenea condiţii, vorba lui William Shakespeare din piesa „Regele Lear” (el a citat un vechi dicton latin): din nimic nu iese decât nimic.

duminică, 19 februarie 2012

Gagauz Yeri sau Moldova “Yeri” ?


            Postez un text mai vechi, dar problema ridicată în el este de actualitate.

Cu ceva timp în urmă la Comrat s-a desfăşurat o şedinţă a Clubului de presă, organizat de un ONG din capitală. În cadrul şedinţei cu genericul „Alegerile din UTA Gagauz-Yeri în vizorul societăţii civile”, ziarişti locali şi reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale au discutat despre modalităţile de reflectare de către mass-media a campaniei electorale din UTA Gagauz-Yeri.

Câteva aspecte mi-au atras atenţia: chiar la intrarea în Comrat, la marginea şoselei, este scris „Comrat – capitala Găgăuziei (Gagauz Yeri)”. Unul dintre ziariştii găgăuzi, Stepan Piron, a menţionat de altfel importanţa organizării la Comrat a şedinţei Clubului de presă, întrucât „Comrat este o capitală”.

Mă întreb despre ce fel de capitală poate fi vorba în cazul unei unităţi teritoriale a Republicii Moldova, cu capitala la Chișinău (conform art. 14 din Constituţie)? Pe clădirile administrative din Comrat este scris, de exemplu, „Reşedinţa Başcanului Gagauz Yeri (Găgăuziei)”. Astfel, pentru cei din Comrat, „Gagauz Yeri” este un sinonim cu „Gagauzia”.

Legea privind instituirea UTA Gagauz Yeri din 1994, votată de majoritatea agrariană din Parlament, a admis această denumire: „Gagaz Yeri”. L-am întrebat pe dl Leonid Tabără, deputat în acea perioadă și care a votat pentru legea respectivă, ce înseamnă „Gagauz Yeri”. Mi-a spus că nu ştie. Probabil că nici ceilalţi deputaţi nu au știut pentru ce au votat. „Gagauz Yeri” înseamnă „Pământ găgăuzesc”.

Vreau să menţionez pentru cei care nu ştiu, că denumirea ţării noastre, încă în primele cronici moldoveneşti, scrise în limba slavă veche, era: „Moldavskaia zemlea” („PĂMÂNT MOLDOVENESC”). În mod normal, teritoriul pe care se află UTA respectivă este PĂMÂNT MOLDOVENESC. Cu toate acestea, unii dintre cei care au luat cuvântul la şedinţa clubului de la Comrat vorbeau de „practica [privind reflectarea campaniei electorale] din Moldova şi din Găgăuzia”, ca şi cum teritoriul de acolo ar fi altceva, nu ar fi tot „din Moldova”.

S-a ajuns la aceasta din cauza acelei legi votate de agrarieni. Dar și pentru faptul că după 2001, când majoritatea în Parlament a revenit comuniștilor, ei au introdus (în 2003) în Constituţa Republicii Moldova noţiunea de „Găgăuzia” (Art. 110, 111), sinonimă, după cum vedem, cu cea de „Gagauz Yeri”. Este paradoxal, de altfel, că teritoriul ţării noastre pe care nu îl controlează autorităţile de la Chişinău se numeşte „republică MOLDOVENEASCĂ nistreană”, în timp ce zona autonomă din sud, aflată sub jurisdicția Chișinăului, se numeşte „pământ găgăuzesc”.

Republica Moldova este o țară a multor paradoxuri. De exemplu, noțiunea de „Transnistria”, utilizată chiar în acte adoptate de Parlament, vizează municipiul Bender și satele Gâsca, Proteagailovca, Chițcani, Merenești, Cremenciug şi Zahorna de pe malul drept al Nistrului (din Cisnistria – Basarabia). Mai avem însă şi un alt paradox: în art. 111, alineatul 4, al Constituției RM, comuniștii au introdus (la 25.07.03) următorul amendament: „Pămîntul (s. A.L.), subsolul, apele, regnul vegetal și cel animal, alte resurse naturale aflate pe teritoriul unității autonome Găgăuzia (s. A.L.) sunt proprietate a poporului Republicii Moldova (...)”.

E clar că pământul nu se poate afla pe teritoriul unității autonome, ci unitatea autonomă respectivă se află pe teritoriul/pământul Republicii Moldova și acel pământ este proprietate a poporului Republicii Moldova. Ce este acest amendament constituţional al PCRM – incompetenţă, trădare naţională? Din această confuzie avem o situație în care cetățenii de etnie găgăuză ai Republicii Moldova, dintr-o unitate teritorială autonomă, cred că au un teritoriu și au o capitală. Și dacă – bunul Dumnezeu să ne ferească de așa ceva – forțe radicale (iar de acestea sunt și astăzi) din autonomia găgăuzească vor cere desprinderea teritoriului UTA „Gagauz Yeri”/„Gagauzia” din trupul țării, va fi greu să le explice cineva că legea agrariană și amendamentul constituțional comunist s-au dotorat „oboselii” unor forțe politice care s-au perindat cândva pe la putere; că, de fapt, țara noastră este Moldova „Yeri” și nici un fel de alt Yeri (Bulgar Yeri, Ucraina Yeri, Rusia Yeri etc) nu poate fi admis (ca denumire) aici, pe teritoriul Moldova „Yeri” – al Republicii Moldova, unde conviețuiesc mai multe monorități etnice.

Vreau să fiu înțeles: consider că, la o adică, găgăuzii pot să convețuiască într-o unitate administrativă autonomiă pe teritoriul Republicii Moldova, dacă aceasta le face viața mai confortabilă. Dar denumirea acestei unități administrative autonome ar trebui să fie pur și simplu: „Unitatea teritorială autonomă găgăuzească de pe teritoriul Republicii Moldova”. Nici un fel de „pământ găgăuzesc”. Este important pentru felul în care se formează și se va forma conştiinţa tinerei generaţii a găgăuzilor. Este important pentru păstrarea acestui pamânt care, vorba dramaturgului Barbu Delavrancea – pusă în seama Marelui Ştefan – „nu este al nostru, ci al urmaşilor urmaşilor noştri”.

P.S. Articolul a fost publicat pe site-ul „Arena.md” în zilele imediat următoare ședinței Clubului de presă al CJI, din 12 noiembrie 2010, de la Comrat, la care am participat. Site-ul respectiv nu mai există. 

marți, 14 februarie 2012

O soluţie pentru rezolvarea conflictului din zona nistreană: adevărata reunificare de care are nevoie Republica Moldova


Pe 19 mai 2011, premierul Vlad Filat a avut o întrevedere cu cancelarul Angela Merkel. Revenit în ţară, premierul moldovean a reiterat hotărârea conducerii germane de a se implica în soluţionarea conflictului din estul Republicii Moldova şi s-a arătat surprins de faptul că doamna Merkel cunoaşte atât de bine situaţia din Moldova, legată de conflict. Cancelarul Merkel a declarat, în cadrul întrevederii cu prim-ministrul Vlad Filat la Berlin, în Germania, că „soluția pentru rezolvarea conflictului transnistrean, ce urmează a fi identificată, trebuie să asigure o viață mai bună tuturor cetățenilor Republicii Moldova într-o țară unită”. Oficialul european a mai spus că „în discuțiile purtate cu președintele Federației Ruse, Dmitrii Medvedev, a pledat pentru accelerarea procesului de identificare a unei soluții care să conducă la reintegrarea Republicii Moldova”. „Noi înțelegem situația Moldovei, deoarece Germania a fost afectată de scindare” [1], a adăugat Merkel.

Totuşi, fostul preşedinte al autoproclamatei RMN, Igor Smirnov, într-un interviu pentru publicaţia poloneză “Nowa Europa Wschodnia”, declara că soluționarea conflictului nistrean, după exemplul unirii celor două Germanii, propus de politicienii europeni, este inacceptabil. Smirnov spunea că este pentru unificarea regiunii pe care o conduce şi a Republicii Moldova (sic!) cu Rusia. „Sunt de acord că împreună am fost în componența RSSM, dar nici legal, nici istoric, nici economic, noi nu am trăit în același stat cu Republica Moldova. Am fost mereu separați în toate domeniile. Prin urmare, exemplul Germaniei de Vest şi [al] celei de Est nu este unul reprezentativ", declara Igor Smirnov.

Aceste declaraţii ale fostului şef de la Tiraspol denotă faptul că doamna Merkel nu are o bună informare despre situaţia reală din zona de conflict şi despre natura conflictului. Doamna cancelar nu o are din cauză că responsabilii de la Chişinău nu au o înţelegere corectă a naturii şi esenţei conflictului. S-a ajuns la aceasta deoarece opinia publică din Republica Moldova şi din lume a fost supusă unui înalt grad de manipulare. Pentru o persoană neavizată, la prima vedere pare logic faptul că dacă au existat două Germanii, se impunea la un moment dat ca cele două părţi ale unei naţiuni să se reunească. Pe Nistru există Republica Moldova şi o Republică Moldovenească Nistreană. Deci s-ar impune o reunificare şi o reintegrare a lor, aşa cum vede şi doamna Merkel. Numai că RMN este moldovenească doar cu numele, adică prin această denumire este manipulată opinia publică. Este o situaţie cu totul diferită de cazul celor două foste Germanii de până în 1990 sau al celor două Corei. Practic, RMN este o Republică Rusă Nistreană, atât prin limba oficială folosită în administraţie şi în spaţiul public, prin controlul armat şi al serviciilor de securitate exercitat de Rusia pe acel teritoriu, dar chiar şi din punct de vedere informal: „Noi nu am ieșit din componența URSS, iar Rusia este succesorul Uniunii Sovietice”, spune Smirnov. „Oricine ar fi la putere în Federația Rusă - Elțin, Putin, Medvedev – înțelege că în Transnistria („Pridnestrovie”, adică cea mai mare parte a zonei de pe malul stâng al Nistrului şi municipiul Bender cu satele Gâsca, Proteagailovca, Chiţcani, Cremenciug, Mereneşti şi Zahorna, de pe malul drept al Nistrului, notă A.L.) locuieşte poporul rus", declara Igor Smirnov într-un alt interviu pentru postul de radio „Golos Rossii”, citat pe 30 aprilie 2011 de „Unimedia” [3]. Astfel, din punctul de vedere al fostului şef de la Tiraspol, RMN este un teritoriu rusesc (în cadrul actualei Rusii), locuit de ruşi, şi pe Smirnov nu îl preocupa atât de mult recunoaşterea internaţională a RMN. Jurnaliştii polonezi de la „Nowa Europa Wschodnia” l-au rugat să comenteze situația în care comunitatea internaţională nu recunoaşte juridic statul nistrean. Fostul „preşedintele” de la Tiraspol spunea, ca pentru oameni care habar nu aveau despre ce întreabă, că important este ca Federația Rusă să înțeleagă „Pridnestrovie”/Nistrenia. Desigur, Rusia o înţelege, pentru că teritoriul RMN este controlat de armata Rusiei şi de o administraţie formată din persoane venite din Rusia (deşi moldovenii constituie sub 40% din populaţia regiunii, niciunul din cei nouă miniştri ai „guvernului” de la Tiraspol, de pe timpul reşedinţiei lui Smirnov, nu era moldovean. Nici în prezent situaţia nu s-a schimbat).

Totuşi, Smirnov s-a referit și la moldovenii din RMN. „Doar la noi au rămas adevărați moldoveni care citesc şi scriu în grafia chirilică", mai spunea el jurnaliştilor de la „Nowa Europa Wschodnia”. Într-adevăr, acolo există un fenomen interesant: pot fi întâlnite persoane care se declară moldoveni (pentru că bunicii sau părinţii le sunt moldoveni în acte), dar care gândesc şi vorbesc în limba rusă. Pe aceste persoane Igor Smirnov cu siguranţă le poate include în noţiunea „poporul rus” din Nistrenia/Pridnestrovie.

Conducerea de la Chişinău, oficialii statelor europene care vor să contribuie la soluţionarea conflictului trebuie să înţeleagă că denimirea de republică moldovenească nistreană este o farsă, că teritoriul de pe malul stâng al Nistrului istoric a aparţinut Ucrainei. Ei trebuie să ia în considerare faptul că populaţia rusă şi rusificată de acolo este orientată spre Rusia, iar dacă includerea de jure a teritoriului respectiv în statul rus nu este posibilă (întrucât teritoriul respectiv nu se mărgineşte cu Rusia), rusofonii de acolo ar prefera Ucraina. Să nu uităm că pe 25 august 1991 Sovietul Suprem de la Tiraspol a adoptat declaraţia de independenţă a RMN şi o adresare către Sovietul Suprem al Ucrainei. În zilele imediat următoare Smirnov cu un grup de camarazi s-a deplasat la Kiev pentru a se întâlni cu preşedintele Leonid Kravciuk şi a-i înmâna „rugămintea de a fi primită Nistrenia [Pridnestrovie] în componenţa Ucrainei” [4, pag. 268].

Cu părere de rău, conducerea de la Chişinău nu înţelege faptul că astăzi, cu armata rusă în zona nistreană a RM, oamenii nu pot fi impuşi să accepte să se supună unor decizii politice care îi vizează, dar cu care nu sunt de acord. E bine să scăpăm de mitul conform căruia chiar dacă va fi retrasă armata rusă de pe Nistru, populaţia de acolo, în totalitatea ei, va accepta jurisdicţia Republicii Moldova.

Cred că în încercarea identificării unei soluții pentru rezolvarea conflictului nistrean trebuie să pornim de la faptul că în toamna anului 1940 regimul bolşevic de la Moscova a comis o crimă împotriva popoarelor ucrainean şi moldovean. Au fost rupte din trupul Basarabiei nordul şi sudul regiunii. Acum, în raioanele Noua Suliţă şi Reni majoritatea populaţiei o constituie moldovenii (aşa se identifică şi se declară ei înşişi). Iar din Ucraina au fost rupte teritorii pe care s-au aflat şi se află sate ucrainene – cu excepţia majorităţii satelor moldoveneşti din raioanele Dubăsari, Grigoriopol şi Slobozia. Dacă se poate vorbi de o reunificare a Moldovei (şi de o suluţionare durabilă a conflictului), ea nu poate să vizeze decât reunificarea moldovenilor din Noua Suliţă, a românilor moldoveni din raioanele Herţa, Adâncata şi Storojineţ cu Republica Moldova şi de reunificarea populaţiei ucrainene şi ruse din stânga Nistrului cu Ucraina. Schimbul de teritorii dintre Republica Moldova şi Ucraina, după precedentul Palanca – Giurgiuleşti, este una din cele mai bune soluţii, care poate pune capăt oricăror tensiuni în zonă. Harta etnică a zonelor respective este relevantă pentru stabilirea traseului pe care îl poate urma graniţa ucraineano – moldavă.

Există mai multe precedente în istoria dreptului internaţional, care ne permit să afirmăm că acest scenariu este realizabil. În afara schimbului recent (1999) de teritorii între RM şi Ucraina (Giurgiuleşti - Palanca), există cazurile cunoscute de după primul război mondial, când România a efectuat un schimb de teritorii cu Cehoslovacia (în regiunea Maramureş) şi cu Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (în regiunea Banat).

În ceea ce priveşte stabilirea graniţei româno-cehoslovace, „la 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Străine şi Ministerul de Război, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului sau cererea de evacuare de către trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodată partea română de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontieră care ar urma sa fie stabilită de o comisie mixtă româno-cehoslovacă. Ca urmare, Legatia cehoslovacă din România era anunaţată la 18 aprilie 1920 de hotărârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak să comunice numele delegatului militar cehoslovac însărcinat să regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dădea astfel curs stipulaţiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatică să fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimţise prin semnarea lui. Pe de altă parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obţinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesată să integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu naţional, ceea ce în condiţiile geografice respective presupunea obţinerea căilor de acces spre aceste teritorii. Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan internaţional apartenenţa Maramureşului de la nord de Tisa la Cehoslovacia” [5].

În timpul Primului Război Mondial, Serbia și România au ajuns la un acord de împărțire a Banatului istoric, în caz de victorie asupra Germaniei și Austro-Ungariei, pe principiul de 1/3 pentru Serbia și 2/3 pentru România (cu schimbul de minorități între cele două state). Frontiera ce a tăiat Banatul în două părți a fost trasată la sfârșitul anului 1918 de o comisie internațională prezidată de geograful francez Emmanuel de Martonne și confirmată prin Tratatul de la Trianon din 1920, lăsând o mică parte din Banat Ungariei (în apropiere de orașul Syeged), 1/3 Regatului Iugoslaviei și 2/3 României. La 24 noiembrie 1923, România și Regatul Sârb au încheiat la Belgrad un protocol pentru o rectificare de frontieră. România a cedat Iugoslaviei satele Meda, Modoş, Şurian, Căptălan, Crivobara, și Gaiu Mare, în timp ce Regatul Iugoslaviei a cedat României satele Beba Veche, Cherestur, Ciortea și Iam și orașul Jimbolia. Rectificarea efectivă a avut loc la 10 aprilie 1924 [6].

Un moldovean din Noua Suliţă, care a venit la Bălţi de ziua Europei, sărbătorită pe 14 mai 2011, mi-a spus că “moldovenii din nordul Basarabiei nu sunt revoluţionari [rebeli]. Dacă ar fi, ar trebui să se ascundă în munţi, iar ei nu au munţi în preajmă. Imperii şi state străine vin peste ei, dar ei rezistă, le acceptă pe toate pentru că sunt legaţi de pământul lor. Şi continuă să se numească moldoveni”. Aş adăuga, coloniştii ruşi de la Tiraspol îşi pot permite să fie rebeli pentru că au armata rusă în spate, sau mai degrabă în faţă, în timp ce moldovenii de la Noua Suliţă nu au nici un sprijin din partea Republicii Moldova.

Nu ştiu de ce de la prăbuşirea URSS în 1991 încoace tema graniţelor impuse de Moscova în 1940 nu a fost discutată în spaţiul public. Mai mult, în 1999 preşedintele Petru Lucinschi a semnat un tratat cu Leonid Kicima, preşedintele Ucrainei, prin care a recunoscut raptul de la 1940, fără să întrebe opinia poporului Republicii Moldova, fără să întrebe opinia moldovenilor (românilor) din teritoriile înstrăinate. Într-o ediţie a emisiunii “Vorbe grele” de pe postul de televiziune “Antena Internaţional”, din 20 mai 2011. academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici afirma, într-un alt context, că “Nimic nu este ireversibil în istorie”. Tema graniţei ucraneano – moldave trebuie să fie discutată în societatea moldovenească, în contextul identificării unei soluţii durabile la conflictul nistrean.

Unii dintre cei cu care am abordat această temă mi-au spus că Ucraina nu va accepta, deoarece Rusia sau Polonia vor cere Crimeea şi alte teritorii aflate în prezent în statul ucrainean. Le-am precizat că eu vorbesc de un schimb de teritorii şi nu ştiu dacă Rusia şi Polonia au de oferit părţi din teritoriile lor, populate de ucraineni. În plus, la graniţa dintre Ucraina cu Polonia şi Rusia nu există conflicte îngheţate şi  nesoluţionate. Schimbul de care vorbesc este parte a soluţiei unui conflict de pe continentul european şi o contribuţie la edificarea unui climat de securitate în regiune, de care are nevoie întreaga Europă. Pe de altă parte, cred că ucrainenii bine intenţionaţi vor fi de acord ca localităţile ucrainene din stânga Nistrului să revină la Ucraina. Iar dacă acest lucru nu este posibil decât prin cedarea de către Ucraina a teritoriilor istorice moldoveneşti, populate de moldoveni (români), cred că acest lucru este acceptabil. Vorbesc de un schimb a două suprafeţe total egale (şi egale ca importanţă geopolitică – nu este vorba aici de a cere gurile Dunării, importante pentru orice stat), după care suprafaţa teritoriilor Ucrainei şi Republicii Moldova să rămână la fel ca înainte, dar nedreptatea istorică să fie reparată măcar în parte şi conflictul de pe Nistru să fie soluţionat. Dacă Germania şi alţi parteneri ai Republicii Moldova vor înţelege că aceasta este “reunificarea” – de care are nevoie populaţia moldovenească din teritoriile istorice moldoveneşti din componenţa actualului stat ucrainean şi din stânga Nistrului – din zona de ocupaţie rusească – problema va fi soluţionată definitiv.

Note:
4. Costaş Ion, “Dni zatmeniia”, Chişinău, 2010.
5. http://www.viseudesus.ro/maramuresul-istoric/36-maramures/50-cumsaunit, 10. 06.2011.
6.http://ro.wikipedia.org/wiki/Frontiera_%C3%AEntre_Rom%C3%A2nia_%C8%99i_Serbia, 10. 06.2011.


luni, 13 februarie 2012

Mărturie despre deportarea din 13 iunie 1941 în Aktiubinsk, Kazahstan, a Mariei a lui Onofrei Bizian, din satul Ropcea, raionul Storojineţ, regiunea Cernăuţi (născută la 21 ianuarie 1927)


            Până la 28 iunie 1940 tata meu lucra în Poliţie în Storojineţ şî o mărs [s-a refugiat] în România. Mama a rămas cu patru copchii. Aşa pe noi ne-o rîdicat. În luna lui iunie [13 iunie 1941], dimineaţa din zori, au venit un miliţian din Stotojineţ şi o evreică din Ropcea – în Primărie ceva lucra – ştia româneşte. Aveam 13 ani şi jumătate. “Îmbrăcaţî-vă frumos. Mergeţi la tata în România”, ne-o spus. Ne-o scos la şosea. Căruţele veneau de la vale cu rîdicaţii: Doscaliuc Dumitru (băieţii lui erau duşi în România), Şubran, Nichiforciuc, Borcea Vasilică... La drumul cel mare ne-o suit în căruţe. Ne-o dus în Storojineţ. Ne-au urcat în vagoane pentru animale, ne-au închis. Ne-au ţînut o zî şî o noapte. A doua zî trenul a pornit cu noi spre Rusia. La Adâncata o mai legat încă un tren cu rîdicaţi oameni. Şî o pus o locomotivă înainte şî una în urmă. Am mărs o săptămână. În oraşe se oprea, ne dădea de mâncare pâne, supă.

Când am ajuns în Aktiubinsk, în Kazahstan, o venit o maşînă, o căruţă cu boi. Aeşti cu copchii mai mnici i-o luat cu maşîna. Pe aceilalţi i-o luat în căruţe cu boi, cămnili [cămile]. Ne-o dus într-un sovhoz, 15 km de la Aktiubinsk. Pe ceilalţi i-o dus în tăti kolhozurile unde era nevoe. Ne-o scris în carantină. Eram patru familii de români. Ne-o dat casî fără pod, dar cu acoperiş. Ne-o bagat într-o casă – patru familii. Câte una în cele patru colţuri. A doua zî ne-o dus la lucru. Eu eram mai mare şî avém gripă. La lucru zmulgém. Îmi spuneau: “Diorgai”. Pe urmă ne dădeau sapă să prăşîm.

            S-o îmbolnăvit mama de tifos. O scapat, n-o murit. Am lucrat eu în locul ei. Mai erau ucraineni – duşi de Stalin, nu ştiiau numic de copchiii lor, [mai erau] poleci. Au mai adus germani de pe Volga. Mama a avut şî gălbănări. Ş-o scăpat şî de gălbănări. Pe fratele, la  trei ani de când ne-o adus acolo [născut în 1923; deci în 1944, când l-au luat, avea 21 ani], l-o luat de lângă noi. L-o dus nu ştim unde la o uzină. În ’44 în april, când încî nu era gătit războiu, ne-o chemat la cantoră [oficiul administraţiei] să scriem în [la] Bucureşti că sîntem în viaţă.

Mama mé, luni, 15 april, o murit. Kazahii o săpat groapa. Am învălit-o pe mama într-o petecă şi am băgat-o în groapî. Avém 16 ani. O soră era din ’20 [avea 24 ani], fratele din ’23 [avea 21 ani], eu din ’27, astă mnică [mică] soră din ’37 [avea 7 ani]. Atunci straşnic o fost foamete. Tot viné [era transportat] la front. 400 gr. de pâne [primeam]. Şî mama o capatat un cap de cârlan de la magazîe. Am strâns schice [spice] rămase peste iarnă pe câmp. Primăvara am mărs ş-am strâns. Şî am râşnit. Mama ne-o făcut mâncare cu capul cela de cârlan şi crupe în supa ceea o pus. Noi am mâncat şî am vărsat aceea. Mama n-o vărsat. Am căpătat dezinterie. Într-o săptămână mama o murit. Doctor nu era nimeni.

            Mergém, cumpăram de la Aktiubinsk coajă de păsat [boabe gălbioare, pentru consum alimentar]. Am lucrat până în ’46. Ni făcém mai mult de mâncat. Dar eram înflaţi, slăbghiţi. Aşa am mai stat. Toamna prin ’46 am vinit acasă [la Ropcea]. Eu, sora cea mare şi cea mnică. Fratele [a revenit] la vreo 2 ani di pi [după] noi (în ’48). Stadoala [construcţie din lemn în care ţăranii bucovineni ţin vacile şi fânul - paiele] era luată la kolhoz, iar casa era distrusă. Lumea fura, distrugé. Oamenii o luat ferestre, uşi. Păreţîi erau. Aici am venit... era năcaz de Doamne fereşte. Îmblau basarabenii (în Moldova o fost mai mare năcaz decât la noi – secetă de n-o rodit nimica). Da [dădeau] un covor pe o strachină de grâu, de ce îţi dădea omul. Veneau săracii şî mureu pe drum. O rudă de-a noastră, Oltea Moraraş, o ţînut o copchilă din Basarabia ş-o crescut-o. Când s-o făcut în Moldova pâne – o rodit câmpu – părinţîi o venit s-o luat-o înapoi.

            Noi îmblam cu zîua pe la oameni la săpat barabule [cartofi], sfeclă de zahăr, mergém la curăţît. Ş-o venit şî iarna. În casa aceea n-am putut face la loc, da nici mâncare n-avém. Unde lucram, aculó dormém. Pe urmă ne-o lipchit lâng-o femee – Maria Todoriuc.

În ’44, iar era refugiu (lumea atunci s-o dus o grămadă la România pentru că s-o temut c-o să păţască cum ne-o rîdicat pe noi). În ’44 o luat bărbaţi de aici la lucru în Finlanda [Carelia]. Mulţi o murit acolo. S-o dus familii întregi în ’44 [în România]. Barbatul [femeii „lângă care i-au lipit” – în casa căreia li s-a permis să fie cazaţi] cu doi copchii s-o dus la România, ea o rămas şi o furau [prădau], pe fereastră o împuşcat, i-o legat mânile. Dormé ca o copchilă. Hoţii erau români tot din Ropcea. Ea ne-o spus să venim să trăim în casa ei.

În ’47 a găsît pe cineva care o trecut-o graniţa la România (pe ascuns). Şî [după un timp] lumea o aflat că-i plecată în România. O venit de la kolhoz – preşedintele, primarul, o luat snopchi [snopi] de grâu. Lângă casă este un heleşteu (era mai mare) cu crapchi [crapi]. Îi hrănea cu barabule [cartofi] flecuite [pisate]: le punea pe scândură, peştii veneau şi mâncau. O luat toţi peştii, o dat drumul la apă. Preşedintele de kolhoz o luat un dulap mare, frumos şî patru scaune cu spate [speteze] – acasă şî-o luat. Casa ne-o lăsat-o nouă.

            Pe urmă o venit de la Storojineţ şi ne-o pus să plătim casa: prima dată 800 ruble, pe urmă mai încă 500 ruble, prin anii ’70. Primăria o vindea pentru că ea [fosta proprietară] era refugiată.



Consemnat la 2 martie 2011 de Aurelian Lavric.                

FACTORUL POLITICII RUSEŞTI ÎN EVOLUŢIA ISTORICĂ ŞI CONTEMPORANĂ A MOLDOVEI


1.   Istoricul influenţei ruseşti în Moldova 


De la începuturile existenţei sale, din 1359, statul moldovenesc a fost marcat de relaţii cu state vecine mai puternice: Ungaria, Polonia, Hanatul Crimeei, Turcia, care au atentat la siguranţa tânărului stat. Dar cel mai nefast efect asupra destinului ţării noastre l-a avut relaţia cu vecinul de la răsărit – Rusia. Facem o distincţie clară între poporul rus, care a suferit, la rândul său, de pe urma conducătorilor care s-au perindat pe la Moscova (la Kremlin) şi la Sankt Petersburg, şi politica rusească (sau a Rusiei, sub diversele sale regimuri politice – Imperiu ţarist, Uniune Sovietică, Federaţie Rusă). Cu părere de rău, din 1792, când Rusia a ocupat teritoriul dintre Nistru şi Bug, ajungând la graniţa de atunci a Moldovei, şi până astăzi factorul politicii ruseşti este fundamental în determinarea stării Moldovei. De fapt, toată istoria ţării noastre este marcată de fluxurile şi refluxurile, altfel zis, expansiunile şi retragerile (retragerile impuse de puterile occidentale) Rusiei din spaţiul geopolitic din care face parte Moldova. Ultimul reflux al Rusiei a avut loc în 1991 (când a fost înfrântă în războiul rece), când s-a prăbuşit aşa-numita Uniune Sovietică, iar în fapt Rusia a pierdut teritoriile pe care le ocupase anterior şi pe care le menţinea sub stăpânire militară. Totuşi, regimul de la Moscova a păstrat sub ocupaţie o porţiune a regiunii central-estice din teritoriul Republicii Moldova: cea mai mare parte a teritoriului din stânga Nistrului (o parte din aşa-zisa Transnistrie, fără comunele: Cocieri, Molovata Nouă, Coşniţa, Doroţcaia, Pârâta, Pohrebea) şi o parte, mai mică, din teritoriul Cisnistriei, sau Basarabiei (oraşul Bender şi cinci sate: Chiţcani, Gâsca, Proteagailovca, Cremenciug şi o parte a satului Mereneşti). Istoria de până acum a relaţiilor din spaţiul în care se află Moldova ne învaţă că mai devreme sau mai târziu Rusia va reveni, va efectua o nouă expansiune. Evenimentele din august 2008 din Georgia au fost un semnal cu privire la începerea unei noi expansiuni ruseşti. În acest sens, prezenţa pe teritoriul ţării noastre a unei zone de ocupaţie rusească face ca statul moldovenesc să fie o victimă sigură şi neajutorată, o entitate vulnerabilă în faţa unei noi expansiuni a Rusiei.

Eforturile diplomaţiei moldoveneşti la etapa actuală trebuie îndreptate în primul rând spre asigurarea securităţii ţării noastre, reducerea vulnerabilităţii sale în faţa acestui pericol iminent. În acest context, se impune o abordare realistă a prevederii constituţionale vizând neutralitatea ţării noastre: câtă vreme zona central-estică a ţării se află sub ocupaţie militară rusească nu poate fi vorba despre neutralitate la modul serios. În astfel de condiţii, un asemenea statut nu poate fi decât o ficţiune. De fapt, în negocierile ruso-moldoveneşti autorităţile ar trebui să condiţioneze posibilitatea unei neutralităţi a Republicii Moldova exclusiv de reglementarea diferendului teritorial ruso-moldovenesc privind zona central-estică a Republicii Moldova. Iar statutul de neutralitate ar putea fi adoptat în urma retrocedării de către Rusia a zonei respective către Republica Moldova, aşa cum în 1856, în urma războiului Crimeei – când Rusia a fost învinsă – ea a retrocedat Moldovei districtele Bolgrad, Ismail şi Chilia. Retrocedarea s-a produs astfel: steagul rusesc a fost coborât de pe catarg în cazarmele armatei de ocupaţie rusească, armata şi persoanele din administraţie care au dorit au plecat în Rusia, iar în cazarme au intrat formaţiuni ale armatei moldoveneşti, a fost arborat drapelul Moldovei, a fost formată o administraţie din autohtoni.

Intervenţia Rusiei în spaţiul nostru a început în primăvara lui 1711, când armatele lui Petru cel Mare au trecut Nistrul, în urma convenţiei secrete semnate la Luţk de către domnitorul Dimitrie Cantemir şi ţar. Bătălia decisivă s-a dat pe Prut, pe cursul său inferior, la Stănileşti, iar armata ţarului (35 000 de ruşi), ajutată de un contingent militar moldovenesc (Cantemir nu a reuşit să strângă cei 10 000 de soldaţi promişi), a fost înfrântă de armata sultanului (200 000 turci). Petru cel Mare a scăpat de prizonierat datorită faptului că Marta Skavronskaia, viitoarea – a doua – sa soţie (în 1714, când devine împărăteasă Ecaterina I), i-a plătit pe turci cu bijuteriile sale, pentru ca ei să-l lase să se retragă. Campania de la Prut a fost „cea dintâi dintre multele războaie ruso-turce purtate mai apoi pe teritoriul Moldovei” [1]. În general, este recunoscut de majoritatea istoricilor, care s-au ocupat de aceste aspecte, faptul că anume „campania de la Prut a marcat începutul ofensivei expansioniste ruseşti către Constantinopol” [2]. Este clar că Moldova niciodată nu a reprezentat un obiectiv final al expansiunii ruseşti, ci doar o punte spre un alt obiectiv – Constantinopolul, dar şi spre regiunea din sud-estul Europei – peninsula Balcanică, acolo unde cei care promovau şi înfăptuiau politica externă rusească şi-au arogat prerogativa de „a-i elibera” pe „fraţii slavi şi ortodocşi” (bulgari, sârbi, dar şi greci) de dominaţia turcească. Iar „eliberare”, după cum se ştie, pentru conducerea rusească nu a însemnat şi, poate, nu mai înseamnă (luând în calcul expansiunea din 2008 în Osetia de Sud, care s-a soldat cu instalarea de baze militare ruseşti în Osetia de Sud şi Abhazia) nimic altceva decât ocupaţie militară rusească. Aşadar, întrucât se afla în imediata apropiere a Rusiei extinse până la Nistru, Moldova adesea a fost victima Rusiei, nimerind sub ocupaţia ei. Aceasta deoarece atunci când strategii ruşi de la Sankt Petersburg erau înfrânţi în drumul lor spre Constantinopol, ei „se mulţumeau” să îşi păstreze controlul militar asupra Moldovei, ca o compensaţie pentru eşecurile militare suferite în faţa turcilor peste Dunăre. De altfel, şi în prezent conducerea Federaţiei Ruse nu se sinchiseşte să declare că staţionarea trupelor sale în estul Republicii Moldova este în dependenţă de felul în care statele occidentale îşi vor îndeplini obligaţiunile prevăzute de Tratatul cu privire la forţele armate convenţionale în Europa (FACE). Reiese că Republica Moldova este ca şi cum o parte a Occidentului, iar Rusia se răzbună pe Occident refuzând să-şi retragă trupele de ocupaţie de pe teritoriul RM, întrucât Occidentul nu respectă anumite obligaţiuni asumate faţă de Rusia.

Mai multe războaie ruso-turce au afectat Moldova. Aceste războaie, care „s-au desfăşurat în spaţiul teritorial şi etnic al naţiunii române” [3], au constituit subiectul unei cărţi a lui A.D. Xenopol [4]. „Din 1711 – bătălia de la Stănileşti, pe Prut, unde ruşii erau înfrânţi de turci – până la 1877-1878, s-au purtat 9 asemenea războaie” [5], menţionează Apostol Stan în introducerea la lucrarea în cauză. „Acestea, ca timp de desfăşurare, cumulează câteva decenii. În atari împrejurări, Moldova şi Ţara Românească au fost folosite atât ca teatru de înfruntări militare, cât şi ca sursă de aprovizionare cu alimente, furaje, forţă de muncă şi ostaşi pentru diferiţi beligeranţi, îndeosebi pentru Rusia”, notează Apostol Stan [6]. Totuşi, cele mai dureroase pierderi suferite de Moldova au fost anexiunile teritoriale: a Bucovinei, acaparate în 1775 de Austria (în urma războiului din 1768-1774) şi a Basarabiei (după războiul din 1806-1812), anexate în 1812 la Rusia. Pe parcursul acestor războaie din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în care Rusia îşi învăluia expansionismul sub mantia ortodoxiei, Moldova în repetate rânduri, chiar şi după anexarea Basarabiei, a fost ocupată de Rusia: „Temerile românilor faţă de o efectivă încorporare de către Rusia se accentuau îndeosebi după 1829, când Moldova şi Ţara Românească erau supuse de către St. Petersburg unui control efectiv, în vederea anexării” [7].

Un important moment în această succesiune a fost Congresul de pace de la Paris din 1856, care a avut loc după încheierea, în 1855, a Războiului Crimeei, care a fost declanşat după o nouă ocupaţie a celor două principate (Moldova şi Valahia) de către Rusia. În acel război, alături de Turcia, împotriva Rusiei, pe care au învins-o, au luptat Franţa, Marea Britanie şi Sardinia. Una dintre hotărârile Congresului de la Paris a stipulat retrocedarea de către Rusia către Principatul Moldovenesc a districtelor Bolgrad, Ismail şi Chilia, teritoriu pe care Rusia îl răpise de la Moldova prima oară în 1812. Totuşi, la Congresul de la Berlin, din 1878, care a urmat războiului din 1877-1878, Rusia a recuperat acea parte din sudul Basarabiei. În cartea lui Xenopol poate fi observată o îngrijorare a istoricului: „căci, aflată la porţile României, Rusia putea deveni oricând un pericol prin dezlănţuirea demonului cuceritor ce o stăpânea, ori de câte ori nu avea în cale un obstacol de temut” [8]. Soluţia, în opinia lui Apostol Stan, este „anume de a se îndepărta politic şi militar cât mai mult de această mare putere, orientându-se hotărât spre Occident, „lipindu-se” chiar de acesta”, prin procesul de integrare euro-atlantică. România a reuşit. Republica Moldova pare că încă nici nu îşi dă seama de respectivul pericol şi de atitudinea pe care trebuie s-o adopte, deci şi de paşii pe care trebuie să-i întreprindă.

Din 1991-1992 Republica Moldova se confruntă cu Rusia pentru partea sa central-estică, de pe ambele maluri ale Nistrului, pe care Rusia nu doreşte să o retrocedeze statului moldovenesc după ce a ocupat-o în 1940, respectiv în 1944 (partea de pe malul stâng al Nistrului a fost ocupată de Rusia în 1792, respectiv în 1944). La ora actuală, principala cauză a nesoluţionării conflictului din zona nistreană o reprezintă formatul 5+2, care necesită o modificare urgentă, întrucât nu corespunde esenţei conflictului din estul Republicii Moldova.



2. Aplicarea standardelor şi experienţei internaţionale în soluţionarea conflictului
din estul Republicii Moldova. Rolul ONU
                                                                                                                                              

Atunci când purcedem la abordarea conflictului din estul Republicii Moldova, este foarte important să ne raportăm la standardele şi experienţa internaţionale în materie de soluţionare a conflictelor. Primul pas în soluţionarea conflictelor este înţelegerea factorilor şi mecanismelor care contribuie la declanşarea lor. În acest context, trebuie identificate unele „recurenţe şi similarităţi în datele istorice”, precum şi elaboraţi „indicatori care să permită prognoza crizelor şi a evoluţiei lor” [9]. Propriu-zis, este vorba despre necesitatea unei „cartografieri” a conflictului, care are drept scop identificarea elementelor constitutive şi a particulari­tăţilor acestuia. „Cartografierea”se realizează prin analiză de documente. Aşadar, „pentru a soluţiona un conflict, este necesară înţelegerea istoricului, contextului şi dinamicii de desfăşurare a acestuia, chestiunile discutate, precum şi cunoaşterea actorilor implicaţi” [10]. Într-un cuvânt, este necesar să stabilim esenţa conflictului. În 1992 ONU a emis un raport – „O agendă pentru pace” – în care, printre altele, se face referinţă la elementele prezentate mai sus. Adică, după cum notează autorii, „înainte de a decide ce acţiuni specifice trebuie întreprinse, sunt necesare identificarea contextului în care se desfăşoară respectivul conflict, precum şi natura, cauzele şi dinamica ce îl caracterizează. De asemenea, trebuie create mecanisme de monitorizare a indicatorilor de criză, astfel încât să poată fi identificate la timp orice modificări semnificative în situaţia conflictuală în cauză [11]. Cu părere de rău, autorităţile Republicii Moldova au dificultăţi „în a stabili însăşi natura conflictului” [12] din zona nistreană.

Aşadar, prima confuzie a autorităţilor de la Chişinău este legată de înţelegerea greşită – aşa cum transpare şi în formatul „5 + 2” (al unor negocieri quasiinexistente), agreat de autorităţile moldoveneşti – a actorilor implicaţi în conflictul din estul Republicii Moldova. Deşi Memorandumul privind reglementarea conflictului (care, de fapt, a fost un acord de încetare a focului), din 21 iulie 1992, a fost semnat exclusiv de preşedintele Moldovei M.Snegur şi al Rusiei B.Elţin (deci, acestea sunt cele două părţi în conflict, întrucât trupele armatei regulate ruse şi formaţiuni paramilitare de cazaci ruşi au luptat împotriva poliţiei, apoi nou-formatei armate a statului moldovenesc), astăzi Rusia figurează în formatul menţionat mai sus ca mediator (ce fel de „mediator neutru” [13], poate fi ea?) între Republica Moldova şi o parte a sa în care se află un regim de ocupaţie militară rusească, condus de cetăţeni ruşi: unul – I.Smirnov, născut la Habarovsk şi sosit la Tiraspol cu câţiva ani înainte de declanşarea conflictului (1987), iar un altul – V.Antiufeev, născut la Novosibirsk şi sosit pe Nistru în toamna lui 1991, după puciul nereuşit de la Riga din august al aceluiaşi an (înfrânt de forţele democratice!), în cadrul căruia el s-a manifestat, fiind o unealtă a puciştilor. Într-o emisiune din 21 septembrie 2007 de la postul de televiziune „NIT”, preşedintele V.Voronin a declarat că din 1997, în urma Memorandumului semnat de preşedintele P.Lucinschi şi de I.Smirnov, „Pridnestrovie” [Nistria] a fost recunoscută ca parte în conflict. Dar, după ultimul „referendum” (în 2006) din „Nistrenia” (aşa cum este denumită regiunea aflată sub ocupaţie militară rusească la postul oficial de radio din Tiraspol) cu privire la independenţă şi alipirea la Rusia, mass-media au informat că „Sovietul Suprem” de la Tiraspol a anulat toate înţelegerile (actele semnate) cu autorităţile de la Chişinău.

„Pacea poate fi stabilită dacă două sau mai multe părţi care îşi recunosc identitatea renunţă la unele pretenţii importante şi acceptă să se conformeze unor reguli comune, create împreună şi moral juste” [4]. În cazul în care autorităţile de la Chişinău se decid să respecte Constituţia Republicii Moldova, în care se stipulează că actele emise de organizaţiile internaţionale la care Republica Moldova este parte prevalează asupra oricărei legi interne, chiar asupra Constituţiei, Moldova trebuie să denunţe actualul format „5 + 2” şi să solicite ONU să medieze negocierile între Rusia şi Republica Moldova (cei doi actori reali, implicaţi în conflict), în virtutea deciziei CEDO în dosarul Ilaşcu (2004), decizie care a recunoscut Rusia ca parte în diferend. Conflictul din estul Republicii Moldova a fost rezultatul încălcării de către Rusia a punctului 4 din articolul 2 al Cartei ONU, document fundamental pentru dreptul internaţional public: „Toţii membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunul stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite” [15]. Este regretabil faptul că până astăzi nu există o implicare a ONU în gestionarea şi soluţionarea conflictului – care nu este nicidecum unul „moldo-transnistrean”, ci „ruso-moldovenesc”, în condiţiile în care „Consiliul de Securitate este cel care, actualmente, trebuie să identifice cazurile de ameninţare împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune, precum şi să decidă ce acţiuni se impun” (Carta ONU, articolul 39) [16].

Este într-adevăr o chestiune fundamentală pentru autorităţile de la Chişinău să se decidă (deşi, după cum am arătat, decizia CEDO nu le lasă posibilitatea unei alternative): este conflictul din estul Moldovei unul internaţional, între doi subiecţi, Rusia şi Republica Moldova, sau este unul intern, separatist? Şi atunci s-ar aplica punctul 7 din articolul 2 al Cartei ONU: „Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat, şi nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în Capitolul VII” [17]. Dacă Moldova ar avea curajul să recunoască şi să afirme adevărul, ea ar putea apela la Curtea Internaţională de Justiţie, principalul organism judiciar al ONU, care judecă dispute între state. În orice caz, „cel mai important actor în domeniul reglementării şi gestionării crizelor şi conflictelor internaţionale rămâne ONU” [18], care nu este angajată în soluţionarea conflictului din estul Moldovei numai pentru că autorităţile de la Chişinău nu înţeleg sau nu recunosc natura reală a conflictului.

Atunci când cetăţenii moldoveni din stânga Nistrului, din satul Corjova, nu au putut să-şi desfăşoare alegerile locale din 2007 şi toate scrutinele ulterioare, blocate de fiecare dată de miliţia regimului rusesc de ocupaţie, autorităţile de la Chişinău ar fi trebuit să facă apel la doctrina „responsabilităţii de a proteja”, potrivit căreia comunitatea internaţională are datoria morală de a interveni în cazurile în care statele nu sunt capabile să-şi protejeze cetăţenii de catastrofe evitabile [19, p.244, a se vedea International Commission on Intervention and State Sovereignty, 2001]: „Atunci când statele nu vor sau nu îşi pot proteja cetăţenii, comunitatea internaţională are datoria de a interveni” [20], ONU rămânând cel mai potrivit actor internaţional care poate autoriza anumite acţiuni în asemenea contexte. Printre instrumentele comunităţii internaţionale se numără sancţiuni economice, întreruperea relaţiilor diplomatice, sau măsuri mai radicale [21]. Chiar dacă Rusia este membru al Consiliului de Securitate, pentru ea este important să aibă o imagine bună în lume, să fie membru al grupului G 8, să fie admisă în Organizaţia Mondială a Comerţului şi să nu apară ca un stat agresor (aşa cum este, în virtutea deciziei CEDO, în cazul Ilaşcu). Este o greşeală strategică, dincolo de nesocotirea adevărului, plasarea de către autorităţile de la Chişinău a conflictului de pe Nistru pe lista conflictelor separatiste (care vizează conflictele din Abhazia, Osetia de Sud şi Karabahul de Munte), listă supusă înainte de 2007 discuţiei la ONU. După cum am arătat, conflictul din estul Republicii Moldova nu este unul separatist.

Unul dintre precedentele la care se poate raporta Moldova în tentativa de a soluţiona conflictul este criza algeriană din 1958, când, ordonând retragerea armatei şi a coloniştilor francezi din Algeria, preşedintele Charles de Gaulle declara: „Este vorba despre faptul de a determina, coincid oare interesele supreme ale Franţei cu interesele coloniştilor francezi din Algeria” [22]. Din 1792 Transnistria şi din 1812 Basarabia (din care Rusia mai deţine la ora actuală cinci localităţi: municipiul Bender şi satele Chiţcani, Gâsca, Proteagailovca, Cremenciug şi o parte a satului Mereneşti) au devenit colonii ruseşti. După destrămarea în 1991 a URSS, Rusia nu doreşte să restituie statului moldovenesc teritoriile respective: o parte din Cisnistria (malul drept) şi o parte din Transnistria (malul stâng). După cum se ştie, militarii francezi din Algeria au întreprins în 1958 aşa-numita „rebeliune a generalilor”, înfrântă de armata fidelă preşedintelui francez Charles de Gaulle. Totuşi, ar fi fost imposibil ca autorităţile algeriene să-i fi declarat pe generalii rebeli francezi drept separatişti algerieni. Într-un context similar, autorităţile de la Chişinău i-au etichetat, greşit, pe Smirnov, Antiufeev şi compania de la Tiraspol „separatişti”.

Un alt precedent pentru conflictul din Moldova îl reprezintă retragerea efectuată în 2005 de premierul israelian Ariel Sharon a coloniştilor evrei din sectorul Gaza. Desigur, autorităţile palestiniene nu i-ar fi declarat pe coloniştii evrei, care nu doreau să-şi părăsească casele, drept „separatişti”. Numai în Moldova, preşedinţii Snegur, Lucinschii, Voronin, Ghimpu, Lupu îi denumesc cu nonşalanţă pe liderii regimului de la Tiraspol drept „separatişti”, respectiv regimul impus în estul Moldovei drept unul „separatist”, aducând prin aceasta cel mai mare ajutor posibil regimului de ocupaţie rusească, întrucât prin aceasta – fiind denumit separatist – el este legitimat. Căci evenimentele recente din Timorul de Est (1999), Kosovo (2008) şi din Sudanul de Sud (2011) au arătat că, în anumite situaţii, comunitatea internaţională se sensibilizează şi susţine unele regiuni şi regimuri separatiste, recunoscându-le independenţa.

Un al treilea precedent ce poate fi utilizat în găsirea unei soluţii pentru conflictul ruso-moldovenesc de pe Nistru este conflictul ruso-chinez din Extremul Orient. Au fost două zone de conflict. Prima este cea din dreptul oraşului Vladivostok şi vizează insula Damansk (de 20000 metri pătraţi) de pe râul Ussuri. Deşi formal (de iure) era un teritoriu chinez, după încheierea războiului al doilea mondial armata şi autorităţile sovietice nu l-au părăsit. În 1964 conducerea chineză a ridicat problema, declarând că insula respectivă este teritoriu chinez. Iar în martie 1969 au avut loc ciocniri între armata chineză şi armata sovietică de ocupaţie. De menţionat faptul că autorităţile chineze nu i-au declarat pe militarii ruşi de pe insulă separatişti. În urma unor negocieri ruso-chineze, în 1991 Secretarul general al PCUS Mihail Gorbaciov a semnat un acord cu conducerea chineză, prin care a restituit/retrocedat teritoriul respectiv Chinei. De asemenea, ca urmare a unui acord semnat de preşedintele Elţin cu conducerea chineză, Rusia a retrocedat Chinei o peninsulă şi două insule în dreptul oraşului Habarovsk, pe râul Amur, la 1 ianuarie 2007, în timpul preşedinţiei lui Vladimir Putin. Într-un comentariu din emisiunea „Post Scriptum” pe postul rusesc de televiziune TVCI, de la Moscova, se menţiona că au fost părăsite cazarmele armatei ruseşti, iar numeroşi locuitori ai Habarovskului („habarovceane”) şi-au pierdut casele de vacanţă cu loturi agricole („dachnye uchastki”). Guvernul Chinei a declarat că va construi în teritoriile redobândite, vis-à-vis de Habarovsk, un oraş în care va locui un milion de cetăţeni chinezi. De menţionat că Guvernul de la Beijin nu i-a declarat pe militarii ruşi din zona de ocupaţie de pe râul Amur şi pe deţinătorii de case de vacanţă originari din oraşul Habarovsk drept separatişti, aşa cum astăzi oficialii de la Chişinău îl numesc pe originarul din Habarovsk („habarovceanin”) Igor Smirnov – „separatist”.



3. Separatism sau ocupaţie străină?



Scrisoarea din 12 noiembrie 2010 a Preşedintelui interimar din acel timp al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, în adresa Secretarului General al Alianţei Nord-Atlantice, Anders Rasmussen, în legătură cu subiectul „retragerii trupelor ruse de pe teritoriul statului nostru” [23] ridică unele semne de întrebare. „Trupele ruse pe teritoriul statului nostru nu sunt doar o sursă permanentă de pericol la adresa securităţii Republicii Moldova, dar şi de alimentare a separatismului transnistrean (s. A.L.), dat fiind faptul că liderii separatişti de la Tiraspol (s. A,L.) văd în prezenţa trupelor ruse, dislocate în regiune, un suport moral, politic şi material al acţiunilor lor”, nota Mihai Ghimpu. În primul rând, în ceea ce priveşte „separatismul”. Probabil, nu este un secret pentru nimeni faptul că Republica Moldova este un stat separatist, care s-a separat de Rusia, sub a cărei ocupaţie s-a aflat, ultima dată, din 1944 până la 27 august 1991. Ca stat separatist, Republica Moldova ar trebui să sprijine separatismul din simplul motiv că, datorită separatismului, noi am obţinut libertatea. Totuşi, să fie oare Igor Smirnov, născut la Habarovsk şi sosit la Tiraspol în 1987, sau Vladimir Antiufeev, născut la Novosibirsk şi sosit aici după puciul din august 1991 de la Riga, „lideri separaţi”? Cunosc numeroşi localnici din zona respectivă care abia aşteaptă să scape de regimul rusesc al lui Smirnov şi Antiufeev. Dacă autorităţile de la Chişinău vor stărui, inclusiv pe plan internaţional, în ideea că există un „separatism transnistrean în Moldova, aceasta nu va face decât să atragă simpatia opiniei publice internaţionale pentru regimul de la Tiraspol, care, rezultă, luptă pentru libertate, aşa cum Republica Moldova a luptat pentru libertatea sa în 1989-1991, atunci când şi-a atras, de rând cu republicile baltice, Gruzia şi alte republici sovietice, simpatia statelor lumii. Să ne înţelegem totuşi: dacă cele şase milioane de turci din Germania, cu sprijinul armatei turce, vor declara la un moment dat că au constituit, de exemplu, o republică germană riniană – de la denumirea râului Rin – cu limba turcă utilizată de administraţie şi în spaţiul public, nimeni nu-i va numi separatişti. Dacă cele opt milioane de imigranţi din Magreb de pe teritoriul Franţei, cu sprijinul armatei algeriene, vor declara republica franceza luareză (de la râul Luara), cu limba arabă drept limbă oficială, nimeni nu-i va numi separatişti. Regret faptul că dl Ghimpu l-a indus în eroare pe Secretarul General al NATO privind existenţa unui separatism în Moldova, acolo unde nu este vorba decât despre o zonă de ocupaţie rusească în care acţionează un regim rusesc de ocupaţie şi o armată de ocupaţie.

În al doilea rând, ce înseamnă separatism „transnistrean”? Zona Republicii Moldova necontrolată de autorităţile de la Chişinău cuprinde cea mai mare parte a regiunii din stânga Nistrului (fără comunele Cocieri, Molovata Nouă, Coşniţa, Pohrebea, Doroţcaia, Pârâta) şi o parte din Cisnistria sau Basarabia (oraşul Bender, satele Gâsca, Proteagailovca, Chiţcani, Cuciurgan şi o parte a satului Mereneşti). Atunci de ce doar „transnistrean”? Cineva care scrie în limba română ar trebui să folosească acele cuvinte care exprimă realitatea din teren. M.Ghimpu a mai scris despre „aflarea lor (trupelor, n. A.L.) în Transnistria”. Pentru cine nu ştie, trupe ruseşti se află şi pe teritoriul Basarabiei (Cisnistriei), la Bender, unde pot fi văzute cazarme cu drapelul Rusiei arborat. Este o deosebire importantă între conflictul de pe teritoriul Republicii Moldova şi alte conflicte cu adevărat separatiste din lume (Kosovo, Abhazia, Osetia de Sud): zona de conflict de la noi nu are o denumire. Zona de conflict de la noi este o parte din aşa-zisa Transnistrie şi o parte din Cisnistria (Basarabia). De fapt, este o parte a Republicii Moldova – partea sa estică – aflată sub ocupaţie militară rusească.

În al treilea rând, în legătură cu o altă idee a lui M. Ghimpu din scrisoarea către Anders Rasmussen: „Îmi exprim speranţa că în cadrul negocierilor actuale privind regimul de control al armamentelor, poziţia Republicii Moldova privind prezenţa ilegală a trupelor ruse pe teritoriul său, şi anume – retragerea imediată, ordonată şi completă a trupelor ruse (s. A.L.) de pe teritoriul Republicii Moldova – va fi auzită şi luată în samă”... Cred că retragerea trupelor ruse ar putea însemna blocarea definitivă a problemei. Medvedev ar fi putut să-l telefoneze pe dl Ghimpu şi să-i spună că în cinci minute, în care cei doi vorbesc la telefon, trupele ruseşti se retrag. La sfârşitul convorbirii ar fi putut să-l îndemne să meargă să verifice dacă mai găseşte în zona respectivă vreo unitate cu drapelul rus arborat. Desigur, nu i-ar fi permis să pătrundă pe teritoriul respectiv serviciile care efectuează controlul la intrarea în zonă (în primul rând grănicerii). Dar Medvedev ar fi putut să-l ajute şi cu aceasta – să intervină ca să i se permită lui Ghimpu să inspecteze unităţile militare şi să constate că nu mai există nici un drapel rus arborat sau militari cu epoleţi ruseşti. În cele cinci minute ale discuţiei telefonice militarii ruşi îşi vor fi înlocuit epoleţii ruseşti cu cei ai „republicii” de pe Nistru. Deci, este posibilă o situaţie în care în zona de ocupaţie rusească militarii ruşi să-şi înlocuiască epoleţii, totul rămânând însă pe vechi, adică trupele ruseşti rămânând în continuare acolo, sub comanda Moscovei, dar, chipurile, ca armată a „republicii moldoveneşti nistrene”. Deşi M. Ghimpu se arăta „ferm convins că retragerea completă a trupelor ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova va crea premisele necesare pentru reglementarea conflictului transnistrean pe cale paşnică şi va contribui, inclusiv, la consolidarea stabilităţii şi securităţii în regiune”, cred că singura soluţie a acestui conflict este cererea exprimată de Republica Moldova ca Rusia să retrocedeze zona sa de ocupaţie de pe teritoriul ţării noastre. Retrocedare înseamnă înlocuirea armatei de ocupaţie cu armata ţării noastre (sau cu trupe internaţionale), preluarea teritoriului de către organele de menţinere a ordinii publice (poate fi şi o poliţie internaţională), de către serviciile de securitate şi înlocuirea regimului de ocupaţie – a administraţiei. Organizarea unor alegeri libere. Locuitorii din Corjova şi din celelalte sate, care, în majoritatea lor, sunt locuite de etnici moldoveni, să aibă dreptul şi posibilitatea de a-şi alege autorităţile locale, iar aleşii lor să fie la adăpost de orice ameninţări, intimidări şi persecuţii din partea unor forţe paramilitare – cazaci sau colonişti. Fără acestea, problema asigurării securităţii Republicii Moldova pe întreg teritoriul său, desigur, nu va fi rezolvată.

Din păcate, fostul preşedintele Ghimpu a reuşit să menţină o stare de confuzie în ceea ce priveşte datele conflictului ruso-moldovenesc din partea estică a Republicii Moldova. Într-o ştire din 9 decembrie 2010 („Secretarul General al NATO i-a răspuns lui Ghimpu”), publicată de portalul de ştiri „Moldova azi” [24], dar şi de alte portaluri de ştiri [25], este citat un comunicat de presă al Preşedinţiei, în care se arată că Secretarul General al NATO Anders Fogs Rasmussen, în răspunsul său adresat preşedintelui Ghimpu, men­ţionează că NATO acordă atenţie „conflictului prelungit din regiunea transnistreană a Republicii Moldova”. În al doilea rând, întrucât Ghimpu recunoştea, ca şi ceilalţi predecesori ai săi, „Pridnestrovie”/Nistria ca entitate şi, respectiv, ca subiect în conflict şi în negocieri, dl Rasmussen salută angajamentul consistent şi plenar al autorităţilor de la Chişinău de a soluţiona pe cale paşnică „diferendul transnistrean”, precizând că negocierile internaţionale în formatul 5+2, purtate cu asistenţa OSCE, sunt un cadru legal şi corect pentru continuarea discuţiilor. Ghimpu a repetat aceleaşi neadevăruri, rostite şi de ceilalţi conducători ai ţării, în loc să explice Secretarului General al NATO că este vorba despre un conflict internaţional ruso-moldovenesc, că Moldova, care s-a aflat sub ocupaţie sovietică (aşa cum este stipulat în decretul prezidenţial din 24 iunie 2010 privind comemorarea zilei de 28 iunie 1940 ca zi a ocupaţiei sovietice) în 1991 s-a separat de Rusia, însă armatele ocupante nu au părăsit întreg teritoriul ţării noastre, ci au menţinut şi menţin o parte a sa sub ocupaţie militară până în prezent. Noi, Republica Moldova, suntem separatişti pentru că am fost ocupaţi cu forţa în 1944, iar în 1992 am luptat pentru libertate (veteranii războiului de pe Nistru sunt numiţi oficial participanţi la „războiul pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale”). Suntem singura republică fost sovietică ce a luptat pentru independenţa şi suveranitatea întregului său teritoriu. De aceea, declaraţia făcută în două rânduri de fostul preşedinte al Republicii Moldova V.Voronin (la şedinţa festivă de la Palatul Naţional, în 2006, privind sărbătorirea aniversării a 15-a a proclamării independenţei şi într-o ediţie a emisiunii „Rezonans” din acelaşi an de pe postul de televiziune NIT), cum că noi am fi primit independenţa „ca şi cadou”, este cel puţin ciudată. Am luptat pentru separarea de Rusia şi, în fapt, noi şi acum suntem separatişti: vrem să ne separăm de Rusia cu teritoriul din estul ţării, rămas sub ocupaţie rusească. Culmea este ca guvernanţii noştri (atât foştii, aflaţi acum în opoziţie, cât şi actualii) îi numesc „separatişti” pe ocupanţi. Este timpul ca cei de la conducerea Republicii Moldova să conştientizeze şi să promoveze adevărul, să nu mai fie ostatecii stereotipurilor impuse prin manipulare de către propagandiştii de la Moscova, care au fost preluate şi tirajate de politicieni şi formatori ai opiniei publice din Moldova, fie din trădare (corupţie), fie din incompetenţă/inconştienţă. Cred că fără recunoaşterea şi promovarea adevărului nu există şanse pentru recuperarea teritoriului din estul Republicii Moldova. Este important să fie pusă corect problema, căci numai cu condiţia formulării corecte ea poate fi soluţionată.

Până când chestiunile fundamentale privind conflictul nu vor fi înţelese şi afirmate – cine sunt actorii, care este natura/esenţa conflictului, ce precedente internaţionale pot fi aplicate – măsuri (de încredere) ca cele transmise la 13 decembrie 2007 de către autorităţile moldoveneşti regimului de la Tiraspol, cu privire la construcţia de poduri şi şosele, gestionarea în comun a căii ferate şi înfiinţarea unui post de televiziune comun etc., evident că nu au nici un rost, nu vor avea sorţi de izbândă, întrucât asemenea măsuri de reconstrucţie socioeconomică şi dezvoltare se referă la „consolidarea procesului de pace” [26]. Or, încă nu a avut loc o reconciliere în conflictul ruso-moldovenesc, de aceea măsurile respective sunt premature şi sunt expresia lipsei unei capacităţi de înţelegere şi a unei viziuni a autorităţilor de la Chişinău asupra a ceea ce trebuie întreprins. Deoarece asemenea acţiuni nu fac decât să întărească regimul de la Tiraspol. De exemplu, reinstituirea în toamna lui 2010 a cursei de tren personal pe ruta Chişinău – Odesa, via Bender şi Tiraspol, cu care s-a lăudat guvernul primei Alianţe pentru Integrare Europeană, formată în urma alegerilor parlamentare din 29 iulie 2009, nu face decât să întărească regimul rusesc de ocupaţie din estul Republicii Moldova şi nu a contribuit cu nimic la o eventuală reglementare a conflictului.



Referinţe:

1.    Van Meurs, Wilhelm Petrus. Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. – Chişinău: ARC, 1996, p.350.

2.    Ibidem, p.351.

3.    Iorga Nicolae. Dezvoltarea imperialismului contemporan. - Bucureşti: Albatros, 1997, p.VII.

4.    Ibidem.

5.    Ibidem.

6.    Ibidem, p.VIII.

7.    Ibidem, p.XIV.

8.    Ibidem, p.XVI.

9.    Ghica L., Zulean M. (coordonatori). Politica de securitate naţională. Concepte, instituţii, procese. - Iaşi: Polirom, 2007, p.213.

10.  Ibidem, p.214.

11.  Ibidem, p.222.

12.  Ibidem, p.253.

13.  Ibidem, p.252.

14.  Ibidem, p.228.

15.  Ibidem, p.227.

16.  Ibidem, p.228.

17.  Ibidem, p.227.

18.  Ibidem, p.244.

19.  Ibidem. A se vedea International Commission on Intervention and State Sovereignty, 2001.

20.  Ibidem, p.243.

21.  Ibidem, p.228.

22.  Мальро А. Зеркало лимба. - Москва: Прогресс, 1989, p.376.

23.  Textul integral al scrisorii a fost publicat pe mai multe portaluri de ştiri: http://www.azi.md/ro/story/14666, http://unimedia.md/?mod=news&id=25989, http://www.arena.md/?go=news&n=1513&t=Mihai_Ghimpu_cere_ajutorul_NATO, 12.11.2010.



26.  Мальро А. Зеркало лимба. - Москва: Прогресс, 1989, p.244.

Postări populare